INVESTIGATII PARACLINICE

 
CAPITOLUL I.
INVESTIGAŢII PARACLINICE ALE APARATULUI RESPIRATOR

I.1. EXPLORAREA RADIOLOGICĂ A ORGANELOR TORACICE

Organele toracice (inimă, plămâni) sunt explorate radiologie prin radioscopie, radiografie,
bronhografie, tomografie, kimografie etc.
Scop: studierea morfologiei şi funcţionalităţii plămânilor, a modificărilor de volum şi de
formă ale inimii pentru stabilirea diagnosticului (tumori pulmonare, atelectazii, modificări topografice şi
de calibru ale bronhiilor etc.).

I.1.1. Pregătirea bolnavului pentru Radioscopie, Radiografie

Etape Operaţiuni
1. Pregătirea 1.1. Se anunţă bolnavul, explicându-i-se condiţiile în care se va face examinarea
psihică a (cameră în semiobscuritate).
bolnavului. 1.2. Bolnavul va fi condus la serviciul de radiologie.
1.3. Se explică bolnavului cum trebuie să se comporte în timpul expunerii filmului
(va efectua câteva mişcări de respiraţie, iar radiografia se face in apnee, după o
inspiraţie profundă).
2. Pregătirea 2.1. Se dezbracă complet regiunea toracică (părul lung al femeilor se leagă pe
fizică a creştetul capului); se îndepărtează obiectele radioopace.
bolnavului. 2.2. Se aşează bolnavul în poziţie ortostatică cu mâinile pe şolduri şi coatele
aduse înainte (fără să ridice umerii) în spatele ecranului, cu pieptul apropiat de ecran
sau caseta care poartă filmul.
2.3. Când poziţia verticală este contraindicată se aşează bolnavul în poziţie şezând
sau în decubit.
2.4. În timpul examenului radiologic se ajută bolnavul să ia poziţiile cerute de medic.
Sugarii şi copiii mici se fixează prin înfăşare pe un suport de scânduri sau se
suspendă în hamuri (pentru a nu se iradia persoana care l-ar susţine).
3. Îngrijirea 3.1. Bolnavul va fi ajutat să se îmbrace. După terminarea examenului radiologic va fi
bolnavului după condus la pat.
examen. 3.2. Se notează în foaia de observaţie tipul examenul radiologic efectuat şi data.

I.1.2. Pregătirea bolnavului pentru Bronhografie

Materiale necesare: medicamente sedative (dormicum, fenobarbital), antisecretorii

(atropină), anestezice, sondă Metras sterilă, substanţe de contrast (lipiodol sau iodipin - liposolubile şi
ioduron B sau diiodonul - hidrosolubile), scuipătoare.

Etape Operaţiuni
1. Pregătirea 1.1. Se pregătesc materialele şi instrumentele necesare.
materialelor
necesare.

1
 2. Pregătirea 2.1. Se anunţă bolnavul şi i se explică necesitatea Bronhografiei.
psihică a 2.2. Se anunţă bolnavul să nu mănânce în dimineaţa examenului.
bolnavului.
3. Pregătirea 3.1. Cu 1-3 zile înainte, se administrează bolnavului medicamente expectorante.
fizică a 3.2. În ajunul examinării se administrează o tabletă de fenobarbital sau bromoval.
bolnavului. 3.3. Cu o jumătate de oră înaintea examenului, se administrează atropină (pentru a
reduce secreţia salivei şi a mucusului din căile respiratorii) şi medicamente calmante
pentru tuse.
3.4. Bolnavul va fi ajutat să se dezbrace şi va fi aşezat în decubit dorsal, puţin
înclinat spre partea care trebuie injectată.
3.5. Medicul efectuează anestezia căilor respiratorii (reuşita examinării depinde de
calitatea anesteziei), introduce sonda Metras în arborele bronşic şi apoi substanţa de
contrast uşor încălzită, încet, cu o presiune moderată.
3.6. În timpul injectării substanţei de contrast, bolnavul va fi ajutat să-şi schimbe
poziţia (decubit ventral, dorsal, lateral drept şi stâng). 3.7. În timpul examinării
radiologice se aşează bolnavul în poziţia Trendelenburg (pentru a se evidenţia şi
arborele bronşic din părţile superioare ale plămânilor), apoi se aşează bolnavul cu
toracele moderat ridicat, pentru a se evidenţia bronhiile mijlocii şi inferioare.
4. Îngrijirea 4.1. După efectuarea Bronhografiei, se ajută bolnavul să se îmbrace şi va fi condus la
bolnavului pat.
după 4.2. Bolnavul va fi avertizat să nu mănânce şi să nu bea timp de 2 ore până când
Bronhografie încetează efectul anestezicului.
4.3. Bolnavul va fi atenţionat să colecteze în scuipătoare substanţa de contrast care
se elimină prin tuse; nu se înghite deoarece produce intoxicaţie cu iod. Atenţie!
Refularea substanţei de contrast şi pătrunderea ei în stomac trebuie evitate, deoarece
poate fi resorbită, producând intoxicaţii!

I.2. EXPLORAREA ENDOSCOPICĂ

Endoscopie = metodă de examinare cu observare directă vizuală a mucoasei organelor

cavitare, efectuată cu ajutorul aparatelor numite endoscoape.
Endoscop = instrument tubular care prezintă o sursă luminoasă proprie (bec electric) şi un
sistem de lentile pentru observaţie. Cu acelaşi aparat (la care se adaptează unele anexe) se pot efectua şi
recoltări de secreţii pentru examene bacteriologice sau de fragmente de ţesuturi pentru examene
histopatologice, extragere de corpi străini sau administrări de medicamente.
Scop: explorator sau terapeutic.
Reuşita unei endoscopii este condiţionată de colaborarea bolnavului. Aceasta poate fi
obţinută numai printr-o bună pregătire psihică a bolnavului, inclusiv instruirea acestuia privind sarcinile lui
în timpul examenului.

I.2.1. Pregătirea bolnavului pentru Bronhoscopie

Bronhoscopie = explorarea arborelui traheobronşic cu ajutorul unui aparat numit bronhoscop

cu vizibilitate directă sau pe monitor.
Scop: explorator pentru diagnosticul îmbolnăvirilor aparatului respirator (tuberculoză
bronşică, tumori, supuraţii bronhopulmonare, malformaţii congenitale, traumatisme mediastinale, etc.) sau
terapeutic (administrare de medicamente).
Bronhoscopul tradiţional este format dintr-o garnitură de tuburi rigide de metal de 30 - 40
cm lungime şi diametru de 4 - 9 mm, prevăzute cu orificii laterale. Tuburile au extremitatea distală tăiată
oblic, fin polizată pentru a nu produce leziuni la pătrundere. Sursa de lumină o reprezintă un bec electric
situat la extremitatea proximală sau distală a tubului sau o sursă de lumină exterioară condusă în aparat de
un cablu cu fibră optică. Tubul mai este prevăzut cu lupe măritoare şi cu un racord prin care se poate
executa aspiraţia secreţiilor sau se poate face respiraţia asistată a bolnavului în caz de narcoză.

2
 Bronhoscopul are şi unele anexe (spatule laringoscopice, tub aspirator, porttampoane, sonde
dilatatoare, pulverizator endobronşic, pense pentru corpi străini şi biopsii etc.) pentru diferite întrebuinţări.
Materiale necesare: măşti şi mănuşi sterile; depărtător de gură; oglindă frontală sau lampa
Clar; aspirator electric cu sondele respective; oglindă laringiană; tăviţă renală; pense; tampoane sterile pe
porttampon; lampă de spirt; seringă laringiană de 5 ml; comprese de tifon; substanţe anesteziante (spray cu
lidocaină, xilină 2 - 4% încălzite la 35 o C); bronhoscopul cu toate anexele sale, sterilizate, medicamente
necesare în caz de accidente: cardiotonice vasodilatatoare etc.; aparatură pentru oxigenoterapie; radiografii
toracale ale bolnavului şi negatoscop în funcţiune.

Etape Operaţiuni
1. Pregătirea 1.1. Se pregătesc toate instrumentele şi materialele necesare.
instrumentelor şi 1.2. Atenţie la sterilizarea componentelor bronhoscopului şi anexelor! Sterilizare la
materialelor rece (sterilizare chimică) în soluţie de steril C sau „pera safe”
necesare
2. Pregătirea 2.1. Se informează bolnavul, convingându-1 asupra necesităţii examenului şi
psihică însemnătăţii lui pentru evoluţia favorabilă.
şi fizică a 2.2. Se creează bolnavului un climat de siguranţă pentru a asigura cooperarea lui cu
bolnavului ocazia anesteziei şi a examenului, punându-1 în legătură cu alţi bolnavi cărora li s-a
efectuat această examinare.
2.3. La indicaţia medicului, în seara precedentă zilei de examinare, se administrează
bolnavului un calmant.
2.4. Se anunţă bolnavul că nu trebuie să mănânce în dimineaţa examinării şi se
informează asupra gustului amar al anestezicului şi senzaţiei de îngroşare a gâtului
sau limbii (după anestezie), pe care le va avea după examinare.
2.5. Se aşază bolnavul pe un scaun, i se dă în mină o tăviţă renală şi anestezicul uşor
încălzit/35°.
2.6. Se solicită să facă o gargară cu lichidul anestezic, ţinîndu-1 cîteva minute în
gură, fără să-1 înghită, pentru anestezierea regiunii bucale şi orofaringiene.
2.7. Se îndepărtează tăviţă renală.
2.8. Bolnavul este condus în camera de bronhoscopie.
2.9. Se aşază bolnavul pe masa de examinare, în decubit dorsal, cu capul în extensie
pe articulaţia atlanto-
occipitală şi gura larg deschisă.
2.10. Sub umerii bolnavului se aşază o pernă tare, ridi-cîndu-1 la 12—15 cm înălţime
de la suprafaţa mesei

3. Personal 3.1. Asistenta medicală I fixează şi menţine bolnavul în poziţia indicată de medic şi
pentru supraveghează bolnavul.
efectuarea 3.2. Asistenta medicală II serveşte medicul cu instrumentele şi materialele solicitate
bronhoscopiei (dacă masa pe care se execută bronhoscopia are rezemător special de rezervă la
(Sunt necesare 2 tehnică participă o singură asistentă medicală).
asistente 3.3. Se spală pe mâini cu apă şi săpun şi se pune masca.
medicale)

4. Efectuarea 4.1. Asistenta medicală I susţine poziţia bolnavului, aşezând mâna stângă sub
bronhoscopiei regiunea occipitală, iar cu mâna dreaptă fixează fruntea.
4.2. Asistenta medicală II aprinde lampa de spirt, încarcă seringa laringiană cu
anestezic şi o serveşte medicului.
4.3. Se solicită bolnavului să scoată limba şi să o ţină în afară, fixată cu câteva
comprese de tifon în mână.
4.4. Asistenta medicală I mobilizează capul bolnavului în poziţie de ridicare,
coborâre, înclinaţii etc. ca anestezicul să se împrăştie pe o suprafaţă cât mai mare a
traheii şi a bronhiilor principale (numai la indicaţia medicului); în acelaşi timp
supraveghează bolnavul şi îl susţine psihic.

3
 4.5. Asistenta medicală II serveşte medicul cu instrumentele şi materialele necesare.
5. Îngrijirea 5.1. Bolnavul este transportat sau condus în salon.
bolnavului după 5.2. Se indică bolnavului să rămână la pat, să nu bea şi să nu mănânce nimic până la
bronhoscopie dispariţia totală a efectului anestezicului (se previne pătrunderea alimentelor sau
lichidelor în căile respiratorii). 5.3. În următoarele 2-3 zile se administrează
bolnavului un regim dietetic hidric şi de cruţare a faringelui.
6. Dezinfecţia şi 6.1. Se îndepărtează becurile şi se spală tuburile bronhoscopice cu apă călduţă, la
sterilizarea presiune mare.
instrumentarului 6.2. Se demontează pensele, se curăţă cu minuţiozitate îndeosebi la nivelul
după articulaţiilor.
bronhoscopie 6.3. Se sterilizează la rece (sterilizare chimică).
6.4. Instrumentele şi materialele folosite se aşează în ordine.
Incidente şi accidente:
• intoxicaţii de diferite grade cu anestezicul folosit, caz în care bolnavul va fi culcat în
poziţie Trendelenburg şi i se va administra substanţe cardiotonice, vasodilatatoare şi sedative corticale;
• leziuni traumatice: ale dinţilor, mucoasei bucale sau faringiene ale trahei sau ale corzilor
vocale;
• hemoragii, diseminări tuberculoase sau suprainfecţii cu diferiţi germeni;
• dureri în gură, disfagie sau orofagie, dureri retrosternale, cefalee, insomnie, tuse,
expectoraţie, stare subfebrilă.

I.2.2. Pregătirea bolnavului pentru Pleuroscopie

Pleuroscopie (toracoscopie) = explorarea vizuală a cavităţii pleurale, cu un instrument optic

introdus printr-un trocar, după o insuflare prealabilă a cavităţii pleurale cu aer sau oxigen.
Scop: depistarea proceselor inflamatorii ale pleurelor, localizarea şi extinderea aderenţelor,
examinarea tumorilor cu localizări pleurale, recoltări pentru examene biopsice.
Pleuroscop = tub metalic cu un sistem optic format dintr-un ocular la capătul proximal şi un
obiectiv la cel distal, pentru examenul cavităţii pleurale. Obiectivul are un sistem de prisme cu care
sistemul reflectant poate fi montat în continuarea tubului sau lateral in unghiuri diferite (pleuroscoape cu
vedere directă şi pleuroscoape cu vedere indirectă cu 45°, 90°, 135°). Sistemul optic, având sursă de lumină
proprie, alunecă în teaca unui trocar introdus în cavitatea pleurală, după scoaterea mandrinului (cu
diametrul identic cu al sistemului optic).
Tehnica pleuroscopiei diferă dacă explorarea se execută la un bolnav cu sau fără
pneumotorax.
Pleuroscopia completă (cu instituirea pneumotoraxului) are două etape: instituirea
pneumotoraxului şi executarea pleuroscopiei.

Materiale necesare: tinctură de iod sau betadină;

porttampoane cu tampoane de vată; soluţie
novocaină 1% 20 - 30 ml; acul KÜSS pentru
instituirea pneumotoraxului (cu derivaţie laterală cu
robinet, adaptabilă la aparat); seringi sterile pentru
anestezie; casoletă cu câmpuri sterile; pleuroscopul
cu toate anexele lui sterilizate; medicamente şi
instrumente necesare pentru tratamentul unui
eventual şoc pleural sau hemoragie; fiole de
atropină, morfină, pentetrazol; tăviţă renală;
radiografia recentă a toracelui (pentru aprecierea
cantităţii şi modului de repartizare a aerului în
cavitatea pleurală, precum şi a locului optim pentru
introducerea trocarului), dacă pneumotoraxul este
constituit.

Aparat pentru pneumotorax

4
 Etape Operaţiuni
1. Pregătirea 1.1. Se pregătesc instrumentele şi materialele necesare menţionate mai sus.
instrumentelor şi
materialelor
necesare
2. Pregătirea 2.1. Se anunţă bolnavul, i se explică necesitatea tehnicii şi inofensivitatea ei.
psihică şi 2.2. În seara precedentă zilei de examinare, se administrează bolnavului un sedativ (indicat de
fizică a medic).
bolnavului. 2.3. Cu o jumătate de oră înaintea intervenţiei, se administrează bolnavului, în dozele
prescrise de medic, parenteral, atropină, mialgin sau pentetrazol pentru scăderea excitabilităţii generale, în
mod deosebit a nervului pneumogastric.
2.4. Bolnavul este condus în sala de examinare şi ajutat să-şi dezbrace toracele.
2.5. Medicul efectuează bolnavului un control radioscopic înainte de instituirea
pneumotoraxului.

3a. Instituirea 3.1. Bolnavul este ajutat să se urce pe masa de examinare

pneumotoraxului 3.2. Se aşează bolnavul în decubit lateral (drept sau stâng în funcţie de partea interesată) cu mâna respectivă
sub cap, iar cu cealaltă deasupra capului.
3.3. Se fixează locul de pătrundere al acului în cavitatea pleurală (spaţiul al 3-lea sau al 4-lea
intercostal de-a lungul liniei axilare anterioare) şi se dezinfectează prin badijonare cu tinctură de iod.
3.4. Se încarcă seringa cu soluţia de novocaină 1% şi se oferă medicului pentru efectuarea
anesteziei.
3.5. După toracocenteză se racordează aparatul la ac şi se deschide robinetul acestuia pentru a
se realiza comunicarea directă între cavitatea pleurală şi manometru (prezenţa acului în cavitatea pleurală este
confirmată de presiunea negativă şi apariţia oscilaţiilor mari pe acul manometrului).
3.6. Se închide comunicarea cu manometrul şi înlocuindu-se racordul cu cel al balonului cu gaze, se lasă să se
scurgă în acesta apa din rezervorul de sus; astfel, aerul sau oxigenul pătrunde în cavitatea pleurală în cantităţi
controlate.
Atenţie! Dacă bolnavul are pneumotorax constituit, se va controla cantitatea aerului din cavitatea pleurală
(pentru a-1 reinsufla la nevoie), asigurându-se astfel un câmp larg de vizibilitate şi ferindu-se plămânii de
acţiunea traumatizantă a trocarului.

3b. Efectuarea 3.1, 3.2, 3.3, 3.4 sunt identice cu cele de la punctul 3a.
pleuroscopiei 3.5. După instalarea anesteziei, medicul introduce trocarul în cavitatea pleurală, înlocuieşte imediat mandrinul
(stiletul) cu sistemul optic al pleuroscopului racordat prin transformator la reţeaua electrică şi examinează
foiţele pleurale, suprafaţa plămânului, organele mediastinale; poate efectua recoltarea unor probe biopsice.
3.6. După extragerea trocarului se badijonează locul puncţionat cu tinctură de iod şi se aplică un pansament
steril.
4. îngrijirea 4.1. Se îmbracă bolnavul, se transportă pe cărucior în salon şi se aşează cu multă grijă pe patul lui (mişcările
bolnavului după bruşte pot declanşa hemoragie). 4.2. Se supraveghează bolnavul până la dispariţia completă a efectului
tehnică anestezicului.
4.3. În primele două zile de la intervenţie, se administrează un regim dietetic uşor de digerat, bogat în hidraţi
de carbon.
4.4. Se notează tehnica în foaia de observaţie.

Incidente şi accidente:
− accese de tuse sau hematoame în peretele toracic;
− lipotimie, colaps sau şoc pleural (se întrerupe intervenţia şi se aplică măsurile corespunzătoare de
reanimare);
− pneumotorax spontan (când trocarul lezează ţesutul pulmonar).

5
I.3. EXPLORAREA FUNCŢIONALĂ A APARATULUI RESPIRATOR

Explorarea funcţională a aparatului respirator urmăreşte:

✔ determinarea modului în care aparatul respirator satisface nevoile organismului în stare
de repaus sau în condiţiile unei supraîncărcări funcţionale;
✔ descoperirea stărilor incipiente de boală;
✔ determinarea patogeniei insuficienţei respiratorii şi a formei acesteia;
✔ stabilirea capacităţii de muncă a bolnavului.
Dintre mecanismele funcţiei respiratorii cea mai frecvent explorată este ventilaţia, care
reprezintă circulaţia aerului prin căile respiratorii superioare şi plămâni. Ventilaţia este apreciată prin
numeroase teste (volume şi capacităţi pulmonare, debite ventilatorii etc.).
Metodele curente de explorare sunt spirometria, spirografia şi spiroergografia.

I.3.1. Spirometria

Spirometria se execută cu spirometrul, care este alcătuit dintr-un cilindru gradat ce comunică
cu exteriorul printr-un tub de cauciuc prin care suflă pacientul. Cilindrul gradat este scufundat într-un
cilindru mai mare, plin cu apă. Aerul expirat de pacient face ca cilindrul să se ridice deasupra apei,
putându-se citi direct pe el volumul de aer expirat.
Metoda cercetează volumul aerului circulant, aerul complementar, aerul de rezervă şi CV.
(capacitatea vitală).

Spirometru
a. cu apă
1. clopot
2. scară gradată
b. cu aer

I.3.2. Spirografia

Spirografia permite înregistrarea mişcările respiratorii. Se pot executa toate măsurătorile

statice şi dinamice. Ea poate fi asociată cu probe ergometrice.

Expirograful Godart
Este un aparat cu circuit închis alcătuit din:
✔ spirometru asociat cu kimograf pe care se înregistrează
✔ barbotor cu hidrat de potasiu sau carbonat de calciu pentru captarea CO2
✔ un dispozitiv pentru dirijarea în sens unic a curentului de aer.
În aparat se introduce O2. Hârtia pe care se înregistrează spirograma este gradată în diviziuni
pe verticală [1 cm=300 ml aer]. Pe orizontală se poate calcula timpul cât a durat înregistrarea, după viteza
de rulare a kimografului.

6
 spirogramă

Determinarea probelor ventilatorii la aparatul Godart

Etape Operaţiuni
1. Pregătirea 1.1. Cu o zi înainte, bolnavul este informat că examinarea se execută dimineaţa pe nemâncate sau la 3-4
bolnavului ore de la masă.
1.2. Bolnavii nu vor folosi nici un fel de medicaţie excitantă sau depresivă a centrilor respiratorii cel puţin cu
24 ore înainte; bolnavii din ambulator vor fi interogaţi în ziua prezentării la probă dacă nu au consumat
alimente şi dacă n-au luat medicamente.
1.3. În ziua examinării, asistenta medicală care execută proba asigură repaus fizic şi psihic fiecărui bolnav
circa 30 minute înainte de probă.
1.4. Bolnavul va fi aşezat pe scaun în poziţie comodă.
1.5. Bolnavului i se explică proba şi va fi liniştit pentru a se obţine cooperarea lui (foarte important!).
2. Racordarea 2.1. Se racordează bolnavul la aparat prin inter mediul piesei bucale.
bolnavului la 2.2. Se solicită bolnavul să respire liniştit câteva secunde pentru acomodare
aparat. 2.3. I se pensează nasul cu clema.
2.4. Bolnavul respiră liniştit, obişnuit 30-40 secunde, cu supapa aparatului deschisă.
2.5. Se închide circuitul şi se pune aparatul în poziţie de înregistrare.
3. Înregistrarea 3.1. Se înregistrează 2-3 minute volumul curent prin respiraţie liniştită, normală.
volumului curent
(V.C.).

4. Înregistrarea 4.1. Se solicită bolnavului să facă o inspiraţie maximă urmată imediat de o expiraţie maximă.
capacităţii vitale 4.2. Se repetă proba până la obţinerea a trei curbe egale sau cvasiegale.
(C.V.). 4.3. Curba înscrisă arată CV. reală şi se numeşte spirogramă.

5. Repaus 5.1. Bolnavul este lăsat să se odihnească prin deschiderea supapei.

6.Determinarea 6.1. Se reia proba pentru determinarea V.E.M.S.-ului, se solicită bolnavului să facă o inspiraţie maximă,
V.E.M.S.-ului urmată de o expiraţie forţată maximă (V.E.M.S.-ul se înregistrează fixând aparatul la viteza de 1200 mm/s).
6.2. Se repetă proba până se obţin trei curbe egale sau cvasiegale.
6.3. Bolnavul se decuplează de aparat, efectuarea probei fiind terminată.
6.4. Se măsoară cantitatea de aer expirat în prima secundă; aceasta reprezintă V.E.M.S.-ul.

7.Consemnarea 7.1. Se solicită datele necesare pentru calcularea parametrilor: numele, prenumele, vârsta, sexul,
datelor necesare înălţimea, greutatea bolnavului.
calculării 7.2. Se notează temperatura camerei, presiunea atmosferică, umiditatea aerului atmosferic.
parametrilor.

Interpretarea rezultatelor spirogramei

Având datele necesare se calculează parametrii: valorile obţinute pe diagramă, care se
exprimă în milimetri aer, se corectează cu B.T.P.S. (factor de corecţie teoretic care ţine seama de

7
temperatura corpului, presiunea şi saturaţia cu vapori de apă în atmosferă) şi se raportează la valorile
teoretice C.E.C.A.
Analizând curbele, se pot calcula parametrii necesari diagnosticului funcţional. Se calculează
cel puţin 4 parametri:
1. CV. (capacitatea vitală).
2. V.E.M.S. (volumul expirator maxim pe secundă).
3. I.T. (indicele Tiffeneau) (un indice de permeabilitate bronşică) se află prin calcul:

4. V.M.I. (ventilaţia maximă indirectă) reprezintă volumul de aer care poate fi ventilat pe
minut. Acesta se calculează teoretic prin V.E.M.S., după formula:

Valorile normale ale acestor parametri apreciate în raport cu tabelele CECO. se înscriu între
70-80% din valorile ideale.
Valori scăzute apar în:
✔ afecţiuni care micşorează mobilitatea cutiei toracice (anchiloză costovertebrală,
cifoscolioză, toracoplastii, traumatisme ale cutiei toracice, dureri intercostale);
✔ în reducerea directă a parenchimului funcţional pulmonar (lobectomii, tumori, pleurezii,
pneumonii, astm, emfizem, silicoză etc.);
✔ în cazurile când permeabilitatea sau elasticitatea sunt alterate fie prin leziune organică
definitivă, fie prin modificare funcţională (spasm).

Pneumoscreen (computerizat).
Un microprocesor electronic valorifică manevrele respiratorii în aşa fel că datele obţinute
sunt interpretabile imediat, aparatul având încadrat în memoria sa electronică valorile teoretice ale
individului, iar rezultatul real apare calculat pe ecran în procente.
Determinarea volumului rezidual (V.R.), a capacităţii reziduale funcţionale (C.R.F.) şi a
capacităţii pulmonare totale (C.P.T.)
Determinarea V.R. nu se poate face prin metoda directă spirografică, pentru determinarea lui
utilizându-se metode indirecte. Cea mai des folosită este metoda diluţiei. Pentru acest scop se foloseşte
heliu, care se introduce în rezervorul de aer al spirografului într-o proporţie definită. Heliul, neparticipând
la schimburile gazoase, se amestecă în timpul ventilaţiei cu aerul rămas în plămâni până ce concentraţia sa
în aerul alveolar este identică cu cea din rezervor. În spirograf, concentraţia se urmăreşte cu ajutorul
analizatorului de gaz.

Cu metode de calcul complexe se poate calcula C.R.F. cu un analizor electric de gaz.

Dacă din C.R.F. se scade V.R.E. obţinem V.R. = volumul rezidual.
V.R. = C.R.F. - V.R.E.
Capacitatea pulmonară totală:
C.P.T. = C.V. + V.R.

I.3.3. Spiroergografia

Spiroergografie = test de efort, cu ajutorul căruia se analizează, capacitatea de adaptare a

respiraţiei la solicitări suplimentare, limitele acestei capacităţi si se pun în evidenţă modificări funcţionale
neevidenţiabile in repaus (acest test este comun aparatului respirator şi cardiovascular).
În timpul efortului şi după încetarea lui se urmăresc o serie de parametri funcţionali. În mod
obişnuit în cursul unei probe se urmăresc: parametrii respiratori, cardiaci şi umorali (ventilaţia pulmonară,
eliminarea CO2, consumul de O2, saturaţia sângelui arterial în O2, pulsul T.A. etc.
Probele de efort se pot efectua în două feluri: ori se păstrează intensitatea efortului de la
început, ori pacientul este supus unui efort în trepte, cu perioade de repaos şi apoi se măreştr intensitatea
efortului până la limita capacităţii când nu mai creşte consumul de O 2, iar în sânge apar valori scăzute ale
oximetriei (desaturarea în O2, a sângelui arterial).
Materiale necesare: spirograf, oximetru cu celulă fotoelectrică ce se aplică pe lobul urechii;
aparate pentru efort dozat: bicicletă ergometrică, covor rulant, etc.

8
 Etape Operaţiuni
1. Pregătirea 1.1. Medicul decide dacă persoana prezintă afecţiuni care sunt contraindicate probei de efort.
bolnavului de 1.2. Dacă persoana este aptă pentru această probă, se pregăteşte ca şi pentru spirografie, iar înainte de a
examinat. efectua proba se determină frecvenţa cardiacă, T.A., E.K.G. şi frecvenţa respiratorie.

2.Determinarea 2.1. Bolnavul se racordează la spirograf.

parametrilor 2.2. Pe lobul urechii se aplică celula fotoelectrică a unui oximetru.
urmăriţi înainte 2.3. Se determină volumele pulmonare, debitele ventilatorii după metoda obişnuită a spirografiei, înainte
de efort. de a supune persoana la efort.
2.4. După determinarea parametrilor, pacientul respiră în repaus până la stabilirea echilibrului respirator
(minut volumul şi consumul de O2 devin constante).

3.Determinarea 3.1. Pacientul este invitat să execute un lucru mecanic dozat (bicicleta ergometrică, banda rulantă etc.) cu
parametrilor în aceeaşi intensitate, urmărindu-se modul de adaptare a organismului.
timpul efortului Persoana examinată trece prin 3 faze funcţionale la efort:
a. faza de adaptare, care durează 2-3 min., se caracterizează prin creşterea valorilor funcţionale evaluate
înainte de efort;
b. faza de echilibru funcţional, în care parametrii funcţionali rămân la valori crescute (persoana poate să
realizeze acelaşi efort fără modificări funcţionale). În condiţii normale, modificări funcţionale apar numai la
eforturi mai mari de 150 W;
c. faza de revenire (refacere) reprezintă perioada după întreruperea efortului, în care parametrii funcţionali
revin la valorile iniţiale din repaus, în mod normal în 3-5 minute. Dacă această perioadă este mai
lungă înseamnă că organismul are o capacitate de efort deficitară.

