MINISTERUL EDUCAȚIEI, CUTURII ȘI CERCETĂRII REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STAT ,,B.P.HASDEU” DIN CAHUL

FACULTATEA DE ECONOMIE, INGINERIE ȘI ȘTIINȚE APLICATE
DEPARTAMETUL DE ȘTIINȚE ECONOMICE

Referat
MARCA COMUNITARĂ

Disciplina: Dreptul proprietăţii intelectuale

Studentă,

Pruteanu Augustina

Cahul
Sem. I/2021
 CUPRINS

Capitolul I. Consideraţii generale privind conceptul de marcă....................................................................2

I.1. Definirea conceptului de marcă.........................................................................................................3
I.2. Funcţiile mărcilor...............................................................................................................................5
I.3. Utilizarea mărcilor.............................................................................................................................6
I.4. Clasificarea mărcilor..........................................................................................................................7
Capitolul II. Conceptul de marcă comunitară..............................................................................................8
II.1. Caracteristicile mărcii comunitare..................................................................................................11
II.1.1. Caracterul unitar......................................................................................................................11
III. Persoanele care pot depune cereri de marca comunitară şi procedura înregistrării acestei cereri.........12

2
 Capitolul I. Consideraţii generale privind conceptul de marcă

I.1. Definirea conceptului de marcă

În contextul globalizării marca joacă un rol important în dezvoltarea

economică şi socială a tuturor naţiunilor. Ea reprezintă elementul cel mai de preţ
pe care îl poate avea o organizaţie/corporaţie producătoare de bunuri, furnizoare de
servicii sau non-profit. Legea nr. 84/1998 privind mărcile si indicaţiile geografice,
publicată în Monitorul Oficial nr. 161/23 aprilie 1998 menţionează: „Marca este un
semn susceptibil de reprezentare grafică, servind la deosebirea produselor sau
serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane. Pot
constitui mărci, semne distinctive cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume de persoane,
desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi, în special, forma
produsului şi a ambalajului său, combinaţii de culori, precum şi orice combinaţie a
acestor semne”.
După AMA (American Markenting Association): „Marca/Brandul este un
nume, un termen, un design, un simbol, sau altceva care poate identifica un
vânzător de bunuri şi servicii de ceilalţi vânzători. Termenul legal pentru marcă
este marca înregistrată (trademark). O marcă poate identifica un obiect, o familie
de obiecte sau toate obiectele acelui vânzător. Dacă este folosită de firmă în
general, termenul preferat este marcă înregistrată”.
Se poate constata cu usurinţă faptul că deşi există mai multe percepţii ale
mărcii, ea permite diferenţierea produselor, serviciilor, activităţilor unor organizaţii
de acţiunile similare ale concurenţilor, contribuind la progresul acestora. Ca
elemente definitorii ale mărcii se pot enumera:1
 Semnele susceptibile de reprezentare grafică care pot fi: cuvinte, litere, cifre,
reprezentări grafice – plane sau în relief – combinaţii ale acestor elemente,
una sau mai multe culori, forma produsului sau ambalajului, prezentarea
sonoră sau alte asemenea elemente.
 Numele (numele patronimic, pseudonimul, prenumele, numele comercial -
inclusiv firma) poate constitui o marcă dacă are un aspect caracteristic
obţinut prin grafică, culori, aşezarea literelor care îl compun sau prin
1
Şerbulescu Luminiţa, Bondrea A. Aurelian, Gârdan Daniel Adrian, Geangu Iuliana Petronela - Managementul
mărcii şi al imaginii de marcă, Ed. Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 2007, p. 18.

