CAPITOLUL IV

FONDUL FUNCIAR AL ROMÂNIEI – Partea a I-a

 SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

 = INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TEMĂ DE REFLECŢIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOL SAU

SECŢIUNE
 1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Timpul necesar studiului capitolului
5. Dezvoltarea temei
6. Bibliografie selectivă

Cuprins

 Definitia si structura fondului funciar

 Terenuri arabile
 Terenuri arabile destinate culturilor de camp
 Terenuri arabile destinate culturilor legumicole
 Terenuri arabile destinate orezariilor
 Plantatii viticole, componente ale fondului funciar

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privin teritoriul agricol si mai

ales cunostinte privind delimitarea suprafetelor agricolein functie de pretabilitatea acestora
fata de culturile agricole.

 Obiective operaţionale: Însuşirea procedurilor de delimitare pedo-climatica a

teritoriilor, astfel incat sa rezulte destinatia precisa cu privire la folosintele agricole ale
acestora.

= 3 ore
 CAPITOLUL IV

FONDUL FUNCIAR AL ROMÂNIEI – Partea a I-a

4.1. Definiţia şi structura fondului funcciar

Totalitatea suprafeţelor cuprinse într-un spaţiu dat cu sau fără o anumită destinaţie economică,
reprezintă fondul funciar. Din suprafaţa totală a ţării de 238.390 km2 (23,84 milioane ha), 62% reprezintă
terenurile agricole; 26,8% fondul silvic; 3,7% suprafeţe ocupate cu ape şi 1,88% suprafeţe ocupate cu căi
ferate;drumuri şi terenuri fără destinaţie precum şi alte categorii de suprafeţe (construcţii, mine, sonde,
etc.).
Destinaţia economică a terenurilor poate fi naturală sau artificială şi se împarte în două mari
categorii: terenuri cu destinaţie agricolă şi terenuri cu destinaţie neagricolă.
Terenurile cu destinaţie agricolă cuprind: arabil, vii, livezi, păşuni şi fâneţe. Stabilirea categoriilor de
folosinţă se realizează pe baza studiilor privind condiţiile naturale, respectiv: tipul de sol, grosimea
solului, grosimea stratului de humus, reacţia, relieful, expoziţia, conţinutul în săruri, adâncimea pânzei
freatice, fenomenele de eroziune, exces de umiditate, inundaţii etc.
În stabilirea categoriilor de folosinţă se iau în considerare două grupe de elemente: economice poziţia
faţă de localităţi căi de comunicaţii, centre de prelucrare, desfacere, depozitare şi elemente naturale care
definesc pretabilitatea terenului pentru o anumită destinaţie. Categoriile de folosinţă nu sunt date odată
pentru totdeauna, activităţile economice, creşterea populaţiei, factori speciali sau accidentali conduc la
modificarea structurii fondului funciar. Dinamica fondului funciar al României în intervalul 1938-1990 se
prezintă în tabelul 1.
Întotdeauna a existat tendinţa de trecere de la categoriile inferioare la categoriile superioare, de la
pajisti sau arabil la vii, pomi, drumuri, construcţii etc. În ţara noastră, după revoluţia din 1989, s-a produs
un fenomen invers, decăderea unor categorii superioare (ASAS-1995), după cum urmează:
• suprafaţa agricolă a scăzut cu 322 383 ha;
• suprafaţa arabilă a scăzut cu 769 903 ha;
• au crescut suprafeţele cu păşuni cu 769 903 ha;
• au crescut suprafeţele cu fâneţe cu 92 173 ha;
• au crescut suprafeţele construite mai ales în jurul marilor oraşe
• au crescut suprafeţele cu vii hibride cu 30 320 ha;
• au scăzut livezile cu 40%;
• au crescut suprafeţele neagricole cu 400 543 ha.
• au crescut suprafeţele cultivate sau plantate pe langa proprietăţile private care nu sunt înregistrate
 Evoluţia fondului funciar al României Tabel 1
Anii Agricol Păduri Necultivat Neproductiv Total
mil.ha % mil.ha % mil.ha % mil.ha % mil.ha
1938 15,01 63,2 6,48 27,3 0,84 3,5 1,43 6,0 23,73
1950 14,32 60,3 6,45 27,1 0,85 3,6 2,14 9,0 23,76
1960 14,55 61,3 6,40 26,9 0,76 3,2 2,05 8,6 23.76
1970 14,93 62,8 6,32 26,7 0,79 73,3 1,72 7,2 23,76
1980 14,97 63,0 6,34 26,7 0,80 3,4 1,65 6,9 23,76
1990 14,76 62,1 6,37 26,8 1,13 4,8 1,50 6,3 23,76

Structura fondului funciar înregistrată la sfârşitul anului 1995 este ilustrată în tabelul 2.
Pentru comparaţie, în tabelul 3 sunt prezentate suprafeţele, pe categorii de folosinţă în 12 ţări din
Uniunea Europeană. Ponderea principalelor folosinţe pe glob este relatată de asemenea, în
tabelul 4.
Din datele de mai sus reiese că în România, distribuţia diferitelor folosinţe este apropiată de
cea din Europa: ponderea principală o au terenurile arabile, cele mai productive, urmate de
zonele împădurite cu rol important, atât economic cât şi ecologic.
Dacă în România ponderea terenurilor neproductive este redusă, la nivel mondial categoriile
neproductive ocupă suprafeţe întinse în Africa, America de Nord, Asia şi fosta URSS. Un
element important pentru aprecierea modului de repartiţie a diferitelor categorii de folosinţă îl
reprezintă suprafeţele raportate pe cap de locuitor. Din acest punct de vedere, în România există
0,67 ha teren agricol şi 0,41 ha teren arabil pe cap de locuitor. Pentru comparaţie, redăm
suprafaţa agricolă şi arabilă pe cap de locuitor în câteva state după cum urmează: Japonia 0,04
ha/locuitor; SUA 1,84 ha respectiv 0,71 ha/locuitor; în fosta URSS 2,71 ha respectiv 0,82
ha/locuitor, in China 0,109ha agricol pe cap de locuitor.
Semnificativ pentru România - nu există posibilităţi de extindere a suprafeţelor agricole sau
arabile întru-cât ponderea pădurilor este sub cea necesară, iar terenurile neproductive
ameliorabile practic nu există.
Tabelul.2
Tabelul 3
 Tabelul 4