Interpretare: în funcţie de gradul de saturaţie în O2 al sângelui arterial la intensităţi diferite

de lucru se apreciază gradul insuficienţei cardiopulmonare. Prin compararea parametrilor din repaus cu
valorile obţinute în timpul efortului se apreciază modul de adaptare al organismului.
O probă de efort modificată se face determinând „deficitul spirografie de O2”.

I.4. ALTE METODE DE EXPLORARE

I.4.1. Analiza gazelor

Cantitatea de oxigen şi dioxid de carbon din sângele arterial, ca şi presiunea parţială a acestor
gaze în sânge furnizează relaţii importante privind eficienţa funcţiei globale pulmonare.
Determinarea cantităţii de oxigen în sânge se poate face prin metode chimice şi fizice. Pentru
metoda chimică recoltarea sângelui se face evitând contactul cu aerul atmosferic (procedeul Van Slyke).
Determinarea se poate face şi cu microechipamentul Astrup în care se recoltează sânge capilar în tuburi
heparinizate livrate o dată cu aparatul. Cu acesta se poate determina şi presiunea acestor gaze.
Determinarea cantităţii de oxigen în sânge prin metode fizice (pe cale nesângerîndă) se face
cu ajutorul oximetrului care se aplică pe pavilionul urechii.
Determinarea conţinutului de dioxid de carbon a sângelui arterial se face cu aceeaşi tehnică.
Valorile normale se situează în jur de 20 vol. oxigen la 100 ml sânge (20 vol.% O 2) şi 53-57
vol.% CO2, (sau 27 mEq/1).
Presiunea parţială a celor două gaze este diferită în aerul atmosferic, în aerul alveolar, în
sângele venos şi arterial.
Presiunea O2, este mai mare în aerul atmosferic decât în aerul alveolar, sângele venos şi
arterial. Presiunea CO2 este mai mică în aerul atmosferic decât în aerul alveolar, sângele venos.

I.4.2. Probe farmacodinamice

Aceste probe urmăresc depistarea unor tulburări în motricitatea pereţilor arborelui bronşic.
Sunt folosite, în special, pentru diagnosticarea formelor latente de astm bronşic.

9
 Materiale necesare: spirograf, substanţă bronhoconstrictoare sau bronhodilatatoare, trusă de
urgenţă (în caz de crize dispneice).
Testul bronhoconstrictor se efectuează cu acetilcolină 1%, histamină l %o administrată sub
formă de aerosoli.
Testul bronhodilatator se execută cu aleudrină 1% (sau cu Novodrin Alupent, Astmopent,
Salbutamol, Berotec) administrată tot prin aerosoli.

Etape Operaţiuni
1. Pregătirea 1.1. Bolnavul este pregătit ca şi pentru spirngrafie.
bolnavului.
2. Pregătirea 2.1. Se pregăteşte materialul necesar pentru înregistrarea VEMS-ului.
materialului

3. Racordarea 3.1. Bolnavului i se determină VEMS-ul după metoda descrisă (vezi spirografia cu
bolnavului la aparat Godart).
spirograf
4.Administrarea a. Testul bronhoconstrictor.
substanţelor 4.1. Se administrează bolnavului acetilcolină 1% timp de 3 minute sub formă de
bronhomotoare aerosoli.
At e n ţ i e ! Testul bronhoconstrictor se face foarte prudent, bolnavul trebuie
urmărit cu atenţie pentru că poate face criză dispneică, ceea ce impune a se
administra imediat aerosoli cu aleudrină sau alt derivat similar.
b. Testul bronhodilatator este cel mai des întrebuinţat.
4.1. După determinarea VEMS-ului, se administrează bolnavului aleudrină 1% (sau
una din substanţele amintite mai sus) prin aerosoli, timp de 3 minute sau sub formă
de spray (două pulverizări).
5. Racordarea la 5.1. Se determină din nou VEMS-ul, fie imediat, fie după o pauză, în funcţie de
spirograf pentru timpul de eficienţă maximă a preparatului bronhodilatator întrebuinţat.
a repeta
VEMS-ul.

Interpretare:
a. În cazul testului bronhoconstrictor, testul este pozitiv dacă VEMS-ul scade cu mai mult
de 10% - 15% faţă de valoarea iniţială (răspuns farmacodinamic bun). Bolnavii astmatici răspund pozitiv
acestei probe, la aceştia VEMS-ul scade cu peste 20% (răspuns farmacodinamic foarte bun).
b. În cazul testului bronhodilatator, testul este pozitiv dacă VEMS-ul creşte cu peste 10%
(răspuns farmacodinamic bun). La astmatici şi bronşici creşte cu peste 20% (răspuns farmacodinamic
foarte bun).

CAPITOLUL II.

INVESTIGAŢII PARACLINICE ALE APARATULUI CARDIOVASCULAR

Explorările cardiovasculare urmăresc:

− stabilirea capacităţii funcţionale şi a posibilităţilor de adaptare la efort a inimii şi a
vaselor sangvine;
− evidenţierea tulburărilor funcţionale incipiente, precizarea gradului şi intensităţii acestor
tulburări;
− stabilirea mecanismului prin care s-a instalat deficitul funcţional.

10
 Tulburările aparatului cardiovascular reprezintă de multe ori răsunetul îmbolnăvirii altor
organe, de aceea probele nu pot fi interpretate izolat. Capacitatea funcţională a inimii şi a vaselor este
influenţată şi de factori externi (surmenaj, emoţii, abuz de alcool, nicotină). Din aceste considerente
bolnavii trebuie pregătiţi în mod corespunzător.

Metode de explorare
Explorarea cordului:
1. E.K.G. de repaus şi de efort
2. Fonocardiograma
3. Apexocardiograma
4. Ecocardiograma
5. Cateterismul cardiac
Explorările funcţionale ale aparatului circulator:
1. Măsurarea TA.
2. Oscilometria
3. Măsurarea presiunii venoase
4. Determinarea timpului de circulaţie
5. Determinarea masei sangvine
6. Arteriograma
7. Flebograma

II.1. EXPLORAREA CORDULUI

II.1.1. Pregătirea şi înregistrarea electrocardiogramei (E.K.G.)

Electrocardiogramă = înregistrarea grafică a rezultantei fenomenelor bioelectrice din cursul

unui ciclu cardiac.
E.K.G. este o metodă de investigaţie extrem de preţioasă in diagnosticul unei cardiopatii în
general, în suferinţele miocardo-coronariene în special şi totodată este o metodă de a recunoaşte o boală de
inimă care evoluează clinic latent, când se efectuează E.K.G. - ul de efort.
Reţineţi. Ea este interpretată întotdeauna de medic în lumina datelor clinice.

Înregistrarea electrocardiogramei se face cu aparate speciale numite electrocardiografe, de

diferite tipuri.
Legătura între bolnav şi aparat se face printr-un „cablu bolnav".
La extremitatea distală a cablului sunt ataşate plăcuţele metalice - electrozii (în număr de 10)
necesari pentru înregistrarea a 4 derivaţii standard şi unipolare şi 6 precordiale (V1 - V6).
Tensiunile bioelectrice produse de miocard sunt interceptate cu ajutorul electrozilor,
transmisie la aparat prin cablu, amplificate şi înregistrate sub forma unei diagrame numită
electrocardiogramă. Înscrierea curbelor electrice se face pe hârtie specială care are imprimat un sistem de
coordonate, le orizontală este reprezentat timpul, pe verticală amplitudinea semnalelor bioelectrice.

Pe electrocardiogramă se înregistrează 12 derivaţii (conduceri):

− 3 derivaţii bipolare notate DI, DII, DIII;
− 3 derivaţii unipolare de membre notate aVR, aVL, aVF;
− 6 derivaţii precordiale notate V1, V2, V3, V4, V5, V6.

Construcţia aparatului permite folosirea lui nu numai în practica clinică curentă zilnică, ci şi
pentru cercetări ştiinţifice.

11
 Electrocar
diograf

Etape Operaţiuni
1. Pregătirea 1.1. Se pregăteşte bolnavul din punct de vedere psihic pentru a înlătura
bolnavului factorii emoţionali.
1.2. Se transportă bolnavul în sala de înregistrare, de preferinţă cu căruciorul,
cu 10-15 min. înainte de înregistrare.
1.6576. Aclimatizarea bolnavului cu sala de înregistrare.
1.3. Bolnavul va fi culcat comod pe patul de consultaţii şi va fi rugat să-şi
relaxeze musculatura.

2. Montarea 2.1.Se montează pe părţile moi ale extremităţilor plăcile de metal ale electrozilor
electrozilor Placa de metal a electrozilor se şterge cu o soluţie de ser fiziologic sau gel
pe bolnav electroconductor pentru electrozi. Cei 10 electrozi (4 pentru membre şi 6 precordiali)
se fixează pe bolnav în felul următor:

Poziţiile electrozilor
în derivaţiile
precordiale:
a. linia
medioclaviculară
b. linia
axilară anterioară

▪ montarea electrozilor pe membre:

roşu = mâna dreaptă
galben = mâna stângă
verde = picior stâng
negru = picior drept
▪ montarea electrozilor precordiali
V1 = spaţiul IV intercostal, pe marginea dreaptă a sternului
V2 = spaţiul IV intercostal, pe marginea stingă a sternului
V3 = între V2 şi V4
V4 = spaţiul V intercostal stâng pe linia medio-claviculară (apex)
V5 = la intersecţia dintre orizontala dusă din V4 şi linia axilară anterioară stângă
V6 = la intersecţia dintre orizontala dusă din V4 şi linia axilară mijlocie stângă.
Atenţie! Aplicarea cu foarte mare precizie a electrozilor, respectând toate indicaţiile

12
 prescrise, garantează o înregistrare corectă şi fără artefacte.

3. Pregătirea 3.1. Asistenta medicală introduce în aparat: numele, prenumele pacientului, vârsta,
aparatului înălţimea, greutatea; data şi ora înregistrării.

4.Înregistrarea 4.1. Asistenta medicală acţionează butonul de înregistrare a EKG.

E.K.G.

Interpretarea unei E.K.G.

Pe o electrocardiogramă normală definim:

1. Unde - convenţional numite P,Q, R, S, T, U.
2. Segmente – distanţa dintre două unde [PQ] [ST].
3. Intervale - unda + segment [PQ cuprinde unda P + segmentul PQ], [QT cuprinde unda
QRS +segmentul ST + unda T], [TP - linia izoelectrică].
Între două cicluri cardiace se înregistrează linia zero potenţial (linia izoelectrică). Undele
situate deasupra liniei izoelectrice sunt pozitive, cele care se găsesc dedesubtul ei sunt negative.
Intervalul PQ se măsoară de la începutul undei P şi corespunde timpului în care stimulul
străbate atriile de la nodul sinusal Keith-Flack până la nodul atrioventricular (Aschoff-Tawara).
Timpul de conducere a stimulului de la atriu la ventriculi este normal de 0,12" - 0,21".
Unda P şi segmentul PQ reprezintă expresia electrică a activităţii atriilor.
Undele QRS, segmentul ST şi unda T reprezintă expresia electrică a activităţii ventriculare.

II.1.2. Fonocardiograma

Fonocardiogramă = reprezentarea grafică a zgomotelor produse în cursul unui ciclu cardiac.

Ea este o metodă adjuvantă în precizarea diagnosticului şi, mai ales, în recunoaşterea
ritmurilor în trei timpi, a galopului în special şi în diferenţierea suflurilor cardiace. Ea nu poate înlocui
auscultaţia inimii, ci o completează.
Zgomotele cardiace sunt captate de un microfon special cu cristal piezo-electric care le
transformă în semnale electrice şi după filtrare şi amplificare sunt înregistrate pe hârtie.
Pregătirea şi poziţia bolnavului sunt la fel ca în cazul E.K.G.
Înregistrarea fonocardiogramei se face la focarele clasice de auscultaţie ale cordului.
Concomitent se înregistrează E.K.G. spre a avea indice de referinţă asupra timpului şi duratei
fenomenului acustic înregistrat.
Fonocardiografie:
1 - apexul cordului (valva mitrală);
2 - spaţiul al II-lea intercostal stâng (valva
pulmonară);
3 - spaţiul al Ill-lea intercostal drept (valva
aortică);
4 - apendice xifoid (valva tricuspidă).

II.1.3. Ecografia cardiacă

Ultrasonografia este o metodă de investigaţie lipsită de orice efecte nedorite asupra

organismului.
Ecografia utilizează pentru formarea imaginii ultrasunetele care sunt vibraţii corpusculare cu
frecvenţă mai mare decât cele percepute de urechea umană. Ultrasunetele pătrund în ţesuturile

13
organismului şi la locul de întâlnire a două medii cu densităţi diferite, o parte a vibraţiilor corpusculare sunt
reflectate realizând un efect similar ecoului sonor, un ecou ultrasonic, de unde numele de ecografie dat
acestei investigaţii.
Formarea imaginii este influenţată şi de mişcarea obiectului de examinat sau al sursei de
vibraţii. Frecvenţa şi intensitatea sunetelor reflectate se modifică dacă sunt emise de o sursă mobilă sau sunt
reflectate de o ţintă în mişcare ceea ce se poate măsura şi înregistra. Acest fenomen se numeşte efectul
Doppler. În medicină, ţinta mobilă o constituie globulele roşii, care reflectă ultrasunetele cu o anumită
frecvenţă, ceea ce face posibilă investigarea circulaţiei sngvine în inima şi vasele mari. Aparatele de
detecţie ultrasonografice sunt formate din:
− transductor – emiţător şi receptor de ultrasunete
− sistem de prelucrare a ecourilor înregistrate în transductor
− sistem de afişare pe care se formează imaginea propriu-zisă
− dispozitiv de fotografiere şi videoînregistrare.

Ecograf

Pregătirea bolnavului pentru ecografia cardiacă

Asistenta medicală îi explică bolnavului că examinarea este lipsită de pericol.

Bolnavul este aşezat în decubit dorsal, întors puţin lateral stânga.
Pentru buna transmitere a imaginii, între transductor şi tegument trebuie pus un strat de gel
hidrofil numit gel de cuplaj acustic care se întinde pe toată suprafaţa de examinat.

Prin ultrasonografie se pun în evidenţă afecţiuni valvulare ale inimii, boli congenitale ale
acesteia, tumori intracardiace, pericardite, anevrisme, depozite ateromatoase din vasele mari şi mijlocii.
Bolnavului i se îndepărtează excesul de gel de cuplaj rămas pe tegument, este ajutat să se
îmbrace şi este condus la pat.

II.2. EXPLORAREA FUNCŢIONALĂ A APARATULUI CIRCULATOR

II.2.1. Tensiunea arterială

Este acea stare de tensiune sub care se găsesc arterele sub presiunea sângelui circulant.
Tensiunea arterială este determinată de forţa de propulsie a sângelui, elasticitatea, calibrul vaselor şi
vâscozitatea sângelui.

14
 Tensiunea arterială fiind în funcţie de tonusul neurovegetativ, starea glandelor endocrine,
starea arterelor, starea inimii şi, de asemenea, în raport şi cu masa sanguină, va prezenta modificări
importante în afecţiunile endocrine, renale, vasculare, cardiace, neuropsihice, hemoragii etc.
Măsurarea tensiunii arteriale poate da relaţii majore pentru stabilirea diagnosticului şi pentru
urmărirea evoluţiei bolilor.
Înregistrarea tensiunii arteriale se face în foaia de temperatură a bolnavului.

Tensiunea arteriala prezintă o maximă ce corespunde forţei cu care sângele este împins în
timpul sistolei şi o minimă ce corespunde forţei cu care circulă sângele în timpul diastolei.
Tensiunea diferenţială este diferenţa dintre maximă şi minimă. Tensiunea diferenţială
normală este reprezentată prin formula clasică:

Măsurarea tensiunii arteriale se bazează pe principiul care constă în a face să dispară

pulsaţiile unei artere umflând o manşeta pneumatică. Manşeta este apoi dezumflată treptat, pentru a
înregistra reacţia arterei decomprimate, cu ajutorul unui manometru. Maxima corespunde momentului în
care sângele, datorita decomprimării, reîncepe sa circule, iar minima corespunde decomprimării totale a
manşetei, când sângele circulă liber.
Pentru măsurarea tensiunii arteriale se întrebuinţează:
− aparatul Riva-Rocci cu manometru
− tensiometre electronice
Tensiunea arterială se măsoară la artera umerală după ce bolnavul a fost aşezat în decubit
dorsal sau şezând într-un fotoliu. Manşeta de pânză a aparatului, prevăzută cu pereţi dubli de cauciuc, se
aplică pe braţul bolnavului şi se umflă cu ajutorul unei pere de cauciuc pentru a comprima artera umerală.
Apoi, cu ajutorul unui ventil, se evacuează treptat aerul din manşetă pentru ca, la un moment dat, să se
audă, prin stetoscopul aplicat la nivelul arterei humerale la plica cotului sub manşeta aparatului de tensiune,
zgomotul pulsului. În acest moment se citeşte pe cadranul manometrului tensiunea maximă, după care
zgomotele pulsului se ascultă în continuare până la dispariţia lor, când se înregistrează tensiunea minimă.

Condiţiile ce trebuie respectate la măsurarea tensiunii arteriale sunt:

− tensiunea arterială se ia dimineaţa înainte ca bolnavul să fi mâncat sau la 3 h după masă;
− bolnavul trebuie să rămână în repaus, ferit de emoţii, cel puţin 10 min. înainte de a i se lua
tensiunea;
− manometrul să fie astfel plasat încât bolnavul să nu-l vadă;
− să se respecte acelaşi orar;
− sa se utilizeze acelaşi aparat;
− să se noteze imediat după ce a fost măsurata tensiunea arterială.
Valoarea tensiunii arteriale este dependentă de: vârstă, sex (tensiunea este mai mică la
femei), exerciţii fizice, temperatura exterioară, altitudine, sarcină.
Tensiunea arterială în funcţie de vârstă este dată în următorul tabel:

Tensiunea
Vârsta
Sistolica Diastolică.
în primii ani ai vieţii 75 - 90 mm Hg 50 - 60 mm Hg
în copilărie 90 - 110 mm Hg 60 - 65 mm Hg
la pubertate 100 - 120 mm Hg 115 - 140 mm 65 - 75 mm Hg
adulţi Hg 75 - 90 mm Hg
peste 50 de ani 150 mm Hg 90 mm Hg

Deviaţiile de la normal ale tensiunii arteriale sunt:

Hipotensiunea sau tensiunea arterială sub valori normale.
Hipertensiunea sau tensiunea arterială peste valorile normale.

15
 Modificările tensiunii arteriale pot interesa în plus sau în minus atât maxima cât şi minima,
raportul dintre ele rămânând normal, sau pot interesa numai maxima, sau numai minima, ceea ce poate
determina: hipertensiunea maximă, hipotensiunea maximă, hipertensiunea minimă, hipotensiunea minimă.
Oscilometria este metoda de investigaţie a arterelor periferice cu ajutorul oscilometrului
Pachon, care înregistrează oscilaţiile peretelui vascular la diferite presiuni aplicate.

II.2.2. Oscilometria

Oscilometrie = metodă prin care se evidenţiază amplitudinea pulsaţiilor peretelui arterial cu

ajutorul oscilometrului (Pachon).
Aparatul este alcătuit dintr-un cadran gradat în unităţi, o manşetă pneumatică cu două camere
în care pompăm aerul cu o pară de cauciuc.
Manşeta aparatului se fixează la nivelele dorite pe membrele bolnavului, de unde pulsaţiile se
transmit la manometru. Amplitudinea oscilaţiilor arteriale se observă pe un cadran gradat al aparatului.

Etape Operaţiuni
1. Pregătirea Camera de examinare trebuie să aibă un climat corespunzător.
bolnavului. 1.1. Bolnavul este culcat în repaus cel puţin 15 minute înainte.
1.2. Se descoperă membrele superioare şi inferioare.
(Atenţie: îmbrăcămintea să nu fie strimtă!)
2. Fixarea 2.1. Manşeta aparatului se fixează la nivelul dorit, pe membrul de examinat.
aparatului

3. Măsurarea 3.1. Se pompează aer până ce dispare pulsul periferic (presiunea depăşeşte T.A.
maximă)
3.2. Se citeşte amplitudinea oscilaţiilor pe cadranul manometrului
3.3. Se scade presiunea cu 10 mm Hg şi se citesc din nou oscilaţiile arteriale.
3.4. Se scade apoi presiunea din 10 mm Hg în 10 mm Hg, cu citiri succesive, până se
găseşte valoarea maximă a amplitudinii, ceea ce se numeşte „indice oscilometric".

Regiunile la care se cercetează oscilometria în mod obişnuit sunt treimea inferioară şi

superioară a gambei, treimea inferioară a coapsei, antebraţului şi braţului. (Totdeauna se măsoară
comparativ între două membre.)
Interpretarea rezultatelor: valorile normale sunt apreciate în limite foarte largi, variabile de
la individ la individ, precum şi la acelaşi bolnav.
În mod normal valorile variază între 3 - 6 diviziuni la coapsă, 2 - 4 diviziuni în treimea
superioară a gambei; 1,5 - 2 diviziuni în treimea inferioară a gambei şi 3 - 4 diviziuni la membrele
superioare.

16
 Nu este importantă valoarea absolută a cifrelor, dar are importanţă diferenţa dintre două
regiuni simetrice. Diferenţa mai mare de două unităţi între un membru şi celălalt (la acelaşi nivel) este un
semn patologic (indică o leziune a trunchiului principal sau obstrucţii vasculare).

II.2.3. Presiunea venoasă

Presiunea venoasă = presiunea exercitată de sângele venos asupra pereţilor venelor.

Măsurarea presiunii venoase este indicată pentru aprecierea insuficienţei cordului drept şi a gradului de
umplere a patului vascular venos.
Presiunea venoasă centrală se măsoară prin intermediul cateterismului cardiac, iar presiunea
venoasă periferică pe una din venele superficiale mari ale membrelor, de obicei la plică cotului sau la
nivelul venei safene mari.
Ea se determină de obicei în centimetri coloană de apă.
Măsurarea se poate executa cu diferite aparate (Villaret, manometru! cu apă tip Moritz-
Tabora, manometrul Claude, tubul Taylor) sau un simplu tub de sticlă care este în formă de L, gradat în cm
sau mm, lung de 30 cm cu diametrul de 3 - 4 mm şi prevăzut la ambele capete cu tuburi de cauciuc (capătul
scurt al tubului L se cuplează la acul de puncţie, iar capătul lung la o seringă de 20 ml).

Măsurarea presiunii venoase cu tub de sticlă L

Materiale necesare: aparat, ser fiziologic, material pentru puncţie venoasă.

Etape Operaţiuni
1. Pregătirea Pentru executarea tehnicii este nevoie de două asistente medicale.
aparatului 1.1. Întreaga tubulatură trebuie pregătită steril.
1.2. O asistentă încarcă tubul de sticlă cu ser fiziologic steril aspirând cu seringa.
Atenţie! Să nu rămână aer în coloana de lichid.
1.3. Se pune câte o pensă pe fiecare din tuburile de cauciuc de la capete.

2. Pregătirea 2.1. A doua asistentă aşează bolnavul in decubit dorsal, fără pernă.
bolnavului. 2.2. Braţul întins relaxat, sprijinit (la nivelul atriului drept).

3.Puncţionarea 3.1. Se pregăteşte seringa pentru puncţie venoasă.

venei 3.2. Se aplică garoul pe braţul bolnavului.
3.3. Se dezinfectează suprafaţa cutanată, se puncţionează vena.
3.4. Se îndepărtează garoul de pe braţ.

4. Adaptarea 4.1.Se adaptează tubul de sticlă gradat la acul din venă, având grijă ca extremitatea
aparatului inferioară a tubului să fie la nivelul acului de puncţie.
4.2. Se deschid pensele de pe tubul de cauciuc, realizându-se o comunicaţie directă
între venă şi manometru, lichidul din tub coboară până ajunge la nivelul presiunii din
venă.

5. Citirea 5.1. Se citeşte presiunea venoasă măsurând înălţimea coloanei de lichid din tub.
rezultatului.

Interpretare:
Valoarea normală a presiunii venoase este de 11 - 12 cm coloană de apă.
În insuficienţa cardiacă dreaptă şi globală presiunea venoasă creşte.
În colaps periferic scade.

II.2.4. Timp de circulaţie

17
 Timp de circulaţie = perioadă de timp (în secunde) în care o substanţă parcurge un segment
vascular. Durata timpului de circulaţie este în funcţie de viteza de circulaţie, de debitul cardiac, de volemie.
Principiul determinării constă în introducerea în sânge a unor substanţe test si detectarea lor
(prin mijloace obiective şi subiective) la o anumită distanţă de la locul de administrare unde apare o reacţie
caracteristică; se cronometrează timpul necesar pentru parcurgerea distanţei respective.
Se poate determina timpul necesar pentru parcurgerea arborelui circulator în toată lungimea
lui - ,,timp de circulaţie total", sau numai o porţiune a lui - „timp de circulaţie parţial".

Etape Operaţiuni

1. Pregătirea 1.1. Se pregăteşte materialul pentru puncţie venoasă (acele să fie ceva mai groase),
materialului. substanţa folosită, ceasui-cronometru.

2. Pregătirea 2.1. Bolnavul nu va mânca 2 - 3 ore înainte de începerea examinării.

bolnavului 2.2. Bolnavul va sta în repaus la pat 15 min.
Atenţie! Îmbrăcămintea nu trebuie să provoace staza circulaţiei venoase.
2.3. Se explică bolnavului tehnica pentru a-i îndepărta emoţiile şi pentru a colabora cu
examinatorul.

3. Executarea 3.1. Se încarcă seringa cu substanţa folosită.

tehnicii. 3.2. Se face puncţie venoasă fără stază (dacă nu este posibil se va aştepta 30 - 40
secunde după desfacerea garoului).
3.3. Se injectează substanţa brusc.
3.4. Se măsoară timpul din momentul apăsării pe piston până la apariţia senzaţiei
caracteristice.

Determinarea timpului de circulaţie scoate în evidenţă insuficienţa cardiacă încă în faza

incipientă, ajută la diferenţierea dispneei cardiace din insuficienţa ventriculară stângă, de dispneea
pulmonară.

II.2.5. Determinarea masei sangvine circulante

Se face prin metoda diluării coloranţilor în sînge sau cu izotopi radioactivi.

Etape Operaţiuni

1. Pregătirea. 1.1. Se explică bolnavului tehnica pentru a nu fi emoţionat.

bolnavului
2. Injectarea 2.1. I se injectează pe cale intravenoasă substanţa sterilă colorantă (de preferat albastru
substanţei. Evans în soluţie 0,5% 4 mg/kilocorp).

3. Recoltarea 3.1. După 10 minute se recoltează 10 ml sânge pentru determinarea concentraţiei

sângelui colorantului prin electrofo-tometrie.

Rezultatul se raportează la valoarea hematocritului pentru a obţine volumul sângelui

circulant, care la bărbaţi este 1/12 din greutatea corporală, iar la femei 1/13.

II.2.6. Arteriograma (carotidograma)

Arteriogramă = înregistrarea pulsului arterial sub forma unei curbe. Carotidograma aduce
date preţioase în studiul leziunilor valvei aortice.
Poziţia bolnavului este aceeaşi ca pentru înregistrarea fonocardiogramei, dar cu bărbia uşor
ridicată.

18
 Conectarea bolnavului la electrocardiograf se face prin derivaţiile standard.
Înregistrarea se face concomitent cu înregistrarea electrocardiogramelor în derivaţiile
standard.
Plasarea captatorului se face pe partea dreaptă, aproape de sinusul carotidian, acolo unde se
simt mai bine pulsaţiile carotidei.
Aparatele cu care se înregistrează pulsul arterial poartă numele de sfigmografe. Înregistrarea
se face cu frecvenţă de 50 mm/sec.
Pentru fiecare sfigmogramă se vor înregistra 5 - 10 cicluri cardiace. La sfârşitul înregistrării
se decuplează traseul şi se notează: numele şi vârsta bolnavului; data înregistrării; numărul înregistrării.

II.2.7. Flebograma (jugulograma)

Flebograma = înregistrarea grafică a pulsaţiilor venei jugulare.

Flebograma contribuie la recunoaşterea insuficienţei cardiace, a pericarditei constrictive şi a
leziunilor tricuspidiene.
Pregătirea şi poziţia bolnavului sânt la fel ca în cazul electrocardiogramei.
Bolnavul se conectează la circuitul aparatului în conducerile standard. Prin rotirea
corespunzătoare a capului bolnavului se evidenţiază vena jugulară externă pe care o fixează captatorul.
La nevoie, reperarea venei poate fi uşurată prin provocarea unei staze venoase, obţinută prin
presiune manuală la baza gâtului. Înregistrarea se face la frecvenţa de 50 - 75 mm/s.

