Suport de lectie ,,Economie rurala. Economie urbana in Romania. Cls. a-XI-a.

Studiu de caz: Economie rurală – economie urbană în România

Economia românească în perioada interbelică
România a păşit în sec. al XX lea ca o ţară “ eminamente agrară “. În perioada interbelică, România
dispune de o bază ( bogăţii naturale, forţă de muncă) pentru o dezvoltare economică accelerată. Valorificarea
acestor resurse era condiţionată de mai mulţi factori: climatul politic intern şi zonal, atragerea capitalului străin
consolidarea capitalului autohton, integrarea reală a noilor provincii evoluţia economiei mondiale
Numai aşa se putea crea o economie unitară care să canalizeze eforturile de reconstrucţie ale naţiunii
române. Dificultăţile pe linia refacerii economice erau accentuate de inexistenţa unei industrii constructoare de
maşini. Conform Buletinului statistic al României pe anul 1921, 41% din nr.de înterprinderi şi 50% din
capitalul investit se aflau în vechiul regat, iar în Transilvania 37%, respectiv 29%. Se remarcă o repartiţie
inegală, pe provincii, a capacităţilor industriale, în vreme ce, în agricultură, datorită reformei agrare din 1921, s-
a consolidat pretutindeni proprietatea mică şi mijlocie .
Dezbaterea de idei în problema dezvoltării economice
Motivele de mai sus au determinat în societatea românească interbelică o largă dezbatere
privind căile şi direcţiile de urmat în dezvoltarea economică.
Partidul Naţional Liberal - era adept al teoriei “ prin noi înşine “ ce avea în vedere : consolidarea
capitalului autohton, industrializarea de care depindea independenţa economică a ţării, se dorea
diminuarea dependenţei României de ţările industrializate, schimbarea raportului intern dintre
ponderea economiei rurale şi urbane. Susţinătorii acestui curent, Ştefan Zeletin şi Mihail Manoilescu,
aveau în vedere şi accentuarea intervenţiei
statului în economie, motiv pentru care teoriile lor se numesc neoliberale.
Partidul Naţional Ţărănesc – Virgil Madgearu, N. Angelescu vedeau dezvoltarea economică a
României diferită de cea a Occidentului industrializat, fiind adepţii menţinerii specificului agrar, a
preponderenţei economiei rurale nu neapărat tradiţionale dar cu susţinerea ei de către industria
autohtonă.
Refacere şi dezvoltare
Refacerea economiei româneşti a fost dificilă şi mai lentă decât a altor ţări, încheindu-se abia în
anul 1924. Perioada de refacere a fost urmată de una de avânt, în care, datorită politicii coerente a
P.N.L.,aflat la guvernare până în 1928, industrializarea şi urbanizarea au făcut progrese. Pe lângă
ramurile tradiţionale ( industria alimentară,, cea a textilelor, a cherestelei, a hârtiei) un aport important
revine industriei metalurgice şi siderurgice din Transilvania şi Banat, mineritului şi, mai ales, industriei
petrolului. Legea minelor din 1924 stabileşte controlul statului asupra bogăţiilor miniere ale
subsolului. Industria petrolului ca şi cea forestieră constituie puncte de atracţie pentru capitalul
străin. România rămâne o ţară exportatoare de produse petroliere în Marea Britanie, Italia,Turcia,
Germania şi un furnizor de cherestea pentru alte state. La nivelul întregii ţări, populaţia urbană, care
reprezenta 20% în 1930, cunoaşte o creştere cu 14% până în 1939.
Agricultura rămâne principalul furnizor al exportului, deşi este marcată de : fragmentarea excesivă a
proprietăţii, lipsa capitalului, lipsa unui sistem de creditare, mecanizarea aproape inexistentă.Pe moşiile salvate
de la marea expropriere din 1921 se aplică metode de exploatare moderne şi apar maşinile agricole. Se practică
arenda dar lipsea munca salariată. Dezvoltarea promiţătoare a economiei româneşti este oprită de marea criză
economică din 1929 – 1933, care a evidenţiat fragilitatea industriei şi capitalului autohton, precum şi
dependenţa de evoluţiile mondiale.
Economia în perioada comunistă şi postcomunistă
După preluarea puterii comuniştii au acţionat rapid pentru “ transformarea socialistă a agriculturii „ – are
loc- exproprierea proprietăţii private,formarea gospodăriilor de stat, colectivizarea forţată, în 1962 60% din
suprafaţa agricolă era în proprietate colectivă ( C.A.P. – uri), 30 % în proprietate de stat şi doar 10 % în
proprietate individuală. Concentrarea proprietăţii a făcut posibile modernizarea şi creşterea producţiei până în
anii 1980, dar interesul scăzut al celor care munceau în acest sector a determinat o slabă productivitate a muncii.
Rezultate dezastruoase a avut politica lui Ceauşescu de sistematizare a satelor care a dat o lovituro societăţii
tradiţionale rurale care a adus România în atenţia opiniei publice internaţionale. După 1989 s-a trecut la o
restaurare parţială a proprietăţii particulare în agricultură, care din lipsa fondurilor, a devenit mai curând
tradiţională decât modernă. Naţionalizarea din 11 iunie 1948 a transformat statul comunist în proprietar unic.
Industrializarea a dus la o urbanizare rapidă.