3
 combinarea cu anumite elemente figurative – embleme, viniete. De exemplu
marca Ford apare sub forma unei embleme, iar marca Gillette sub forma
unei semnături
 Numele comercial, constituit prin actul de înfiinţare a organizaţiei din
propriul nume, un pseudonim sau un prenume, denumiri care sugerează
obiectul de activitate, abrevieri sau iniţiale ale numelui sau combinaţii ale
acestor elemente, pot fi utilizate ca mărci. De asemenea, indicaţiile
geografice ale produselor pot reprezenta mărci cu condiţia, să poată fi
folosite numai de persoanele fizice sau juridice pentru care aceste indicaţii
au fost înregistrate, conform convenţiilor internaţionale.
 Denumirile, cuvinte inventate sau din limbajul curent, utilizate ca atare sau
în combinaţie cu elemente figurative, combinaţii de cuvinte, pot reprezenta
mărci. De exemplu, Panasonic, Kodak, Fanta, Tide, Omo etc. Tot din
categoria denumirilor fac parte şi sloganurile. În principiu, sloganurile pot
constitui o marcă, ca şi denumirile cu condiţia de a fi arbitrare sau fanteziste.
De exemplu, sloganurile la Zapp - The next generation network, Nokia -
Connecting People, Panasonic – ideas for life.
Specialistii în marketing apreciază că marca este alcătuită din trei categorii
de componente: verbale, semifigurative şi figurative. Componenta verbală o
reprezintă numele de marcă, ca element generic de identificare a unui produs, a
unei game de produse sau a unei organizaţii/corporaţii, fiind principalul mijloc de
comunicare. Componentele semifigurative şi figurative ale mărcilor sunt
reprezentate de logotip, emblemă şi design.
Logotipul (folosit mai ales cu prescurtarea Logo) are în vedere
reprezentarea vizuală a numelui de marcă, astfel încât să-l pună cât mai bine în
evidenţă, utilizând: linii, curbe, sublinieri, culori sau combinaţii de culori, caractere
tipografice deosebite. Există patru categorii de logotipuri: simple, complexe,
iconografice, siglotipuri (logo-sigle).
Emblema constă în asocierea unei imagini grafice numelui de marcă şi este
reprezentată prin figuri geometrice, obiecte, instrumente, personaje reale sau
imaginare. De exemplu asocierea rocii din Gibraltar acum foarte stilizată reprezintă
simbolul firmei engleze de servicii financiare Prudential.2
Termenul „marcă” a pătruns acum în toate aspectele societăţii şi poate fi
aplicat cu usurinţă de organizaţiile de caritate, de echipele de fotbal şi chiar de
2
Idem, p. 19.

4
instituţiile guvernamentale. Considerăm că în momentul de faţă trebuie schimbată
concepţia, înrădăcinată cu încăpăţânare, cum că mărcile prezintă interes numai
pentru bunuri şi comerţ. Această teză este desminţită de faptul că astăzi clienţii
mărcilor pot fi: un public consumator, un public care poate influenţa sau un public
intern. Toate aceste categorii de public nu trebuie neglijat de marcă, indiferent dacă
este un produs, un serviciu, o companie sau organizaţie non-profit, întrucât numai
astfel o marcă îşi poate atinge potenţialul la maxim. Mărcile presupun o combinaţie
specifică de elemente tangibile şi intangibile. Elementele tangibile sunt exprimate
de aspectele cuantificabile ale mărcii. Elementele intangibile sunt mai creative,
fiind reprezentate de elementele verbale şi vizuale. Creativitatea şi imaginaţia au o
importanţă crucială în succesul unei mărci. După ce au fost alese componentele
mărcii (nume, simboluri, slogan), acestea trebuiesc înregistrate pentru a fi
protejate.3

I.2. Funcţiile mărcilor

Utilizarea mărcilor reprezintă o necesitate, întrucât numele de marcă conferă

identitate produsului sau serviciului organizaţiei, contribuind nemijlocit la
formarea unei imagini. Marca este cosiderată în prezent, un element fundamental al
strategiei de marketing a organizaţiei, strategie bazată pe diferenţierea pe care o
introduce în oferta de produse şi servicii. Atât pentru producător, cât şi pentru
distribuitor şi consumator marca îndeplineşte o serie de funcţii, deosebit de
importante pentru fiecare dintre aceştia. Aceste funcţii sunt următoarele:4
 Funcţia de diferenţiere
 Funcţia de concurenţă
 Funcţia de garanţie a calităţii
 Funcţia de organizare a pieţei
 Funcţia de monopol
 Funcţia de promovare
 Funcţia de protecţie a consumatorului
3
Idem, p. 20.
4
Idem, p. 27.