2.3. PREGĂTIREA BOLNAVULUI PENTRU EXPLORAREA RADIOLOGICĂ A APARATULUI

CARDIOVASCULAR

Aparatul cardiovascular poate fi explorat radiologic prin angiocardiografie, aortografie,

arteriografie, flebografie şi coronarografie.
Angiocardiografia = introducerea unei substanţe de contrast, pe cale intravenoasă,
substanţă care se urmăreşte în interiorul vaselor şi al cavităţilor inimii.
Materiale necesare: soluţie concentrată de iod, sedative (fenobarbital, romergan
hemisuccinat de hidrocortizon sau altă substanţă antialergică).
Pregătirea bolnavului:
1. În ziua precedentă examenului se administrează bolnavului sedative care se repetă în
dimineaţa examenului împreună cu un medicament antialergic.
2. Se efectuează testarea sensibilităţii la substanţa de contrast.
3. Bolnavul este conectat la electrocardiograf, oximetru şi tensiograf pentru a fi monitorizat
în timpul examinării.
4. Dacă nu apar simptome do intoleranţă la iod, se injectează intravenos substanţa de
contrast, relativ rapid, 10 ml substanţă/sec în decurs de câteva secunde (cantitatea de substanţă de injectat
este calculată de medic, în funcţie de greutatea corporală a bolnavului).
Atenţie!
Injectarea rapidă poate provoca valuri de căldură, cefalee, congestia feţei, tuse, dispnee (se
injectează adrenalină).
Angiocardiografia prin cateterism cardiac este de competenţa medicilor.
Aortografie = introducerea substanţei de contrast prin cateter sau prin puncţie, intraaortic,
pentru evidenţierea aortei.
Pregătirea bolnavului se face identic.
Arteriografie periferică = introducerea substanţei de contrast prin injecţie intraarterială
pentru evidenţierea arterelor periferice. Pregătirea şi testarea bolnavului la iod se fac la fel cu celelalte
situaţii.
Flebografie = introducerea, intravenos, cu seringă automată de presiune, a 20 - 30 ml de
substanţă de contrast, de concentraţie redusă (pentru a nu se leza pereţii vasului).
Radiografiile se execută cu viteză de 24 imagini pe secundă (radiocinematografie).

19
 Coronarografia = vizualizarea arterelor coronariene şi a ramurilor prin umplerea lor cu
substanţă de contrast. Cateterul introdus în inima stângă pe cale arterială, retrogradă, poate fi introdus sub
control radioscopic prin orificiul aortic în arterele coronariene, opacifiidu-le cu substanţa de contrast.
Metoda se foloseşte în diagnosticul anatomic al cardiopatiilor ischiemice, pregătite pentru revascularizaţie
chirurgicală. Pregătirea bolnavului se face ca la angiocardiografie.

CAPITOLUL III.

III.1. EXPLORAREA RADIOLOGICĂ A APARATULUI RENAL

Explorarea radiologică a rinichilor şi căilor urinare se efectuează, cu sau fără substanţă de

contrast, prin radiografie renală simplă, pielografie, urografie, cistografie, arteriografie retro-
pneumoperitoneu şi altele.
Scop: evidenţierea conturului rinichilor, cavităţilor pielocaliceale ale acestora, precum şi a
căilor urinare.

III.1.1. Pregătirea bolnavului pentru radiografie renală simplă

Examinarea radiologică a rinichilor şi a căilor urinare se poate face cu sau fără substanţe de
contrast.
Radiografia renală simplă = explorare radiologică fără substanţe de contrast care poate
evidenţia conturul şi poziţia rinichilor, calculi renali, ureterali sau vezicali radioopaci (care conţin săruri de
calciu).
Materiale necesare: cărbune animal, ulei de ricin, materiale necesare efectuării unei clisme
evacuatorii.

Etape Operaţiuni
1. Pregătirea 1.1. Se pregătesc toate materialele necesare menţionate mai sus.
materialelor
necesare.
2. Pregătirea 2.1. Se anunţă bolnavul şi i se explică importanţa tehnicii pentru stabilirea
psihică a diagnosticului.
bolnavului. 2.2. Se explică bolnavului tehnica investigaţiei şi regimul alimentar necesar
pentru reuşita acesteia.
3. Pregătirea 3.1. Cu 2 - 3 zile înaintea examinării, bolnavul va consuma un regim sărac în
alimentară a alimente fermentescibile (fructe, legume şi zarzavaturi, paste făinoase, pâine) şi
bolnavului. ape gazoase.
3.2. În ziua precedentă examenului, bolnavul va consuma un regim hidric (supe,
limonade, ceai, apă plată).
3.3. În seara precedentă, bolnavul va consuma o cană cu ceai şi pâine prăjită.
3.4. Înaintea examenului bolnavul nu mănâncă şi nu consumă lichide. După
examen, bolnavul poate consuma regimul său obişnuit.
4. Pregătirea 4.1. Cu două zile înaintea examinării se administrează cărbune animal şi
medicamentoasă a Triferment câte două tablete de 3 ori pe zi.
bolnavului. 4.2. În seara precedentă zilei de radiografie se administrează două linguri de ulei
de ricin.
4.3. În dimineaţa zilei examinării se efectuează o clismă cu apă caldă. Atenţie!
Aerul din tubul irigatorului trebuie să fie complet evacuat pentru a nu fi introdus
în colon.

20
 4.4. Înaintea executării radiografiei bolnavul îşi va goli vezica urinară (sau i se
efectuează un sondaj) şi se controlează radioscopic dacă mai exista aer în intestin.

5.Participarea la 5 1. Bolnavul este condus la serviciul de radiologie.

examen 5.2. Bolnavul va fi ajutat să se dezbrace şi să se aşeze in decubit dorsal pe masa
radiologică.

6 1. După efectuarea radiografiei bolnavul este ajutat să se îmbrace, să se

reîntoarcă în salon, unde va fi instalat comod în pat.
6.2. Se notează examenul în foaia de observaţie.

Notă! În caz de urgenţă, radiografia se poate executa fără pregătire prealabilă a bolnavului,
dar reuşita este îndoielnică.

III.1.2. Pregătirea bolnavului pentru pielografie

Pielografie = radiografia aparatului renal executată cu substanţă de contrast administrată

prin cateterism ureteral, sub control cistoscopic.
Materiale necesare: materiale necesare pentru o radiografie renală simplă, substanţă de
contrast = Odiston 30% sau iodură de sodiu 10%, medicamente antihistaminice, medicamente pentru
urgenţă.

Etape Operaţiuni
1. Pregătirea 1.1. Se pregătesc toate materialele necesare menţionate mai sus.
materialelor
necesare.
2. Pregătirea 2.1. Se efectuează pregătirea bolnavului ca şi pentru radiografia renală simplă
bolnavului. (pregătire psihică, alimentară şi medicamentoasă).

3. Testarea 3.1. Se efectuează testarea sensibilităţii bolnavului la iod cu Odiston 30% sau iodură
sensibilităţii faţă de sodiu 10%
de substanţa de 3.2. Dacă bolnavul prezintă o reacţie hiperergică se întrerupe introducerea substanţei
contrast. de contrast si se administrează antihistaminice, anunţându-se imediat medicul.
3.3. Dacă toleranţa organismului este bună, bolnavul va fi condus în sala de
cistoscopie, unde va fi ajutat să se dezbrace şi să se aşeze pe masa de examinare.
4.Administrarea 4.1. Spălare pe mâini cu apă curentă şi săpun!
substanţei de 4.2. Sub controlul cistoscopului se introduce sonda în ureter.
contrast 4.3. Se introduce substanţa de contrast uşor încălzită, 5 - 10 ml în fiecare parte cu
presiune mică.
4.4. Bolnavul se transportă cu brancardul pe masa de radiografie.
5. Îngrijirea 5.1. După terminarea radiografiei se încearcă să se extragă cu o seringă substanţa de
bolnavului după contrast.
tehnică. 5.2. Bolnavul va fi ajutat să se îmbrace; va fi condus în salon şi instalat comod în
pat.
5.3. Se notează examenul efectuat in foaia de observaţie.

Atenţie!
− Pielografia se execută în condiţii de asepsie perfectă.
− Substanţa de contrast trebuie uşor încălzită pentru a nu produce contracţii spastice reflexe ale
bazinetului.
− Injectarea substanţei de contrast se face cu presiune moderată, de către medic (altfel, produce
rupturi ale bazinetului sau reflux pielorenal).

21
 III.1.3. Pregătirea bolnavului pentru urografie

Urografie = metodă curentă de examinare morfofuncţională a rinichilor şi căilor urinare,

utilizându-se substanţe iodate hidrosolubile administrate intravenos.
Materiale necesare: toate materialele prevăzute pentru o radiografie renală simplă,
substanţă de contrast Odiston de 30, 60 sau 75%, medicamente antihistaminice, medicamente de urgenţă,
seringi de 10 ml şi ace de puncţie intravenoase, materialele necesare pentru clismă.

Etape Operaţiuni
1. Pregătirea 1.1. Se pregătesc materialele necesare prevăzute mai sus.
materialelor
necesare.
2. Pregătirea 2.1. Se efectuează pregătirea psihică, alimentară şi medicamentoasă 2.2. Cu 10 – 12
bolnavului. ore înaintea examinării, bolnavul nu mai mănâncă şi nu mai consumă lichide (pentru
reducerea volumului urinei).
2.3. Se efectuează clismă evacuatoare înaintea injectării substanţei de contrast
3. Testarea 3.1. Se efectuează proba de toleranţă faţă de substanţa de contrast.
sensibilităţii 3.2. Se comunică bolnavului (ca să nu se sperie) unele simptome ce pot să apară
faţă de (ameţeli, greţuri sau dureri abdominale) şi care dispar repede fără consecinţe.
substanţa de 3.3. Dacă bolnavul prezintă reacţie hiperergică se întrerupe administrarea şi se
contrast. anunţă medicul.
4. Participarea 4.1. Bolnavul va fi condus la serviciul de radiologie; va fi ajutat să se dezbrace şi să
la examen. se aşeze pe masa radiologică.
4.2. Dacă toleranţa organismului este bună, se administrează intravenos substanţa de
contrast, astfel: 20 ml Odiston 75% la adulţi (sau 25 ml soluţie 60%), iar la copii, în
funcţie de vârstă, se administrează 5 - 15 ml soluţie 75%. Substanţa de
contrast se poate administra şi intramuscular, profund în fesă, până la cantitatea de
25 ml din soluţie de 60%, fracţionată în două doze egale.
4.3. La 8 - 10 minute de la efectuarea injecţiei, medicul execută radiografia renală
(urografia).
5. Îngrijirea 5.1. Bolnavul va fi ajutat să se îmbrace, va fi condus în salon şi instalat comod în
bolnavului după pat.
tehnică. 5.2. Se notează examenul în foaia de observaţie.

Atenţie !
• Injectarea substanţei de contrast se face pe masa radiologică foarte încet, cu multă
precauţie, deoarece poate da dureri vii de-a lungul venei puncţionate.
• Urografia este contraindicată în: insuficienţă renală şi hepatică, boala Basedow, stări
alergice, anemii hemolitice, tuberculoză pulmonară evolutivă.

III.1.4. Pregătirea bolnavului pentru cistografie

Cistografie = metodă de explorare radiologică a vezicii urinare care se poate executa prin:
a - radiografie simplă vezicală (după evacuarea vezicii urinare);
b - radiografie după umplerea vezicii urinare cu o substanţă de contrast sterilă (iodură de
sodiu, 10 - 20%, 250 - 200 ml, cu ajutorul seringii Guyon), eventual amestecată cu aer.
Radiografia simplă a vezicii urinare poate pune în evidenţă calculii intravezicali. Metoda
nu necesită o pregătire prealabilă a bolnavului.
Cistografia cu substanţă de contrast necesită următoarele:
Materiale necesare: materiale pentru efectuarea unei clisme, sonda Folay sterilă, soluţie
sterilă de acid boric, seringă Guyon sterilă, substanţă de contrast: iodură de sodiu 10% sterilă sau soluţie
Odiston, pensă hemostatică, mânuşi de cauciuc sterile, tăviţă renală.

22
 Etape Operaţiuni
1. Pregătirea 1.1. Se pregătesc toate materialele necesare.
materialelor
necesare.
2. Pregătirea 2.1. Se anunţă bolnavul şi se explică necesitatea tehnicii.
bolnavului. 2.2. Se efectuează bolnavului o clismă evacuatoare cu apă caldă.
2.3. Bolnavul este condus la serviciul radiologie, ajutat să se dezbrace şi să se aşeze
în decubit dorsal pe masa radiologică.
3. Participarea 3.1. Spălare pe mâini cu apă curentă şi săpun; se îmbracă mănuşile sterile.
la cistografie. 3.2. Se introduce sonda Folay sterilă în vezica urinară.
3.3. Se captează urina prin sondă în tăviţa renală şi se spală vezica cu soluţie sterilă
de acid boric.
3.4. In seringa Guyon se aspiră 100—200 ml iodură de sodiu 10% sterilă sau
Odiston şi se introduc in vezică.
3.5. Se închide sonda cu o pensă hemostatică.
3.6. Bolnavul este rugat să nu urineze decât după terminarea examenului cistografic.
3.7. Medicul execută imediat radiografia.

Reţineţi!
Vezica urinară poate fi evidenţiată cu ocazia urografiei: la 1—2 ore după injectarea
substanţei de contrast, ea se colectează în vezică, dând posibilitatea să fie radiografiată.
Vezica urinară mai poate fi evidenţiată prin pneumocistografie: vezica se umple cu aer şi
apoi se injectează substanţa opacă prin sondă. Bolnavul este pregătit ca pentru o radiografie simplă: cu 10 -
12 ore înaintea examinării i se restrânge consumul de lichide şi înaintea examinării vezica va fi golită, se
va spăla şi apoi cu ajutorul seringii Guyon se introduc 100 - 150 ml aer. Se închide sonda cu o pensă
hemostatică şi apoi se injectează substanţa de contrast în vezică prin puncţionarea sondei cu un ac.

III.1.5. Pregătirea bolnavului pentru arteriografie renală

Arteriografie renală = metodă de explorare a aparatului renal prin administrarea substanţei
de contrast pe cale arterială (renală sau femurală), calea femurală, fiind mai uşor de abordat, este curent
folosită.
Pregătirea bolnavului şi administrarea substanţei de contrast se realizează în condiţii identice
cu cele menţionate la celelalte tehnici de examinare a apa-latului renal.
Prima radiografie se execută la 2 - 3 secunde de la începerea administrării, substanţei de
contrast, a doua radiografie la 6 secunde şi a treia la 8 secunde.
Atenţie!
− Tehnica defectuoasă de administrare a substanţei radioopace poate genera hematoame,
spasme sau tromboze arteriale, fistule arteriovenoase, întreruperea temporară a activităţii
rinichiului.
− Substanţa de contrast se injectează intravenos într-un ritm lent, durerea provocată pe durata
injectării fiind suportabilă (administrarea rapidă provoacă durere intensă de-a lungul venei).
Se avertizează bolnavul.

III.1.6. Pregătirea bolnavului pentru examenul radiologic al rinichilor prin

retropneumoperitoneu
Retropneumoperitoneu = introducerea de aer sau oxigen în spaţiul retroperitoneal pentru
evidenţierea contururilor rinichilor.
Materiale necesare: materialele necesare unei clisme, instrumente şi materiale necesare
efectuării unei puncţii, aparat de pneumotorax - în perfectă stare de sterilitate.
Efectuarea tehnicii
− Se anunţă bolnavul, explicându-i necesitatea tehnicii şi inofensivitatea ei.

23
 − Se anunţă bolnavul că nu trebuie să mănânce nimic în dimineaţa zileide examen.
− În seara precedentă intervenţiei se efectuează bolnavului o clismă evacuatoare.
− Bolnavul va fi condus în sala de radiografie, ajutat să se dezbrace şisă se aşeze pe
masa radiografică.
− Spălare pe mâini cu apă curentă şi săpun; se îmbracă mănuşi sterile
− Se serveşte medicului instrumentarul cerut pentru a efectua puncţia în loja
perirenală.
− Cu aparatul de pneumotorax medicul introduce 1.000 – 1.200 ml gaz şi execută apoi
radiografia.
− La locul puncţiei se efectuează un pansament. Se ajută bolnavul să se îmbrace şi
este condus la pat.
Reţineţi! Gazul introdus se resoarbe în decurs de maximum două zile.

III.2. CISTOSCOPIA
Cistoscopie = metodă de examinare endoscopică a mucoasei vezicii urinare, cu ajutorul unui
aparat numit cistoscop, pentru identificarea proceselor inflamatorii şi tumorale ale acesteia, prezenţa
calculilor şi a corpilor străini etc.
Cistoureteroscopia (cateterism ureteral) permite descoperirea proceselor patologice de la
nivelul ureterelor, bazinelor şi calicelor renale.
Cistoscop = aparat compus dintr-un tub metalic cu curburi de tip Mercier, în vârful căruia se
găseşte sistemul de iluminaţie (un bec electric). în tubul cistoscopului este introdus sistemul optic;
obiectivul la capătul vezical, ocularul la capătul proximal al tubului, lentile intermediare şi o prismă care
aduce imaginea în axa longitudinală a aparatului sau fibrocistoscoape care se adaptează la camera video şi
monitor.

Cistoscop.
1 – supapă automată;
2 – robinet cu dublu curent
al lichidului din sistemul de
spălare

Tipurile de cistoscoape sunt:

− cistoscopul de irigaţie: sistemul optic se înlocuieşte cu o canulă cu dublu curent şi robinet prin
care se spală vezica urinară;
− cistoscopul de cateterism: are sonde (catetere) de diferite dimensiuni pentru cateterizarea
ureterelor;
− cistoscopul operator: în locul sondelor ureterale are un dispozitiv prin care se introduc în vezică
instrumente speciale pentru biopsie, prindere, electrocoagulare etc.;
− fibroscopul: sistemul optic este format din fibre optice, flexibile, care transmit o lumină puternică,
albă, ce evidenţiază foarte bine toate detaliile; nu modifică aspectele leziunilor şi nu încălzeşte.
Materiale necesare: casolete cu câmpuri sterile şi mănuşi de cauciuc sterile; costum steril
pentru medic (halat, mască); seringă Guyon cu olivă uretrală, sterilă; soluţie de novocaină 0,5% 40—50
ml; seringă de 20 ml sterilă; pense sterile; tampoane de vată sterile; cistoscop de irigaţie, de cateterism sau
cistoscopul operator (în funcţie de scopul urmărit) sterilizate; soluţie de oxicianură de mercur 1/5.000, 2 - 3
1; două sonde ureterale, radioopace, impregnate în săruri de bismut, lungi de 60 - 70 cm şi groase de 4 - 8
(scara Charier); sonde uretrovezicale sterile; soluţii dezinfectante; eprubete pentru recoltarea urinei; două
tăviţe renale.

Etape Operaţiuni

24
1. Pregătirea 1.1. Se pregătesc instrumentele şi materialele necesare, aşezîndu-le separat pe
instrumentelor două măsuţe (materialele sterile separat de cele nesterile). 1.2. Tubul cisloscopului
şi materialelor se sterilizeazăchimic la rece în baie.
necesare. 1.3. Sistemul optic al cistoscopului se sterilizează la rece în baie de „pera safe” sau
„steril C”.

2. Pregătirea 2.1. Se anunţă bolnavul explicîndu-i-se necesitatea tehnicii; la nevoie, cu o

psihică şi fizică jumătate de oră înainte de explorare, i se administrează un sedativ. 2.2. Se suprimă
a bolnavului. micul dejun şi bolnavul va ingera 500 ml lichid cu o oră înainte de examen (pentru a
se asigura fluxul urinar necesar).
2.3. Bolnavul îşi va goli vezica urinară, va fi condus în sala de examinare şi ajutat să
se dezbrace (în regiunea inferioară a trunchiului). 2.4. Bolnavul este ajutat să se urce
pe masa specială (de cistoscopie sau ginecologică) şi să se aşeze în poziţie
ginecologică.
2.5. Se fixează picioarele bolnavului pe suporturile mesei.
2.6. Se efectuează toaleta organelor genitale externe şi perineului cu apă şi săpun.
2.7. Se acoperă membrele inferioare cu cîmpuri sterile, lăsîndu-se accesibilă
regiunea perineului.
2.8. Se dezinfectează meatul urinar şi apoi se anesteziază uretra cu 20 ml soluţie
novocaină 0,5% sau 30 ml borat de procaină 2% sau procaină hidroclorhidrică 4%.
3.Participarea la 3.1. Se verifică funcţionalitatea sistemului de iluminat, starea de curăţenie a
tehnică. lentilelor, etanşeitatea asamblărilor.
3.2. Se asigură semiobscuritate în cameră prin stingerea luminilor.
3.3. Se oferă aparatul medicului (va introduce în vezică tubul cu canula de irigaţie).
3.4. Se spală vezica cu o soluţie de oxicianură de mercur 1/5 000 până cînd lichidul
de spălare devine perfect limpede.
3.5. Medicul umple vezica cu 150 ml apă sterilă sau soluţie dezinfectantă slabă (la
bărbat) sau 250 ml (la femeie) şi înlocuieşte canula de irigaţie cu sistemul optic.
3.6. Se racordează sistemul de iluminat la reţeaua electrică (medicul efectuează
inspecţia pereţilor vezicali.
3.7. Se oferă medicului succesiv, la cerere, cateterele de dimensiuni diferite (dacă
examinarea se continuă cu cateterisrnul ureterelor).
3.8. Se oferă eprubetele pentru recoltările urinare, pentru urocultură sau examene
biochimice.
3.9. Când conţinutul vezical se tulbură în cursul examinării prin prezenţa unei noi
cantităţi de noroi, mucozităţi sau sânge, se va repeta spălarea după care se continuă
inspecţia pereţilor (cistoscopie fracţionară)
4. Îngrijirea 4.1. Bolnavul va fi ajutat să coboare de pe masa de examinare, să se îmbrace.
bolnavului după 4.2. Bolnavul este condus în salon şi aşezat comod în pat, unde va sta în repaus
tehnică. câteva ore.
4.3. Se administrează la nevoie bolnavului calmante, antispastice (aplicaţii umede
calde pe regiunea hipogastrică). Bolnavul nu necesită în continuare îngrijiri
deosebite.

5.Reorganizarea 5.1. Se aruncă deşeurile, iar instrumentele se spală bine cu o perie moale, cu
locului de detergent dezinfectant şi se clătesc sub jet la robinet.
muncă. 5.2. Lentilele se şterg cu detergent dezinfectant şi se curăţă cu o perie moale
5.3. Se curăţă interiorul tubului.
5.4. Toate instrumentele se aşează în cutiile în care se păstrează după dezinfecţie şi
sterilizare

25
 Poziţii diferite ale cistoscopului în vezica
urinară

Incidente şi accidente:
− accese febrile (trecătoare), dureri lombare asemănătoare cu colica renală;
− mici hemoragii ce se produc spontan sau în urma spălăturii vezicale cu apă caldă la care s-a
adăugat o fiolă de adrenalină.

Atenţie!
− Cistoscopia se execută în condiţii de asepsie caracteristice unei intervenţii chirurgicale.
− Sistemul optic nu se sterilizează prin fierbere sau autoclavare; se deteriorează. Se sterilizează
în soluţie apoasă de glutaraldehidă 2% (cidex).
− Înainte de întrebuinţare, se spală bine cu apă sterilă, pentru a se îndepărta urmele substanţelor
sterilizante care sunt iritante, hemolitice etc.

III.3. EXPLORAREA FUNCŢIONALĂ A APARATULUI RENAL

Rinichii realizează multiple funcţii, prin unitatea lor morfofuncţională - nefronul.

Funcţiile rinichilor sunt:
− elaborarea urinei, funcţie de bază a rinichilor; prin aceasta rinichiul contribuie la
păstrarea în limite normale a diferitelor constante fiziologice ale mediului intern, adică la
menţinerea homeostaziei;
− eliminarea deşeurilor metabolice şi toxice (a cataboliţilor);
− menţinerea izoioniei (concentraţia clectroliţilor);
− menţinerea echilibrului acido-bazic;
− menţinerea izotoniei (presiunea osmotică);
− menţinerea izovolemiei (volum de lichid circulant)
Pe lângă funcţiile arătate mai sus, rinichii mai au funcţie endocrină şi antitoxică.
Pentru a putea satisface aceste funcţii în condiţii normale, trebuie să existe o perfuzie
sangvină renală adecvată şi o integritate morfofuncţională a glomerulului, a sistemului tubular şi a
interstiţiului.
Scopul explorării funcţiei renale:
− stabileşte dacă rinichiul satisface funcţiile în mod normal sau nu;
− obţinerea relaţiilor asupra mecanismului perturbant calitativ şi cantitativ.

Activitatea rinichiului trebuie explorată pe următoarele direcţii:

1. analiza urinei
2. examenul sângelui
3. explorarea mecanismelor funcţionale renale propriu-zise: probele de clearance, explorarea
excreţiei tubulare, explorarea capacităţii de diluţie şi concentrare
4. explorarea cu izotopi radioactivi

26
 5. scintigrafia renală
6. puncţia biopsică renală

III.3.1. Analiza urinei

Examenul de urină poate furniza date asupra stării funcţionale a rinichiului şi asupra
homeostaziei organismului.
Examenul urinei cuprinde:
− examen macroscopic sau fizic (determină volum, densitate, culoare, miros, aspect), se recoltează
timp de 24 de ore în vase cilindrice gradate
− unul microscopic sau chimic (sediment = elemente figurate, cilindri, celule epiteliale), se
recoltează urina proaspătă de dimineaţă, care este cea mai concentrată, în recipiente de unică
folosinţă de 100 – 150 ml.
− examen bacteriologic - urocultură, se recoltează în eprubete sterile (după igiena locală) din prima
urină de dimineaţă, după aruncarea primului jet.
− examen bacteriologic - pentru căutarea bacilului Koch, este necesară urina emisă în 24 de ore.
Pentru evitarea fermentaţiei mostrele se păstrează la rece fără a se adăuga o substanţă chimică.
− examen fizico-chimic al urinei (ionograma, compoziţia chimică = uree, creatinină, clorurie,
proteinurie, etc.).
− pentru dozări hormonale şi reacţii de sarcină din urină se recoltează prima urină de dimineaţă în
recipiente speciale. Este bine ca pacienta, cu o săptămână înainte de examinare, să nu ia
clorpromazină, iar cu 2 zile înainte nici-un fel de medicament. Cu 24 ore înainte de recoltare,
pacienta trebuie să aibe un regim alimentar sărac în lichide astfel încât, în urina recoltată,
concentraţia de gonadotrofine să fie mare.
Studiul cantitativ al elementelor figurate şi al cilindrilor din urină se face prin testul Addis
- Hamburger:

Etape Operaţiuni
1. Pregătirea Atenţie! La femei nu se fac recoltări în perioada menstruală.
bolnavului 1.1. Se anunţă bolnavul cu o zi înainte de efectuarea probei; se recomandă regim
fără lichide cu 24 ore înainte.
1.2. Dimineaţa, bolnavul este rugat să urineze, se notează ora
exactă; această urină se aruncă.
1.3. Din acest moment bolnavul este rugat să rămână culcat timp de
100 sau 180 de minute.
1.4. Bolnavul nu bea nimic în tot acest timp (după unii, bolnavul
bea 200 ml apă sau ceai fără zahăr, imediat după golirea vezicii urinare pentru
asigurarea debitului urinar minim).

2. Pregătirea 2.1. Se pregăteşte materialul steril pentru recoltare, acelaşi ca şi

materialului pentru examenul bacteriologic al urinei.
pentru 2.2. Se pregăteşte materialul necesar pentru toaleta organelor
recoltarea urinei genitale.

3. Recoltarea 3.1. După 100 sau 180 de min. se face toaleta organelor genito-
urinare.
3.2. Se recoltează întreaga cantitate şi se măsoară volumul
(recoltarea se face din jet prin emisiune spontană sau prin cateterism vezical).
3.3. Se trimite la laborator, notându-se exact intervalul de timp
între cele două micţiuni şi volumul urinei la a doua micţiune.

Interpretare: În mod normal, se elimină prin urină 1.000 hematii/minut şi 1.000 – 2.000
leucocite/minut.

27
 III.3.2. Examenul sângelui
Explorarea modului în care rinichiul îşi îndeplineşte funcţiile sale se poate face urmărind
concentraţia în sânge a produselor de catabolism azotat, urmărind izoionia, izohidria, izotonia, etc.

Studiul funcţiei renale de depurare a cataboliţilor proteici

Pentru aceasta se determină:
− ureea sangvină - valoare normală: 20 - 40 mg%
− acidul uric - valoare normală: 3 - 5 mg%
− creatinină - valoare normală: 0,6 – 1,3 mg%. (indicator mai fidel al funcţiei renale).
Studiul funcţiei renale de menţinere constantă a concentraţiei ionilor
Această funcţie renală se apreciază prin modificările ionogramei serice [Na, K, Ca, Cl]:
Na+ = 135 - 150 mEq/1 (sau 300 - 335 mg%);
K+ = 3,5 - 5 mEq/1 (sau 15 - 21 mg%);
Ca+ = 4,5 - 5,5 mEq/1 (sau 9 - 11 mg%);
Cl+ = 95 – 110 mEq/1 (sau 350 - 390 mg%).