4.2. Terenuri arabile

4.2.1. Particularităţiile şi categoriile de terenuri arabile
Arabilul reprezintă principala categorie de folosinţă agricolă şi cuprinde circa 10 (9,34/1995)
milioane hectare. Include terenurile cele mai fertile care se ară anual sau o dată la 2-6 ani,
prezintă importanţă maximă din punct de vedere al ponderii şi al aportului la economia naţională.
Arabilul poate fi mecanizabil sau nemecanizabil; echipat cu lucrări de îmbunătăţiri funciare
(irigaţii, desecări, îndiguiri, combaterea eroziunii solului), sau neechipat cu lucrări de
îmbunătăţiri funciare.
în grupa suprafeţelor arabile se includ:
• terenurile destinate culturilor de câmp, cereale şi plante tehnice;
• terenurile destinate culturilor furajere (trifoi, sparcetă, lucerna sau amestec de graminee
şi leguminoase;
• terenurile ocupate cu culturile orezicole;
• terenurile destinate legumiculturii;
• terenurile destinate legumelor în spaţii protejate (sere, solarii, răsadniţe);
Semnele convenţionale şi culoarea specifică arabilului se prezintă în tabel 5.
Privit sub aspectul pretabilităţii, arabilul cuprinde subdiviziunile:
• arabil fără restricţii;
• arabil cu restricţii reduse;
• arabil cu măsuri de protecţie energice de chimizare;
• arabil cu măsuri de protecţie antierozionale simple;
• arabil cu măsuri de protecţie antierozionale complexe;
• arabil cu măsuri de protecţie hidroameliorative simple;
• arabil cu măsuri de protecţie hidroameliorative complexe;
• arabil cu lucrări de irigaţii, drenaj şi antierozionale protejate împotriva secetei, excesului
de umiditate, inundaţiilor, alunecărilor şi degradărilor prin eroziune.
Arabil fără restricţii
Sunt acele terenuri cu soluri profunde având : orizontul A>30 cm; reacţia slab acidă - slab
alcalină; pH= 6,2-8,2; panta (I)<5%; conţinutul ridicat în humus (>3%) şi elemente nutritive (N
P K); permeabilitate bună; textură NL-LN-L; capacitate mare de reţinere a apei (Cc= 16-28%);
pretabile pentru toate culturile. Nu sunt supuse inundaţiilor sau excesului de umiditate. Ca soluri
se întâlnesc cernoziomurile şi solurile brune. Sunt cele mai pretabile terenuri la irigaţie.
Capacitatea de reţinere a apei (apa absorbită şi capilară) depinde de textură şi de indicii
hidrofizici ai solului şi este definită de intervalul umidităţii active (IUA), respectiv intervalul
umidităţii optime (IUO) cu o plajă largă de variaţie suportând intervale mari de secetă.
Arabil cu restricţii reduse
 Terenurile din această grupă au solurile cu orizontul A redus, A < 25 cm; se impune, pentru
protecţie afânarea cu prudentă. Cuprinde soluri: aluviale, coluviale, aluvio-coluviale, solurile cu
salinizare redusă în profunzime, precum şi solurile nisipoase. Se întâlnesc pe terenurile cu pante
mici.

Reprezentarea terenului arabil pe planurile cadastrale Tabelul 5

Folosinta Simbol Semn conventional Culoare

Arabil A A Galben

Pasuni cultivate Ap Ap Galben

Gradina de
Ag Galben
legume

Orezarii Ao Galben

Culturi protejate As Galben

Capsuni Ac Galben

A doua categorie din această grupă cuprinde solurile nisipoase care au textură grosieră şi
două defecte principale: slabă rezistentă la acţiunea vântului şi fertilitate scăzută. Se impune
modelarea, fixarea nisipului prin perdele forestiere, măsuri agrotehnice, precum şi fixarea lor
prin metode chimice. Sporirea fertilităţii se asigură prin irigaţii, fertilizare şi îmbogăţirea cu
argilă şi mâl sau schimbarea categoriei de folosinţă din arabil in silvic.
Arabil cu măsuri energice de chimizare şi cu măsuri agrotehnice simple
În această grupă sunt incluse solurile acide cu reacţia pH<6, mergând până la 3,5-4,0, cu grad
redus de saturaţie în baze şi de regulă situate pe pante(I >5%). Aici sunt grupate podzolurile
(brun-roşcate podzolite, brune podzolite, până la podzoluri propriu-zise), care ocupă în România
circa 2 000 000 ha, din care 1/2 se folosesc ca arabil. Aceste soluri sunt sărace în Ca, Mg, şi, în
general, în elemente nutritive (N P K). Au următoarele proprietăţi fizice: permeabilitate mică,
capacitate de absorbţie şi de reţinere a apei deficitare.
Sunt bogate în Al şi Mn elemente cu acţiune toxică asupra perişorilor radiculari ai plantelor.
Se recomandă cantităţi mari de îngrăşăminte organice şi amendamente cu CaCO3 până la 50t/ha.
Dintre amendamentele cele mai uzuale reţinem:
 • praf de roci calcaroase şi dolomitice;
• zgură de cuptor (metale, aluminiu);
• nămol de defecare (spumă de la fabricile de zahăr);
• praf de la fabricile de ciment.
Pe aceste soluri se impun măsuri agro, pedo şi hidroameliorative, pentru îmbunătăţirea
proprietăţilor fizice şi hidrofizice.
Arabil cu măsuri de protecţie antierozionale simple
Panta devine element restrictiv. Aceste terenuri se încadrează în grupele de pantă i=5-12%.
Sunt afectate sau potenţial afectabile de procese de eroziune slabă şi medie de suprafaţă. Se
impun: lucrări pe curbele de nivel, asolamente speciale, (benzi înierbate culturi în fâşii) cu
predominantă plante protectoare antierozional (leguminoase şi graminee perene, graminee
anuale, leguminoase anuale etc.).
Arabil cu măsuri de protecţie antierozionale complexe
Complexitatea este determinată de pantă. Cuprinde terenuri cu pante mari i=10-18%, uneori
afectate de eroziune de suprafaţă (şiroiri, rigole de suprafaţă şi chiar formaţiuni de adâncime,
rigole adânci, ogaşe). Se impun lucrări complexe: arături pe curbele de nivel, asolamente
antierozionale, culturi în fâşii, benzi înerbate şi chiar lucrări de combaterea eroziunii de
adâncime, pentru menţinerea în cultură şi protejarea lor.
Arabil cu măsuri de protecţie hidroameliorative simple
În această grupă de terenuri intră suprafeţele plane sau uşor depresionare, cu drenaj intern şi
extern slab, situate în lunci sau pe terase, care suferă periodic de exces de umiditate. Cuprinde
solurile aluviale, coluviale, aluvio-coluviale, soluri gleice, pseudogleice şi turboase.
Necesită măsuri agrotehnice, agroameliorative şi pedoameliorative, cum ar fi: afânare,
modelare, drenare, înlăturarea apelor de suprafaţă etc.
Arabil cu măsuri de protecţie ameliorative complexe
Dificultatea acestor terenuri este dată de raportul apă/aer şi conţinutul în săruri. Cuprinde
terenurile cu pante mici din zonele de luncă cu nivel freatic ridicat, terenurile plane cu soluri
mlăştinoase, salinizate, gleizate, care se mai numesc şi soluri halomorfe etc.
Solurile halomorfe (saline sau alcalice) ocupă peste 600 000 ha în ţară şi includ
solonceacuri, soloneţuri şi solodii. Cele mai numeroase soluri din această categorie se întâlnesc
în judeţele Buzău şi Brăila tipică în acest sens fiind Valea Călmăţuiului. Se recomandă
amendamente acide care conţin şi calciu: fosfogips, gips, sulf şi se impune executarea periodică a
lucrărilor de spălare.
Valorificarea acestor terenuri impune, obligatoriu, amenajarea lucrărilor de desecare-drenaj
în corelaţie cu lucrări de irigaţii care asigură un regim de spălare pe profil.
Arabil cu lucrări de imbunătăţiri funciare
Sunt terenurile de luncă şi terasă, uneori şi de versant, echipate complex cu lucrări de irigaţii
şi drenaj şi antierozionale cu posibilităţi de reglare a factorilor de vegetaţie ( regimului aerohidric
şi termic) sau de protejare a solului împotriva fenomenelor de eroziune.