5
  Funcţia de protecţie a producătorului

I.3. Utilizarea mărcilor

Pentru ca o marcă să-si poată îndeplini funcţiile pentru care a fost creată este
necesar ca aceasta să fie înzestrată cu multiple , care îi conferă şi forţă
promoţională şi anume:
 Perceptibilitate ridicată conferită de grafica utilizată, amplasament,
caracterul lizibil şi estetic;
 Omogenitate în raport cu ansamblul mijloacelor de comunicaţie şi al
elementelor mixului de marketing;
 Distincţie, un plus de originalitate care să-i sporească perceptibilitatea în
raport cu alte mărci;
 Putere de evocare, determinată de caracteristicile produselor/serviciilor ce
vor fi promovate;
 Personalitate, dată de simboluri capabile să-i asigure viabilitatea;
 Capacitate de memorizare, asigurată de accentuarea unor semnificaţii
majore care să excludă eventuale confuzii;
 Notorietate, condiţionată de legătura cu teme şi situaţii frecvente care să-I
sporească valoarea;
 Asociativitate, asimilată cu usurinţa includerii într-o strategie ce dezvoltă şi
alte imagini ale firmei.
Orice producător dispune de trei posibilităţi de utilizare a unei mărci. Astfel,
produsul poate fi lansat ca marcă a producătorului, de exemplu: Panasonic şi
Nokia. Producătorul are posibilitatea de a vinde prin intermediul distribuitorilor
sub o marcă privată, care este numită şi marcă a detailistului, marcă a
distribuitorului sau marcă de magazin. Există situaţii când producătorii obţin
licenţe de folosire a unei mărci, alegând această modalitate deoarece crearea unei
mărci proprii durează ani de zile. Contra unei taxe, ei obţin nume sau simboluri
create anterior de alţi producători, nume ale unor celebrităţi, personaje din filme,
etc.5
Cea mai nouă formă de licenţiere este licenţierea mărcii – închirierea unei
mărci de comerţ sau sigle celebre într-un domeniu şi utilizarea ei pentru o altă
5
Idem, p. 30.

6
categorie de produse. De exemplu accesorii Porsche. Mulţi detailişti şi angrosişti
şi-au creat mărci proprii, întrucât acestea sunt rentabile, în ciuda faptului că
impunerea pe piaţă, susţinerea şi promovarea mărcilor private, sunt operaţiuni
dificile si costisitoare. În acest context, apare fenomenul de concurenţă dintre
mărcile producătorilor şi cele ale distribuitorilor denumit şi războiul mărcilor.
Unii specialişti în marketing prevăd că mărcile distribuitorilor vor detrona
toate mărcile producătorilor, mai puţin pe cele mai puternice. În scopul menţinerii
mărcilor puternice, posesorii acestora trebuie să investească în cercetare-dezvoltare
pentru a crea mărci noi, atribute noi şi a aduce produselor îmbunătăţiri calitative.
De asemenea, producătorii vor trebui să investească în programe de publicitate
pentru a-şi diferenţia mărcile şi să realizeze alianţe cu marii distribuitori în scopul
obţinerii unor economii de distribuţie şi pentru conceperea unor strategii
concurenţiale în avantajul tuturor părţilor, astfel încât producătorii să-şi menţină
poziţia pe o piaţă concurenţială în creştere. Două societăţi îşi pot uni forţele şi un
produs poate purta o denumire de marcă comună.6

I.4. Clasificarea mărcilor

Principalele criterii în funcţie de care se pot clasifica mărcile sunt:7

 După originea numelui de marcă:
- nume de persoane;
- numele inventatorului produsului;
- numele proprietarul magazinului în care este vândut produsul;
- numele locului unde produsul a fost conceput sau comercializat;
- nume provenind din asocieri sugestive de cuvinte etc.
 După rolul avut în cadrul politicii de produs:
- marca produs
- marca-linie
- marca-gamă
- marca-umbrelă
- marca-garanţie (marca de certificare)
- grifa

6
Idem, p. 31.
7
Idem, p. 33.

7
  După obiectul şi destinaţia lor:
- marca de fabrică
- marca de comerţ
- marca de produs
- marca de serviciu
 După natura normelor juridice care le reglementează aplicarea:
- marca facultativă
- marca obligatorie
 După titularul dreptului de marcă:
- marca individuală
- marca colectivă
 După numărul semnelor folosite:
- marca simplă
- mărci combinate
 După natura semnelor folosite:
- marca verbală
- marca figurativă
- marca sonoră sau auditivă
 După efectul lor asupra consumatorilor:
- marca auditivă
- marca vizuală
- marca intelectuală
În practica economică întâlnim şi alte tipuri de mărci: marca defensivă,
marca de rezervă, marca notorie (marca de renume), marca generică, marca
naţională, marca de ţară.8

