CAPITOLUL I

SĂNĂTATEA ŞI SECURITATEA ÎN MUNCĂ

1. Generalităţi
Asigurarea sănătăţii şi securităţii salariaţilor în procesul muncii revine angajatorului, care
are obligaţia să ia toate măsurile necesare, obligaţie ce rezultă din textul art. 171 al. 1 şi 2 din
Codul Muncii. Din art. 1 al. 1 din Legea 90/1996 rezultă că protecţia muncii constituie un
ansamblu de activităţi instituţionalizate , avînd ca scop asigurarea celor mai bunecondiţii în
desfăşurarea procesului de muncă, apărarea vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii salariaţilor şi
altor persoane participante la procesul de muncă.
Protecţia muncii se realizează atât prin măsurile tehnice necesare pentru evitarea
accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale cât şi prin norme de drept care stabilesc drepturile
şi obligaţiile angajatorului şi ale salariaţilor menite să le asigure acestora din urmă securitatea şi
sănătatea în muncă.
Totodată persoana care prestează munca are dreptul de a cere realizarea măsurilor de
protecţie a muncii care să-i asigure viaţa şi acelaşi timp are şi obligaţia de a respecta aceste
măsuri. Aşadar instituţia juridică a protecţiei muncii are un caracter complex la realizarea ei
contribuind dispoziţii din diferite ramuri ale dreptului. Reglementarea principală însă este
cuprinsă în dreptul muncii deoarece asigurarea sănătăţii şi securităţii salariatului este necesară pe
timpul prestării muncii.
Scopul activităţii de protecţia muncii este asigurarea vieţii şi integrităţii
anatomofuncţionale a omului în procesul muncii. Factorul uman, elementul principal al oricărei
activităţi utile nu poate fi privit însă rupt de contextul relaţiilor sale cu celelalte elemente ale
sistemului de producţie. El trebuie analizat şi studiat în interdependenţele sale cu sarcinile pe
care trebuie să le execute, cu mijloace de producţie cu ajutorul cărora îşi desfăşoară activitatea şi
cu mediul în care lucrează.
Numai o analiză profundă a tuturor elementelor care intervin în procesul de muncă, o
abordare globală a relatărilor şi interconexiunile din ele permite elucidarea fenomenului
accidentării şi îmbolnăvirii profesionale şi orientarea corectă a profilaxiei acestuia.

1
 Numărul mare de accidente de muncă şi boli profesionale existent încă la nivelul
economiilor naţionale impunea reconsiderarea criteriilor de securitatea muncii, atât la
cercetarea, proiectarea şi exploatarea obiectivelor economice cât şi în managementul acestora.
Criteriul de securitate a muncii trebuie să apară cel puţin tot atât de important ca şi
criteriul economic conjugat şi nu subordonat acestuia. Acest deziderat se poate atinge
numaiabordând problemele de securitate şi sănătate în muncă în contextul ansamblului
procesului de producţie ca părţi componente ale acestuia şi nu ca părţi separate de sine
stătătoare.
Uniunea Europeană în materia securităţii şi sănătăţii în muncă a fost adoptată o directivă
cu aplicabilitate generală (Directiva cadru nr. 89/391 din 1 iunie 1989) şi numeroase directive
sectoriale, care stabileşte pentru statele membre obligaţia de a promova „ameliorarea mediului de
muncă pentru a proteja securitatea şi sănătatea lucrătorilor” - norme aplicabile atît în sectorul
public cât şi în cel privat.