4.2.2 Terenuri destinate culturilor de câmp

Particularităţi şi sistematizare - Culturile de câmp ocupă cea mai mare parte din cadrul
categoriei de folosinţă arabil. Terenurile arabile se regăsesc în toate regiunile fizico-geografice:
câmpie, deal şi chiar în zonele de munte.
Regiunile de câmpie cu o altitudine sub 200m, reprezintă 33% din suprafaţa ţării, cele de
dealuri şi podişuri, situate la altitudinea de 200-800m, ocupă 37%, iar cele de munte situate la
altitudinea de peste 800m, ocupă 30%.
Pentru arabil, interes deosebit prezintă câmpiile, inclusiv zonele de luncă, dealurile şi
podişurile şi un interes cu totul nesemnificativ unele depresiuni şi văi din regiunile de munte.
Regiunile de mai sus se împart în 4 zone pedoclimatice (figura. 1. şi 2.) zona de stepă, zona
de silvostepă, zona pădurilor de foioase şi subzonele de tranzit, la limita dintre acestea şi zona
bradului.
Figura 1 – Zonele pedoclimatice şi latitudinea terenului ţării
 Zona de stepă este acea zonă în care datorită secetei de lungă durată, pădurile lipsesc, sau
sunt slab reprezentate 3-5%, vegetaţia fiind caracterizată prin plante anuale cu durata de viaţă ce
nu trece de un sezon şi care, după pieirea lor, nu lasă decât seminţe şi fructe, uneori se întâlnesc
şi tufărişuri de specii xerofile şi, mai rar pâlcuri de păduri din specii termofile, influenţate de
factori locali. Această zonă ocupă Bărăganul, partea centrală şi sud-estică a Dobrogei.
Sub raportul climatic stepa se caracterizează prin precipitaţii puţine (350-450 mm anual),
perioade lungi de secetă, umiditate atmosferică scăzută, diferenţe mari între temperaturile
maxime din lunile calde şi cele minime din lunile reci.
Stepa este diferenţiată prin gradul de ariditate, în stepă uscată şi stepă moderată.
Solurile caracteristice sunt cele bălane şi cernoziomurile.
În zonele de stepă găsesc condiţii bune de vegetaţie: sorgul, grâul, orzul, porumbul, floarea-
soarelui, orezul, leguminoasele pentru boabe etc. Este zona unde culturile răspund cel mai bine la
irigaţii.
Zona de silvostepă este caracterizată prin alternanţa formaţiunii stepă cu aceea de pădure.
Vegetaţia lemnoasă este reprezentată prin speciile de stejar termofile: stejarul brumăriu, stejarul
pufos şi garniţa; speciile de stajar mezofile: cerul şi gorunul, care cresc în amestec cu frasinul
sudic şi altele.
Se disting două subzone: silvostepă sudică şi silvostepă nordică.
Silvostepa sudică este reprezentată prin partea de silvostepă a Dobrogei, Burnasului, partea
sudică a Olteniei. Silvostepa din sudul şi centrul Moldovei. Temperatura medie anuală este de
10,5-11,5°C, iar precipitaţiile însumează 400-500, 520 mm anual.
Silvostepa nordică este reprezentată prin mai multe insule situate la mari distanţe între ele, şi
anume: două din Nordul Moldovei (una aproape de localitatea Şiret, iar alta între Suceava şi
Fălticeni), una în centrul Transilvaniei (cunoscută sub denumirea de Câmpia Transilvaniei), iar
altele în Crişana şi Banat. Temperatura medie anuală în silvostepa nordică este de circa 9°C, iar
precipitaţiile de 500 mm anual.
În silvostepa din Crişana şi Banat condiţiile de climă sunt aproape de cele ale silvostepei
sudice.
Solurile caracteristice pentru silvostepa sunt cernoziomurile levigate şi cernoziomurile
argiloase. În silvostepa toate culturile indicate în zona de stepă găsesc dintre cele mai bune
condiţii şi în plus se regăsesc şi culturi de ovăz, cartof, trifoi etc.
 Zona pădurilor de foioase se împart în două subzone: una cu păduri de cer şi gârniţă, iar
alta cu păduri de stejar pedunculat uneori de gorun.
Prima subzonă este mai răspândită în sudul şi vestul ţării, cerul şi gârniţa fiind specii
termofile. Solul caracteristic acestei subzone este brun roşcat de pădure, negru de faneaţă şi
podzolurile.
Pentru cea de-a două subzonă, tipurile de sol caracteristice sunt cele brune podzolite şi
cenuşii de pădure. În ambele subzone există condiţii foarte bune pentru majoritatea culturilor de
câmp, în plus capătă o pondere tot mai mare şi culturile de ovăz, secară, cartof şi plante furajere
(trifoi), graminee perene etc..
Zona pădurilor de brad - Situată la trecerea dintre deal şi munte (800 m) şi caracterizată
printr-un regim pluviometric bogat mai mare de 700 mm pe an, este specifică culturilor de cartof
şi plante furajere (graminee şi leguminoase).
Din punct de vedere fizico-geografic (figura 2) zonele destinate culturilor de câmp pot fi
grupate astfel: Câmpia de Vest, (Banat, Crişuri, Someş; Lunca şi Delta Dunării,) Campia
Română de Est (Bărăganul), Câmpia Română centrală (Găvanu Burdea, Burnazului, Vlasiei);
Câmpia Română de Vest (Blahniţa, Băileşti, Romanaţi,) Podişul Getic; Podişul Mehedinţi;
Câmpia Moldovei şi Podişul Moldovei (Jijia Bahlui, Podişul Sucevei, Podişul Bârladului),
Podişul Transilvaniei, (Someş Târnave) şi dealurile care îmbracă ca o centură ambele flancuri ale
Carpaţilor.