Studiul funcţiei renale de menţinere a echilibrului acidobazic se face prin:

− determinarea pH-ului sangvin: se recoltează sânge fără garou, în condiţii de strictă anaerobioză,
în eprubete speciale. Valoare normală = 7,30 - 7,40;
− determinarea rezervei alcaline (RA): se recoltează 10 ml sânge pe 50 mg oxalat de potasiu;
eprubeta va fi foarte bine închisă pentru a se evita degaja rea dioxidului de carbon dizolvat în
plasmă.
Valoare normală a rezervei alcaline = 53 - 75 vol.CO2 / 100 ml sânge sau 27 mEq/l;
scăderea sub 50 vol.% arată o stare de acidoză; creşterea peste 75 vol.% reprezintă o alcaloză.
Studiul funcţiei renale de menţinere a izotoniei plasmei se face prin determinarea punctului
crioscopic al plasmei cu ajutorul unui termometru - criometru. În condiţii normale, plasma are punctul
crioscopic Δ între 0,56° - 0,58°C.

III.3.3. Explorarea mecanismelor funcţionale renale propriu-zise

Explorarea mecanismelor funcţionale se efectuează cu ajutorul clearance-urilor renale şi a
unor probe ce se adresează predominant activităţii tubulare (excreţie, diluţie, concentraţie, etc.) şi se
cercetează fiecare mecanism: fluxul plasmatic renal, filtratul glomerular, reabsorbţia tubulară activă,
concentraţia şi diluţia.

III.3.3.a. Probele de clearance

Clearance-ul = volumul de plasmă (în ml) depurat de o substanţă în unitatea de timp (1

minut).

Fluxul plasmatic renal

Fluxul plasmatic renal = volumul de plasmă care perfuzează cei doi rinichi în decurs de 1
minut. Se determină cu ajutorul clearance-ului acidului paraaminohipuric (P.A.H.) care este eliminat
integral de către glomeruli şi de tubi la o singură trecere prin rinichi.
Clearance-ul P.A.H. se efectuează prin perfuzarea P.A.H. în mod continuu. Determinarea
concentraţiei se face fotometric. Valori normale: 500— 700 ml/min.

Explorarea filtratului glomerular

Se face prin măsurarea unor substanţe ca: creatinina (endogenă) sau insulina (exogenă) care
se elimină prin filtrarea glomerulară.
Clearance-ul creatininei endogene
Creatinina se elimină prin urină prin filtrarea glomerulară fără să mai fie reabsorbită sau
secretată de tubi.

Etape Operaţiuni

28
 1. Pregătirea 1.1. Se anunţă bolnavul cu o zi înainte ca: să nu mănânce în dimineaţa examinării;
bolnavului să stea culcat în pat 12 ore peste noapte şi în tot timpul examenului (2 ore); timp
de 20 - 30 min. înaintea probei se dau bolnavului 400 - 500 ml apă (pentru
asigurarea unei diureze suficiente)
6128. Efectua
rea recoltării:
la ora 7 2.1. După ce a terminat de băut apa, bolnavul va urina, ridicat în picioare.
2.2. Urina aceasta se aruncă.
2.3. Bolnavul bea 300 ml ceai fără zahăr sau 300 ml apă.
2.4. Bolnavul se culcă din nou.
la ora 8 2.5. Bolnavul urinează din nou.
2.6. Această urină se păstrează.
2.7. Se măsoară volumul acesteia.
2.8. Se recoltează 5 ml sânge prin puncţie venoasă.
2.9. Bolnavul se va culca din nou.
la ora 9 2.10. Bolnavul urinează din nou.
2.11. Urina se păstrează.
2.12. Se măsoară volumul urinei.
2.13. Se consemnează greutatea şi înălţimea bolnavului.
2.14. Din cele două emisiuni de urină se trimit 10 ml la laborator împreună cu
sângele recoltat pentru determinarea creatininei.

Interpretare: valoarea normală = 740 ml/min + 30. Valorile scad sub 70 ml în insuficienţă
renală.
Compararea clearence-lui ureei cu cel al creatininei endogene (proba Romeo) furnizează
unele date asupra capacităţii funcţionale a tubului proximal.

Reabsorbţia tubulară
Una din probele pentru testarea acestei funcţii renale (reabsorbţia tubulară) este Clearance-
ul ureei.
Ureea trece prin filtrarea glomerulară, fiind parţial reabsorbită la nivelul tubilor proximali.

Etape Operaţiuni
1. Pregătirea 1.1. Bolnavul este anunţat cu o zi înaintea probei.
bolnavului. 1.2. Bolnavul va sta culcat peste noapte, precum şi în dimineaţa examinării în tot
timpul probei.
1.3. Bolnavul nu va mânca dimineaţa.
2. Efectuarea
recoltării:
la ora 7 2.1. Bolnavul este rugat să urineze.
2.2. Urina se aruncă.
2.3. Se dă bolnavului apoi să ingereze 250 ml apă.
la ora 8 2.4. Bolnavul va urina într-un vas.
2.5. Se măsoară volumul urinei.
2.6. Se recoltează o ml sânge prin puncţie venoasă.
2.7. Se dă bolnavului să ingereze încă 250 ml apă.
la ora 9 2.8. Bolnavul urinează într-un alt vas.
2.9. Se măsoară volumul urinei emise.
2.10. Din cele două emisiuni de urină se trimit la laborator 10 ml (notându-se exact
volumul de urină din cele două emisiuni) împreună cu sângele recoltat.

Interpretare: valoarea normală = 75 ml/min; o leziune glomerulară sau tubulară scade

capacitatea de epurare a ureei din plasmă.

29
 III.3.3.b. Explorarea excreţiei tubulare

Capacitatea maximă de excreţie tubulară se determină prin coeficientul de epuraţie al

acidului paraaminohipuric (PAH) care se filtrează la nivelul glomeruluilor şi se excretă la nivelul tubilor.
Din clearence-ul PAH scăzând valoarea filtratului glomerular se obţine valoarea excreţiei tubare. În condiţii
normale, capacitatea maximă de excreţie tubară pentru PAH este de 60 – 80 mg/min. Recoltările se vor face
de 3 ori la intervale de 20 min. făcând media valorilor.

III.3.3.c. Explorarea capacităţii de diluţie şi concentrare

Metodele utilizate in acest scop au la bază faptul că un rinichi sănătos are capacitatea de a
produce o urină mai diluată sau mai concentrată în funcţie de gradul de hidratare a organismului.
Capacitatea de diluţie şi concentraţie a rinichiului poate fi determinată prin mai multe probe.

Proba de diluţie şi concentraţie Volhard

Are două etape: diluţia şi concentraţia.
Practic este mai comod să se facă întâi concentraţia şi apoi diluţia; dacă concentraţia este mai
bună, evident că şi diluţia este satisfăcătoare.

Proba de concentraţie Volhard

Etape de
Operaţiuni
execuţie
1. Pregătirea 1.1. La ora 12 bolnavul primeşte alimentaţie solidă (ouă, şuncă, pâine, carne) fără
bolnavului. lichide.
2. Recoltarea 2.1. Din două în două ore (la orele 14, 16, 18 şi 20) se colectează 4 eşantioane de
urinei. urină.
2.2. De la orele 20 până la orele 8 urina se colectează într-o singură probă.
2.3. Se notează la toate eşantioanele de urină volumul şi densitatea.

Interpretare: În cursul după-amiezii şi noaptea, ca răspuns la proba de concentraţie, diureza

scade mult, iar densitatea trebuie să crească, depăşind 1.028 cel puţin într-o probă.
❖ Se consideră patologic când, predominând diureza nocturnă, lichidul ingerat se elimină
cu întârziere şi de asemenea, când capacitatea de concentraţie este redusă sau dispărută (densitatea
maximă sub 1.028).
În insuficienţa renală severă, densitatea variază puţin în jurul valorii de 1.010 (izostenurie).
Atenţie!
• La bolnavii la care încărcarea cu lichid este contraindicată (edem, insuficienţă cardiacă) se
face numai proba de concentraţie, apreciindu-se că un rinichi care concentrează bine are capacitatea de
diluţie normală.

Proba de diluţie Volhard

Etape Operaţiuni
1. Pregătirea 1.1. Cu două zile înainte, bolnavul este supus la un regim mixt alimentar; are voie
bolnavului. să bea lichide cât vrea.
1.2. În ziua examinării, bolnavul va sta în repaus la pat.
2.Golirea vezicii 2.1. La ora 7,30 îşi evacuează vezica urinară (urina se aruncă).
şi ingerarea 2.2. Bolnavul va ingera 1.500 ml ceai sau apă timp de 1/2 h.
lichidului.
3. Recoltarea 3.1. Între orele 8 - 12, timp de 4 ore, se recoltează 8 probe de urină, din 30 în 30
urinei. min.
3.2. Se notează cantitatea şi densitatea urinei din fiecare probă.

Interpretarea rezultatelor:

30
 − în mod normal, în primele 4 ore, ca răspuns la hidratare, se elimină întreaga cantitate de lichid
ingerată.
− în primele 2 ore se elimină mai mult de jumătate din cantitatea totală.
− în cel puţin una din probele de dimineaţă volumul urinar depăşeşte 300 ml, iar densitatea
urinei trebuie să fie sub 1.005 în cel puţin una din probe.

Proba Zimniţki
Este o probă simplă.

Etape Operaţiuni
1. Pregătirea 1.1. Bolnavul este menţinut în pat.
bolnavului. 1.2. Se administrează regim alimentar şi hidric normal.
2. Recoltarea 2.1. Se recoltează urina din 3 în 3 ore timp de 24 h.
urinei. 2.2. Se notează volumul şi densitatea fiecărei probe.

Interpretarea rezultatelor. Normal, cu cât cifrele obţinute sunt mai îndepărtate între ele, cu
atât capacitatea de adaptare a rinichiului este mai bună.

III.3.4. Explorarea cu izotopi radioactivi

Nefrograma izotopică
Urmăreşte capacitatea fiecărui rinichi în parte, de a capta, secreta şi excreta o substanţă
marcată cu radioizotopi, substanţa avînd tranzit renal exclusiv şi rapid (se utilizează de obicei Hippuran
marcat cu 131I. Proba se execută numai în laborator de medicină nucleară.
Proba pune în evidenţă capacitatea tubului proximal de a secreta substanţa radioactivă
administrată şi capacitatea tubului distal de a-1 excreta.
Bolnavului i se administrează i.v. izotopul şi se înregistrează radiaţiile emise timp de 15 - 30
min. cu ajutorul a două sonde de scintilaţie, dispuse la nivelul regiunilor lombare.
Curba obţinută poartă numele de nefrogramă izotopică.
Proba permite depistarea tulburărilor funcţionale ale fiecărui rinichi, fără a da, însă,
informaţii cu privire la cauza acestora.
Proba se execută dimineaţa şi nu cere condiţii de pregătire prealabilă, bolnavul putând
mânca înainte de probă.
Proba nu se execută la femei gravide sau în lactaţie.

III.3.5. Scintigrafia renală

Bolnavului i se injectează intravenos o cantitate de substanţă radioactivă, cu tropism renal,
după care, cu ajutorul unui aparat scintigraf se detectează repartizarea radiotrasorului în parenchimul renal.

III.3.6. Puncţia biopsică renală

Puncţia biopsică se execută pentru obţinerea unor fragmente de ţesut renal în vederea
examenului histopatologic. Ea se execută după regulile puncţiilor biopsice ale organelor.
Puncţia renală se execută sub anestezie de bază cu mialgin sau morfină. Locul puncţiei se
reperează în regiunea lombară cu ajutorul unor radiografii anterior pregătite.
Bolnavul este culcat în decubit ventral, sub abdomen se aşează un sac cu nisip, pentru a se
pune în evidenţă cât mai mult regiunea unde se va face puncţia. În caz că poziţia rinichiului este cea
obişnuită, puncţia se face în dreptul discului intervertebral L 1 – L2 la 8 – 10 cm de la linia mediană. Se
preferă puncţia rinichiului drept faţă de cel stâng, pentru a evita lezarea splinei sau a altor vase mari.

III.4. ECOGRAFIA RENALĂ

Utilizează pentru formarea imaginii ultrasunetele. Din înregistrarea acestor ultrasunete
reflectate se construieşte imaginea ecografică. Pentru ecografia renală bolnavul nu necesită o pregătire
specială. Examenul rinichilor se face în decubit ventral. Pentru evidenţierea mai bună a zonei lombare, sub
abdomenul bolnavului se va aşeza o pernă mai tare sau un sul improvizat dintr-o pătură.

31
 În cursul examenului ultrasonografic al rinichilor, medicul va cere aducerea bolnavului în
decubit lateral stâng sau drept folosind splina respectiv ficatul ca fereastră sonică spre rinichi.
Pentru realizarea cuplajului acustic perfect între transductorul aparatului şi pielea bolnavului
se foloseşte un gel hidrofil – gel de cuplaj acustic.
Prin ecografie se pot pune în evidenţă tumori ale parenhimului renal, calculi caliceali sau
ureterali, etc.

CAPITOLUL IV.

INVESTIGAŢII PARACLINICE ALE TUBULUI DIGESTIV ŞI ALE GLANDELOR ANEXE

IV.1. PREGĂTIREA BOLNAVULUI PENTRU EXAMINAREA RADIOLOGICĂ

GASTROINTESTINALĂ

Examinarea radiologică a tubului digestiv se efectuează după administrarea unei substanţe de

contrast (pe cale orală sau rectală).
Scop: studierea morfologiei şi funcţionalităţii organelor tubului digestiv pentru stabilirea
diagnosticului (gastrite cronice, ulcer gastro-duodenal, tumori ale tubului digestiv). Examinarea radiologică
este contraindicată la bolnavii caşectici, în stare gravă, adinamici, care suferă de tromboze, ileus, în
perforaţia tubului digestiv cu hemoragie gastro-intestinală acută, în peritonită acută, precum şi la femeile
gravide în prima jumătate a sarcinii.
Materiale necesare: sulfat de bariu 150 g sau un pachet original (sulfat de bariu pentru
roentgen), cană sau pahar, apă, purgativ (ulei de parafină). Vasele folosite la pregătirea suspensiei baritate
vor fi spălate şi păstrate într-o soluţie de detergenţi. Înainte de folosire se clătesc cu multă apă.

Etape Operaţiuni
1. Pregătirea 1.1. Se pregătesc materialele şi instrumentele necesare.
instrumentelor 1.2. Se pregăteşte suspensia de bariu: cele 150 g sulfat de bariu se amestecă cu o
şi materialelor cantitate mică de apă caldă până se obţine o pastă omogenă, la care se adaugă apă
necesare. rece până la 200-300 g, amestecându-se pentru omogenizare cu lingura de lemn.
2. Pregătirea 2.1. Se anunţă bolnavul cu două zile înainte, explicându-i necesitatea tehnicii şi
psihică a importanţa ei pentru diagnosticul bolii.
bolnavului. 2.2. Se explică bolnavului tehnica de investigaţie.
2.3. Se anunţă bolnavul că în dimineaţa zilei de examinare nu trebuie să mănânce.
2.4. Se atenţionează bolnavul că nu trebuie să fumeze, pentru că fumatul măreşte
secreţia gastrică.
2.5. Se informează bolnavul privind regimul alimentar pe care trebuie să-1 respecte.
3. Pregătirea 3.1. Se administrează bolnavului, cu 1 - 2 zile înaintea examinării, un regim
fizică a alimentar neflatulent şi uşor de digerat, format din supe, ouă, pâine prăjită, unt,
bolnavului. făinoase, produse lactate.
3.2. Seara dinaintea examinării se efectuează bolnavului o clismă evacuatoare.
3.3. În ziua examenului, dimineaţa, bolnavul este condus la serviciul de radiologie.
4.Participarea la 4.1. Bolnavul este condus sub ecran, unde i se oferă cana cu sulfatul de bariu
examen. (pregătit înaintea examenului).
4.2. La comanda medicului, bolnavul va înghiţi sulfatul de bariu dizolvat şi
amestecat cu o lingură de lemn.
4.3. După terminarea examinării bolnavul este ajutat să se îmbrace şi este condus la

32
 pat.
4.4. Bolnavul este readus la serviciul de radiologie (conform indicaţiilor medicului),
după 2, 8, 24 ore, pentru a se urmări sub ecran evacuarea stomacului, umplerea
intestinului subţire şi a colonului.
4.5. La 2 ore de la începutul examinării, bolnavul poate să mănânce.
5. Îngrijirea 5.1. Se administrează bolnavului un purgativ (o lingură de ulei de parafină) după
bolnavului terminarea examinării.
după tehnică 5.2. Bolnavul va fi informat că va avea scaunul colorat în alb.

Reţineţi! Reuşita unui examen radiologie al organelor abdominale depinde de pregătirea

fizică, prin regim alimentar, a bolnavului!

Atenţie!
− Cantitatea de suspensie bariu/apă în diluţie 1 : 2 este: 100 g pentru sugari, 100 - 150 g pentru
copii mici, 150 - 200 g pentru copii mari.
− Cu 2 - 3 zile înainte de examenul radiologie gastro-intestinal se va evita administrarea de
purgative şi se va suspenda administrarea medicamentelor cu conţinut de bismut, iod, fier, calciu
sau bariu pe cale bucală (acestea împiedică vizibilitatea organelor de examinat).
− Nu se execută sondaj gastro-duodenal înaintea examenului radiologie (irită mucoasa şi produce o
hipersecreţie nedorită).

Substanţa de constrast poate fi introdusă în tubul digestiv şi prin alte metode:

− direct în jejun prin sondă duodenală (Einhorn). Înaintarea sondei se controlează sub ecran
radiologie. Când diviziunea 75 - 80 ajunge în dreptul arcadei dentare, substanţa de contrast se
introduce cu ajutorul unei seringi prin sondă direct în jejun;
− fracţionat, bolnavul luând din 10 în 10 minute câte o înghiţitură din substanţa opacă;
− metoda contrastului gazos pentru examinarea stomacului se realizează prin insuflarea de aer în
stomac cu ajutorul unei sonde sau prin administrarea unui amestec gazos (acid tartric şi
bicarbonat de sodiu).

IV.2. PREGĂTIREA BOLNAVULUI PENTRU EXAMENUL RADIOLOGIC AL COLONULUI

Examenul radiologic al colonului se poate face:

− pe cale bucală (după examenul radiologie al stomacului şi intestinului) sau
− pe cale rectală (irigoscopie).
Dacă nu se examinează decât colonul, la indicaţia medicului se administrează o doză de
suspensie baritată cu 8 - 10 ore înainte.
Irigoscopia = examinarea radiologică a colonului prin umplerea pe cale rectală cu substanţa
de contrast.
Scop: observarea modificărilor anatomice ale colonului. Această examinare necesită o
pregătire foarte bună a bolnavului în sensul evacuării complete a colonului de materii fecale şi umplerea lui
cu substanţa de contrast.
Materiale necesare: instrumentar necesar efectuării clismei, purgative, sondă Strauss,
substanţă de contrast, sulfat de bariu în suspensie (300 - 500 g în 1.000 – 1.500 ml apă uşor încălzită)
sau sulfat de bariu (200 g) amestecat cu bolus alba (300 g) în 1.000 ml apă încălzită, şorţuri de protecţie
pentru a nu fi expuşi iradierii.

Etape Operaţiuni
1. Pregătirea 1.1. Se pregătesc instrumentele şi materialele necesare.
materialelor şi 1.2. Se pregăteşte clisma baritată.
instrumentelor
necesare

33
 2. Pregătirea 2.1. Se anunţă bolnavul cu 2 - 3 zile înainte, explicându-i-se necesitatea tehnicii, şi i
bolnavului. se administrează un regim alimentar de cruţare neiritant, neexcitant,
nefermentescibil, neflatulent format din: brânză de vaci, smântână, ouă fierte, carne
slabă fiartă, orez fiert, pâine uscată.
2.2. Cu o zi înaintea examinării, se administrează bolnavului un regim hidric cu
piureuri.
2.3. Se efectuează bolnavului după masă o clismă evacuatoare şi apoi se
administrează mai târziu două linguri de ulei de ricin. (Clisma singură elimină numai
resturile de materii fecale din rect şi sigmoid.)
2.4. Se conduce bolnavul la serviciul de radiologie, va fi ajutat să se dezbrace şi va fi
aşezat pe masa de examinare.
2.5. I se efectuează clisma baritată, după metoda obişnuită a clismelor, şi se întrerupe
de câte ori bolnavul are senzaţia de defecare.
2.6. Se întrerupe introducerea substanţei de contrast când bariul a ajuns în cecum.
2.7. Se închide rectul cu sonda Strauss, după insuflare cu pompă de aer şi după
introducerea substanţei opace.
2.8. Medicul examinează radiologic modificările anatomice ale colonului.
3. Îngrijirea 3.1. Se solicită bolnavul să elimine substanţa de contrast (după terminarea
bolnavului după examinării), iar dacă nu reuşeşte, i se efectuează o clismă evacuatoare.
tehnică. 3.2. Se efectuează toaleta regiunii perianale, apoi bolnavul va fi ajutat să se îmbrace
şi să se instaleze comod în pat.
3.3. Se notează examenul efectuat în foaia de observaţie (inclusiv data).

Atenţie !
− Substanţa de contrast introdusă prea rapid sau sub presiune provoacă dureri, spasme ale
colonului.
− Substanţa de contrast introdusă la început în cantitate prea mare poate să deranjeze explorarea
porţiunii recto-sigmoidiene (după ce suspensia de bariu a trecut prin sigmoid, se poate mări
uşor presiunea).
− În ziua examenului, bolnavul nu va consuma lichide, nu va mânca, nu va fuma (înainte de
examen).
Colonul mai poate fi explorat radiologie şi prin metoda examenului cu dublu contrast
Fischer. Cînd colonul se umple prin clismă baritată (după terminarea acesteia), bolnavul va fi solicitat de a
evacua parţial substanţa de contrast sau închizând rectul cu sonda Strauss, al cărei balon introdus în rect va
fi umplut cu aer; se introduc apoi în colon 100 ml aer, cu presiune moderată, sub control la ecran. Metoda
necesită precauţii, deoarece aerul introdus sub presiune poate perfora colonul.

Pregătirea copiilor pentru examenul radiologie al colonului.

− Se instituie o pauză de alimentaţie de 12 ore, fără a efectua clismă sau administrare de
purgative.
− Se introduce sonda la o adâncime de 5 - 10 cm.
− Se administrează 400 - 500 g substanţă de contrast, conţinând 100 - 150 g sulfat de bariu.
− La sugari, 50 - 100 g substanţă baritată se administrează sub formă de clismă cu ajutorul unei
seringi.

IV.3. PREGĂTIREA BOLNAVULUI PENTRU EXAMINAREA RADIOLOGICĂ AL

COLECISTULUI ŞI CĂILOR BILIARE
Deoarece vezicula biliară poate fi vizibilă radiologie numai când conţine calculi radioopaci
sau se impregnează cu substanţe de contrast, pentru a obţine imaginea ei radiologică se administrează
substanţe iodate, pe cale orală sau intravenoasă.
Colecistografia = radiografierea veziculei biliare (colecistului) umplută cu substanţă de
contrast, administrată de obicei pe cale orală.
Colangiografia = radiografierea căilor biliare (inclusiv colecistul) pline cu substanţa de
contrast administrată pe cale intravenoasa.

34
 Scop: examinarea formei, poziţiei, conţinutului, precum şi contractilitaţii (dinamicii)
veziculei biliare, inclusiv descoperirea prezenţei de calculi radioopaci.
Contraindicaţii: afecţiuni hepato-biliare acute, insuficientă renală, reacţii alergice la iod, stări
febrile.

IV.3.1. Opacifierea veziculei biliare pe cale orală (colecistografie)

Materiale necesare: prânz compus din ouă, smântână şi unt cu pâine sau 50 g ciocolată,
cărbune animal, substanţa opacă (Razebil sau acid iopanoic), antihistaminice.

Etape Operaţiuni
1. Pregătirea 1.1. Se pregătesc materialele necesare şi se transportă lângă bolnav.
materialelor.
2. Pregătirea 2.1. Se anunţă bolnavul şi i se explică necesitatea efectuării tehnicii. 2.2. Se
psihică şi administrează bolnavului, cu 2 - 3 zile înaintea examinării, cărbune animal de 3
fizică a ori pe zi, câte două tablete şi regim hiperprotidic. 2.3. Cu 1 - 2 zile înaintea efectuării
bolnavului. colecistografiei se administrează bolnavului un regim dietetic uşor digerabil, evitând
alimentele cu conţinut bogat în celuloză şi hidrocarbonate concentrate.
2.4. În ziua precedentă examenului, la orele 12 se administrează bolnavului un prânz
compus din ouă, smântână şi unt cu pâine (provoacă contracţii puternice şi golirea
vezicii biliare); dacă acest prânz provoacă accese dureroase, el poate fi înlocuit cu 50
g ciocolată sau cu un sondaj evacuator.
2.5. După masă se efectuează bolnavului o clismă evacuatoare cu ser fiziologic sau
ceai de muşeţel călduţ, pentru evacuarea gazelor din colon.
2.6. Se testează toleranţa la Razebil: după masă, la ora 16, se administrează
bolnavului o tabletă care se dizolvă pe limbă. Se supraveghează bolnavul pentru a se
observa dacă nu are hipersensibilitate la iod.
2.7. a. Dacă apar roşeaţă, senzaţie de arsură, furnicături, tahicardie, greţuri,
urticarie, ameţeli, stare de rău general, bolnavul are hipersensibilitate la iod şi se
întrerupe administrarea. b. Dacă bolnavul suportă bine iodul (nu apar simptomele de
intoleranţă), la 20 - 30 min. se administrează celelalte trei tablete Razebil, în
decurs de 5 minute.
2.8. Se aşează bolnavul în decubit lateral drept timp de 30 - 60 minute. 2.9. Înainte de
a se efectua radiografia se efectuează bolnavului încă o clismă evacuatoare.
2.10. Bolnavul este condus la serviciul de radiologie (după 14—16 ore şi respectiv
10—14 ore, când vezicula biliară se umple cu substanţa de contrast).
2.11. Bolnavul va fi ajutat să se dezbrace şi să se aşeze pe masa de examinare. În
cazul în care vezicula biliară nu s-a umplut cu substanţă opacă, se mai administrează
4 tablete de Razebil (sau 6 tablete de acid iopanoic), iar examinarea se repetă a 3-a
zi.
2.12. Se administrează prânzul Boyden (două gălbenuşuri de ou frecate cu 30 g zahăr
sau 50 g ciocolată).
2.13. Se efectuează radiografii în serie, la intervale de 30 - 60 – 90 min.
3. Îngrijirea 3.1. Bolnavul va fi ajutat să se îmbrace şi va fi condus la pat.
bolnavului 3.2. Se notează examenul în foaia de observaţie.
după efectuarea
tehnicii.

Atenţie ! Dacă se foloseşte acid iopanoic, între orele 18 - 20 se administrează 4 - 6 tablete

acid iopanoic, câte una din 10 în 10 minute, cu puţină apă, fără a le sfărâma, după care bolnavul va fi
aşezat în decubit lateral drept, timp de 30 - 60 min. De la administrarea substanţei de contrast până la
terminarea examinării, bolnavul nu va primi mâncare, băutură, medicamente sau purgative şi nu va fuma.

35
 IV.3.2. Opacifierea veziculei biliare pe cale intravenoasa (colangiografia)
Materiale necesare: Pobilan, antihistaminice (hemisuccinat de hidrocortizon), medicamente
de urgenţă (glucoza pentru perfuzii, Romergan, Norartrinal), aparat de perfuzie, aparat de oxigenoterapie,
seringă de 20 ml şi ace sterile de puncţie intravenoase sau branule, materiale pentru clismă.

Etape Operaţiuni
1. Pregătirea 1.1 Se pregătesc materialele necesare.
materialelor
necesare.
2. Pregătirea 2.1. Se anunţă bolnavul şi i se explică necesitatea tehnicii.
psihică şi fizică 2.2. în dimineaţa examinării se efectuează o clismă evacuatoare.
a bolnavului. 2.3. Bolnavul nu necesită o pregătire dietetică.
3. Testarea 3.1. Se instilează în sacul conjunctivul al unui ochi o picătură din fiola Pobilan (fiola
toleranţei de probă). În caz de reacţie hiperergică, în decurs de 5 minute apare o hiperemie
bolnavului la conjunctivală a ochiului respectiv sau prurit intens.
iod (substanţa 3.2. Se injectează intravenos foarte lent 1 ml de substanţă şi se supraveghează
de contrast) bolnavul pentru a observa dacă apare reacţie hiperergică (roşeaţă şi edem al feţei,
cefalee, dispnee, greţuri şi vărsături).
3.3. Dacă apar semnele reacţiei, se întrerupe administrarea Pobilanului. 3.4. Reacţia
hiperergică se combate urgent cu antihistaminice, perfuzie intravenoasă de glucoza
cu Norartrinal, se administrează oxigen şi se anunţă medicul reanimator.
4.Administrarea 4.1. Dacă toleranţa organismului este bună, bolnavul este aşezat pe masa radiologică.
substanţei de 4.2. Se administrează substanţa opacă încălzită la temperatura corpului, foarte lent
contrast. (în decurs de 10 minute): la adulţi o fiolă de 20 ml Pobilan 30 - 50%; la copii 1 ml
sau 0,45 g substanţă activă pe kilocorp.
4.3. După terminarea injecţiei se execută radiografiile. Căile intrahepatice şi
extrahepatice se opacifiază în 15 - 30 minute; dacă pe filmele executate nu apar
vizibile căile biliare, la 40 minute după terminarea injecţiei, se administrează 2 - 3
linguri sirop de codeină 2%0 (într-o singură doză).
5. îngrijirea 5.1. Bolnavul va fi ajutat să se îmbrace, va fi condus în salon şi instalat comod în
bolnavului pat.
după tehnică. 5.2. Se notează examenul în foaia de observaţie.