1.2. Reglementarea securităţii şi sănătăţii în muncă.

Reglementările interne în materia sănătăţii şi securităţii în muncă, pe lângă art. 171-187
din Codul Muncii, sunt: Legea nr. 90/1996; Legea nr. 346 din 5 iunie 2002 privind asigurarea
pentru accidente de muncă şi boli profesionale; Legea nr. 19 din 27 martie 2000 privind sistemul
public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale modificată şi completată; Legea minelor nr.
85 din 18 martie 2003; Legea nr. 156 din 26 iulie 2000 privind protecţia cetăţenilor români
carelucrează în străinătate; Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99 din 29 iunuie 2000 privind
măsurile ce pot fi aplicate în perioadele cu temperaturi extreme pentru protecţia persoanelor
încadrate în muncă, aprobată prin Legea nr. 436 din 18.07.2001, pe baza căreia a fost adoptată
Hotărârea guvernului nr. 580 din 6 iulie 2000 pentru aprobarea Normelor metodologice; Legea
nr. 108 din 16 iunie 1999 pentru înfiinţarea şi organizarea Inspecţiei Muncii, republicată; Legea
nr. 111 din 10 octombrie 1996 privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare;
Hotărârea Guvernului nr. 737 din 3 iulie 2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului
Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei; Hotărârea Guvernului nr. 573 din 13 iunie 2002 pentru
aprobarea procedurilor de autorizare a funcţionării comercianţilor; Hotărârea Guvernului nr. 238
din 13 martie 2002 pentru majorarea limitelor amenzilor contravenţionale prevăzute de Legea
protecţiei muncii nr. 90/1996; Hotărârea Gvernului nr. 1022 din 10 septembrie 2002 privin

2
regimul produselor şi serviciilor care pot pune în pericol viaţa, sănătatea, securitatea muncii şi
protecţia mediului; Hotărârea Guvernului nr. 457 din 18 aprilie 2003 pentru asigurarea securităţii
utilizatorilor de echipamente electrice de joasă tensiune; Hotărârea Guvernului nr. 261 din 22
februarie 2001 privind criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii
deosebite, modificată prin Hotărârile Guvernului nnr. 678 din 19 iulie 2001 şi nr. 1337 din 27
decembrie 2001, pe baza căreia a fost emis Ordinul ministrului Muncii şi Solidarităţii Sociale nr.
352 din 7 mai 2001 pentru aprobarea Normelor de aplicare a acesteia; Hotărârea Guvernului nr,.
1340 din 27 februarie 2001 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei de Stat pentru
Controlul Cazanelor, Recipienţilor sub Presiune şi a Instalaţiilor de Ridicat, etc.
Pe baza dispoziţiilor Legii protecţiei muncii nr. 90/1996 a fost emis Ordinul comunn nr.
508 din 20.11.2002 al Ministrului Muncii şi Solidarităţii Sociale respectiv 933 din 25 noiembrie
22002 al ministrului Sănătăţii şi Familiei privind aprobarea Normelor generale de protecţie a
muncii, care sunt obliogatorii pentru toate activităţile din economia naţională. Au mai fost emise
următoarele Ordine cu caracter general ale ministrului Muncii şi Solidarităţii Sociale: Ordinul nr.
255 din 21 iulie 1995 privind aprobarea Normativului cadru de acordare şi utilizare a
echipamentului individual de protecţie; Ordinul nr. 388 din 10 septembrie 1996 privind
aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 90/1996; Ordinul nr. 35
din 24 ianuarie 1997 privind aprobarea Constituirii Sistemului Ministerului Muncii şi
Solidarităţii Sociale e certificare a conformităţii echipamentelor tehnice, a echipamentului
individual de protecţie şi a celui de lucru cu cerinţele protecţiei muncii; Ordinul nr. 187 din 15
aprilie 1998 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Comitetului de
securitate şi sănătate în muncă; Ordinul nr. 51 din 1 iunie 2002 privind aprobarea
Regulamentului din 1 iunie 2002 de abilitare a persoanelor fizice şi persoanelor juridice pentru a
presta servicii în domeniul protecţiei muncii, modificat şi completat prin Ordinul nr. 451 din 16
opctombrie 2002.
În temeiul prevederilor art. 5 al. 5 şi al anexei 2 din Legea nr,. 90/1996, ministrul Muncii
şi Solidarităţii Sociale a emis norme specifice de securitate a muncii pentru activităţile din
economia naţională.
Contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anul 2003, în capitolul 3, curpinde
clauze referitoare la condiţiile de muncă şi protecţia muncii, precizîndu-se că patronul va
asigura , pe cheltuiala sa, cadrul organizatoric pentru instruirea, testarea şi perfecţionarea