Capitolul II. Conceptul de marcă comunitară

8
Idem, p. 34.

8
 Marca comunitară constituie un sistem independent de protecţie pe ȋntreg
teritoriul Uniunii Europene, nesubstituindu-se nici mărcii naţionale şi nici celei
internaţionale.
Prin înregistrarea mărcii comunitare se obţine un titlu unic ce asigură
protecţie unitară pe întreg teritoriul Comunităţii Europene.9
Protecţia prin marca comunitară nu are un caracter obligatoriu şi nici
exclusiv, iar societăţile care nu sunt interesate în a-şi proteja mărcile pe teritoriul
Uniunii Europene, pot să şi le protejeze pe cale naţională sau internaţională (prin
apelarea la procedurile reglementate de Aranjamentul sau de Protocolul de la
Madrid).
Datorită prevederilor Tratatului de la Lisabona mărcile comunitare ar trebui
să îşi schimbe denumirea în „mărcile Uniunii Europene”, nemaiexistând în acest
tratat noţiunea de „comunitar”/ „comunitară”. Cu toate acestea, Legea nr. 84/1998
privind mărcile şi indicaţiile geografice astfel cum a fost modificată în 2010 a
păstrat denumirea de „mărci comunitare”, dedicând chiar un întreg capitol acestor
mărci.
Marca comunitară este acea marcă înregistrată la Oficiul pentru Armonizare
în Piaţa Internă (în abrevierile cele mai cunoscute - OHIM sau OAMI - din limbile
engleză sau franceză), cu sediul în Alicante, Spania, în baza Regulamentului CE
40/94.
După îndelungate consultări şi încercări de a armoniza legislaţiile ţărilor care
făceau în 1994 parte la Uniunea Europeană a fost adoptat acest Regulament CE
40/94 privind marca comunitară (sau, pe scurt, Regulamentul mărcii comunitare)
care cuprinde toate regulile privind înregistrarea, protecţia şi aplicabilitatea mărcii
comunitare.
Mărcile de produse sau servicii înregistrate în condiţiile acestui Regulament
sunt denumite „mărci comunitare” şi produc aceleaşi efecte în întreaga Uniune
Europeană.
Conform prevederilor art. 1 alin. (2) din Regulamentul CE nr. 40/1994,
„marca comunitară are un caracter unitar. Are aceleaşi efecte în întreaga Uniune
Europeană: nu poate fi înregistrată, transferată, nu poate face obiectul unei
renunţări, al unei decizii de revocare a drepturilor de titular sau de nulitate şi
folosirea sa nu poate fi interzisă decât în cadrul Uniunii, în ansambul ei”.
Marca comunitară este definită de Regulamentul CE nr. 40/94 ca fiind:
9
Elena Grecu – Mărcile comunitare, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 54.

9
„toate semnele care pot avea o reprezentare grafică, în special cuvintele, inclusiv
numele de persoane, desenele, literele, cifrele, forma produsului sau a ambalajului
său, cu condiţia ca astfel de semne să permită distincţia între produsele sau
serviciile unei întreprinderi de cele ale altora”.10
Plecând de la definiția mărcii, raportându-ne la formularul cererii de
înregistrare, într-o clasificare strict formală mărcile comunitare pot fi:
 verbale - respectiv, mărci construite din cuvinte, asocieri de cuvinte, asocieri
de cuvinte şi de cifre, nume de persoane, sloganuri etc, fără ca acestea să fie
însoţite de alte elemente distinctive (ca de exemplu, scriere cu caractere
speciale, utilizarea de culori sau elemente grafice etc). Un exemplu de marcă
verbală ar fi „SCENT WITH LOVE” nr. 000847449 înregistrată pentru
hârtie, felicitări şi fotografii.
 figurative - respectiv, mărci constând din desene, combinaţii de elemente
verbale şi desene, elemente verbale însoţite de alte elemente distinctive (ca
de exemplu, scriere cu caractere speciale, utilizarea de culori şi sau elemente
grafice etc). Un exemplu de marcă comunitară figurativă este marca nr.
005670088: „GREEN TIME”.
 tridimensionale – respectiv, mărci constând din forma produsului sau a
ambalajului său, ori din alte forme tridimensionale care pot fi utilizate,
asociate produselor sau serviciilor. Un exemplu de marcă tridimensională
este marca titularului Ferrari SPA nr. 004969564.
 culoarea „per se” (culoarea ca atare) - respectiv, o culoare sau o combinaţie
de culori care, prin utilizare, a devenit distinctivă pentru anumite categorii de
produse sau servicii (ca de exemplu culoarea mov - Pantone 2685C) pentru
ciocolată şi produse din ciocolată, culoarea portocaliu - orange (Pantone
151) pentru servicii de comunicaţii mobile.
 sonore - fragmente sonore distinctive. Un exemplu de marcă comunitară
sonoră este cel ȋnregistrat de Sony.
OHM (Oficiul pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne) a ȋnceput să
înregistreze mărci sonore de la 1 aprilie 1996. Ele sunt menţionate în mod clar în
manualul de examinare şi au o secţiune specială în cererea de înregistrare a mărcii.
Practica europeană în domeniu arată că, pentru a fi înregistrate, sunetele trebuie să
fie reprezentate grafic într-un mod clar, precis, accesibil tuturor, inteligibil, durabil