4.2.3 Terenurile arabile destinate culturii legumelor

Particularităţi şi sistematizare
Reprezintă o subdiviziune a terenurilor arabile destinate legumelor, de câmp şi culturii
legumelor în spaţii protejate. Include numai tererenuri plane (I <5 %) foarte fertile si cu
posibilităţi de irigaţie totalizând circa 234.000 ha, din care suprafaţa sectorului privat dominantă.
Suprafeţele destinate legumelor totalizează 2,8% din arabil. Privind zonarea legumiculturii,
primele lucrări realizate de sectorul de cercetare si învăţământ datează din 1953-1954, când pe
criterii economice se delimitează zonele legumicole în jurul localităţilor urbane creîndu-se
bazine legumicole destinate aprovizionării oraşelor.
 In perioada 1956-1961 ţinând seama de cultivarea unor specii şi soiuri noi de legume si de
creşterea consumului, s-a efectuat a II-a zonare, delimitandu-se 6 zone legumicole care ţineau
cont de împărţirea administrativ teritorială, în regiuni din perioada respectivă.
Zonarea actuală s-a realizat între anii 1975-1977 ţinând seama de intensivizarea
legumiculturii, de apariţia a numeroase fabrici de prelucrare, delimitându-se trei zone de
favorabilitate: zona I foarte favorabilă, zona a II-a favorabilă şi zona a III-a cu pondere redusă şi
cu limitări pentru unele culturi. (figura 3).
Zona I-a foarte favorabilă cuprinde doua subzone:
Subzona I situată în sudul şi sud-estul ţării (Lunca Dunării, Câmpia Băilestiului, Câmpia
Burnasului şi Bărăganului) inclusă în judeţele: Dolj, Olt, Teleorman, Giurgiu, Ilfov, Călăraşi,
Ialomiţa, Buzău, Brăila, Galaţi, Tulcea şi Constanţa.
Această subzonă se caracterizează printr-un climat de stepă şi silvostepă, cu 400-500 mm
precipitaţii anuale, 10-11 °C temperatură medie anuală şi 55-65% umiditate relativă a aerului.
Iernile sunt aspre, zăpezile fiind spulberate, verile sunt călduroase, caniculare, iar
precipitaţiile cad în cea mai mare parte la începutul verii, având caracter torenţial.
Solurile sunt brune deschise de stepă, cernoziomuri (castanii, ciocolatii, degradate),
nisipoase, aluviale, etc.

UCRAINA
M
A

Zona I
O
I

Zona II
L
R

Zona III
A

O
G

V
N

A
U
S
E
R
B
I
A

B U L G A R I A
Figura 3 – Zonele legumicole din România după ponderea culturilor pe judeţe
 Subzona a Il-a este o zonă mai umedă situată în Câmpia de Vest a Banatului şi Crişurilor,
respectiv în judeţele Timiş, Arad si Bihor.
In această subzonă se înregistrează 550-650 mm precipitaţii medii anuale, 10,5-11°C
temperatura medie anuală şi 65-75% umiditate relativă. Solurile sunt fertile de tipul
cernoziomurilor (ciocolatii, degradate), brune de pădure, soluri de luncă, lăcovişti şi nisipuri
solificate.
În zona I sunt numeroase bazine legumicole amplasate pe luncile râurilor, în jurul oraşelor şi
al fabricilor de conserve: Constanţa, Brăila, Buzău, Călăraşi, Feteşti, Bucureşti, Olteniţa,
Giurgiu, Alexandria, Zimnicea, Caracal, Craiova, Timişoara, Arad, Oradea, Salonta, Sanicolaul
Mare, etc.
Bazine cu particularităţi ecologice mai deosebite sunt pe litoralul Marii Negre, caracterizate
prin primăveri mai întârziate şi toamne mai lungi cu circa o săptămâna - zece zile datorită
influenţei mării. Bazinul nisipurilor din Oltenia prezintă deasemeni particularităţi privind solurile
ce impun aplicarea unor tehnologii speciale.
In zona I se cultivă toate speciile legumicole, preponderenţă având speciile pretenţioase la
căldură (tomate, ardei, vinete, pepeni, fasole timpurie). Este zona cu cea mai mare suprafaţă
cultivată cu legume (122.000 ha), circa 57 % din suprafaţa totală cultivată pe tara.
In această zonă se practica toate sistemele de cultura: în câmp, protejate şi forţate, pondere
mare având-o culturile timpurii. Producţia obţinută este destinată pentru aprovizionarea
populaţiei cu legume proaspete pentru fabricile de conserve si livrare la export.
Zona a Il-a cuprinde partea de nord a Munteniei şi Olteniei, Câmpia şi Podişul Moldovei şi o
parte din Podişul Transilvaniei.
În această zonă se află judeţele: Caraş Severin, Gorj, Vâlcea, Argeş, Dâmboviţa, Prahova,
Vrancea, Bacău, Vaslui, Neamţ, laşi, Suceava, Botoşani, Satu Mare. Se caracterizează prin
precipitaţii anuale de 450-550 mm, 9-10°C temperatura medie anuală şi 65-68 % umiditate
relativă a aerului.
Este o zonă subumeda, cu ierni aspre şi veri călduroase, solurile predominante sunt cele
brune şi aluviale. În această zonă au pondere culturile bulboase, vărzoasele, dar se cultivă şi
tomatele, ardeii, fasole, etc.
Suprafaţa cultivată cu legume în această zonă este de circa 62.000 ha, respectiv 28-30% din
totalul suprafeţei legumicole pe ţară. Această zonă este deficitară în legume timpurii.
 Zona a Ill-a este cea mai umedă şi mai rece zonă, cuprinde regiunile de dealuri din
Transilvania, părţi din judeţele Cluj, Sălaj, Maramureş, Bistriţa-Năsaud, Mureş, Alba, Sibiu,
Harghita şi Braşov.
Se caracterizează prin precipitaţii anuale de 600-650 mm, 8-9,7°C, temperatura medie anuală
şi 57-65 % umiditate relativă a aerului. Sunt condiţii bune pentru cultura legumelor din grupa
verzei, radăcinoaselor, bulboaselor.
Nu sunt condiţii bune pentru culturile timpurii. Suprafaţa cultivată reprezintă circa 8,4% din
suprafaţa totală de legume pe tară.
Pornind de la cunoaşterea particularităţilor fiecărei zone a existat preocuparea pentru
concentrarea suprafeţelor cultivate cu principalele specii legumicole. Astfel tomatele, ardeiul şi
vinetele găsesc condiţii optime în zonele de cultura I şi II; rădăcinoase, bulboase şi castraveţi se
cultiva în toate zonele.
Dacă zonarea culturilor legumicole s-a referit la macroteritorii, intensivizarea acestei
subramuri urmăreşte stabilirea unor microzone cu pretabilitatea maximă pentru anumite specii şi
soiuri.
O problemă aparte în cadrul categoriei de folosinţa arabil-legumicultură o ocupă culturile de
legume protejate şi forţate. La nivelul anului 1989 România era una dintre marile cultivatoare de
legume în spatii protejate, dispunând de 1.7% din suprafaţa cultivată cu legume, respectiv 4800
ha în 1990 sere şi solarii, dispuse în preajma unor centre urbane ca Serele Popeşti, Berceni,
Isalniţa, Arad, Ploieşti, Turda, Cluj, Oradea, Buzău, Codlea, Bacău, etc.
Suprafaţa a scăzut la 3394 ha în 2002. Creşteri importante s-au realizat privind solariile (sere
reci), în sectorul particular, în timp ce sectorul de stat continuă să descrească de la an la an.