Atenţie!
− Se administrează sirop de codeină imediat după injectarea Pobilanului la bolnav cu
colecistectomie sau la care colangiografia se repetă, prima fiind nereuşita. În acest caz
radiografia se execută după 30 minute.
− Prânzul Boyden (două gălbenuşuri crude amestecate cu zahăr) se administrează după
executarea radiografiei (indiferent de calea folosită pentru substanţa de contrast) având
scopul provocării contracţiei veziculei biliare, efectuându-se radiografii ulterioare în serie, la
intervale de timp de 30 – 60 – 90 minute.
− Nu se administrează prânzul Boyden la bolnavii cu colecistectomie, cu calculoza biliara,
boala Basedow, insuficienţă renală acută, icter.

IV.4. PREGĂTIREA BOLNAVULUI PENTRU ESOFAGOSCOPIE

Esofagoscopie = examinarea lumenului esofagian cu un aparat numit esofagoscop, în scop
diagnostic sau terapeutic (extragerea corpilor străini, cauterizarea şi badijonarea unor ulceraţii, incizarea
unor abcese etc.).

Esofagoscop = tub de metal polizat, cu lungime de 45 cm şi grosime de 7 - 12 mm,

cu extremitatea distală rotunjită. Este prevăzut cu un mandrin obturator şi cu mecanism propriu de
iluminare montat proximal sau distal, un sistem optic şi anexe: pensă pentru prelevat biopsii, port-
tampoane, pense pentru corpi străini, etc.

36
 Materiale necesare: măşti chirurgicale şi mănuşi sterile, şorţ de cauciuc, depărtător de gură,
oglinda frontală cu sursă corespunzătoare de lumină, aspirator de salivă cu sondele corespunzătoare, tăviţă
renală, porttampoane, casoletă cu comprese sterile, substanţă anestezică, xilină 0,5% încălzită la 35°C sau
lidocaină spray, esofagoscopul (cu toate anexele sterilizate), substanţe cardiotonice, vasodilatatoare şi
sedative corticale.

Etape Operaţiuni
1. Pregătirea 1.1. Se pregătesc toate instrumentele şi materialele necesare.
instrumentelor şi 1.2. Atenţie la sterilizarea componentelor esofagoscopului şi anexelor!
materialelor necesare
2. Pregătirea psihică 2.5. Se informează bolnavul, convingându-1 asupra necesităţii examenului
şi fizică a bolnavului şi însemnătăţii lui pentru evoluţia favorabilă.
2.6. Se creează bolnavului un climat de siguranţă pentru a asigura
cooperarea lui cu ocazia anesteziei şi a examenului, punându-1 în legătură
cu alţi bolnavi cărora li s-a efectuat această examinare.
2.7. La indicaţia medicului, în seara precedentă zilei de examinare, se
administrează bolnavului un calmant.
2.8. Se anunţă bolnavul că nu trebuie să mănânce în dimineaţa examinării
şi se informează asupra gustului amar al anestezicului şi senzaţiei de
îngroşare a gâtului sau limbii (după anestezie), pe care le va avea după
examinare.
2.9. La indicaţia medicului asistenta medicală injectează pacientului cu 30
minute înainte de efectuarea esofagoscopiei un antisecretor şi un calmant.
2.6. Bolnavul este condus în camera de endoscopie.
2.7. Se aşează bolnavul pe masa de examinare, în decubit dorsal, cu capul
în extensie pe articulaţia atlanto-occipitală şi gura larg deschisă.
2.8. Sub umerii bolnavului se aşează o pernă tare, ridicîndu-1 la 12 - 15 cm
înălţime de la suprafaţa mesei

3. Personal pentru 3.4. Asistenta medicală I fixează şi menţine bolnavul în poziţia indicată de
efectuarea esofagoscopiei medic şi supraveghează bolnavul.
(Sunt necesare 2 asistente 3.5. Asistenta medicală II serveşte medicul cu instrumentele şi materialele
medicale) solicitate (dacă masa pe care se execută esofagoscopia are rezemător
special de rezervă la tehnică participă o singură asistentă medicală).
3.6. Se spală pe mâini cu apă şi săpun, îşi pune mănuşi de consultaţie şi
masca.

4. Efectuarea 4.1. Asistenta medicală I susţine poziţia bolnavului, aşezând mâna stângă
esofagoscopiei sub regiunea occipitală, iar cu mâna dreaptă fixează fruntea.
4.2. Asistenta medicală II îi dă medicului tubul de spray cu anestezic.
4.3. Se solicită bolnavului să scoată limba şi să o ţină în afară, fixată cu
câteva comprese de tifon în mână.
4.4. Asistenta medicală I mobilizează capul bolnavului în poziţie de
ridicare, coborâre, înclinaţii etc. ca anestezicul să se împrăştie pe o
suprafaţă cât mai mare a faringelui (numai la indicaţia medicului); în
acelaşi timp supraveghează bolnavul şi îl susţine psihic.
4.5. Asistenta medicală II serveşte medicul cu instrumentele şi materialele
necesare.
4.6. Se introduce în gura bolnavului o pipă linguală prin care se va
introduce esofagoscopul.
4.7. Medicul examinează mucoasa esofagiană, prelevează probe pentru
examen histopatologic sau execută tratamente.
5. Îngrijirea bolnavului 5.1. Bolnavul este transportat sau condus în salon.

37
 după esofagoscopie 5.2. Se indică bolnavului să rămână la pat, să nu bea şi să nu mănânce
nimic până la dispariţia totală a efectului anestezicului (se previne
pătrunderea alimentelor sau lichidelor în căile respiratorii). 5.3. În
următoarele 2-3 zile se administrează bolnavului un regim dietetic hidric şi
de cruţare a faringelui.

6. Dezinfecţia şi 6.1. Se demontează esofagoscopul şi se curăţă cu minuţiozitate.

sterilizarea 6.2. Se sterilizează la rece – sterilizare chimică (în soluţie de „pera safe”
instrumentarului după sau „steril C”).
esofagoscopie 6.3. Instrumentele şi materialele folosite se aşează în ordine.

Esofagoscopia se poate executa în poziţie şezândă sau în decubit dorsal, urmărindu-se ca

gura, faringele şi esofagul să fie în linie dreaptă.
Esofagoscopia este foarte rar urmată de incidente sau accidente, aceleaşi cu cele ale
bronhoscopiei.

IV.5. PREGĂTIREA BOLNAVULUI PENTRU GASTRODUODENOSCOPIE

Gastroduodenoscopia este explorarea directă a stării mucoasei gastrice şi duodenale până la

prima porţiune jejunală, cu ajutorul unui instrument optic numit gastroscop, având o sursă de lumină
proprie şi un sistem de lentile care asigură o vizibilitate directă bună.
Scopul este de a descoperii în faze incipiente modificări anatomopatologice şi funcţionale ale
peretelui stomacal, duodenal, prelevări histopatologice, polipectomii, îndepărtarea de corpi străini,
hemostază, etdc.
Gastroscop = un tub lung de 74 cm, cu un diametru de 7 - 11 mm, rigid în jumătatea sa
proximală. Extremitatea care pătrunde în stomac este flexibilă; ea prezintă o piesă rotunjită, cu două
ferestre laterale: pentru becul de iluminat şi pentru obiectivul aparatului.
Imaginea este transmisă printr-un sistem de lentile cu distanţă focală scurtă, de la obiectiv la
ocular vizibilitatea scăzând la o curbură mai mare de 240.

Un aparat modern şi mai bine tolerat de bolnavi este gastrofibroscopul. Transmiterea

imaginii este asigurată de un cablu cu fibre optice, având un câmp mai mic de observaţie, imaginea
rămânând rotundă, indiferent de gradul de curbură a tubului, permiţând explorarea zonei fundice. În
vederea extinderii câmpului vizual la extremitatea externă a aparatului, indiferent de sistemul lui optic, se
adaptează o pară dublă de cauciuc, cu care se poate insufla aer în stomac.
Gastroscopul este prevăzut cu o serie de anexe pentru recoltarea de biopsii şi i se pot adapta
aparate pentru fotografierea sau filmarea câmpului vizual endogastric (chiar duodenal).

Gastrofibroscopul

Materiale necesare: casoletă cu câmpuri sterile, tăviţă renală, sondă gastrică sterilizată
pentru evacuarea conţinutului stomacal, atropină, adrenalină fiole, seringă de 2 ml sterilă, gastroscop cu

38
 toate anexele lui în stare de perfectă sterilitate, sondă esofagiană de cauciuc cu orificii laterale, pentru
anestezia traiectului gastroscopului, soluţie anestezică din: xilină 0,5% 20 ml şi o fiolă de 1 ml adrenalină
l%, glicerina sterilă pentru lubrifierea tubului gastroscopului şi a sondelor esofagiene şi gastrice, sursă de
lumină, oglindă frontală, oglindă laringiană, spatulă linguală, porttampoane cu tampoane de vată.

Etape Operaţiuni
l. Pregătirea 1.1. Se pregătesc materialele necesare.
instrumentelor şi 1.2. Se transportă materialele lângă bolnav.
materialelor
necesare.
2. Pregătirea 2.1. Se anunţă bolnavul şi i se explică necesitatea tehnicii.
psihică şi fizică a 2.2. Se anunţă bolnavul să nu mănânce şi să nu fumeze în dimineaţa zilei de examinare.
bolnavului. 2.3. În seara zilei precedente se efectuează bolnavului (la care evacuarea stomacului se face în mod deficitar) o
spălătură gastrică cu apă călduţă, pentru a se evacua complet conţinutul gastric.
2.4. Cu 40 - 50 minute înainte de probă se efectuează bolnavului o injecţie cu antisecretorii şi calmant.
3. Participarea la 3.1. După 15 minute se oferă medicului porttamponul cu tamponul de vată îmbibat în soluţia anestezică (cu
gastroscopie. care se vor badijona baza limbii şi faringelui) sau spray cu lidocaină.
3.2. Se oferă medicului sonda esofagiană de cauciuc (cu care va anestezia şi pereţii esofagului).
3.3. Bolnavului i se introduce în gură, între arcadele dentare o pipă Guedel.
3.4. Se aşează bolnavul în camera obscură (încălzită la temperatura optimă) pe masa de examinare, în decubit
lateral stâng, cu capul mai jos.
3.5. Se introduce în această poziţie sonda gastrică prin pipa Guedel şi se evacuează complet conţinutul
stomacului.
3.6. Gastroscopia se efectuează cu ajutorul a două cadre medii.
Asistenta medicală I asigură poziţia capului bolnavului în extensie forţată şi ţine tăviţa renală.
Asistenta medicală II ajută medicul la introducerea aparatului prin pipa Guedel, ungând gastroscopul,
prezentându-i instrumentele, tampoane, iar la cererea acestuia, mânuieşte para de cauciuc adaptează aparatul de
fotografiat la sistemul optic al gastroscopului la indicaţia medicului. Extragerea tubului o face medicul.
4. Îngrijirea 4.1. Se supraveghează bolnavul încă o jumătate de oră în camera unde a fost examinat.
bolnavului după 4.6352. Se transportă bolnavul în salon.
tehnică 4.2. Se supraveghează bolnavul atent timp de două ore după terminarea examinării; nu
trebuie să mănânce, sau să bea.
4.3. Dacă bolnavul nu reuşeşte să elimine mucusul şi aerul din stomac şi acuză dureri, la
indicaţia medicului se introduce sonda gastrică şi se elimină aerul şi mucozităţile.
4.4. Se efectuează bolnavului inhalaţii cu mentol, pentru evitarea senzaţiilor neplăcute din
gât.

5. Pregătirea 5.1. Se pregătesc fragmentele de mucoasă stomacală excizate, în vederea examinărilor histologice, se
produselor pentru etichetează şi se trimit urgent la laborator.
laborator.

6. Reorganizarea 6.1. Se spală instrumentele utilizate şi se pregătesc pentru sterilizare.

locului de muncă. 6.2. Se aşează în ordine materialele utilizate.
6.3. Se notează examenul în foaia de observaţie.

Stomac

39
 pilor duoden

IV.6. PREGĂTIREA BOLNAVULUI PENTRU ENDOSCOPIA RECTOSIGMOIDIANĂ –

COLONOSCOPIE

Rectosigmoidoscopie = explorarea endoscopică a segmentului terminal al tubului digestiv,

cu ajutorul unui aparat numit rectoscop, pentru evidenţierea modificărilor mucoasei până la o adâncime de
30 cm de la orificiul anal (ampula rectală şi ultima porţiune a sigmoidului). Acest examen este necesar
pentru stabilirea diagnosticului în suferinţe hemoroidale, constipaţie sau diaree cronică, tenesme rectale,
sânge în materiile fecale etc.
Colonoscopie = vexplorarea endoscopică a mucoasei intestinului gros, în toată lungimea lui
până la ileonul terminal, cu ajutorul colonoscopului.
Colonoscopul = un tub flexibil, lung de 150 – 180 cm cu diametrul de 8 – 10 cm, prevăzut
cu sistem optic şi sursă de lumină rece.
Scopul colonoscopiei este explorator (inspecţie, prelevări de biopsii) şi curativ (extirpare şi
cauterizare de polipi, injectarea de medicamente citostatice intratumoral), hemostază, extragere de corpi
străini.

Colonoscop

Rectoscop = un sistem de tuburi metalice intrarectale: trei mai înguste (16 - 20 mm

diametru) pentru explorare, iar unul mai gros (24 mm diametru), pentru tratament, având un orificiu lateral
ce poate fi închis etanş în timpul introducerii în rect şi prin care se pot executa intervenţii intrarectale sub
control endoscopic (prelevări biopsice, cauterizări etc.). Fiecare tub este înarmat cu un mandrin cu vârf
bont care se îndepărtează după introducerea aparatului în rect. Corpul aparatului este prevăzut cu
dispozitivul optic ce asigură vizibilitatea (bec electric şi oglindă aşezată în unghi de 45°). El se fixează la
extremitatea tubului după îndepărtarea mandrinului. Dispozitivul poate fi înlocuit cu o lunetă (x3) pentru
observarea detaliilor de cercetat. Prin intermediul unui transformator, aparatul se racordează la reţeaua

40
electrică, iar cu ajutorul unei pompe de cauciuc se facilitează pătrunderea tubului în rect prin insuflare de
aer.
Materiale necesare: irigator, apă călduţă (37°), ulei de vaselină, tampoane de vată, mănuşi
chirurgicale sterile, un câmp steril cu orificiul central pentru tubul rectoscopului, rectoscopul cu tubul şi
mandrinul sterilizate chimic (pentru adulţi tubul cu diametrul de 20 mm, iar pentru copii, cel cu diametrul
de 16 mm), soluţie saturată de sulfat de magneziu, medii de cultură pentru însămânţări bacteriologice (dacă
este cazul).

Etape Operaţiuni
1.Pregătirea 1.1. Se pregătesc toate materialele, instrumentele necesare menţionate mai sus.
instrumentelor
şi materialelor
necesare.
2. Pregătirea 2.1. Se anunţă bolnavul, explicându-i-se necesitatea şi importanţa tehnicii pentru
psihică şi fizică stabilirea diagnosticului.
a bolnavului. 2.2. Cu 2 – 3 zile înaintea examinării bolnavului i se prescrie un regim alimentar
dietetic, hidrozaharat fără lapte.
2.3. Cu 16 ore înaintea examinării i se prescrie bolnavului un purgativ iar seara i se
face o clismă sărată.
2.4. Cu trei ore înaintea examinării se efectuează o clismă evacuatoare înaltă, cu 2
litri de apă călduţă (pentru a fi îndepărtatec omplet resturile de materii fecale sau
exudatele patologice).
2.5. Înainte de examinare cu o jumătate de oră bolnavul nu bea, nu mănâncă, nu
fumează şi i se face un calmant.
2.6. Se dezbracă regiunea inferioară a trunchiului.
2.7. Se ajută bolnavul să se aşeze pe masa de examinare, în poziţie genupectorală, cu
uşoară lordoză a regiunii lombare în cazul rectoscopiei, sau în poziţie de decubit
lateral stâng cu coapsele flectate pe abdomen în cazul colonoscopiei.
2.8. Se acoperă bolnavul cu câmpul prevăzut cu orificiu (acesta să coincidă cu
regiunea anusului).
3. Participarea 3.1. Se asigură semiobscuritate în cameră.
la rectoscopie, 3.2. Se montează corpul aparatului şi se racordează la reţeaua electrică.
colonoscopie. 3.3. Se verifică funcţionalitatea dispozitivului optic.
3.4. Se unge tubul rectoscopului (colonoscopului) cu ulei sau vaselină.
3.5. Se oferă medicului mănuşile sterile şi tubul rectoscopului (colonoscopului)
pentru a fi introdus în rect
3.6. Se extrage mandrinul şi se fixează corpul aparatului la tubul intrarectal (medicul
urmează să examineze mucoasa recto-sigmoidiană).
3.7. Introducerea colonoscopului pentru examinarea completă a colonului până la
valva ileocecală (se examinează în decurs de 1–2 ore);
3.8. Se insuflă aer cu ajutorul pompei (dacă medicul solicită).
3.9. Se pregătesc tampoanele cu soluţie de sulfat de magneziu şi se oferă medicului
(dacă le solicită în eventualele obstacole create prin contracţia spasmodică a părţilor
examinate).
3.10. Se preia tubul extras de medic, după terminarea examinării.

4. Îngrijirea 4.1. Se efectuează toaleta regiunii anale, imediat după îndepărtarea tubului,
bolnavului după îndepărtându-se mucozităţile şi resturile substanţei lubrifiante.
tehnică 4.2. Se transportă bolnavul la salon, la patul său.

5. Pregătirea 5.1. Dacă s-au făcut însămânţări bacteriologice, se pregătesc materialele pentru

41
 produselor laborator (se completează buletinul de recoltare cu datele de identitate ale bolnavului
pentru laborator. şi examenul cerut) şi se transportă imediat la laborator.

6. 6.1. Se curăţă mecanic rectoscopul (colonoscopul), se spală bine şi se pregăteşte

Reorganizarea pentru sterilizare.
locului de Se sterilizează la rece – sterilizare chimică.
muncă.

polipi - colon descendent colon transvers

Atenţie!
− La bolnavii debili sau cardiaci, examinarea se face în decubit dorsal, cu genunchii flectaţi şi
coatele în abducţie.
− Administrarea de purgative produce o lichefiere a materiilor fecale care se pot scurge mereu
în timpul examinării în ampula rectală împiedicând vizibilitatea.
− Explorarea trebuie precedată de tuşeu rectal pentru excluderea unei stenoze care contraindică
rectosigmoidoscopia şi anuscopia.
− Nu se execută în pusee hemoroidale acute.

IV.7. PREGĂTIREA BOLNAVULUI PENTRU LAPAROSCOPIE

Laparoscopie (peritoneoscopie) = explorarea cavităţii peritoneale, destinsă în prealabil prin

pneumoperitoneu (introducerea de dioxid de carbon în cavitatea peritoneală prin acul Veresch), cu ajutorul
unui aparat numit laparoscop, introdus transparietal, printr-un trocar.
Scop: explorator, chirurgical.
Se realizează prin examinarea directă, prin inspecţia suprafeţei ficatului, veziculei biliare şi a
unei părţi din căile biliare sau prelevarea de fragmente (puncţia biopsică a ficatului) pentru examene
histopatologice.
Laparoscop = un trocar, cu un sistem optic şi o sursă de lumina proprie, care poate înlocui
mandrinul. Trocarul, cu o grosime de 8 - 12 mm., are la extremitatea proximală un ventil care opreşte
ieşirea aerului din cavitatea peritoneală. Mandrinul stilet, depăşind lungimea tubului cu 1 mm., cu vârful
ascuţit cu două sau trei tăişuri, are rolul de a asigura pătrunderea aparatului în cavitatea peritoneală. El este
apoi înlocuit cu sistemul optic, care are ocularul la extremitatea proximală, iar obiectivul şi sistemul de
iluminat, la cea distală. Ca şi la toracoscop (pleuroscop), obiectivul poate fi montat în axa trocarului sau
făcând cu aceasta un unghi de 90° sau 135°. Sistemul de iluminat funcţionează cu lumină rece neagresivă
printr-un cablu de fibră optică de la o sursă externă.
Laparoscopul are anexe: pentru puncţia biopsică a ficatului, pentru alte excizii (biopsii) de
organe, pentru electrocauterizare, fotografiere şi înregistrare video.
Materiale necesare: casoletă cu câmpuri sterile, mănuşi chirurgicale sterile, , benzină iodată
sau tinctură de iod, butelie de dioxid de carbon, ace Veresch pentru realizarea pneumoperitoneului, trocare,

42
lamă şi mâner de bisturiu steril, pense hemostatice sterile, fir de catgut, agrafe (pentru sutură) sau
electrocauter, laparoscopul cu toate anexele lui sterilizate, substanţe analeptice şi cardiotonice pentru
tratamentul unor eventuale accidente, antibiotice (dizolvate, în doze fixate de medic), soluţie izotonică de
clorură de sodiu sterilă, tăviţă renală.

Etape Operaţiuni
1. Pregătirea 1.1. Se pregătesc instrumentele şi materialele necesare prevăzute mai sus, pe o
instrumentelor masă acoperită cu câmp steril (eventual a doua măsuţă pentru materialele
şi materialelor. nesterile).
2. Pregătirea 2.1. Se anunţă bolnavul şi i se explică importanţa şi necesitatea tehnicii.
psihică şi fizică a 2.2. În ziua precedentă examenului, se administrează bolnavului un regim hidric.
bolnavului. 2.3. În seara precedentă şi în dimineaţa zilei de examen se efectuează bolnavului
clismă evacuatorie; cu o jumătate de oră înainte de intervenţie se poate administra
bolnavului o fiolă de fenobarbital sau 400 mg meprobamat şi 0,5 mg atropină
reprezentând preanestezia.
2.4. Se rade suprafaţa păroasă a abdomenului (dacă este cazul) şi se spală
tegumentele cu benzină iodată.
2.5. Se transportă bolnavul în sala de operaţii, se ajută să se dezbrace şi să urce pe
masa de operaţie.
3. Efectuarea 3.1. Se aşează bolnavul în decubit dorsal si se fixează pe masa de examinare.
pneumo- 3.2. Asistenta medicală de sală de operaţii, aşează bolnavul în poziţia cerută de
peritoneului medic, serveşte medicul chirurg sau asistenta instrumentară pentru pregătirea
(necesită trei mesei cu instrumentarul chirurgical şi laparoscopic steril.
asistente 3.3. Asistenta medicală de anestezie ajută medicul anestezist pentru anestezia
medicale). generală a bolnavului prin intubaţie orotraheală.
3.4. Se stabileşte locul paracentezei abdominale, mezogastru, se badijonează cu
tinctură de iod sau betadină
3.5. Asistenta medicală instrumentară face masa cu instrumente chirurgicale şi de
laparoscop
3.6. Asistenta medicală instrumentară, acoperă bolnavul cu câmpurile operatorii
sterile, încarcă seringa de 10 ml cu soluţie izotonică
de clorură de sodiu sterilă şi serveşte medicul chirurg în vederea realizării
laparoscopiei.
3.7. Asistenta medicală de sală de operaţii ajută la instalarea tubului de gaz la
insuflator, a fibrei optice la sursa de lumină rece, cuplează telescopul la camera
video.
3.8. Se creează semiobscuritate în sala de operaţii, şi masa de operaţii este aşezată
în poziţie anti trendelenburg.
3.9. Chirurgul face o incizie de 2 cm. supraombilical, apoi introduce acul Veresch
se racordează la insuflator; acesta va introduce gazul în cavitatea peritoneală 1-4 1,
pentru a realiza o presiune intraperitoneală de 10 – 12 mm Hg indicată de
manometrul aparatului.

4. Efectuarea 4.1. După îndepărtarea acului de insuflaţie, se introduce trocarul scopic

laparoscopiei 4.2. Se îndepărtează din trocarul scopic stiletul şi se cuplează cu tubul de gaz la
ventilul din capătul proximal al canulei.
4.3. Se verifică din nou funcţionalitatea sistemului de iluminat şi starea de curăţenie
a lentilelor.
4.4. Înainte de a se oferi medicului pentru a fi introdus în cavitatea abdominală,
sistemul optic se încălzeşte cu comprese calde.
4.5. Se oferă medicului telescopul (sistemul optic al aparatului) pentru a efectua
inspecţia intraabdominală.
4.6. După terminarea inspecţiei şi îndepărtarea sistemului optic din trocar se
decuplează tubul de gaz şi se lasă ventilul deschis pentru a elibera dioxidul de
carbon din cavitatea peritoneală.

43
 4.7. Se închide plaga abdominală cu agrafe Michelle sau fire de nailon şi se aplică
un pansament steril.

5. Îngrijirea 5.1. Se trezeşte bolnavul din anestezia generală, se îmbracă şi se transportă cu

bolnavului după brancardul în serviciul ATI, cu foarte mare grijă.
tehnică 5.2. Se supraveghează atent, iar în ziua respectivă va consuma numai lichide,
rămânând în repaus strict la pat timp de 24 de ore.
5.3. Se aplică punga cu gheaţă la nivelul ficatului (dacă examinarea a fost însoţită şi
de puncţie biopsică).
5.4. În ziua următoare se efectuează bolnavului un examen radioscopic abdominal.
5.5. Dacă tranzitul intestinal se opreşte, se efectuează bolnavului o clismă
evacuatorie.
5.6. Se îndepărtează firele de sutură (sau agrafele) în a cincea zi (respectiv a treia
zi) de la intervenţie.

6. Reorganizarea 6.1. Se curăţă, se spală instrumentele utilizate şi se pregătesc pentru sterilizare

locului de muncă. instrumentarul laparoscopic se sterilizează la rece – sterilizare chimică, în soluţie
de „pera safe” sau „steril C” (soluţia de sterilizare are termen de valabilitate 48 de
ore din momentul preparării).
6.2. Se aşează in ordine materialele folosite.
6.3. Se notează examenul în foaia de observaţie.

Incidente şi accidente:
▪ subfebrilitate;
▪ hemoragii (prin leziuni vasculare);
▪ emfizem subcutanat;
▪ leziuni superficiale sau mai profunde ale ficatului sau anselor intestinale
▪ infectarea cavităţii abdominale.

Atenţie!
Insuficienţa cardiacă contraindică laparoscopia.
Presiunea pneumoperitoneului asupra diafragmului poate determina emfizem pulmonar acut.

IV.8. EXPLORAREA SECREŢIEI GASTRICE - CHIMISMUL SAU TUBAJUL GASTRIC

Tubajul gastric urmăreşte explorarea funcţiilor secretoare, evacuatoare şi chimice ale

stomacului şi pune în evidenţă elemente patologice ale conţinutului stomacal formate pe loc sau ajunse în
stomac în mod secundar prin înghiţire.
Tubajul gastric se poate executa pe stomacul gol sau prin provocarea secreţiei gastrice cu
excitanţi medicamentoşi sau alimentari.
În prezent secreţia gastrică a acidului clorhidric se explorează prin teste de stimulare de o
valoare superioară ca: teste cu analogi ai histaminei (histalog), cu pentagastrină sau testul cu insulina
(Hollănder). în practică se utilizează cel mai frecvent testul cu histamină (histalog).
Metodele de stimulare a secreţiei gastrice ca prânzul de probă Ewald-Boas, proba cu cofeină,
proba Leporsky cu alcool etc. au fost abandonate, fiind considerate ca depăşite (relative),
necorespunzătoare.

IV.8.1. Tubajul gastric cu histalog

Etape Operaţiuni
1. Pregătirea 1.1. Se pregăteşte sonda Einhosn sterilă, mănuşi de consultaţie, histamină,
materialelor. romergan sau feniramin (fiole), seringă de 20 ml, seringi de 2 ml, pentru injectarea

44
 excitantului şi antihistaminicului de sinteză, 8 - 10 eprubete, tăviţă renală.

2. Pregătirea 2.1. Asistenta medicală va anunţa bolnavul că i se suspendă terapia

bolnavului. medicamentoasă cu 24 - 48 ore înainte de executarea testului.
2.2. Bolnavul trebuie să nu mănânce şi să nu bea lichide, să nu fumeze cu 12
ore înainte şi nici în dimineaţa examinării.
2.3. Se linişteşte bolnavul şi se pregăteşte în vederea cooperării lui la
efectuarea tubajului.