3
profesională a salariaţilor cu privire la normele de protecţia muncii. De asemenea, contractele
colective de muncă încheiate la nivel de ramură conţin prevederi referitoare la condiţiile de
muncă şi protecţia muncii, asemenea clauze fiind negociate, cu respectarea reglementărilor
legale şi în contractele colective de muncă încheiate la nivelul unităţilor.
Normele şi normativele de protecţie a muncii stabilite prin Ordinele ministrului muncii,
solidarotăţii sociale şi familiei sunt obligatorii pentru toţi salariaţii, astfel că nu se poate deroga
de la ele. La nivelul unităţilor, normele şi normativele de protecţie a muncii pot fi completate cu
măsuri specifice locurilor de muncă respectiove.
Dispoziţii referitoare la sănătatea şi securitatea în muncă sunt stabilite de angajatori în
instrucţiunile proprii de protecţia muncii, precum şi în regulamentele interne, obligatorii pentru
salariaţi.
Contractele încheiate de persoanele juridice române cu parteneri străini, în vederea
efectuării de lucrări cu personal român pe teritoriul altor ţări, trebuie să cuprindă clauze privind
protecţia muncii. Legea nr. 156/2000 privind protecţia cetăţenilor români care lucrează în
străinătate stabileşte, în art. 3 al. 1 lit. a, că acordurile, înţelegerile, tratatele sau convenţiile
încheiate de Guvernul României, prin autorităţile competente, vor conţine dispoziţii referitoare la
condiţiile generale de muncă, de protecţie şi de securitate a muncii.
Conform art. 17 al. 2 lit. e din Codul Muncii, în contractul individual de muncă, trebuie
să se facă referire la riscurile specifice postului, iar în art. 7 al. 2 din Legea nr. 90/1996 trebuie
să se facă referire la riscurile specifice postului, iar în art. 7 al. 2 din Legea nr. 90/1996 stabileşte
că în contractele individuale de muncă, cu excepţia celor care au ca obiect activităţi casnice, vor
fi stipulate clauze privind protecţia muncii.

1.3. Organizarea măsurilor de sănătate şi securitate în muncă.

1.3.1. Persoanele care beneficiază de măsurile de sănătate şi securitate în muncă.
Legea nr. 90/1996, în art. 3, stabileşte că măsurile de protecţia muncii se asigură pentru
salariaţi, membrii cooperatori, precum şi pentru ucenici, elevi şi studenţi, în perioada efectuării
practicii profesionale, iar la art. 24 al. 2 extinde sfera persoanelor care beneficiază de măsurile de
protecţie a muncii la cele care îndeplinesc sarcini de stat sau de interes public, inclusiv cele care
desfăşoară activităţi culturale sau sportive. Prevederile Legii nr. 90/1996 se aplică tuturor
persoanelor juridice şi fizice la care activitataea se desfăşoară cu personal angajat pe bază de

4
contract individual de muncă sau în alte condiţii prevăzute de lege, în art. 12 al. 2 precizîndu-se
că prin persoane juridice şi fizice se înţelege:
- agenţi economici din sectorul public, privat şi cooperatist, inclusiv cu capital străin;
- autorităţile şi instituţiile publice;
- agenţii economici care efectuează lucrări cu personal român pe teritoriul altor ţări;
- asociaţiile, fundaţiile şi organizaţiile nonprofit;
- asociaţiile familiale;
- persoanele fizice autorizate să desfăşoare activităţi independente;
- persoanele fizice care angajează personal prin încheierea unui contract individual de muncă.
De asemenea, Normele metodologice privind comunicarea, cercetarea, înregistrarea,
raportarea, evidenţa accidentelor de muncă şi declararea, confirmarea, înregistrarea, raportarea,
evidenţa bolilor profesionale, precum şi a celorlalţi indicatori care definesc morbiditatea
profesională, prevăd că acestea se aplică tuturor domeniilor de activitate economică, tuturor
persoanelor juridice şi fizice şi tuturor participanţilor la procesul muncii.
Se poate concluziona că normele de protecţie a muncii trebuie aplicate şi respectate în
toate domeniile vieţii economico-sociale, atât în sectorul de stat cât şi în cel privat.
Prevederile Legii nr. 90/1996 referitoare la protecţia muncii se aplică şi personalului
Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne, Ministerului de Justuiţie – Direcţia
generală a Peniteciarelor – Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe,
Serviciului de Telecomunicaţii Speciale şi Serviciului de Protecţie şi Pază, cu precizarea că,
datorită specificului activităţii acestor ministere, sunt unele particularităţi în cercetarea şi
evidenţa accidentelor de muncă. Art. 4 al. 3 din Legea nr. 90/1996 prevede că accidentele de
muncă din aceste unităţi sunt cercetate de organele proprii ale acestora, în conformitate cu
normele metodologice proprii privind comunicarea, cercetarea şi raportarea accidentelor de
muncă, emise în conformitate cu prevederile legale.
Se poate constata că în concepţia legiuitorului, protecţia muncii trebuie asigurată pentru
toate persoanele care prestează muncă, aceasta având astfel o sferă largă, care înglobează pe toţi
participanţii la procesul muncii, indiferent de situaţia lor profesională. Aşadar, pe de o parte,
toate persoanele juridice şi fizice în folosul cărora se prestează munca sunt obligate să asigure
măsurile de protecţie a muncii, iar pe de altă parte, toate persoanele participante la procesul
muncii beneficiază de aceste măsuri.