10
Idem, p. 55.

10
şi obiectiv. Se consideră că această cerinţă este respectată dacă sunetele se pot
transpune în note muzicale. În general, cererile de înregistrare de mărci sonore care
conţin note muzicale îndeplinesc aceste criterii, dar mărcile sonore ce reproduc
zgomote - nu.11
 olfactive (a fost înregistrat mirosul ierbii proaspăt tăiate pentru mingi de
tenis de către titularul Vennootschap onder Firma Senta Aromatic Marketing
- marcă a cărei termen de înregistrare a expirat din păcate şi pentru care nu s-
a mai depus cerere de reînoire).
 hologramele: exemplu marcă înregistrată de Eve Holdings Inc pentru ţigări.
Menţionăm diferenţa faţă de mărcile naţionale româneşti întrucât cele din
urmă nu cuprind şi mărci sonore, holograme sau olfactive (astfel încât putem
remarca deschiderea manifestată de Regulamentul CE nr. 40/94 al mărcilor
comunitare şi de OHIM).
În orice caz, clasificarea de mai sus este pur formală, pentru că analiza
mărcii, asociată produsului sau serviciului, se face în raport cu reprezentarea
grafică a semnului înregistrat sau solicitat a fi înregistrat ca marcă, cu descrierea şi
culorile (eventual) indicate în cerere.

II.1. Caracteristicile mărcii comunitare

II.1.1. Caracterul unitar

Prin înregistrarea mărcii comunitare se obţine un titlu unic ce asigură o
protecţie unitară pe întreg teritoriul Uniunii Europene şi care produce aceleaşi
efecte în ansamblul acesteia.
Marca va avea aceeaşi întindere a protecţiei (aceeaşi listă de produse şi
servicii) pe tot teritoriul Uniunii Europene - marca comunitară se înregistrează
numai pe acea parte din lista de produse şi servicii acceptată în toate statele
membre, întinderea protecţiei fiind aceeaşi în toate statele membre).
Ca urmare a caracterului unic, înregistrarea, transferul sau abandonul mărcii
va avea un efect automat în toate ţările membre ale Uniunii Europene, iar deciziile
privind validitatea şi drepturile conferite de marca comunitară vor avea acelaşi
efect.

11
Idem, pp. 55-57.

11
 Există şi o consecinţă negativă a acestei caracteristici, şi anume aceea că
dacă cel puţin într-unul dintre state cererea de marcă a fost respinsă pe întreaga
listă de produse şi servicii, cererea de marcă va fi respinsă pe tot teritoriul Uniunii
Europene.12

III. Persoanele care pot depune cereri de marca comunitară şi procedura

înregistrării acestei cereri.

În ceea ce priveşte categoria persoanelor care pot depune o cerere de

marcă comunitară, se cuvine să menţionăm faptul că orice persoana fizică sau
juridică poate să depună o astfel de cerere dacă îndeplineşte una din urmatoarele
condiţii: are naţionalitatea unui stat membru al UE, al unui stat membru al
Convenţiei de la Paris sau al Organizaţiei Mondiale a Comerţului, iar următoarea
condiţie este reprezentată de existenţa domiciliului, sediului sau întreprinderii
industriale sau comerciale efective şi serioase pe teritoriul unui stat membru al
Convenţiei de la Paris sau al Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
În cele ce urmează ne vom opri asupra procedurii de înregistrare a
mărcii comunitare, deoarece doar prin înregistrare se poate obţine dreptul asupra
unei mărci comunitare, simpla utilizare nedând naştere unui drept la marcă.
Înregistrarea unei cereri de marcă comunitară se face în trei etape: depunerea
cererii, examinarea cererii, publicarea cererii care poate da nastere la eventuale
proceduri de opozitie. Pentru o mai bună înţelegere a acestora, se cuvine să le
detaliem pe fiecare în parte.
Cererea de marcă comunitară poate fi depusa la Oficiul de la
Alicante , în oricare din cele 11 limbi oficiale ale Comunităţii, iar solicitantul
trebuie să indice o a doua limbă de lucru, respectiv engleza, franceza, germana,
italiana si spaniola.13
De asemenea, aceasta poate fi depusă şi la oficiile naţionale sau la sediul
BBM ( Biroul Benelux de Mărci ).În cazul acestor variante cererile depuse trebuie

12

13
ŞTRENC, Alexandru, Cristian [et.al.], Proprietatea industrială în Uniunea Europeană- Mărcile
de produse si servicii-, în Revista Română de proprietate industrială, nr. 2/1997, editată de
OSIM, p. 8.