3. Introducerea 3.1. Asistenta va avea grijă ca sonda să ajungă în partea declivă a stomacului
sondei. (este bine să fie controlată radiologic).
3.2. După introducerea sondei (45 - 50 cm), bolnavul este aşezat în decubit
lateral stâng.
3.3. La capătul distal al sondei se ataşează o seringă de 20 ml.
4. Extragerea 4.1. Se extrage toată cantitatea de suc gastric existentă în momentul respectiv
sucului gastric în stomac (lichid de stază). Acesta se colectează separat, se măsoară şi se notează
(lichidul de stază volumul.
şi patru 4.2. Se continuă apoi extragerea secreţiei gastrice timp de o oră în felul
eşantioane) pe următor: timp de 15 minute se colectează sucul într-o eprubetă sau grup de
timp de o oră. eprubetă (eşantionul I între 0 - 15 minute).
Este preferabil cu aspiraţiile de suc gastric să fie din 3 în 3 minute sau continue.
4.3. În continuare sucul gastric extras se colectează în a doua
eprubetă sau grup de eprubete, tot pe o perioadă de 15 minute (eşantionul II = între
15 - 30 minute).
4.4. Asistenta medicală injectează apoi bolnavului, intramuscular
un antihisaminic de sinteză în doză de 50 - 100 mg (romergan sau feniramin).
Acesta se administrează cu 30 minute înaintea administrării histaminei, pentru
prevenirea unor eventuale fenomene alergice (hiperemia tegumentelor,
tahicardie, cefalee, ameţeli).
4.5. Se continuă aspiraţia sucului timp de 30 minute, probele fiind
colectate în două eşantioane, tot la 15 minute interval, respectiv eşantionul III
(între 30 - 45 minute) şi eşantionul IV (intre 45 - 60 minute).
Observaţie. Aceste patru eşantioane care reprezintă cantitatea de secreţie gastrică
spontană pe un interval de o oră (4 probe a 15 minute) poartă denumirea de debit
acid bazal (D.A.B.) sau de debit orar bazal (D.O.B.) care în condiţii normale este
de 60 - 80 ml.

5. Injectarea 5.1. La terminarea extragerii bazale (timp de o oră) se injectează subcutanat 0,5 mg
histaminei histamină, după care se continuă aspiraţia sucului gastric.

6. Recoltarea 6.1. Timp de încă o oră se colectează secreţie gastrică în patru probe separate, la 15
sucului gastric minute interval, obţinând încă patru eşantioane de suc gastric.
după Observaţie. Aceste patru eşantioane reprezintă secreţia gastrică posthistamină pe
administrarea o perioadă de o oră şi poartă denumirea de debit orar secretor post-histamină
histaminei (D.O.H.) sau debit acid maximal (D.A.M.); în condiţii normale este de 130 - 150
ml.
Atenţie! Sucul gastric recoltat în cele 8 probe se determină obligatoriu volumetric.

7. Extragerea 7.1. Se face cu grijă pentru a nu rănii pereţii (mucoasa) tubului digestiv.
sondei
8. Trimiterea 8.1. Toate cele 8 probe obţinute (4 probe reprezentând D.A.B. - D.O.B. şi 4 probe
probelor la D.O.H. - D.A.M.) se trimit ia laborator etichetate.
laborator La laborator se dozează acidul clorhidric, rezultatele fiind exprimate în mEq %0.

45
 Interpretare: valori normale, concentraţia HC1 atinge 40 - 60 Eq %0.
Testul de histamină se poate face si printr-o stimulare cu doză mai mare de histamină (testul
maximal Kay), introducînd 0,04 mg histamină/kgeorp.
Testele cu histalog şi pentagastrină au avantajul că efectele secundare sunt mult mai reduse,
nu necesită medicaţie antihistaminică.
Explorarea secretorie gastrică se poate face şi fără excitanţi prin determinarea debitului acid
bazal (D.A.B.) = secreţie nestimulată de excitanţi, prin tubajul matinal „à jeun” sau prin colectarea
secreţiei nocturne timp de 12 ore.

IV.8.2. Tubajul matinal „à jeun”

Dimineaţa pe nemâncate se introduce sonda Einhorn în stomac (după tehnica cunoscută), se
aspiră tot conţinutul gastric care se aruncă. Apoi, timp da o oră, va fi extrasă secreţia gastrică din 15 în 15
minute şi va fi repartizată în patru eşantioane, reprezentând probe ale secreţiei bazale – din care se
determină cantitatea şi se dozează acidul clorhidric liber şi aciditatea totală.

IV.8.3. Tubajul gastric nocturn

Determinarea secreţiei acide bazale din timpul nopţii se face prin tubajul gastric nocturn.
Bolnavul nu primeşte nici un aliment sau apă începînd de la prînz (ora 13). La ora 19 se introduce sonda
Einhorn în stomac şi se extrage sucul gastric din oră în oră până la 7 dimineaţa, fără introducerea vreunui
excitant al secreţiei. Cele 12 eşantioane se trimit la laborator pentru determinarea debitului acid.
În mod normal există o pauză secretorie de HC1 liber în timpul nopţii între orele 23 şi 4
dimineaţa. În ulcerul duodenal există o secreţie continuă în HC1 liber (stare disecretorie).

IV.9. EXPLORAREA FUNCŢIONALĂ A FICATULUI

Explorarea ficatului urmăreşte:

✔ modificările parametrilor funcţionali biochimici,
✔ explorări morfologice;
✔ explorări funcţionale cu semnificaţie etiopatogenetică.

Modificările parametrilor funcţionali biochimici sunt cuprinse în patru sindroame

biofuncţionale majore:
1. sindromul de hepatocitoliză;
2. sindromul de deficit funcţional hepatic sau sindromul hepatopriv.;
3. sindromul de inflamaţie sau de reacţie mezenchimaîă;
4. sindromul colestatic;

IV.9.1. Explorarea sindromului de hepatocitoliză

Sindromul de hepatocitoliză = alterarea integrităţii hepato-celulare.

În acest scop se fac următoarele determinări:
▪ transaminazele (aminotransferazele),
▪ aldolazele şi alte enzime
▪ sideremia (fierul seric).
Aceste determinări nu sunt specifice leziunilor ficatului. Rezultate crescute se găsesc şi în
necroza altor organe.

Determinări Recoltare Valori normale

1. - T.G.P. (transaminaza 2 - 3 ml sânge 4 - 13 U.I.
glutamico-piruvică) 40 U. Karmen;
- ALAT cresc în leziuni chiar minore
(alaniaminotransferază)

46
2. - T.G.O. Din acelaşi sânge 5 - 17 U.I.
(transaminaza glutamico-oxal- (25 U. Karmen)
acetieă)
- ASAT
(aspartaminotransferază)
3. Aldolazele Din acelaşi sânge 1 - 2 U.S.L.
4. Sideremia 10 ml sânge (în eprubete 90 - 140 µg %
speciale de sideremie)

IV.9.2. Explorarea sindromului de deficit funcţional hepatic sau sindromul

hepatopriv

Dintre multiplele teste utilizate pentru evaluarea insuficienţei hepatice, cu semnificaţie

exclusiv funcţională amintim:
a. teste care evaluează activitatea metabolică şi de sinteză;
b. teste ce explorează fenomenele excretorii şi circulatorii.

IV.9.2.a. Teste care evaluează activitatea metabolică şi de sinteza

La nivelul ficatului sunt sintetizate albuminele, factori de coagulare: fibrinogenul,

protrombina etc. De asemenea, ficatul participă la metabolismul glucidic, lipidic etc. De aceea, în practica
medicală, explorarea funcţională hepatică este apreciată şi prin tulburările metabolice. Aceste tulburări au
o valoare informativă deosebită, dar nu pot fi considerate specifice.

Teste Recoltare Valori normale

a) Tesle ce se referă la 7 - 8 g% (16 - 18 mEq/1) Albumine
metabolismul protidic 3,8 - 4,6 g% Globuline 2,8%
1. Determinarea proteinelor. 5 - 6 ml sânge Raport A/G = l,5
2. Teste de coagulare: 0,5 ml oxalat de sodiu + T.Q.=12" - 16"
Timpul Quick 4,5 ml sînge (85 – 100%)
Timpul Howel T.H. = 60" - 120"
3. Testul Koller precizează dacă După 24 ore de la
alterarea timpului Quick se administrarea vit. K (30
datorează unei insuficienţe hepatice mg i.m.) se recoltează sânge
ori unei cauze extrahepatice (de pentru timpul Quick
exemplu, deficit de absorbţie a vit.
K la nivelul intestinului, în caz de
icter mecanic). Testul poate
diferenţia un icter mecanic de unul
parenchimatos.
4. Dozarea fibrinogenului 0,5 ml citrat de sodiu + 4,5 200 - 400 mg %
ml sânge
5. Determinarea colinesterazei 180 - 280 U/mol/ml/h (metoda
serice. Huerga)
3 - 8 U/ml/min
(metoda Ellman)
6. Arnoniemia 14 ± 4 U g % în plasmă
(reflectă funcţia ureogenetîcă a
ficatului)
b) Teste care se referă la
metabolismul glucidic
7. Testul hiperglicemiei provocate Vezi explorarea funcţională
(testul toleranţei la glucoză) a pancreasului endocrin.

47
8. Testul toleranţei la galactoză; se
bazează pe capacitatea ficatului de
a metaboliza galactoza fără
intervenţia insulinei. Excesul de
galactoză se elimina prin urină.
Bolnavul nu mănâncă
dimineaţa, îşi goleşte vezica
urinară şi ingeră 40 g
galactoză în 300 ml apă; se
recoltează urină la două şi la
cinci ore de la administrare.
Interpretare:
în condiţii normale, în prima probă
poate apărea galactozurie;
în a doua, nu.

c) Teste ce se referă la
metabolismul lipidic
9. Determinarea lipidemiei 2 - 4 ml sânge 500 - 700 mg%
10. Determinarea colesterolului Din acelaşi sânge 150 - 250 mg% =
4,7 - 6,7 mmol/1 colesterol
esterifieat = 120 - 160 mg o/o
(esterificarea se face exclusiv în
ficat)
11. Lipidograma: alfalipoproteine Din acelaşi sânge 1,80 - 2,30 g o/o0
betalipoproteine (25 – 45 o/0),
3,40 - 4,50 %0
(55 – 58 o/o).
 
IV.9.2.b. Teste care explorează fenomenele metabolice excretorii şi circulatorii

Capacitatea ficatului de a epura plasma poate fi cercetată prin:

48
 IV.9.3. Sindromul de inflamaţie sau de reacţie mezenchimală

Determinări Recoltare Valori normale

1. V.S.H. (test 2 ml sânge în eprubetă Barb. – la o oră = 5 – 8 mm
indirect). specială cu citrat de Fem. – la o oră = 8 – 12 mm
sodiu
2. Teste de dispro-teinemie 2 ml sânge
(R. TakataAra, R. Gross, R.
Kunkel, banda de coagulare
Weltman, reacţia de
turbiditate cu Timol, R. Sia).
Cel mai des se practică
R.Timol
3. Electroforeza. 2 - 3 ml. sânge albumine 60%
globuline 4C%
din care: α1 = 6%
α2 = 9% '
β = 14%
γ = 15 - 18%

4. Imunoelecuoforeza. 2 - 3 ml sânge IgG = 1.200 μg/100 ml

IgA = 140 - 420 μg/100 ml Ig E = 0,01 -
0,04 μg/100 ml Ig D = 3 - 40 μg/100 ml
IgM = 5 - 150 μg/100 ml

IV.9.4. Sindromul colestatic (excreto-biliar, billo-obstructiv)

Biligeneza, funcţie specifică şi esenţială a ficatului, precum şi excreţia bilei sunt explorate
prin determinarea concentraţiei sangvine a principalilor constituenţi biliari ca şi prin studiul eliminărilor
biliare, urinare şi intestinale ale acestora.

Determinări Recoltare Valori normale

1. Determinarea 2 ml sânge 1 mg%
bilirubinemiei. bilirubinemia conjugată (directă) = 0 - 0,2
mg% bilirubina neconjugată (indirectă) =
70% din totală
2. Determinări enzimatice - 2 - 3 ml sânge 2 - 6 u Bodansky
fosfataza alcalină. = 15 - 35 u.i./l
3. Determinări urinare 50 - 100 ml urină Examen sumar de urină
(bilirubina, urobilinogenul)

IV.9.5. Explorări morfologice

a. Laparoscopie (peritoneoscopie) = vizualizarea directă a ficatului cu ajutorul aparatului

numit laparoscop.
b. Puncţia biopsică hepatică
c. Scintigrafia hepatică (cu izotopi radioactivi) = înregistrarea imaginii ficatului. Se poate
executa cu următoarele substanţe radioactive: 198Au, roz Bengal, techneţiu, albumină umană, 131I. Calea de

49
 administrare obişnuită este injectarea intravenoasă, apoi se detectează cu ajutorul unui contor de
scintilaţie. Rezultatul examinării, scintigrama, este o imagine constituită din densităţi de semne (liniuţe
paralele, puncte) pe hârtie sau pe film scintigrafic. Lipsa de fixare a substanţelor radioactive, datorită unor
leziuni distructive sau înlocuirea ţesutului normal, realizează imagini lacunare (abces, chist, tumori)
d. Ecografia permite obţinerea de imagini ultrasonice, care sunt utile pentru diagnostic
(chist, abcese, neoformaţii etc.)

IV.9.6. Explorări funcţionale cu semnificaţie etio-patogenetică

Cercetările, îndeosebi cele cu caracter imunologic, au dus la elaborarea unor teste care
explorează factorii presupuşi etiologicisau mecanisme patogene în bolile hepatice. Pentru aceasta se pot
face următoarele determinări:
a. Ag.HBs (antigenul Australia) prezent în sângele bolnavilor, în hepatita virală B.
b. Ac.HBs (anticorpul anti Ag.HBs) – apariţia anticorpilor are o semnificaţie favorabilă
pentru evoluţia procesului hepatic.
c. Complementul seric.
d. Alfa feto-proteina este prezentă în procent de 70° la bolnavii cu cancer primitiv
hepatic.
e. I.D.R. Casoni pentru chist hidatic.
f. Testul Coombs pentru anticorpi anti hematie.

IV.10. EXPLORAREA FUNCŢIONALĂ A CĂILOR BILIARE

Tubajul duodenal este cel mai folosit mijloc de explorare a căilor biliare şi poate fi efectuat
prin metoda Meltzer Lyon sau prin metoda tubajului minutat.

IV.10.1. Tubajul duodenal Meltzer - Lyon

Prin proba Meltzer – Lyon se urmăreşte separarea bilei vezicale de cea hepatică din
conţinutul sucului duodenal în vederea localizării proceselor patologice hepatobiliare verificând în acelaşi
timp şi permeabilitatea căilor biliare.

Etape Operaţiuni
1. Pregătirea 1.1. Sondă duodenală Einhorn, sterilizată, 2 seringi de 20 ml, o tăviţă renală, stativ cu eprubete, pernă
materialului. cilindrică din păr de cal, muşama, traversă curate, şervet, şorţ din material impermeabil, soluţie de sulfat de
magneziu 33%.
2. Pregătirea 2.1.Tubajul se execută în sala de tratamente sau în salon la patul bolnavului
bolnavului şi 2.2. Bolnavul este anunţat cu o zi înainte de efectuarea acestei tehnici.
introducerea 2.3. În dimineaţă tubajului duodenal bolnavul nu mănâncă.
sondei. 2.4. Tubajul dudenal se face la ora micului dejun deoarece după această oră sucurile digestive se vor secreta
în exces şi vor modifica rezultatele
2.5. Se aşează pe pat muşamaua şi traversa
2.6. Bolnavul se aşează pe marginea patului, i se leagă şorţul de cauciuc şi i se dă o tăviţă renală sa o ţină în
mână.
2.7. Bolnavul este invitat să înghită sonda Einhorn.
2.8. După sonda a ajuns la gradaţia 50, este în stomac iar bolnavul este culcat în decubit lateral drept, cu
trunchiul uşor ridicat şi capul lăsat în jos, coapsele flectate pe bazin. Sub partea dreaptă a bolnavului se
aşează cilindrul din păr de cal. În această poziţie sonda se adaptează micii curburi a stomacului şi înaintează
încet spre pilor sub influenţa mişcărilor peristaltice.
2.9. Sonda progresează 1 – 2 cm la 3 – 5 minute.
2.10. Când sonda ajunge la diviziunea 65, la arcada dentară se găseşte în faţa pilorului.
2.11. Se înaintează cu prudenţă pentru a trece prin pilor în duoden, cam 1,5 ore de la pătrunderea olivei în

50
 stomac, diviziunea sondei 70 – 75 la arcada dentară ajunge în porţiunea a 2-a duodenală.

3. Recoltarea 3.1. După câteva minute începe să curgă pe sondă sucul duodenal de culoare galben-aurie, uşor mucos,
probelor având o reacţie alcalină controlată cu hârtia roşie de turnesol. Aceasta este bila A (bilă coledociană) care se
de bilă recoltează într-o eprubetă şi se etichetează.
3.2. Se injectează prin sonda Einhorn 40 ml soluţie călduţă de sulfat de magneziu 33% şi se închide capătul
extern al sondei. Sulfatul de magneziu contractă vezicula favorizează evacuarea bilei şi relaxarea
sfincterului Oddi permiţând pătrunderea bilei în duoden.
3.3. După 15 - 20 minute se deschide sonda, bila evacuată este vezicală având un aspect vâscos, de culoare
închisă, castanie, cantitatea ei nedepăşind 30 - 40 ml. Aceasta este bila B care se colectează în eprubete şi se
etichetează.
3.4. După evacuarea completă a bilei B, bila excretată provine direct din ficat şi are un aspect clar, curat,
transparent, de culoare galbenă-aurie. Aceasta este bila C şi se colectează în eprubete şi se etichetează.

7. Extragerea 7.1. Se extrage sonda cu blândeţe pentru a nu rănii mucoasa tubului digestiv.(tehnica obişnuită).
sondei.
8. Trimiterea 8.1. Se notează într-un tabel cantitatea sucului recoltat, culoarea la emisie, precum şi senzaţiile dureroase
probelor la (dacă le-a avut bolnavul).
laborator. 8.2. Eprubetele etichetate cu mostrele de bilă vor fi trimise la laborator.

− Lipsa de scurgere a bilei A, cu toate că sonda este în duoden, indică un sfincter Oddi
închis (obstacol pe canalul coledoc: spasm, litiază, neoplasm). Normal bila este de
aspect clar, uşor mucos, Patologic bila A este vâscoasă, tulbure în angiocolite,
coledocite, sangvinolentă în cazul cancerului ampulei vater sau în distomiază.
− Lipsa de scurgere a bilei B după instilarea sulfatului de magneziu pledează pentru un
obstacol al colului veziculei biliare, respectiv al canalului cistic (calcul, tumoră). Bila
B apare foarte vâscoasă, brună închis sau chiar neagră, în cantitate ridicată (80 – 100
ml) în staza veziculară şi atonia veziculei biliare. Dacă bila B este de culoare verde,
staza este însoţită de infecţia veziculei biliare. Bila este transparentă dar cu multe
flocoane de mucus în colecistită şi devine tulbure în cazul colecistitelor grave.
Evacuarea bilei în cantitate mare, colorată închis, urmată de ameliorarea stării bolnavului
sunt semnele hipotoniei biliare.
Apariţia tardivă a bilei B în cantitate mică, slab colorată, asociată cu dureri în hipocondrul
drept, orientează spre o hipertonie a căilor biliare.
− Lipsa bilei C survine în obstrucţia canalului hepatic comun. Bila C vâscoasă şi uşor
tulbure apare în hepatita acută virală gravă.
Examenul citologic al bilei A, B sau C trebuie efectuat imediat după recoltare, evitându-se
autoliza elementelor sau moartea eventualilor paraziţi (lamblii etc.).
În sediment se pot evidenţia la microscop celule epiteliale, leucocite în cantitate mare, ceea
ce pledează pentru un proces inflamator (duodenită, colangită, colecistită).

IV.10.2. Tubaj duodenal minutat

Este o metodă dinamică de explorare a funcţiei sfincterului şi veziculei biliare. Prin această
metodă se urmăreşte debitul biliar, notându-se din 5 în 5 minute reacţia bolnavului şi caracterele bilei
recoltate. Tubajul duodenal minutat are 5 timpi:
− timpul I (coledocian) - se scurge un amestec de bilă coledociană. Suc pancreatic şi
duodenal, în cantitate de 10 - 15 ml; după 5 minute se introduc 40 ml de ulei de
măsline.
− timpul II (Oddi închis): bila apare la 4 minute de la introducerea uleiului de măsline
şi durează 3 - 6 minute (nu se scurge bilă);
− timpul III (scurgerea bilei A) durează 3 minute;
− timpul IV (vezicular): apare bila B, durează 20 - 25 minute şi se scurg 25 - 30 ml de
bilă;

51
 − timpul V (hepatic) începe cu apariţia bilei C.
La sfârşit, se administrează prin sondă 30 ml sulfat de magneziu 33% pentru a verifica dacă
vezicula s-a evacuat complet.

Etape Operaţiuni
1. Pregătirea 1.1. Sondă duodenală Einhorn, sterilizată, 2 seringi de 20 ml, o tăviţă renală, stativ cu 16 eprubete, pernă
materialului. cilindrică din păr de cal, muşama, traversă curate, şervet, şorţ din material impermeabil, soluţie de sulfat de
magneziu 33%, ulei de măsline 50 ml.
2. Pregătirea 2.1.Tubajul se execută în sala de tratamente sau în salon la patul bolnavului
bolnavului şi 2.2. Bolnavul este anunţat cu o zi înainte de efectuarea acestei tehnici.
introducerea 2.3. În dimineaţă tubajului duodenal bolnavul nu mănâncă.
sondei. 2.4. Tubajul dudenal se face la ora micului dejun deoarece după această oră sucurile digestive se vor secreta
în exces şi vor modifica rezultatele
2.5. Se aşează pe pat muşamaua şi traversa
2.6. Bolnavul se aşează pe marginea patului, i se leagă şorţul de cauciuc şi i se dă o tăviţă renală sa o ţină în
mână.
2.7. Bolnavul este invitat să înghită sonda Einhorn.
2.8. După ce sonda a ajuns la gradaţia 50, este în stomac iar bolnavul este culcat în decubit lateral drept, cu
trunchiul uşor ridicat şi capul lăsat în jos, coapsele flectate pe bazin. Sub partea dreaptă a bolnavului se
aşează cilindrul din păr de cal. În această poziţie sonda se adaptează micii curburi a stomacului şi înaintează
încet spre pilor sub influenţa mişcărilor peristaltice.
2.9. Sonda progresează 1 – 2 cm la 3 – 5 minute.
2.10. Când sonda ajunge la diviziunea 65, la arcada dentară se găseşte în faţa pilorului.
2.11. Se înaintează cu prudenţă pentru a trece prin pilor în duoden, cam 1,5 ore de la pătrunderea olivei în
stomac, diviziunea sondei 70 – 75 la arcada dentară ajunge în porţiunea a 2-a duodenală.
2.12. După câteva minute începe să curgă pe sondă sucul duodenal de culoare galben-aurie, având o reacţie
alcalină controlată cu hârtia roşie de turnesol. Aceasta este bila A.

3. Administrarea 3.1. După 5 minute de la apariţia bilei A se adaptează seringa la sondă.

uleiului de măsline. 3.2. Se injectează 40 ml ulei de măsline.
3.3. Se pensează sonda timp de 5 minute.
4. Recoltarea 4.1. Se deschide sonda şi se introduce în prima eprubetă timp de 5 min.
sucului în primele 4.2. Se introduce apoi pe rând în primele 8 eprubete; în fiecare eprubetă sonda se menţine 5 min. (durata 40
8 eprubete. min.).
5. Administrarea 5.1. Se adaptează din nou o seringă la sondă.
sulfatului de 5.2. Se injectează 40 ml sulfat de magneziu 33%.
magneziu. 5.3. Se pensează sonda din nou 5 min.
6. Recoltarea 6.1. Se procedează la fel ca şi după injectarea sulfatului de magneziu utilizând a doua serie de eprubete.
sucului în al doilea
rând de 8 eprubete.
7. Extragerea 7.1. Se extrage sonda cu blândeţe pentru a nu rănii mucoasa tubului digestiv.(tehnica obişnuită).
sondei.
8. Trimiterea 8.1. Se notează într-un tabel cantitatea sucului recoltat, culoarea la emisie, precum şi senzaţiile dureroase
probelor la (dacă le-a avut bolnavul).
laborator. 8.2. Cele două serii de eprubete etichetate cu mostrele de bilă vor fi trimise la laborator.
Reţineţi! Tubajul duodenal minutat este folosit mai rar. În practică este preferat tubajul
duodenal clasic Meltzer-Lyon în trei timpi.

IV.11. EXPLORAREA FUNCŢIONALĂ A PANCREASULUI EXOCRIN

Explorarea funcţională a pancreasului se poate efectua prin metode directe şi indirecte.

52
 IV.11.1. Metode directe
Prin metode directe se cercetează enzimele (fermenţii) pancreatice în sânge, urină şi sucul
duodenal.

Cercetarea enzimelor din sânge şi urina

Dintre enzimele pancreatice din sânge şi urină, obişnuit se cercetează amilaza.

Pentru dozarea amilazei (diastazei) din sânge, se recoltează pe nemâncate 5 - 6 ml sânge,
fără substanţă anticoagulantă. Valoarea normală a amilazermei este de 16 - 32 U Wohlgemut. Cercetarea
este utilă în pancreatitele acute (când amilazemia creşte mult), dar în suferinţele pancreatice cronice nu are
valoare.
Pentru cercetarea amilazei din urină, se trimit la laborator 50 ml urină, din prima emisie de
dimineaţă. Amilazuria are valori normale cuprinse între 32 - 64 U Wohlgemut (creşte în pancreatitele
acute).

Cercetarea enzimelor (tripsina, lipaza, amilază) în sucul duodenal

Recoltarea sucului duodenal pentru dozarea enzimelor se face prin metoda tubajului
duodenal. Pentru obţinerea unui produs bogat în suc pancreatic, recoltarea se face după stimularea secreţiei
pancreatice cu eter (2 - 3 ml) introdus pe sonda duodenală. Mai recent se folosesc stimulări hormonale cu
secretină şi pancreozimină injectate intravenos.

Etape Operaţiuni
1. Pregătirea 1.1. Acelaşi ca şi pentru tubajul duodenal Meltzer - Lyon. În plus, se pregătesc
materialului. substanţa excitantă a secreţiei pancreatice (HC1, eter sau secretină şi pancreozimină),
seringi şi ace sterile (în cazul folosirii substanţelor injectabile).
2. Pregătirea 2.1. Vezi capitolul „Tubajul duodenal".
bolnavului şi
introducerea
sondei.
3. Evacuarea 3.1. Se recoltează bila A şi bila B (stimulată cu sulfat de magneziu) după tehnica
bilei A şi B. cunoscută.
4. Recoltarea
sucului după
stimularea
secreţiei
pancreatice:
a. Stimularea cu 4a. 1. După evacuarea bilei A şi a bilei B se adaptează la capătul liber al sondei o
eter seringă şi se introduce eterul (2 - 3 ml).
4.a.2. Se recoltează în continuare un suc mai bogat în enzime pancreatice.
Atenţie! Conţinutul primei eprubete fiind amestecat cu eter, se aruncă, iar restul se
adună într-un balon spălat cu apă distilată şi uscat.
b. Stimularea cu 4b. 1. După evacuarea bilei A şi a bilei B şi după efectuarea testării sensibilităţii
secretină organismului la secretină se injectează intravenos secretină 1 U/kgcorp.
4.b.2. Se recoltează apoi 4 probe de suc pancreatic (din 10 în 10 minute).
Observaţie. Dacă se foloseşte stimularea cu pancreozimină, doza (injectată i.v.)
este de circa 100 unităţi.
5. Extragerea 5.1. Extragerea sondei – se face cu grijă pentru a nu se rănii mucoasa tubului
sondei şi digestiv.
trimiterea 5.2. Probele sunt trimise la laborator însoţite de biletul de trimitere pentru dozarea
probelor la amilazei (lipaza şi tripsina se dozează mai rar).

53
 laborator.

IV.11.2. Metode indirecte

O metodă indirectă de explorare a funcţiei exocrine a pancreasului este examenul materiilor

fecale.
Analiza materiilor fecale se execută după ce pacientul a urmat timp de 3 zile dieta Schmidt-
Strassburger. Examenul coprologic oferă date orientative importante privind consecinţa unei afecţiuni
pancreatice asupra digestiei intestinale.
În suferinţa pancreatică se constată următoarele:
− la examenul macroscopic: cantitate abundentă, aspect lucios, sticlos, cu
loare deschisă, fără miros deosebit;
− examenul microscopic: pune în evidenţă multe grăsimi neutre, fibre
musculare;
− examenul chimic: evidenţiază lipide peste 10 - 50 g/zi = steatoree netă.
Normal, cantitatea de lipide nu depăşeşte 5 g. În cazul insuficienţei
pancreatice 70 - 80% din grăsimile ingerate se regăsesc în materiile fecale.
De asemenea, cantitatea de azot creşte peste 3 g/zi = creatoree din cauza
neutilizării substanţelor proteice.
Alte metode indirecte sunt: explorarea cu izotopi radioactivi, în special substanţe grase
marcate cu iod (testul de digestie al trioleinei marcate cu 131I care evidenţiază deficite în digestia unor acizi
graşi cu eliminarea lor crescută în fecale (prin deficit de lipază). De mare utilitate este scintigrafia
pancreatică în special în diagnosticul proceselor tumorale pancreatice. Aceste testări nu se pot executa
decât în laboratoare de radioizotopi.