5
1.3.2. Obligaţiile angajatorului.
Se referă la măsurile necesare pentru protejarea securităţii şi sănătăţii salariaţilor, inclusiv
pentru activităţile de prevenire a riscurilor profesional, de informare şi pregătire, precum şi
pentru punerea în aplicare a protecţiei muncii şi a mijloacelor necesare acesteia (art. 173 al. 1 din
Codul Muncii).
Angajatorul este obligat să ţină seama de principiile generale de prevenire, stabilite de
art. 173 al. 2 din Codul Muncii:
- evitarea riscurilor;
- evaluarea riscurilor care nu pot fi evitate;
- combaterea riscurilor la sursă;
- adaptarea muncii la om, în special în privinţa proiectării locurilor de muncă şi
alegerea echipamentelor şi metodelor de muncă şu producţie;
- luarea în considerare a evoluţiei tehnicii;
- înlocuirea a ceea ce este periculor cu ceea ce nu este periculor sau cu ceea ce
este mai puţin periculor;:
- planificarea prevenirii;
- măsurile de protecţie colectivă se adoptă cu prioritate faţă de măsurile de
protecţie individuală;
- aducerea la cunoştinţa salariaţilor a instrucţiunilor corespunzătoare.
La aplicarea art. 174 al. 1 care stabileşte ă angajatorul răspunde de organizarea activităţii
de asigurare a sănătăţii şi securităţii în muncă, trebuie ţinut seama şi de prevederile Legii nr.
90/1996, referitoare la obligarea angajatorului privind realizarea măsurilor de protecţie a muncii,
precum şi de prevederile art. 11 din Normele Generale de protecţie a muncii, care stabilesc
numeroase obligaţii în sarcina angajatorului privind securitatea şi sănătatea în muncă (evaluarea
riscurilor pentru salariaţi; stabilirea măsurilor tehnice şi organizatorice de protecţie; elaborarea
de instrucţiuni proprii de securitate a muncii; să ia în considerare din punct de vedere al
securităţii şi sănătăţii în muncă capacitatea angajaţilor de a executa sarcinile de muncă
repartizate; să asigure informarea fiecărei persoane, anterior angajării asupra riscurilor la care
aceasta va fi expusă la locul de muncă; să asigure resurse pentru instruirea, testaraea, formarea şi
perfecţionarea personalului cu atribuţii în domeniul protecţiei muncii; să se asigure că sunt
consultaţi angajaţii şi/sau reprezentanţii lor în problemele referitoare la măsurile şi consecinţele

6
privind securitatea şi sănătatea în muncă la introducerea de noi tehnologii, alegerea
echipamentului tehnic, îmbunătăţirea condiţiilor şi a mediului de muncă, la desemnarea
persoanelor cu atribuţii specifice; să asigure periodic sau ori de câte ori este cazul verificarea
încadrării noxelor în limitele admise, etc). Rezultă că dispoziţiileDirectivei nr. 89/391 din 12
iunie 1989 sunt transpuse în legislaţia română îndeosebi prin Normele generale de protecţie a
muncii din 2002.
Angajatorul are obligaţia de a controla permanent starea materialelor, utilajelor şi
substanţelor folosite în procesul muncii, în scopul asigurării sănătăţii şi securităţii salariaţilor
(art. 177 al. 2 din Codul Muncii). Normele metodologice referitoare la certificarea calităţii din
punct de vedere al securităţii muncii a echipamentelor tehnice, aprobate prin Ordinul nr.
388/1996, sunt în concordanţă cu directivele comunitare nr. 82/392 referitoare la maşini, nr.
89/336 referitoare la compatibilitatea electromagnetică şi nr. 73/23 referitoare la materialele
electrice. Normele metodologice stabilesc procedurile de certificare a echipamentelor tehnice,
cerinţele esenţiale de securitate şi sănătate pe care trebuie să le posede acestea. Art. 4 al. 2 din
Normele metodologice defineşte echipamentul tehnic ca orice maşină, utilaj, instalaţie, aparatură,
dispozitiv, unealtă sau aklt mijloc asemănător, folosir de salariaţi în procesul muncii.