4.2.4. Terenuri arabile destinate orezăriilor

Sistematizarea orezăriilor
Cultura orezului este răspândită în zonele sudice şi parţial în zonele sud-estice si sud-vestice
datorita caracterului termofil al culturii. La noi în ţară cea mai mare suprafaţă a fost realizată în
anii '90, când amenajările orezicole au atins 78 000 ha, acoperind integral consumul intern şi
unele disponibilităţi pentru export. După 1990 suprafeţele au scăzut an de an ajungând la
perimetre nesemnificative, deşi în ultimii ani sunt preocupări de reabilitare a orezăriilor care în
contextul intrării în Uniunea Europeană trebuie sa ajungă la 50 000 ha.
 4.2.4.1. Condiţiile de amplasare a orezăriilor
Orezăriile trebuie să fie amplasate pe terenuri joase, cât mai aproape de sursăade apă, pentru
a nu necesita cheltuieli mari cu debitele pompate. Sursa de irigaţie trebuie sa asigure un
hidromodul de minimum 5 l/s, iar conţinutul apei în săruri să nu depăşească 1.5g/l.
Sunt contraindicate orezăriile în imediata apropiere a localităţilor, căilor de comunicaţie şi a
altor obiective economice a căror fundaţie şi nivel freatic ar putea fi afectată datorită debitelor
infiltrate în timpul exploatării.
Solurile nu pun restricţii din punct de vedere al fertilităţii, dar trebuie să dispună de o
permeabilitate redusă (K=10-6-10-5 cm/s), sau un orizont impermeabil la mică adâncime, în
scopul limitării pierderilor de apă în timpul exploatării la valori sub l l/s/ha. Un interes aparte îl
reprezintă solurile sărăturate, care pot fi ameliorate prin amenajarea orezăriilor favorizând
mişcarea descendentă a curenţilor de infiltrare şi spălare. Peste 30% din orezăriile României sunt
amplasate pe săraturi, fiind unica cultură de valorificare a acestor soluri.
Terenurile plane, cu pante sub 4‰ sunt cele recomandate, impunând volume mici de
terasamente atât la execuţie cât şi la nivelările de exploatare. Condiţiile hidrogeologice nu sunt
restrictive, apa freatică putând fi controlată la mică adâncime, chiar se recomandă zonele cu
pânza freatică ridicată. Pentru a se putea aplica complexul de masuri pedo-hidro-ameliorative,
orezăriile se amenajează numai în masive (perimetre cu peste 1000 ha), în societăţi comerciale,
asociaţii agricole mari sau grupuri de asociaţii. Amenajările trebuie să fie izolate de suprafeţele
invecinate prin canale adânci şi zone de protecţie excluzând degradarea zonelor riverane.

4.2.4.2. Zonele de cultură a orezului

Cultura orezului, specifică tehnicii de udare prin submersiune, este răspândita în trei zone de
cultură:
 Figura 4. Zonele de cultură a orezului în România

Zona I (foarte favorabilă) cuprinde o fâşie de teren lată de 30-40 Km în lungul Dunării de
la Turnu Severin la Galaţi inclusiv incintele Borcea şi Insulă Mare a Brăilei, caracterizată prin
temperatură medie a lunilor de vară de 22 °C şi constantă termică anuală peste 3200 °C. Se
recomandă toate soiurile, inclusiv cele tardive Chirnogi, Crasnodar şi Polizesti.
Zona II (favorabilă) se intinde pe latura de nord a primei zone, sub formă unei fâşii cu
lăţime variabilă (50-60 Km), pană la altitudinea de 150 m precum şi în zone din Dobrogea şi
vestul Banatului. Se caracterizează prin valori ale constantei termice peste 2800°C, iar izoterma
medie de vara 20-21°C. In aceasta zonă se recomandă cultivarea soiurilor precoce: Sidef, Bega,
Coral, Timiş, Dunărea şi mai rar soiurile tardive.
Zona III (puţin favorabilă) cuprinde o fâşie de teren mai lată (faţă de zona a Il-a), care se
întinde din Crisana şi Banat până la limita dealurilor Olteniei, sudul judeţului Argeş, centrul
judeţului Prahova-Buzău şi zone restrânse din Moldova, cu constanta termică anuala de 2400-
2800°C: In acaeastă zonă se recomandă soiuri precoce şi foarte precoce, iar producţia de orez
este nesigură. Zonele favorabile de cultivare a orezului se prezintă în figura 4.