IV.12. EXAMENUL MATERIILOR FECALE

Este explorarea care oferă date orientative de mare importanţă asupra funcţiei de digestie şi
absorbţie. Întrucât alimentaţia influenţează cantitatea şi calitatea fecalelor, pentru a se putea face un bilanţ
complet şi pentru aprecierea capacităţii funcţionale a tubului digestiv, recoltarea materiilor focale trebuie
să fie precedată de un regim care să conţină toate principiile alimentare - regim standard (prânzul
Schmidt-Strassburger) - compus din 125 proteine, 200 g hidraţi de carbon, 100 g grăsimi care pot rezulta
din meniul următor:
dimineaţa: 500 ml lapte, pâine cu unt sau un ou moale;
prânz: - 125 g carne tocată (cântărită în stare crudă) pregătită;
- supă de carne sau legume;
- 250 g piure de cartofi cu 100 ml lapte, 20 g unt;
seara: lapte (ceai), cartofi copţi, unt 20 g, şuncă fiartă;
la orele 10 şi 17 se mai poate adăuga lapte.
În mod practic acest regim se compune din 200 - 300 cartofi, 50 - 60 g unt şi 200 g carne,
500 - 800 ml lapte.
Bolnavul trebuie să urmeze acest regim timp de 3 zile. A treia zi se recoltează scaunul.
Pentru identificarea materiilor fecale provenite din acest regim alimentar se poate marca
începutul probei, administrându-se o caşetă de cărbune animal.
Pe lângă regimul alimentar, în tot acest timp, se impune excluderea oricărei medicaţii cu
influenţă asupra proceselor digestive şi asupra tranzitului.
Materiile fecale recoltate se analizează: macroscopic, microscopic şi chimic.
Prin examenul macroscopic al scaunului se pot aprecia: cantitatea, forma, culoarea, mirosul,
resturile alimentare nedigerate şi produsele patologice (mucus, puroi, sânge, paraziţi etc.) care se elimină
prin materiile fecale.
Examenul microscopic vizează următoarele elemente: fibrele musculare, grăsimile,
amidonul şi celuloza. La un om cu digestie normală, chiar după regimul de probă de două sau trei zile,

54
fibrele musculare, grăsimile, amidonul sau celuloza sunt destul de rare. Apariţia acestora într-o cantitate
mai mare pledează pentru unele tulburări de digestie sau de absorbţie sau pentru un tranzit intestinal mai
accelerat.
Fibrele musculare. În cazul unei digestii bune, fibrele musculare apar rar sub forma unor
fragmente mici; sunt de obicei de culoare galbenă. Într-o digestie deficitară, fibrele musculare sunt mai
frecvente, apar parţial digerate sau nedigerate într-un număr mai mare, pledează de obicei pentru o
insuficientă pancreatică.
Ţesutul muscular nu poate fi digerat în intestin, dacă la nivelul stomacului acidul clorhidric
n-a digerat ţesutul conjunctiv. De aceea prezenţa mai multor fibre musculare, apărute uneori în placarde, se
poate datora şi unei hiposeereţii de acid clorhidric la nivelul stomacului.
Grăsimile se pot prezenta sub formă de: grăsimi neutre, acizi graşi sau săpunuri.
În cazul unei digestii bune, grăsimile se găsesc în general destul de rar. Prezenţa unei
cantităţi mai mari de grăsimi neutre (steatoree) şi trage atenţia asupra unei insuficienţe pancreato-bilinre
(maldigestie). Abundenţa de acizi graşi şi săpunuri poate avertiza asupra unor tulburări de malabsorbţie.
Amidonul în scaunul normal se află în cantităţi foarte mici. Cantităţi crescute se întâlnesc în
insuficienţa pancreatică sau în caz de tranzit intestinal accelerat.
Celuloza: prezenţa unei cantităţi mai mari de celuloză în scaune este consecinţa, de cele mai
multe ori, a unui tranzit intestinal mai accelerat.
Alte elemente (produse patologice) care pot fi semnalate în scaun sunt: mucusul, hematiile,
leucocitele, celulele epiteliale (care însoţesc ca şi mucusul diferite afecţiuni inflamatorii), ouă de paraziţi
etc.
Examenul chimic. Dintre determinările care se fac în acest scop, cele mai des folosite în
practică, sunt: determinarea pH-ului, care se efectuează cu hârtie de turnesol (reacţia acidă caracterizează
procesele de fermentaţie, iar reacţia alcalină caracterizează scaunele de putrefacţie) şi determinarea
hemoragiilor oculte (reacţia Adler).
Mai rar se cercetează: azotul (în pancreatite cronice şi enteropatii cronice, eliminarea azotului
fecal - este crescută creatinina), pigmenţii biliari (lipsa lor în scaun pledează pentru o ocluzie completă a
canalului coledoc).
Atenţie !
Recoltarea scaunului pentru hemoragii oculte impune respectarea unor
indicaţii privind alimentaţia bolnavului:
− înainte de recoltarea fecalelor, i se va administra bolnavului, timp de 3 zile,
un regim alimentar compus din lapte şi făinoase;
− alimentaţia bolnavului va fi lipsită de: carne, alimente care conţin sânge,
fructe, legume verzi, cacao, ciocolată.
Alte recomandări:
− nu sunt permise medicamente pe bază de fier sau hemoglobina;
− nu se fac extracţii dentare;
− se verifică dacă bolnavul nu prezintă gingivoragii, epistaxis.
Hemoragiile oculte apar în caz de sângerări gastrointestinale mici (ulcer, boli neoplazice)
etc.
La laborator cercetarea hemoragiilor oculte se face cu ajutorul reacţiei Adler.

CAPITOLUL V.

EXPLORAREA RADIOLOGICĂ A SISTEMULUI OSTEOARTICULAR

Explorarea radiologică a sistemului osteo-articular se efectuează prin: radiodiografii. Citirea

(interpretarea) radiografiilor se face la negatoscop.
Scop: studierea morfologiei şi funcţionalităţii unor articulaţii osoase din sistemul osteo-
articular pentru stabilirea diagnosticului de luxaţie sau fractură.

55
 Etape Operaţiuni
1. Pregătirea 1.1. Se anunţă bolnavul şi i se explică necesitatea tehnicii, precum şi condiţiile în care
psihică a se efectuează (examinarea în obscuritate şi cu ajutorul unor aparate speciale).
bolnavului.
2. Pregătirea 2.1. Se dezbracă regiunea ce urmează a fi examinată.
fizică a 2.2. La femei, părul lung se leagă pe creştetul capului
bolnavului. 2.3. Se îndepărtează mărgelele şi lănţişoarele de la gât, cât şi obiectele radioopace din
buzunar.
2.4. Se ridică pansamentul (dacă există) de pe regiunea ce urmează a fi explorată.
2.5. Unguentele sau alte forme medicamentoase se îndepărtează prin spălare cu alcool
sau benzină
2.6. Dacă membrul examinat nu poate fi menţinut fără aţele în poziţia necesară, se vor
folosi aţele transparente pentru raze X.
2.7. Se administrează bolnavului un medicament analgezic în cazul în care mişcările
îi provoacă dureri (fracturi, luxaţii, artrite acute)
2.8. Se efectuează bolnavului o clismă evacuatoare în cazul radiografiilor oaselor
bazinului; nu se execută în traumatisme recente. 2.9. Se administrează substanţe de
contrast sau se umple cavitatea articulară cu aer sau oxigen pentru evidenţierea
cartilajelor articulare - dacă medicul solicită.
2.10. Se ajută bolnavul să se aşeze şi să păstreze poziţia indicată de medic în funcţie
de regiunea ce se examinează.
3. Îngrijirea 3.1. Se ajută bolnavul să se ridice de pe masa de radiografie şi să se îmbrace.
după tehnică. 3.2. Bolnavul este condus la pat.
3.3. Examenul radiologic efectuat se notează în foaia de observaţie (şi data).

CAPITOLUL VI.

EXPLORAREA RADIOLOGICĂ A SISTEMULUI NERVOS CENTRAL

Folosirea razelor roentgen, radioizotopi, ultrasunete, culegerea şi amplificarea biocurenţilor

cerebrali şi musculari au o largă aplicaţie la investigarea sistemului nervos central.

VI.1. EXPLORAREA RADIOLOGICĂ CARE SE ADRESEAZĂ CUTIEI CRANIENE ŞI

ENCEFALULUI

Se realizează prin radiografie craniană simplă, pneumoencefalografie (aerografie),

arteriografie cerebrală şi computer-tomografia cerebrală.
a. Pentru radiografia craniană simplă nu se efectuează o pregătire prealabilă ci se execută
din faţă şi profil, uneori cu incidenţe care urmăresc vizualizarea bazei craniului, şeii turceşti, a găurilor
optice şi stâncilor temporale. Uneori, bolnavii agitaţi şi copiii sunt sedaţi medicamentos (barbiturice,
cloralhidrat, etc.), pentru a se asigura păstrarea poziţiei necesare.
b. Pentru pneumoencefalografie (introducerea unui volum de aer prin puncţie suboccipitală
sau lombară) sau ventriculografie (introducerea aerului prin trepanaţie direct în ventriculii cerebrali)
bolnavul este pregătit astfel:
− Nu mănâncă în dimineaţa zilei de examinare (introducerea aerului poate produce vărsătură).
− Se administrează un sedativ (stabilit de medic).
− Bolnavul este transportat în sala de operaţie (pentru trepanaţie şi ventriculografie) sau în sala de
tratamente (pentru puncţia suboccipitală sau lombară în encefalografie).

56
− Pentru a se putea introduce aerul, se scoate fracţionat cantitatea de lichid cefalorahidian ce corespunde
celei de aer (10 ml pentru a se repera ventriculii cerebrali, 20 - 40 ml pentru umplerea completă a
acestora). Asistenta medicală va ţine bolnavul cu o mână apăsându-i umerii iar cu cealaltă, braţele
încrucişate şi împinse în epigastru.
− Bolnavul este transportat pe cărucior la serviciul de radiologie, pentru efectuarea radiografiilor.
− După efectuarea tehnicii bolnavul va fi transportat pe cărucior în salon, instalat în pat; va păstra poziţia
de decubit dorsal 2 - 3 zile. Se administrează soluţie hipertonică de glucoza (dacă acuză cefalee).
c. Angiografie cerebrală = introducerea unei substanţe radioopace în arborele vascular
cerebral. Această substanţă permite aprecierea pereţilor şi lumenului vascular, vizualizarea unor modificări
directe (anevrism, tumoare vascularizată etc.) sau indirecte (deplasări sau deformări ale vaselor prin
procese patologice vecine).
d. Computer-tomografia cerebrală evidenţiază procesele de înlocuire de spaţiu: tumori,
abcese, hemoragii, etc. în fază foarte precoce. Metoda, în afară de pregătirea psihică a bolnavului nu
necesită nici o măsură sau intervenţie prealabilă.

VI.2. EXPLORAREA RADIOLOGICĂ A COLOANEI VERTEBRALE

Se efectuează prin:
− radiografie simplă (faţă, profil şi incidenţa 3/4)
− radiografie cu substanţă de contrast (lipiodol, pantopac sau aer).
Mielografia gazoasă (cu aer) este mai avantajoasă deoarece vizualizează o suprafaţă mai
mare din coloană şi aerul se absoarbe mai repede, putându-se repeta examenul după necesitate.
Substanţa de contrast - lipiodolul - se injectează în spaţiul subarahnoidian prin puncţie
rahidiană suboccipitală, în cantitate de 2 - 3 ml, după ce s-a extras aceeaşi cantitate de lichid
cefalorahidian. 

CAPITOLUL VII.

METODE RADIOLOGICE DE DIAGNOSTIC

VII.1. RADIOSCOPIA
Este metoda cea mai expeditivă de examinare radiologică. Bolnavul este aşezat între sursa de raze
Roentgen şi ecran, imaginea fiind citită imediat. Radioscopia asigură o orientare rapidă, dă o imagine
dinamică, reflectă modificările funcţionale ale organului examinat şi evidenţiază prin mişcarea bolnavului
sub ecran şi zonele ascunse ale organelor. Imaginea radioscopică este însă săracă în detalii, timpul de
examinare este limitat, aprecierea imaginii este subiectivă, iar gradul de iradiere al bolnavului şi
personalului este mare.

VII.2. RADIOGRAFIA
Este fixarea imaginii radiologice pe o placă fotografică. Radiografia este un document obiectiv
care poate fi păstrat pentru comparaţii ulterioare. Ea este mai bogată în detalii şi timpul de examinare este
nelimitat, putând fi consultat şi de mai mulţi specialişti. Timpul de iradiere la radiografie este foarte mic.
Faţă de aceasta, radiografia dă numai o imagine momentană, statică.
Cele două metode de mai sus se întregesc. După o orientare radioscopică, la nevoie se va face şi
una sau mai multe radiografii.

VII.3. SERIOGRAFIA
Compensează unele deficienţe ale radiografiei, prin executarea radiografiilor ţintite şi în serie cu
ajutorul seriografelor.

57
 VII.4. TOMOGRAFIA
Este obţinerea imaginii radiografice a unui strat oarecare dintr-o parte a organismului. Această
metodă evită greşelile de interpretare care ar putea rezulta din suprapunerea imaginilor straturilor regiunii
examinate, cum se întâmplă la radiografia bişnuită.

VII.5. RADIOKIMOGRAFIA
Constă în înregistrarea radiografică a mişcărilor organelor interne vizibile radioscopic (inima şi
vasele mari) sau a celor care se văd cu substanţe de contrast (stomac, duoden, uretere etc.).

VII.6. ELECTROKIMOGRAFIA (CINEDENSIGRAFIA)

Înregistrează mişcările cardiace şi a densităţii pulmonare cu ajutorul unor celule fotoelectrice
adaptate la aparatul de radioscopie.

VII.7. RADIOFOTOGRAFIA (MICROFOTOGRAFIA)

Constă în fotografierea imaginii unui ecran fluorescent pe filme de dimensiuni reduse. Imaginile
obţinute au un format de 7x7 sau 10x10 cm. Imaginea obţinută se proiectează pe ecrane de dimensiuni
mari, care pot fi analizate concomitent de mai mulţi specialişti. Datorită productivităţii mari şi preţului de
cost scăzut metoda serveşte în primul rând profilaxia, pentru depistarea activă şi precoce a bolnavilor de
tuberculoză pulmonară, cancer bronhopulmonar şi mediastinal precum şi a bolilior de inimă.

VII.8. ROENTGENCINEMATOGRAFIA
Constă în filmarea imaginilor pe ecranul radioscopic sau direct după ieşirea razelor din corpul
omenesc fără intermediul ecranului. Filmul obţinut se proiectează pe un ecran obişnuit de proiecţie dând o
imagine radiologică dinamică; evidenţiind mişcările normale sau patologice ale unor organe. Filmele pot fi
proiectate în mod obişnuit sau încetinitorul precum şi cu opriri pe regiunile şi imaginile mai importante.

VII.9. ROENTGENTELEVIZIUNEA
Constă în captarea imaginii radiologice şi televizarea ei imagine statică, fie sub formă de
radiocinematografie televizată. Cu această metodă, personalul lucrează la lumină, sub protecţie perfectă
faţă de razele Roentgen, imaginea putând fi urmărită simultan de mai multe persoane. Această metodă tinde
să înlocuiască în viitor examenul radiologie simplu.

VII.10. COMPUTER-TOMOGRAFIA

Realizează imagini în straturi subţiri din orice parte a organismului cu ajutorul calculatoarelor.
Imaginile unei secţiuni tomografice efectuate în plan axial de către unul sau două tuburi radiogene, care se
rotesc în jurul corpului omenesc, este reconstituit matematic de calculator şi afişat pe un ecran de
televiziune.
Alături de vizualizarea calitativă a formaţiunilor foarte mici - inaccesibile metodelor tradiţionale -
determină şi cantitativ micile diferenţe de absorbţie a razelor Roentgen pe o scară foarte largă, în funcţie de
greutatea atomică a ţesuturilor străbătute. Cu această metodă se pot efectua imagini şi în secţiune
transversală a organismului şi este accesibilă şi organelor greu abordabile cu alte metode ca: ficatul,
pancreasul, creierul, ganglionii intraabdominali etc.

58
 VII.11. EXPLORAREA CU IZOTOPI RADIOACTIVI
Izotopii radioactivi sunt utilizaţi în clinică pentru diagnostic şi tratament. Izotopii radioactivi,
introduşi în organism, emit radiaţii, α, β, γ la locul lor de trecere sau de depozitare, care pot fi evidenţiate
calitativ şi cantitativ prin procedeele obişnuite de detectare (contoarele Geiger-Muller, contoare cu
scintilaţie, fotodozimetrie şi detectoare cu cristale semiconductoare).
Tehnicile de investigaţie cu radioizotopi sunt relativ simple, iar aplicarea lor în doze mici nu
constituie un pericol (dacă se respectă normele de securitate).
Izotopii utilizaţi cel mai frecvent sunt: radiosodiul, radiocuprul, radioiodul şi radiofosforul.
Izotopii radioactivi se utilizează cu succes în explorarea hepatobiliară, renală, a sângelui şi organelor
hematopoietice, a aparatului cardiovascular, a glandelor endocrine.
În diagnosticul proceselor parenchimatoase joacă rol important metoda scintigrafiei = folosirea
izotopilor radioactivi care se fixează în organul examinat determinând o hartă a organului. Scintigrama
organelor detectate (tiroida, ficatul, rinichiul, creierul etc.) arată zonele hiper-, normo- sau hipofunctionale,
evidenţiind modificările de formă sau structură.
Acţiunea nocivă a izotopilor radioactivi asupra organismului necesită respectarea unor măsuri de
protecţie împotriva radiaţiilor.
1. Mănuşile şi halatul obişnuit protejează individul faţă de radiaţiile a (au forţă de
pătrundere mică).
2. Stocul de izotopi radioactivi se păstrează în rezervoare de plumb speciale, în încăperi
situate departe de saloanele bolnavilor şi laboratoare.
3. Se lucrează numai sub protecţie de paravane de plumb, în nişe speciale cu
telemanipulatoare.
4. Aspirarea soluţiilor radioactive se face numai cu pipete automate; mirosirea trebuie
evitată; dacă unele manopere determină formarea de praf, se utilizează măşti cu filtre speciale.
5. Poluarea pielii se evită prin folosirea mănuşilor de cauciuc îmbrăcate şi dezbrăcate
corect.
6. Nu se lucrează cu izotopi radioactivi dacă există răni, zgârieturi etc.
7. Hainele de protecţie vor fi purtate obligatoriu.
8. Nu se consumă alimente şi nu se fumează la locul de muncă.
9. Este strict interzisă pătrunderea în saloanele de bolnavi sau alte încăperi cu
îmbrăcămintea de protecţie din laboratorul cu izotopi radioactivi.
10. Bolnavul investigat cu izotopi radioactivi va fi izolat de restul bolnavi lor, fiind sursă de
radiaţii.
11. Produsele biologice şi patologice ale bolnavului vor fi manipulate cu aceleaşi măsuri de
protecţie ca şi izotopii.
12. Personalul care lucrează cu izotopi radioactivi va purta dozimetre cu filtre de metal care
periodic se controlează pentru stabilirea gradului de iradiere a persoanei.

VII.12. IMAGISTICA PRIN REZONANŢA MAGNETICĂ

VII.12.1. Generalităţi
Imagistica prin rezonanţă magnetică (IRM) se bazează pe principiul de rezonanţă magnetică al
nucleilor descris prima data în anul 1946 de către profesorii Felix Bloch de la Univesitatea Stanford şi
Edward Purcell de la Universitatea Harvard.
Ca principiu de bază, IRM constă în studierea modificărilor induse într-un ţesut de către un câmp
magnetic static şi undele de radiofrecvenţă. La baza formării imaginilor stau nucleii de hidrogen.
Echipamentul RM este format din magnet, piesa centrală a instalaţiei, gradienţii de câmp
magnetic, bobinele de radiofrecvenţă şi calculatorul.

VII.12.2. Indicaţiile rezonanţei magnetice

Examinarea IRM este foarte senzitivă la ţesuturile de lângă şi în jurul oaselor. De aceea rămâne
procedura de elecţie în detectarea patologiei spinale şi articulare. În cazul coloanei vertebrale procedura

59
poate detecta hernierea discurilor intervertebrale, afectarea rădăcinilor nervoase, sau eventualele procese
tumorale.
IRM este foarte frecvent utilizata în afecţiunile articulare, în special cele ce afectează umărul,
şoldul, genunchiul, glezna ăi pumnul. Imaginile obţinute permit clinicianului vizualizarea afecţiunilor cât
de mici ale ligamentelor sau musculaturii.
La nivelul sistemului nervos central IRM poate vizualiza tumori, anevrisme, sângerări, etc. Este de
asemenea sensibilă şi la afecţiunile nervului optic şi cel auditiv.
În etajul abdomino-pelvin poate pune în evidenţă cu o acurateţe deosebită organele abdominale ca
ficat, pancreas, vezica biliara, splina, ovare , uter, prostata.
Vasele sangvine ca şi anumite afecţiuni ale acestora pot fi vizualizate fără a folosi substanţa de
contrast, metoda purtând numele de angiografie prin rezonanţa magnetică.
Datorita tehnologiei tot mai avansate, cordul devine un organ din ce în ce mai investigat prin
rezonanţa magnetică, obţinându-se imagini tridimensionale şi în mişcare a inimii.

VII.12.3. Pregătirea pacientului

Pregătirea pacientului reprezintă o etapă foarte importantă în examinarea IRM, de ea depinzând
succesul examinării precum şi evitarea unor accidente ce uneori pot fi fatale.
Pentru început, pacientul va fi informat asupra precauţiilor generale legate de apropierea de un
magnet foarte puternic. De asemenea, este foarte important ca şi operatorul să îşi îndepărteze în mod
sistematic toate accesoriile susceptibile de a fi feromagnetice (chei, monede, ceas, pense , foarfeci etc.).
O scurtă discuţie cu pacientul în care acesta este informat cu modul de funcţionare a aparatului, şi
desfăşurarea examinării, vor facilita cooperarea pacientului in timpul investigaţiei.
Înainte de intrarea în camera de examinare, pacientul primeşte un formular ce conţine o scurtă
descriere a desfăşurării examenului, precum şi o listă de contraindicaţii absolute şi relative ale investigaţiei.
Contraindicaţia absolută pentru o examinare RM este prezenţa stimulatorului (pacemaker) cardiac.
Contraindicaţiile relative ale examinării:
− Pentru femei, primele trei luni de sarcină. Nu se cunosc îndeajuns de mult efectele undelor de
radiofrecvenţa şi ale câmpului magnetic asupra dezvoltării embrionare.
− Implantele metalice. Sunt considerate periculoase implantele magnetice ce se pot deplasa
atunci când se afla în structuri moi (clipsuri de anevrisme intracerebrale). Se consideră
compatibile cu examinarea RM protezele ortopedice, valvele de derivaţie sau protezele
dentare.
− Claustrofobia. O bună pregătire psihică a pacientului înainte de examinare va face ca falsul
sentiment de claustrofobie să fie înlăturat, deoarece puţini pacienţi sunt cu adevărat
claustrofobi.
− Substanţele de contrast. Teoretic trebuiesc luate precauţii ca şi în cazul celorlalţi produşi de
contrast
Pacientul va semna un formular prin care declară că înţelege riscurile examinării şi este de acord
cu investigaţia.
După ce operatorul se asigură că asupra pacientului nu mai există nici un obiect care ar putea fi
atrase de magnet sau ar putea prejudicia examinarea, acesta poate fi introdus în camera de examinare.
Din cauza timpilor relativ lungi de examinare (15-50 minute), confortul pacientului în timpul
examinării reprezintă o componentă esenţială a reuşitei examinării, aşa că se vor lua toate măsurile
necesare asigurării acetuia. Se pot folosi diferite perne sau suporţi pentru o cat mai buna aşezare, astfel
încât atefactele de mişcare sa fie reduse la minim. Zgomotul (destul de mare) produs de către aparat în
timpul examinării poate fi diminuat prin folosirea unor căşti la care eventual se poate asculta muzică pentru
reducerea anxietăţii.

CAPITOLUL VIII.

INVESTIGAŢII PARACLINICE ALE GLANDELOR ENDOCRINE ŞI ANALIZATORILOR

60
VIII.1. EXPLORAREA FUNCŢIONALĂ A GLANDELOR ENDOCRINE

VIII.1.1. Explorarea funcţională a hipofizei

Hipofiza dirijează direct, prin produsele sale de secreţie internă numite trofine, glanda
tiroidă, glandele corticosuprarenale şi glandele sexuale; cu restul glandelor întreţine relaţii indirecte. Prin
intermediul hipotalamusului hipofiza este în legătură cu scoarţa cerebrală precum şi cu sistemul
neurovegetativ, ocupând un loc central în echilibrul neuroendocrin.
Aprecierea integrităţii fiziologice a hipofizei se face prin:
a. măsurători directe ale hormonilor hipofizari (a somatotrofinei, a corticotrofinei,
tireotrofinei serice şi gonadotrofinei urinare), determinarea făcându-se prin radioimunodozare;
b. măsurători indirecte care apreciază efectele hormonilor hipofizei asupra glandelor ţintă:
tiroida, suprarenala, gonudele; se evaluează starea funcţională a acestor glande, iar din hipo- sau
hiperfuncţia lor rezultă anumite concluzii.
c. examenul radiologic al craniului din faţă, din profil, precum şi din incidenţa
frontooccipitală pentru evidenţierea şeii turceşti. Examenul scoate în evidenţă unele semne determinate de
procesele tumorale ale glandei.
d. radiografierea oaselor lungi poate da informaţii asupra deficienţelor funcţionale ale
hormonului somatotrop.
e. examenul oftalmologic poate evidenţia unele modificări morfologice şi funcţionale ale
analizatorului optic, determinate de tumori hipofizare care comprimă căile optice – se face examenul
acuităţii vizuale, determinarea câmpului vizual, măsurarea tensiunii intraoculare.

VIII.1.2. Explorarea funcţională a tiroidei

Explorarea funcţională a glandei tiroide se face prin: determinarea metabolismului bazal,
determinarea iodemiei, a iodului legat proteic, ioduriei, colesterolemiei, reflexograma achiliană,
radioiodocaptare şi altele.

VIII.1.2.a. Metabolismul bazal (M.B.)

M.B. = cantitatea de energie pe care organismul o cheltuieşte în repaus absolut, la
temperatura şi presiunea atmosferică optime. Această energie se produce prin oxidarea alimentelor şi este
necesară pentru menţinerea funcţiilor vitale ale organismului.

Valoarea medie a cheltuielilor energetice ale metabolismului bazal la adultul sănătos este de
o calorie mare pe kgcorp/oră. Determinarea se face cu un aparat numit spirograf (Krogh, Knipping,
pulmotest Godart sau aparatul Sprirolyth etc.). Determinarea se face indirect: se măsoară cantitatea de O 2
consumat pe o unitate determinată de timp.

Etape Operaţiuni
1. Pregătirea
fizică a
1.1. Cu 3 zile înainte de examinare, bolnavul primeşte regim sărac în proteine. În
bolnavului.
aceste zile va consuma cantităţi moderate. Se va odihni mult, evitând efortul fizic; va
fi ferit de emoţii. Bolnavul nu va lua medicamente sedative sau excitante, iar în seara
zilei din ajunul examinării nu va consuma nimic şi nu va fuma. Somnul de noapte in
preajma examinării trebuie să fie liniştit. În ziua examinării, eforturile fizice trebuie
reduse la minimum.
1.2. Transportul bolnavului la sala de examinare se va face cu căruciorul.
1.3. Bolnavul va sta 30 min în repaus (decubit dorsal) înainte de probă. Bolnavii
ambulatori vor sta în repaus cel puţin o oră.

61
 2.1. Bolnavul va fi pregătit din punct de vedere psihic (emoţia şi neliniştea pot
falsifica rezultatul).
2. Pregătirea
2.2. Se vor nota vârsta, sexul, înălţimea şi greutatea bolnavului.
psihică a
2 3. Bolnavul va fi conectat la aparat cu circuitul închis după metoda cunoscută de la
bolnavului şi
spirografie; bolnavul respiră numai în aparat.
efectuarea
2.4. După ce respiraţia bolnavului s-a normalizat se începe înregistrarea incursiunilor
probei.
respiratorii timp de 6 minute
2.5. Din spirograma obţinută se calculează volumul de oxigen şi producţia de dioxid
de carbon.

Din datele obţinute se pot calcula necesităţile calorice ale organismului pe 24 ore. Cantitatea
de căldură produsă se determină indirect pornind de la consumul de O 2. Raportând valorile obţinute la
valorile teoretice din tabele se va obţine valoarea metabolismului bazal, care se exprimă în procente. Astfel,
rezultatul de +25% înseamnă că arderile din organism sunt cu 25% mai intense decât în starea normală. Se
apreciază ca valori normale între 0% şi +15%.
Deoarece numeroşi factori extratiroidieni influenţează M.B. rezultatul testului trebuie
interpretat numai în corelaţie cu datele clinice.

VIII.1.2.b. Determinarea iodemiei

Se recoltează 5 ml sânge prin puncţie venoasă. Valori normale = 10 - 20 micrograme %.

Iodemia creşte în hiperfuncţie şi scade în hipofuncţia tiroidiană.