1.3.3. Autorizarea funcţionării din punct de vedere al protecţiei muncii.

Este impusă prin art. 9 al. 1 din Legea nr. 90/1996, care stabileşte imperativ că activităţile
de producţie sau prestaţie de servici sunt condiţionate de obţinerea autorizaţiei de funcţionare din
punct de vedere al protecţiei muncii, acordată de Inspectoratul Teritorial de muncă. În acest sens
au fost emise Normele metodologice privind autorizarea funcţionării persoanelor juridice şi
fizice din punct de vedere al protecţiei muncii, aprobate prin Ordinul nr. 388 din 10 septembrie
1996 al Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale care precizează că autorizaţia de funcţionare
atestă că, la data verificării, persoana juridică sau fizică îndeplineşte condiţiile minime stabilite
prin standardele şi normele de securitate în vigoare, astfel încât să fie prevenite accidentele de
muncă şi îmbolnăvirile profesionale.
Procedura de autorizare s-a simplificat deoarece Guvernul a adoptat la 6 iulie 2001
Procedura de autorizare a funcţionării comercianţilor din punct de vedere al protecţiei muncii,
care stabileşte că autorizaţia se eliberează de Inspectoratul Teritorial de Muncă, prin
reprezentantul delegat la Biroul unic din cadrul Camerei de Comerţ şi Industrie Teritorială.

7
 Potrivit Procedurii, solicitantul depune la Biroul unic cererea de înregistrare tip, la care
trebuie să anexeze:
- declaraţia pe proprie răspundere privind respectarea legislaţiei de protecţie a
muncii;
- lista cuprinzând echipamentele din dotare;
- copii de pe certificatele de conformitate ale echipamentelor tehnice folosite în
zone cu pericol de explozie;
- dovada achitării tarifului aferent autorizării.
După analiza dosarului şi verificările întreprinse cu privire la aplicarea măsurilor minime
necesare pentru prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, Inspectotarul
Teritorial de muncă va redacta referatul cuprinzând concluziile evaluării. În situaţia în care se
constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru autorizarea funcţionării trebuie precizate
neconformităţile şi actele normative ale căror prevederi nu sunt îndeplinite, care motivează
neeliberarea autorizaţiei.
Autorizaţia de funcţionare din punct de vedere al protecţiei muncii este valabilă atâta
timp cât nu s-au modificat condiţiile iniţiale pentru care aceasta a fost modificată. Dacă apar
schimbări în condiţiile iniţiale, comerciantul are obligaţia de a solicita Biroului unic revizuirea
autorizaţiei. Anual, comercianţii, trebuie să confirme la Inspectoratul Teritorial de Muncă faptul
că se menţin condiţiile iniţiale pentru care s-a eliberat autorizaţia.

1.3.4. Compartimentul de protecţie a muncii.

Are un rol tehnic, sprijinind angajatorul la realizarea şi verificarea aplicării şi respectării
măsurilor de protecţie a muncii. Potrivit Legii nr. 90/1996, în funcţie de natura, complexitatea şi
riscurile specifice activităţii desfăşurate, precum şi de numărul salariaţilor, persoanele juridice
vor stabili personalul cu atribuţii în domeniul protecţiei muncii sau, după caz, vor organiza
compartimente de protecţie a muncii. Normele generale de protecţie a muncii, în art. 15,
preczează că la nivelul persoanelor juridice cu un număr mai mare de salariaţi, se va organiza un
compartiment de protecţie a muncii, a cărui funcţie principală este de a fundamenta deciziile
privind activitatea de protecţie a muncii, având, totodată, atribuţii specifice în realizarea acestora.
În unităţile care au un număr mai mic de 50 lucrători, conducătorul unităţii va desemna 1-2
persoane cu atribuţii în domeniul protecţiei muncii.