4.3. Plantaţiile viticole componente ale fondului funciar

4.3.1 Condiţiile specifice terenurilor ocupate cu plantaţii viticole
In aceasta categorie, specifică fondului viticol, sunt incluse: viile altoite şi indigene, viile
hibride, plantaţiile de hamei, plantaţiile de portaltoi şi pepinierele viticole. Viticultura se practică
în zonele de Câmpie, de podiş şi coline, până la altitudinea de 544 m şi pe terenuri cu pante de
maxim 35-40%.
Plantaţiile viticole valorifică superior fondul funciar situat în pantă prin faptul că 34% din
suprafeţele este situată pe pante până la 14%; 40% pe pante între 14-24%; 12% pe pante >24%,
iar diferenţa pe nisipuri şi alte categorii de terenuri.
Cea mai înaltă podgorie din ţară - Sebeş-Apoldu (judeţul Alba şi Sibiu) -este situata la cota
de 544 m, iar cel mai jos centru viticol - Mangalia (judeţul Constanţa) - este situat la cota 20 m
deasupra nivelului mării. La pante de peste 15 % terenurile destinate viticulturii se terasează.
Suprafaţa viticola a ţării se situează in jur de 200 000 ha, din care peste 33 % este extinsă pe
pante cu condiţii de terasare. Peste jumătate din suprafaţa viticolă este cultivată pe spalieri şi cam
tot atâta întruneşte condiţii de mecanizare.
Viţa de vie este o plantă relativ pretenţioasă faţă de factorul temperatură. Sub aspect termic
zonele destinate plantaţiilor viticole trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
• temperatura medie anuală peste 10°C (rar între 9-10°C);
• temperatura lunii cea mai călduroasă de;
• peste 18°C la hibrizi şi soiuri timpurii;
• peste 20°C la soiurile cu maturitate mijlocie şi pentru vinuri superioare;
• peste 22°C la soiurile tardive şi pentru vinurile de marca;
• bilanţul termic activ 2500-3800°C;
• bilanţul termic util 1000-1800°C;
• perioada de vegetaţie:
• minim 160 de zile pentru soiurile timpurii şi extratimpurii;
• minim 170 zile pentru soiurile cu maturitate mijiocie;
• minim 180 zile pentru soiurile tardive;
• pragul biologic (temperatura la care începe vegetaţia) + 10°C;
• temperatura minimă de îngheţ
• 18°C, -20°C la soiurile de masă;
• 22°C pentru soiurile de vin şi pot fi şi mai mari când are loc procesul de descălire;
• temperaturi maxime suportabile de 40-45°C;
• temperatura optimă pentru normalitatea proceselor de fotosinteză 28°C±3°C.
 Factorul lumină influenţează culoarea şi rezistenta la boli. Se aprecieaza după durata de
strălucire a soarelui. In raport de soi, durata de strălucire a soarelui variază între 1200-1800 ore.
Factorul umiditate. Sub aspectul umidităţii cerinţele sunt mai mari la soiurile de masă decât
la cele de vin. Plantaţiile viticole dau rezultate bune fără irigaţii, la precipitaţii anuale cuprinse
între 500-700 mm, iar precipitaţiile optime pe perioada de vegetaţie 250-300 mm. Umiditatea
relativă a aerului optima 60-80%. Excesul de umiditate conduce la scăderea rezistentei la boli,
la ger şi scade concentraţia de zahăr.
Factorul pedologie, se referă la tipul genetic de sol, textură, structură, densitate aparenţă,
porozitate, însuşiri hidrofizice şi chimice (reacţie, humus, NPK, microelemente), însuşiri
biologice (microflora şi fauna).
Viţa de vie are o mare plasticitate ecologică cultivându-se pe cele mai diferite soluri. Totuşi
cele mai bune soluri sunt:
• soluri cu textura mijlocie;
• textura argiloasă prelungeşte creşterea, întârzie maturitatea strugurilor, creste aciditatea şi
conţinutul în tanin;
• solurile mai nisipoase maturizează timpuriu, determină un conţinut alcoolic mai scăzut şi
o aciditate insuficientă.
Deci, cele mai bune sunt solurile cu textura mijlocie, mijlocie-uşoară, cu următoarele
caracteristici:
• pH optim = 6,0-8,2 cu variaţii între 5,5-8,8;
• conţinut optim de humus 2-3 % pentru soiuri de masă şi pentru vinuri curente; 1-2 %
pentru soiuri de vin de calitate superioară; sunt contraindicate solurile bogate în humus (3,6 %),
iar cantitatea minimă de humus trebuie să fie de 0,5 %.
• grosimea stratului de sol > 60 cm, în extremis 40 cm;
• porozitatea totală a solului 50%.
Se recomandă solurile bogate în carbonat de calciu si nivel freatic peste 1,5-2m. Sunt
contraindicate solurile alcaline, salinizate, inmlaştinizate.
Simbolurile plantaţiilor viticole si culoarea specifica este redata în tabelul 6
Factorul de relief. Cele mai bune condiţii le asigura relieful deluros şi colinar cu altitudine de
100-350 m.
 Cu cât mergem mai sus spre limita nordică, creşte ponderea viilor pe pante, exemplu: Franţa,
Spania, 42 % vii plantate pe pante; Germania, Elveţia 59%.
Plantaţiile situate pe câmpii, văi, microdepresiuni, sunt expuse temperaturilor scăzute,
brumelor, îngheţului, atacurilor de boli şi dăunători.
Pantele cele mai convenabile sunt până la 25-30%; pe suprafeţe mici pot fi luate în cultură şi
terenuri cu pantă de peste 25-30 %.
Ca expoziţie, în zonele sudice se recomandă toate expoziţiile: nordice pentru soiurile de
sampanizare şi sudice pentru vinurile licoroase-dulci. La limita nordică de cultivare a vitei de vie
se recomanda expoziţiile sudice S-E, S-V.