12
să fie transmise la Oficiul din Alicante în termen de două săptămâni de la data
depunerii cererii, iar în cazul depăşirii acestui termen, cererile se resping.
Crererea de marcă comunitară se examinează din punct de vedere al
condiţiilor de depozit, de calitate a titularului, precum şi din punct de vedere al
motivelor de refuz absolute.
În ceea ce priveşte motivele absolute de refuz, trebuie să menţionăm că
acestea se referă la caraceristicile intrinseci ale mărcii, şi în cele ce urmează vom
enumera cu titlu de exemplu o parte din acestea: semne devenite uzuale în limbajul
current sau în practicile comerciale loiale şi constante, semne constituite exclusiv
din forma impusa de natura produsului sau din forma produsului necesară obţinerii
unui rezultat etnic, sau care dă o valoare substaţială produsului, semne care sunt
contrare ordinii publice sau bunelor moravuri, semne care sunt de natură să inducă
publicul în eroare, semne care au în componenţa lor indicatii geografice ori semne
care sunt prevazute în art. 6 ter din Convenţia de la Paris.
Dupa examinarea formală a cererii de marcă comunitară şi a motivelor
de refuz absolute se efectueaza un raport de cercetare de catre OHIM, în care
semnalează mărcile anterioare care ar putea fi opozabile. După primirea acestor
rapoarte, Oficiul comunică solicitantului mărcii comunitare, raportul de cercetare
comunitară, precum şi rapoartele naţionale de cercetare a anteriorităţilor. În funcţie
de rezultatul cercetării, solicitantul poate decide dacă va continua procedura de
înregistrare a mărcii pentru toate sau pentru o parte din produsele şi serviciile
indicate în depozit.14
În termen de o lună de la primirea rapoartelor de anterioritate se va
publica cererea de marcă comunitară, iar terţii pot face observaţii scrise, precizând
motive pentru care marca ar trebui să fie refuzată din oficiu la înregistrare, în
special pentru motive de refuz absolute, caz în care se va face un al doilea examen
în ceea ce priveşte aceste motive.De asemenea putem vorbi despre opoziţiile
terţilor,opoziţii ce se pot introduce în termen de trei luni de la publicarea mărcii
comunitare, interval ce este urmat de o perioada de două luni, care sa permită
părţilor să negocieze un accord comun, să se pregătească procedura de opoziţie sau
să permită titularului să-şi retragă cererea. O precizare ce se cere a fi facută este
aceea că terţii care introduc opoziţii trebuie să facă dovada existenţei unui drept
anterior dobândit.
14
NICULESCU, Eliza, STOICA, Elena [et.al.], Marca Comunitară.Consecinţele aderării la marca
comunitară, în Revista Română de proprietate industrială, nr. 1/2007 ,editată de OSIM, p.35..
13
 Concluzie:

Având în vedere ca marca reprezinta unul din cele mai importante

criterii de alegere a unui produs de catre clienti, organizatiile trebuie sa se
focalizeze pe crearea de marci cu o personalitate distincta. Viitorul va
demonstra importanta marcii în crearea unei identitati distincte, chiar
unice a persoanelor fizice si juridice.

14
 BIBLIOGRAFIE

 Şerbulescu Luminiţa, Bondrea A. Aurelian, Gârdan Daniel Adrian,

Geangu Iuliana Petronela - Managementul mărcii şi al imaginii de
marcă, Ed. Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 2007;
 Elena Grecu – Mărcile comunitare, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2010;
 Ştefan Cocoş, şef Serviciu Mărci, OSIM, Marca comunitară,
caracterul unitar; coexistenţa cu marca naţională; consecinţe, articol
prezentat la seminarul Implicaţiile extinderii mărcii comunitare Cap
Aurora, 29.08- 03.09.2005;
 Regulamentul Consiliului (CE) nr. 40/94 din 20 decembrie 1993
privind marca comunitară.

15