8
1.3.5. Prestarea de servicii în domeniul protecţiei muncii.
Prin Ordinul ministrului Muncii şi Securităţii Sociale nr. 251 din 1 iulie 2002 a fost
aprobat Regulamentul de abilitare a persoanelor fizice şi juridice pentru a presta servicii în
domeniul protecţiei muncii. Conform art. 3 din acest ordin, persoanele fizice şi juridice abilitate
de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei pot încheia contracte de prestări servici cu
persoane juridice care desfăşoară activităţi cu personal angajat, pentru următoarele activităţi din
domeniul protecţiei muncii:
a) elaborarea documentelor necesare în vederea obţinerii autorizaţiei de
funcţionare a persoanelor juridice din punct de vedere al protecţiei muncii;
b) elaborarea şi/sau completarea instrucţiunilor tehnice de lucru, precum şi a
instrucţiunilor proprii de aplicare a normelor de protecţie a muncii în funcţie de particularităţile
proceselor de muncă;
c) efectuarea instructajului de protecţie a muncii, precum şi testarea cunoştinţelor
în domeniul protecţiei muncii la categoriile de personal stabilite de angajaţi;
d) cercetarea accidentelor de muncă ce au produs incapacitate temporară de
muncă şi întocmirea dosarului;
e) verificarea dotărilor echipamentelor tehnice cu aparatură de măsură şi control, a
parametrilor tehnologici, a dispozitivelor de protecţie, precum şi a dotărilor cu mijloace de
prevenire şi avertizare a stărilor de pericol;
f) studii referitoare la procesele tehnologice şi/sau de muncă şi evaluarea
factorilor de risc de accidentare sau de îmbolnăvire profesională, inclusiv stabilirea măsurilor de
asigurare a unor condiţii normale de lucru;
g) verificarea documentaţiilor de proiectare şi execuţie a construcţiilor, a
echipamentelor tehnice precum şi a tehnologiilor de fabricaţie;
h) elaborarea documentaţiei necesare pentru certificarea echipamentelor tehnice şi
a echipamentelor individuale de protecţie, precum şi pentru avizarea prototipurilor de
echipament individual de protecţie şi de lucru;
i) formarea specialiştilor în domeniul protecţiei muncii;
j) instruirea, testarea şi perfecţionarea profesională a persoanelor cu atribuţii în
domeniul protecţiei muncii;

9
 k) verificarea aptiturinilor profesionale ale solicitanţilor, în scopul orientării şi
îndrumării acestora la locurile de muncă şi profesiuni în concordanţă cu caracteristicile lor
psihologice;
l) alte servicii care urmăresc îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, prevenirea
accidentelor de muncă şi a îmbolnăvirilor profesionale.
Art. 136 al Ordinului nr. 251/2002 precizează că încheierea între prestator şi beneficiar a
contractului de prestări de servicii în domeniul protecţiei muncii nu absolvă angajatorul de
răspundere ce îi revine, potrivit legii, pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii salariaţilor săi în
exercitarea profesiei şi a atribuţilor pentru care au fost angajaţi. Aceeaşi prevedere o conţine şi
art. 171 al. 3 din Codul muncii, care stabileşte că dacă un angajator apelează la persoane sau
servicii exterioare în domeniul protecţiei muncii, aceasta nu îl exonerează de răspundere.