Reprezentarea plantaţiilor viticole pe planurile cadastrale Tabelul 6

Folosinta viticola Simbol Semn conventional Culoare

Vie nobila Vn S S S S Violet

S S S

Vie hibrida Vh S S S S
S S S Violet

Pepiniera viticola Vp S S S S
S S S Violet

Plantatie hamei Vhp S S S S Violet

S S S

4.3.2 Sistematizarea plantaţiilor viticole

Plantaţiile viticole în raport de condiţiile naturale sunt sistematizate (grupate) în 8 regiuni
viticole, 35 de podgorii şi 155 centre viticole. Specificul fiecărei zone şi subzone este determinat
de altitudine, relief (pantă, expoziţie), precum şi de prezenţa unor mari cursuri de apă, zone
împădurite sau formelor de relief care influenţează regimul heliotermic, pluviometric şi eolian.
 Figura 5 – Regiunile viticole din România, cu podgorile şi centrele viticole
aferente acestor regiuni
Regiunea viticolă cuprinde suprafeţe întinse cu condiţii ecologice şi tehnologice, soiuri raionate şi
producţii realizate sensibil apropiate şi care de regulă se suprapun peste vechile provincii istorice.
Podgoria reprezintă totalitatea suprafeţelor cuprinzând mai multe localităţi cu specific identic privind
cultura viţei de vie.
Centrele viticole sunt suprafeţele aparţinând unei localităţi, parte integrantă dintr-o podgorie, sau
individualizată cu condiţii optime de cultură în general şi a unor soiuri de viţă în special având o anumită
direcţie de producţie. În cele ce urmează vom prezenta succint zonele de cultură a viţei de vie drept
componente ale fondului funciar viticol (figura 5).

1. Regiunea viticolă dealurile Moldovei

Este cea mai mare regiune viticolă cuprinzând 13 podgorii şi 52 centre viticole dispuse începând de la
Hlipiceni (judeţul Botoşani) pâna la Tâmboesti (jud Vrancea) şi Smârdan (judeţul Galaţi). Prezintă
diferenţe apreciabile ecoclimatice între nordul şi sudul regiunii, iar altitudinea medie este de 179 m cu
variaţii de la 50-345 m. Climatul se caracterizează prin resurse heliotermice favorabile cu un aport
pluviometric mediu de 500 mm/an, şi ierni aspre. Cuprinde toate judeţele Moldovei, mai puţin judeţele de
munte, iar principalele podgorii sunt: Cotnari, Iaşi, Huşi, Colinele Tutovei, Dealul Bujorului, Nicoreşti,
Iveşti, Podgoria Covurluiului, Zeletin, Panciu, Odobeşti şi Coteşti. Printre cele mai renumite centre
viticole, în afară de cele care poartă denumirea podgoriilor amintim: Hârlău, Cucuteni, Copou, Bucium,
Plugari, Probota, Fălciu, Vaslui, Bozieni, Răcăciuni, Marăseşti, Cârligele, etc. Regiunea este adesea
brăzdată de fenomene de eroziune.
 2. Regiunea viticolă Dealurile Munteniei şi Olteniei - Este a doua regiune viticolă a ţării şi cea mai
extinsă teritorial, cuprinzând dealurile subcarpatice de la Râmnicu Sărat până la Mehedinţi. Include 8
podgorii (cu 29 centre viticole aferente) şi 5 centre viticole independente. Este situată la o altitudine
medie de 242 m, cu ierni aspre, sensibil apropiate de regiunea anterioară şi cu precipitaţii medii
multianuale 610 mm/an. Poziţia sudică face ca această regiune să dispună de un regim heliotermic
superior mai cu seamă faţă de Podişul Transilvaniei. Principalele podgorii localizate în acest spaţiu sunt:
Dealurile Buzăului, Dealul Mare, Stefăneşti-Argeş, Sâmbureşti, Drăgăşani, Dealurile Craiovei, Podgoria
Severinului şi Plaiurile Drâncei (judeţul Mehedinţi). Centrele viticole în cea mai mare parte poarta
denumirea podgoriilor la care se mai adaugă începând din nord spre sud-vest: Râmnicu Sărat, Cornăţeşti,
Zărneşti, Pietroasele, Urlaţi, Tohani, Valea-Călugărească, Bucşani (judeţul Dâmboviţa), Costeşti, loneşti,
Străjeşti, Segarcea, Banu Mărăcine şi Târgu-Jiu. Fenomenele de eroziune sunt frecvente în unele podgorii
şi centre viticole.
3. Regiunea viticolă Colinele Dobrogei - Este o regiune viticolă de mărime medie incluzând trei
podgorii si 14 centre viticole, cuprinse în judeţele de la mare şi Dunăre (Constanţa şi Tulcea). Se
caracterizează printr-o altitudine mică (71 m) cu mari resurse heliotermice, precipitaţii scăzute (420 mm)
şi ierni medii spre aspre. Zona cuprinde renumitele podgorii: Murfatlar, Istria-Babadag, Sarica Niculiţel şi
centrele viticole: Murfatlar, Medgidia, Adamclisi, Mangalia, Chirnogeni, Hârşova, Dăieni, Tulcea, etc.
Prezintă importante fenomene de eroziune şi ca atare lucrări antierozionale alături de lucrările de irigaţie.
4. Regiunea viticolă Podişul Transilvaniei - Cuprinde plantaţiile viticole din judeţele Alba lulia,
Sibiu, Cluj, Mureş şi Bistriţa-Năsaud. Este situată la cea mai înalta altitudine, medie 411m cu un relief
alcătuit din dealuri şi terase, climat răcoros, având un regim heliotermic modest (mediu) şi un bogat regim
pluviometric (613mm/an). Principalele podgorii încadrate în aceasta zonă sunt: Podgoria Târnave,
Podgoria Alba lulia, Podgoria Aiud, Podgoria Sebeş-Apoldu şi Podgoria Lichinţa (situată pe zona Mureş
şi Bistriţa-Năsaud). Cele mai renumite centre viticole sunt: Blaj Crăciunel, Jidvei, Mediaş, Târnăveni,
Gioagiu, Apoldu, Miercurea Sibiului, Turda Dej şi altele.
5. Regiunea viticolă a nisipurilor şi altor terenuri favorabile din sudul ţării - Este o regiune viticolă
mijlocie ca areal viticol, dar extinsă ca suprafaţă, alcătuită din trei podgorii şi 19 centre viticole înglobate
în podgorii sau dispersate individualizate. Cuprinde podgoriile: Podgoria Dacilor (Mehedinţi), Calafat şi
Sadova-Corabia. Principalele centre viticole sunt: Furculeşti, Mavrodin, Urziceni, Sudiţi, Ulmu-Călăraşi,
Rusetu, Însurăţei, Cireşu şi Râmnicelu (aici pot fi incluse şi plantaţiile realizate pe nisipurile de la Iveşti,
judeţul Galaţi). Se caracterizeză prin altitudine mică 66 m, regim pluviometric mijlociu 528 mm/an, regim
termic excedentar, cu soluri nisipoase (uşoare) sau chiar uşor salinizate şi afectate de eroziunea eoliană.
6. Regiunea viticolă Dealurile Crişanei si Maramureşului - Este o regiune de dimensiuni medii,
cuprinzând 4 podgorii şi 13 centre viticole. Include zona dintre Mureş şi Tisa, extinsă pe judeţele Arad,
Bihor, Satu Mare si Maramureş. Este situată la o altitudine medie de 222 m, atinge zona cea mai nordica a
ţării, cu regim heliotermic mai favorabil decât Podişul Transilvaniei si cu un regim pluviometric de
635mm/an. Principalele podgorii sunt: Miniş, Diosig (judeţul Bihor), Valea lui Mihai şi Podgoria
Silvaniei (judeţul Satu Mare). Ca centre viticole mai importante amintim localităţile din podgoriile
enumerate plus centrele: Marghita, Oradea, Halmeu, Seini (Satu Mare), Satu Mare si altele.
Teritoriul prezintă importante fenomene de eroziune.
7. Regiunea viticolă dealurile şi câmpia Banatului - Este o regiune cu plantaţii insulare practicate pe
dealurile piemontane şi în zona de câmpie, având o altitudine medie de 231 m. Regimul climatic şi
heliotermic este asemănător regiunilor din Moldova si Muntenia dar cu un aport pluviometric superior,
681 mm/an. Nu cuprinde podgorii, ci numai centre viticole: Moldova Noua, Tirol (40 Km de Reşiţa),
Silagiu, Recaş, şi Teremia (judeţul Timiş). Fenomenele de eroziune sunt slab reprezentate.