VIII.1.2.c. Determinarea iodului legat proteic

Se determină tiroxina pe baza conţinutului ei în iod.
Valori normale = 4 - 8 micrograme %. Procentul este crescut în hipersecreţia de hormon
tiroidian şi scăzut in hiposecreţie. Această metodă a reprezentat mulţi ani singura metodă de determinare a
tiroxinei (T4). Astăzi această metodă este înlocuită cu dozarea tiroxinei (T 4) prin metode radio-
imunologice.

VIII.1.2.d. Determinarea ioduriei

Se determină din urina de 24 ore.
Valori normale = 20 - 30 micrograme; creşte consecutiv iodemiei.

VIII.1.2.e. Determinarea colesterolului

Se recoltează 2—4 ml sînge.
Valoarea normală = 150 - 250 mg%. Colesterolul are valori crescute în hipotiroidism şi
scăzute în hipertiroidism, fără a fi o analiză specifică.

VIII.1.2.f. Reflexograma achiliană

Măsoară durata relaxării musculare în timpul reflexului provocat prin percutarea tendonului
lui Achile. Se foloseşte un fotomotograf. Scurtarea timpului poate să indice hiperfuncţie tiroidiana.

1 - lovitura cu ciocanul de reflexe;

2 - celula fotoelectrică.

62
 VIII.1.2.g. Radioiodocaptarea tiroidiană
Urmăreşte capacitatea tiroidei de a capta iodul radioactiv adrninistrat per os, prin
măsurători de radioactivitate a tiroidei la intervale regulate de timp, de obicei la 2 - 5 - 25 (uneori şi 48) ore
după administrarea radiotrasorului.

Etape Operaţiuni
1.Pregătirea 1.1. Este necesar ca persoana care urmează a fi testată să nu fi intrat în contact în ultimele 3 luni cu
bolnavului iod (ioduri) sau brom (bromuri). Se cuprind aici: examinări radiologjce cu substanţe de contrast
începe cu iodate (colecisto-, uro-, bronhografii, etc); tratamente cu sub stanţe iodate (unele antireumatice,
3 luni înainte siropuri de tuse, mexaform etc.) sau bromate (calciu bromat); pansamente cu tinctură de iod,
iodoform (stomatologie), soluţie Lugol (ginecologie).
1.2. în ultima lună bolnavul trebuie să nu ia: sulfamide (inclusiv antidiabetice); substanţe cu acţiune
asupra sistemului nervos central (ganglioplegice, calmante, tranchilizante etc); preparate hormonale
(inclusiv unguente cu corticoizi).
2.Pregătirea 2.1. Bolnavul trebuie ca în dimineaţa respectivă să nu mănânce, să nu bea apă, să nu fumeze, să nu
bolnavului ia medicamente.
în ziua 2.2. Se administrează oral 20 - 40 μci (microcurie) 131I.
examinării 2.3. Se determină radioactivitatea la nivelul lojei tiroidiene.

Rezultatele se exprimă în procente de radioiod captat în tiroidă faţă de doza administrată.

Valorile stabilite prin măsurători se raportează la valoriile normale:
− captare la 2 ore: 10 - 15%;
− captare la 5 ore: 25 - 35%;
− captare la 24 ore: 45 - 50%.
Valorile de mai sus variază cu zona geografică. .
Captări înalte traduc de regulă hiperfuncţie tiroidiană, cele joase hipofuncţie
tiroidiană.
De regulă această testare se completează cu scintigrafie tiroidiană precum şi cu determinări
din sânge ale iodului (iodemie) sau ale hormonilortiroidieni (indicele de conversiune ai iodului mineral în
iod proteic, PBI – protein-bonnd-iodine) sau radioimunodeterminare a triiodotironinei (T 3) şi tiroxinei (T4).
Dozele de radioactivitate utilizate în aceste testări fiind minime, ele nu prezintă periculozitate
pentru pacient, aparţinători sau mediu, dar sunt interzise la femei însărcinate. Ele se executa numai în caz
de necesitate evidentă la copii şi femei la vârsta activităţii procreatoare.

VIII.1.3. Explorarea funcţionala a paratiroidelor

Se face indirect, prin determinarea calciului şi a fosforului.
Normal Ca = l0 mg%; P = 3,5 mg%.
Ca creşte în hiperfuncţia glandei, iar P scade.
Examinările radiologice contribuie la depistarea tulburărilor funcţionale ale glandelor
paratiroide. Examenul radiologic al scheletului evidenţiază creşterea sau diminuarea transparenţei osoase,
chisturile, calusurile vicioase. Examenul radiologic al rinichilor pune în evidenţă calculii renali.
Arteriografia paratiroidiană poate evidenţia un adenom paratiroidian.

VIII.1.4. Explorarea funcţională a glandelor suprarenale

VIII.1.4.a. Explorarea corticosuprarenale1 (C.S.R.)

Dozarea electroliţilor (Na şi K) în plasmă şi urină. În insuficienţa C.S.R. acută sau cronică,
raportul Na/K scade prin scăderea Na şi creşterea K.
Valori normale: Na = 140 mEq/1 sau 300 – 350 mg/100 ml ser sangvin;
K = 4 - 5 mEq/1 sau 12 – 17 mg/100 ml ser sangvin.

63
 Testul Thorn: hormonii corticosuprarenali de tipul glucocorticoizilor produc o scădere a
globulelor eozinofile circulante. Sub influenţa hormonului A.C.T.H. administrat se produce o secreţie
crescută a acestor hormoni corticosuprarenali şi cu aceasta o scădere a eozinofilelor. În caz de insuficienţă
suprarenală această scădere nu are loc.

Etape Operaţiuni
1. Pregătirea 1.1. Bolnavul nu mănâncă 12 ore înaintea probei.
bolnavului. 1.2. Dimineaţa se determină numărul eozinofilelor şi al leucocitelor.

2. Efectuarea 2.1. Se injectează A.C.T.H. (25 u. i.m).

testului. La 3 h şi la 4 h se determină din nou eozinofilele şi numărul leucocitelor.

Atenţie!
− înainte de analiză se va determina sensibilitatea la A.C.T.H. pentru a se evita accidentele
alergice.
− la indivizii sănătoşi numărul eozinofilelor scade cu 50 - 60%. În boala Addison scăderea
este mai mică de 50»/0.
Determinarea 17-cetosteroizilor (C.S.) urinari totali explorează producţia de androgeni a
C.S.R. şi a gonadei (17 C.S. fiind metaboliţi ai androgenilor). Proba se face din urina colectată timp de 24
ore.
Din cantitatea totală se trimit la laborator 200 ml (cu indicarea exactă a cantităţii eliminate
în 24 h).
Valori normale: Bărbaţi = 7 - 25 mg/24 h; Femei = 4 - 15 mg/24 h.

VIII.1.4.b. Explorarea funcţionala a medulosuprarenalei

Se face prin: determinarea acidului vanil-mandelic (A.V.M.), produs final de oxidare a
noradrenalinei şi adrenalinei (creşte în 90% din feocromocitoame). Bolnavul nu consumă cu 3 zile
înainte: cafea, ciocolată, citrice.
Se colectează urina din 24 ore în borcane colorate.

VIII.1.5. Explorarea funcţionala a gonadelor

VIII.1.5.a. Explorarea funcţionala a ovarului

Explorări indirecte:
• Frotiul cito-vaginal = se efectuează prin recoltarea secreţiei vaginale în ziua a 7-a, a
14-a, a 21-a şi a 27-a a ciclului ovar ian. Mucoasa vaginală, ca şi celelalte mucoase ale aparatului genital,
este receptivă la influenţa hormonilor ovarului.
• Dozarea pregnandiolului (formă de eliminare a progesteronului degradat în organism)
în urină dă un indiciu asupra secreţiei progesteronice.
• Temperatura bazală, măsurată dimineaţa rectal sau bucal, poate decela momentul
ovulaţiei şi aprecia funcţia progesteronică a ovarului. Creşterea curbei termice peste 37 oC apare în mod
normal la femeia adultă cu 14 zile înaintea menstruaţie) îndicind ovulaţia. Prelungirea peste 16 zile a
acestei temperaturi poate fi un indiciu de graviditate. Absenţa acestui platou termic indică cicluri
anovulatorii.
Explorări directe:
• Dozarea estrogeniîor în sânge şi urină.
• Dozarea progesteronului în sânge.
• Dozarea androgenilor - se determină testosteronul în sânge.

VIII.1.5.b. Explorarea funcţionala a testiculului

• Spermograma indică funcţia spermatogenetică a testiculului, stabileşte sterilitatea sau
fertilitatea masculină.
• Dozarea 17-celosteroizilor urinari nu are decât o valoare orientativă, deoarece sunt

64
 metaboliţi şi ai hormonilor C.S.R.
• Dozarea androgenilor urinari.
• Dozarea testosteronului plasmatic - se face radioimunologic.

VIII.1.6. Explorarea funcţionala a pancreasului endocrin

Probele funcţionale care se fac se bazează pe cercetarea metabolismului glucidic: din cauza
complexităţii sistemului care dirijează acest metabolism probele nu sunt specifice pentru o glandă sau
pentru un organ oarecare.
Probele frecvent folosite sunt: determinarea glucozei în sânge şi în urină, determinarea
corpilor cetonici în urină şi hiperglicemia provocată.
Proba hiperglicemiei provocate. Prin această probă pot fi depistate cazurile latente de diabet.
Proba poate fi făcută prin administrarea glucozei per os sau intravenos.

Proba hiperglicemiei provocate prin administrarea per os

Materiale necesare: eprubetă, ace de recoltat de unică folosinţă, garou, mănuşi de consultaţie,
glucoza.

Etape Operaţiuni
1. Pregătirea 1.1. Se comunică bolnavului cu o zi înainte despre efectuarea (necesitatea) probei şi este rugat ca a doua zi
bolnavului. dimineaţa să nu mănânce. 1.2. în dimineaţa probei este rugat să urineze.
1.3. Tot timpul probei bolnavul va sta în pat.
2. Recoltarea 2.1. Se recoltează sânge pentru determinarea glicemiei.
eşantioane-lor de 2.2. Se administrează per os, de regulă 100 g glucoza în 250 ml apă (sau 1 g glucoză/kg corp).
sânge. 2.3. Se repetă recoltarea la o oră, la două ore şi la trei ore de la administrarea glucozei pentru determinarea
glicemiei.
2.4. La fiecare recoltare, bolnavul va urina pentru determinarea glicozuriei.

În mod normal, nivelul glucozei sangvine creşte la scurt timp după administrarea glucozei,
dar nu depăşeşte 180 mg%, iar după două ore glicemia revine la valoarea iniţială (normală) datorită
stimulării secreţiei insulinice. Dacă aparatul insulinic al individului funcţionează bine, la 3 ore după
ingerarea glucozei, glicemia scade sub nivelul normal (se produce insulina în exces). Pe durata probei,
zahărul nu apare în urină.
La diabetici, valorile iniţiale ale glicemiei după ingerarea glucozei se ridică la valori mult
mai înalte, care continuă să se urce şi după 2 ore. Revenirea la nivelul iniţial se face cu întârziere, iar
glucoza apare şi în urină.
Pentru determinarea hiperglicemiei provocate prin administrarea pe cale intravenoasă,
pregătirea bolnavului este aceeaşi. Se administrează bolnavului glucoza 50%, socotind 0,30 g
glucoză/kcorp. Se recoltează sânge din 15 în 15 minute, timp de o oră.
În acest caz, în mod normal, nivelul maxim al glicemiei se va atinge la 15 min., iar la
60 min. revine la valoarea iniţială.
Valoarea normală a glicemiei = 80 – 100 mg%.

VIII.2. EXPLORAREA FUNCŢIONALĂ A ANALIZATORULUI VIZUAL

În explorarea funcţională a analizorului vizual se practică uzual:
1. determinarea acuităţii vizuale
2. măsurarea câmpului vizual
3. determinarea simţului cromatic
4. tonometria oculară
5. examenul fundului de ochi
6. măsurarea tensiunii în artera centrală a retinei (T.A.C.R.)

65
 VIII.2.1.Determinarea acuităţii vizuale
Se determină cu tablou „optotip" pentru distanţă, care cuprinde litere, cifre şi semne de
diferite mărimi.

Mod de examinare
Persoana de examinat va fi aşezată pe scaun la 5 metri distanţă de optotip. Acuitatea vizuală
se determină pe rând la fiecare ochi, începând întotdeauna cu ochiul drept (O.D.) acoperindu-se ochiul
stâng (O.S.). Pentru un ochi normal, trebuie să fie văzut şi citit ultimul rând al optotipului. Acuitatea
vizuală se consideră normală când este egală cu 5/5 la fiecare ochi. În această situaţie ochii sunt emetropi.

VIII.2.2. Măsurarea câmpului vizual

Câmpul vizual este spaţiul pe care-1 cuprinde ochiul în timp ce priveşte un punct fix. Se
măsoară cu arcurile perimetrice simple sau sferice electrice.

VIII.2.3. Determinarea simţului cromatic

Se face cu ajutorul unor cartoane colorate (tabele speciale).
Pentru profesiunile obişnuite, limitele fiziologice ale simţului cromatic sunt distingerea
culorilor roşu, galben, verde şi albastru, de la 75 cm distanţă de ochi.

VIII.2.4. Tonometria oculară

Tonometria oculară = tehnica prin care se măsoară tensiunea intraoculară cu ajutorul unui
aparat numit tonometru, care se aplică pe cornee după o prealabilă anestezie a acesteia.
Valorile fiziologice normale = 14 - 20 mm Hg (creşte în glaucom).

VIII.2.5. Examenul fundului de ochi (oftalmoscopia)

Examinarea se face într-o cameră obscură cu ajutorul oftalmoscopului care măreşte
elementele de 15 - 20 ori. Prin oftalmoscopie directă se examinează: corpul vitros, retina, papila nervului
optic (pata oarbă), macula (pata galbenă), vasele retiniene.
Pregătirea bolnavului: pentru examinarea fundului de ochi (F.O.) este necesar ca pupila să
fie dilatată. În acest scop, asistenta medicală va instila 1 - 2 picături de hematropină 1% sau mydrium în
sacul conjunctival, cu 30 min. înainte de examinare.
Atenţie! Administrarea de hematropină şi mai ales de atropină este contraindicată în glaucom.

VIII.2.6. Măsurarea tensiunii în artera centrală a retinei (T.A.C.R.)

Se determină cu oftalmodinamometrul, imediat după examenul F.O.
Pregătirea este comună pentru ambele examinări.
Valoarea normală a T.A.C.R. = 35 mm Hg ± 10.
Examenul F.O. şi măsurarea T.A.C.R. au importanţă deosebită în:
− diagnosticul precoce al hipertensiunii arteriale esenţiale;
− urmărirea evoluţiei oricărei hipertensiuni arteriale;
− tratamentul individualizat al hipertensiunii arteriale;
− evaluarea prognosticului hipertensiunii arteriale.

66
 Examenul F.O. şi T.A.C.R. se indică în bolile cardiovasculare, renale, diabet zaharat,
pulmonare, precum şi alte boli (tumori cerebrale, boli neurologice etc.).

VIII.3. EXPLORAREA FUNCŢIONALĂ A ANALIZATORULUI ACUSTICO - VESTIBULAR

VIII.3.1. Examenul auzului

Examenul funcţiei auditive se face cu scopul stabilirii capacităţii auditive şi a sediului
topografic al leziunii.
În acest sens se practică următoarele examinări:
− acumetrie fonică: se foloseşte vocea;
− acumetrie instrumentală: se folosesc ceasul, acumetrele şi mai ales diapazoanele;
− audiometrie cu aparat.

Acumetrie fonică
Acumetria fonică este explorarea funcţională a capacităţii de auz folosindu-se vocea. Prin
această metodă se măsoară distanţa la care urechea percepe distinct, în mod clar, vocea şoptită.

Etape Operaţiuni
1. Asigurarea 1.1. Bolnavul este adus într-o încăpere cu izolare fonică.
condiţiilor de 1.2. Persoana este aşezată pe un scaun, în profil, cu urechea de
examinare şi examinat spre direcţia de unde vine vocea examinatorului, la distanţă de 6 m.
pregătirea 1.3. Se execută o otoscopie (inspecţie — să nu fie dop de cerumen).
bolnavului. 1.4. Urechea cealaltă se astupă cu mâna.

2. Examinarea 2.1. Examinatorul pronunţă cu voce şoptită cuvinte bisilabice de

tonalitate joasă („nouă", „lună'1); de tonalitate înaltă („trei", „cinci").
2.2. Dacă persoana examinată nu aude, examinatorul se apropie
progresiv şi repetă cuvintele.
2.3. Se notează distanţa de unde persoana repetă cuvintele.

3. Interpretarea 3.1. Vocea şoptită se aude în mod normal la distanţa de 6 m. Vocea de conversaţie se
aude în mod normal la 20 m.
3.3. Când vocea nu se aude decât sub 5 m înseamnă că este o
surditate uşoară.
3.4. Când nu se aude sub 1 m vorbim de surditate accentuată.

Observaţie. Prin această metodă nu se poate defini tipul de surditate ci numai gradul.

Acumetrie instrumentală
Se efectuează o serie de probe cu diapazoanele pentru a face diagnosticul diferenţial între
surditate de tip transmisie şi cea de tip percepţie (proba Rinne, proba Schwabach, proba Weber). Pentru
examinare, diapazonul se pune în vibraţie strângând între police şi index extremitatea liberă a celor două
ramuri ale diapazonului şi eliberându-le brusc (ca o pişcătură).
Diapazonul pensat cu degetele se pune în vibraţie în faţa pavilionului urechii (proba Rinne),
pe mastoidă (proba Schwabach) şi pe vertex (proba Weber). Se compară audiţia pe cale obişnuită aeriană
(timpanică) cu audiţia pe cale osoasă şi în acest fel se stabileşte sediul leziunii deci şi tipul de surditate.
Examenul audiometric
Este o metodă prin care se stabilesc tipul de surditate şi gradul deficienţei auditive. Se
efectuează în camere antifonate perfect, cu audiometrul, prin care se înregistrează grafic pierderile auditive

67
pe frecvenţe din scara tonală. Audiometrele au posibilitatea de a înregistra, pe cale aeriană, intensităţi până
la 110 decibeli. Astfel se obţin diferite curbe audiometrice.

VIII.3.2. Examenul funcţiei de echilibru

Funcţia de echilibru se controlează prin semne spontane vestibulare şi probe provocate.
Semne spontane
− Nistagmusul spontan (mişcarea ritmică a globilor oculari, care poate fi pe orizontală, pe verticală
sau rotatorie).
− Proba braţelor întinse (persoana examinată trebuie să ţină braţele întinse în poziţie fixă timp de
două minute, cu ochii închişi). În cazul unei alterări funcţionale, braţele deviază de partea
labirintului în hipofuncţie.
− Proba Romberg (când bolnavul stă în poziţie verticală, cu braţele lipite de corp şi picioarele
apropiate, cu ochii închişi). Există trei posibilităţi: poziţia capului nu deviază (normal), deviază în
dreapta sau deviază în stânga.
− Proba mersului în stea (Weil-Babinsky): bolnavul legat la ochi şi supravegheat de un ajutor face 5
paşi înainte şi 5 paşi înapoi într-o direcţie indicată. Dacă există o leziune labirintică, bolnavul, în
loc să urmeze o linie dreaptă, va devia progresiv spre labirintul în hipofuncţie.
Semne provocate
− Proba calorică (irigaţia timpanului cu apă caldă 40°C şi apă rece 25°C; se urmăresc nistagmusul şi
celelalte reacţii vestibulare).
− Proba rotatorie (bolnavul este aşezat pe un scaun rotator care se învârteşte cu 10 turaţii în 20
secunde, apoi se opreşte brusc; se măsoară durata nistagmusului care în mod normal este de 10 -
20 secunde).
− Proba pneumatică cercetează nistagmusul prin compresiunea şi decompresiunea cu un duş de aer
cu para Politzer a labirintului membranos, în cazul unei fistule labirintice.
− Proba electrică se face cu un curent continuu de intensitate mică. Doi electrozi înveliţi în
tifon se aplică, unul pe un tragus şi al doilea pe celălalt tragus. La trecerea curentului electric, de la un pol
la altul, la un individ normal se constată deviaţia capului întotdeauna spre polul pozitiv.  

CAPITOLUL IX.

INVESTIGAŢII PARACLINICE ALE APARATULUI GENITAL FEMININ

IX.1. PREGĂTIREA BOLNAVEI PENTRU EXAMINĂRI GINECOLOGICE

Efectuarea unui examen ginecologic are drept scop depistarea unor tulburări morfo-funcţionale
ale aparatului genital şi instituirea tratamentului.

Eta
Operaţiuni
pe
1. Pregătirea 1.1. Se discută cu bolnava, liniştind-o, explicându-i importanţa şi necesitatea
psihicului efectuării unui examen ginecologic.
bolnavei.
2. Pregătirea 3.1. Bolnava este solicitată să urineze.
bolnavei în 2.2. Se efectuează un sondaj vezical şi o clismă evacuatoare (la indicaţia medicului,
vederea în cazul în care bolnava nu-şi poate goli spontan vezica şi rectul).
consultului 2.2. Se aşează bolnava în poziţie ginecologică, pe masa Bendiss sau pe
medical. canapeaua medicală.
2.4. Se îndepărtează pilozităţile din regiunea genitală, utilizând aparat de ras sterilizat
(dacă urmează operaţie).
2.5. Se efectuează toaleta externă a vulvei.
2.6. Se badijonează vulva cu apă iodată sterilă.

68
 3. Ajutorul 3.1. Sunt aduse trusele sterile de valve şi specule, precum şi mănuşi chirurgicale.
acordat 3.2. Se înmânează medicului instrumentele solicitate.
medicului.

Atenţie! Nu se vor efectua spălaturi vaginale cu cel puţin 24 ore înaintea examenului genital,
pentru a nu se putea produce erori de diagnostic, în ceea ce priveşte examenul secreţiei vaginale.

IX.2. CHIURETAJUL BIOPSIC

Chiuretaj biopsie = prelevarea unui fragment dintr-un organ genital (vulvă vagin, col uterin
sau endometru) şi supunerea fragmentului de ţesut prelevat unui examen histopatologic şi instituirea
tratamentului adecvat pe baza diagnosticului anatomo-patologic.
Cele mai uzuale forme de biopsie sunt biopsia de col uterin cu spatula de grataj şi biopsia de
endometru.

Denumirea trusei Conţinutul trusei

1. Trusă de chiuretaj
biopsic.
2. Trusă cu materiale
de sutură.
3. Trusă cu material
absorbant.
4. Soluţii antiseptice.
1.1. Pensă de col Museux.
1.1. Chiurete.
1.3. Dilatatoare de tip Hegar, laminarii, spatulă de grataj.
1.4. Bisturiu, foarfece curbat.
1.5. Portac şi ace Hagedorn pentru eventualele suturi.
2.1. Casolete cu fire bobinate de diferite mărimi, mătase, setolină.
2.2. Fiole de catgut de diferite mărimi.
3.1. Casoletă cu comprese de tifon mari şi mici.
3.2. Casoletă cu tampoane de vată.
4.1. Tinctură de iod, alcool iodat.
4.2. Permanganat de potasiu.

Atenţie! Toate instrumentele şi materialele vor fi manevrate în condiţii de asepsie perfectă.

IX.3. RECOLTAREA SECREŢIILOR VULVOVAGINALE

Vaginul este acoperit de o mucoasă constituită dintr-un epiteliu pavimentos stratificat, aşezat pe
un corion intens vascularizat. Acest epiteliu suferă modificări structurale legate de funcţia ovarului.
Conţinutul vaginal numit „secreţie vaginală" este de aspect alb-lăptos în cantitate mica, fără
miros, având rol de a întreţine umectarea mucoaselor genitale. El reprezintă un transsudat al mucoasei
vaginale conţinând secreţie cervico-uterină şi floră microbiană saprofită; pH-ul vaginal (la femeia adultă
sănătoasa) este acid, prezentând variaţii cuprinse între extremele 4,5 – 6,2 legate de încărcarea hormonală
estrogenică.

Etape Operaţiuni
1. Pregătirea 1.1. Se pregătesc materialele necesare: specule vaginale sterile, anse de platină sau
instrumentelor şi pipete Pasteur, două-trei lame de sticlă, lampă de spirt, eprubete sterile, creion
materialelor dermatograf, mănuşi sterile.

2. Pregătirea 2.1. Pregătirea psihică: se anunţă bolnava, se explică importanţa,

bolnavei necesitatea şi inofensivitatea tehnicii.
2.2. Pregătirea fizică: cu două zile înainte de recoltare este
necesar repaus terapeutic şi sexual.
2.3. Se ajută bolnava să-şi dezbrace regiunea pelvi-perineală să se

69
 aşeze pe masa ginecologică în poziţie ginecologică.
2.4. Se efectuează toaleta organelor genitale externe cu apă
sterilă călduţă, evitând orice substanţă dezinfectantă, inclusiv săpunul
3. Tehnica 3.1. Spălare pe mâini cu apă şi săpun!
propriu-zisă 3.2. Se îmbracă mănuşile sterile.
3.3. Se îndepărtează cu mâna stângă labiile mari şi mici.
3.4. Cu ansa sterilă se efectuează recoltări separate din: vagin,
fundul de sac posterior Douglas, din cavitatea cervicală, meatul urinar, flambând
ansa după fiecare prelevare.
3.5. Se efectuează câte două frotiuri pe lame de sticlă pentru fiecare produs recoltat
pentru examen citologic, iar pentru examinări bacteriologice se recoltează cu ansa
din eprubeta sterilă.
3.6. Se notează vizibil provenienţa produsului recoltat, numărul buletinului de
analiză, tipul examinării.
4. Îngrijirea 4.1. Bolnava va fi ajutată să coboare de pe masa ginecologică, să se îmbrace.
bolnavei după 4.2. Bolnava va fi condusă în salon şi ajutată să se instaleze comod în pat.
tehnică.
5. Pregătirea 5.1. După completarea buletinului de analiză se transportă imediat produsul
produsului recoltat la laborator.
pentru laborator. 5.2. Pentru punerea în evidenţă a trichomonasului, se fac numai preparate proaspete
între lamă şi lamelă, preîncălzind uşor lama şi amestecând produsul obţinut pe
vârful ansei cu o picătură de ser fiziologic, acest mediu fluid permiţând
protozoarului să se mişte şi să fie pus mai uşor în evidenţă.
5.3. Pentru punerea în evidenţă a gonococului se colorează frotiul recoltat din uretră
sau colul uterin cu coloraţia Gram sau albastru de metilen.
6. Reorganizarea 6.1. Materialele utilizate se spală, se pregătesc pentru sterilizare şi se transportă la
locului de muncă. serviciul de sterilizare.
Reţineţi! Conţinutul vaginal poate fi examinat: bacteriologic, parazitologic, hormonal şi
oncologic

IX.4. PREGĂTIREA BOLNAVEI PENTRU COLPOSCOPIE

Colposcopie = metodă de examinare ginecologică executată cu ajutorul colposcopului pentru
depistarea leziunilor colului uterin.
Colposcop = aparat optic pentru examenul colului uterin, prevăzut cu un sistem de iluminat
propriu şi aşezat pe un suport. Sistemul optic este format dintr-o lupă binoculară adaptabilă distanţei
oculare şi cu puteri diferite de mărire, cu care se obţin imagini mărite (sistem microscopic). Sistemul de
iluminat este format dintr-o lampă spectrală de sodiu sau dintr-o lampă cu vapori de mercur, cu o lumină
axială puternică.
Materiale necesare: materialele necesare efectuării toaletei organelor genitale externe, specule
vaginale eu valve, pense vaginale drepte şi curbe, spatiile ginecologice, tampoane de vată, tifon, soluţii
Lugol 1%, soluţie de acid acetic 3%, nitrat de argint 5%, lame pentru frotiuri, alcool medicinal.

Etape Operaţiuni
1. Pregătirea 1.1. Se pregătesc toate materialele şi instrumentele necesare
instrumentelor şi
materialelor

2. 2.1. Se va efectua o susţinută muncă de educaţie sanitară, pentru ca toate femeile să se supună acestei
Pregătirea bolnavei examinări.
2.2. Se aşează bolnava pe masa ginecologică în poziţie corespunzătoare.
2.3. Se efectuează toaleta organelor genitale externe.
2.4. Cu ajutorul valvelor vaginale se pune în evidenţă colul uterin.

70
 2.5. Se badijonează colul uterin eu o soluţie de acid acetic 3% (pentru a face mai vizibile eroziunile
cervicale).
2.6. Se şterge colul uterin cu un tampon uscat şi se badijonează cu soluţie Lugol; mucoasa colului se
colorează în brun.
2.7. Medicul efectuează examinarea colului uterin; se fac recoltări de secreţie pentru frotiuri pe lame.

3. Îngrijirea 3.1. Bolnava va fi ajutată să coboare de pe masa ginecologică

bolnavei după 3.2. Bolnava nu necesită o îngrijire deosebită după examinare.
tehnică.
4. Reorganizarea 4.1. Se curăţă instrumentele folosite, se dezinfectează şi se aşează în cutiile în care se vor
locului de muncă. steriliza.
4.2. Probele recoltate se etichetează şi se transportă la laborator.

Reţineţi! Colposcopia este o metodă de examinare deosebit de utilă pentru descoperirea

leziunilor precanceroase ale mucoasei colului uterin, modificărilor determinate de sarcină, proceselor
inflamatoare, etc.

71