8. Regiunea viticolă Terasele Dunării

Se prezintă ca o regiune viticolă relativ mică, alcătuită din doua podgorii şi 8 centre viticole. Se
intinde sub forma unei fâşii pe malul Dunării de la Zimnicea la Cernavodă. Prezintă o altitudine joasă de
72 m, un bogat regim heliotermic si un aport pluviometric mic de 507 mm/an. Cele două podgorii sunt
Ostrov şi Greaca, la care se adaugă centrele viticole Oltina, Feteşti, Giurgiu, Zimnicea. Zona prezintă
fenomene de eroziune medii pe versanţi şi pe fruntea teraselor.
Principalele date climatice pe regiuni viticole sunt prezentate în tabelul 7

Condiţiile climatice din regiunile viticole Tabel 7

Intervalul 01. IV -30.IX
Regiunile viticole Altitudine Precipitaţii Temperaturra
(m) anuale (mm) Bilanţul Bilanţul Precipitaţii medie luna
termic active termic util pe perioada iulie (°C)
(°C) (°C) caldă a
anului (mm)
Podişul Transilvaniei 411 613 2796 1147 422 19,6
175-544 535-689 2675-2902 1045-1220 366-498 18,9-20,5
Dealurile Moldovei 179 500 3061 1385 316 21,4
50-345 380-625 2916-3178 1276-1475 210-409 20,8-22,3
Dealurile Munteniei şi 242 610 3257 1505 348 22,1
Olteniei 101-376 493 - 766 3120-3434 1380-1644 272-415 21,0-23,0
Dealurile Banatului 146 681 3228 1464 395 21,5
50-180 540-790 3112-3361 1377-1610 315-465 20,9 - 22,8
Dealurile Crişanei şi 222 635 2900 1303 382 20,6
Maramureşului 125-356 565-760 2875-3259 1205-1524 350-444 20,0-21,4
Colinele Dobrogei 71 420 3164 1476 241 22,3
20-121 375-468 3016-3296 1396-1566 212-273 21,8-22,7
Terasele Dunării 72 507 3353 1592 282 22,6
50-143 470-575 3210-3482 1510-1673 254-340 22,4-23,1
Nisipurile şi alte 66 528 3285 1580 306 22,5
terenuri favorabile 35-125 430-670 3210-3473 1487-1675 251-384 22,1-23,1
din sudul ţării
 Favorabilitatea zonelor de cultură nu respectă sistematizarea (zonarea) descrisă anterior şi
ilustrată în figura 5., deoarece intervin elemente locale, microclimatice şi pedologice care
diferenţiază semnificativ podgoriile între ele chiar şi în cadrul aceleiaşi regiuni viticole. Astfel se
disting patru zone de favorabilitate după cum urmează:
a. Zona foarte favorabilă este situată, pe terasele Dunării, Greaca, Ostrov, Cernavoda,
Murfatlar, Cotnari;
b. Zona favorabilă cuprinde regiunea viticolă Dobrogea şi unele podgorii din Moldova şi
Muntenia - Oltenia;
c. Zona mijlociu favorabilă include cele mai multe podgorii şi centre viticole din Moldova,
Muntenia şi Transilvania;
d. Zona tolerantă cuprinde unele podgorii şi mai ales centre viticole din Moldova,
Transilvania, şi Maramureş.
9. Alte culturi încadrate cadastral în categoria de folosinţă plantaţii viticole - Pepinierele
viticole, plantaţiile de portaltoi şi plantaţiile de hamei, din punct de vedere cadastral sunt incluse
tot în categoria plantaţiilor viticole.
Pepinierele viticole (suprafeţe destinate materialului săditor - producere, altoire, valorificare)
şi plantaţiile de portaltoi sunt amenajate pe regiuni viticole în cadrul unor podgorii, tipice
pedoclimatic dintre cele anterior prezentate.
Plantaţiile de hamei se folosesc în industria berii (conurile, inflorescenţele fermele),
industria farmaceutică şi alimentară. Hameiul în lume ocupă o suprafaţa de 69,5 mii ha, din care
77% în Europa şi S.U.A. În România suprafaţa maxim cultivată, 2000 ha în 1994, a rămas la 495
ha în 2000. Plantaţiile de hamei sunt situate numai în Transilvania în judeţele Cluj, Mureş, Alba,
Sibiu, Hunedoara şi Braşov. Necesită zone mai înalte, peste 500 m altitudine si cu un regim
termic mai redus, 15-18°C temperatura medie a lunilor de vară şi un regim pluviometric de peste
600 mm/an şi peste 375 mm/pe perioada de vegetaţie. Temperaturile ridicate în timpul verii
reduc calitatea producţiei (acizi, răşini, uleiuri volatile, tanin, etc.) respectiv reduc gustul amărui
al berii.
Simbolurile cadastrale sunt identice cu cele de la vie şi de asemeni modul de conducere a
plantaţiei este asemănător plantaţiilor viticole, fiind în acelaşi timp o cultura perenă. Zonele de
cultură se prezintă în figura 6. iar localităţile de amplasare mai importante sunt: Cluj, Catari,
Saschiz, Şura Mică, Slimnic, etc.
Figura 6 – Zonele de cultură ale hameiului în România