1.4. Coordonarea şi controlul realizării protecţiei muncii.

În conformitate cu art. 20 din Legea nr. 90/1996, Ministerul Muncii, Securităţii Sociale şi
Familiei exercită coordonarea şi controlul activităţii de protecţie a muncii şi are ca atribuţii
principale în acest domeniu:
- autorizează, din punct de vedere al protecţiei muncii, funcţionarea persoanelor
juridice şi fizice şi retrage autorizaţia când au fost modificate condiţiile pentru care a fost emisă;
- atestă persoanele fizice şi abilitează persoanele juridice pentru a presta servicii
în domeniul protecţiei muncii;
- recunoaşte laboratoare şi organisme, în scopul certificării calităţii de protecţie a
muncii, a echipamentelor tehnice şi a echipamentelor individuale de protecţie;
- cercetează, sub aspectul cauzelor şi răspunderii juridice, accidentele de muncă
colective, mortale, cele care au produs invaliditatea precum şi accidentele tehnice sau avariile
care ar fi putut pune în pericol sănătatea sau viaţa salariaţilor şi a celorlalţi participanţi la
procesul de muncă;
- avizează dosarele de cercetare a accidentelor de muncă ce au produs incapacitate
temporară de muncă, întocmite de comisiile cercetare ale persoanelor juridice;
- avizează prototipurile sortimentelor de echipament individual de protecţie şi de
lucru, în vederea introducerii acestora în fabricaţie, etc.

10
 Inspecţia Muncii a fost înfiinţată prin Legea nr. 108 din 16 iunie 1999, modificată şi
completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 137 din 22 septembrie 1999, ca organ de
specialitate al administraţiei publice centrale în subordinea Ministerului Muncii, Solidarităţii
Sociale şi Familiei, care are în subordine Inspectorate teritoriale de muncă, cu personalitate
juridică, în fiecare judeţ al ţării şi în municipiul Bucureşti.
Obiectivele Inspecţiei Muncii în materia securităţii şi sănătăţii în muncă sunt:
a) controlul aplicării prevederilor legale referitoare la securitatea şi sănătatea în
muncă;
b) informarea autorităţilor competente despre deficienţele legate de aplicarea
corectă a dispoziţiilor legale;
c) furnizarea de informaţii celor interesaţi despre cele mai eficace mijloace de
respectare a legislaţiei muncii;
d) asistarea tehnică a angajatorilor şi angajaţilor , pentru prevenirea riscurilor
profesionale şi a conflictelor sociale;
e) iniţierea de propuneri adresate Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi
Familiei pentru îmbunîătăţirea legislaţiei şi elaborarea de noi acte legislative în domeniu.
Potrivit art. 254 din Codul Muncii, aplicarea reglementărilor generale şi speciale
în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă este supusă controlului inspecţiei Muncii.
În vederea îndeplinirii acestor obiective, Inspecţia Muncii are următoarele
atribuţii în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă:
a) acordă asistenţă tehnică persoanelor juridice la elaborarea programelor de
prevenire a riscurilor profesionale şi controlează realizarea acestora;:
b) efectuează sau solicită măsurători şi determinări, examinează probe de produse
şi de materiale, în unităţi şi în afara acestora, pentru clarificarea unor situaţii de pericol;
c) dispune sistarea activităţii sau scoatere din funcţiune a echipamentelor tehnice,
în cazul în care constată o stare de pericol iminent de accidentare au de îmbolnăvire profesională
şi sesizează, dacă este cazul, organul de urmărire penală;
d) acordă angajatorilor, persoanelor juridice şi fizice, autorizaţia de funcţionare
din punct de vedere al securităţii muncii;
e) retrage autorizaţia de funcţionare, dacă se constată că prin modificarea
condiţiilor care au stat la baza emiterii acesteia nu se respectă prevederile legislaţiei în vigoare;

11
 f) cercetează accidentele de muncă conform Normelor metodologice privind
comunicarea, cercetarea, înregistrarea, raportarea şi evidenţa accidentelor de muncă:
g) coordonează activitatea de instruire şi informare a angajaţilor în domeniul
securităţii, sănătăţii şi al rekaţiilor de muncă şi urmăreşte activitatea de formare a specialiştilor în
domeniu;
h) controlează aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la certificarea produselor,
maşinilor, utilajelor şi a echipamentelor de protecţie din punct de vedere al securităţii în muncă,
la intrarea acestorape teritoriul naţional, prin inspectprii de muncă sau prin organisme acreditate
de Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei;
i) controlează respectarea îndeplinirii cerinţelor legale referitoare la sănătatea în
muncă şi la înlăturarea riscurilor de îmbolnăviri profesionale.
Inspectorii de muncă, funcţionari publici, au în domeniul protecţiei muncii,
drepturile stabilite de art. 19 din Legea nr. 108/1999;
a) acces liber, permanent şi fără înştiinţare prealabilă, în sediul persoanei juridice
şi în orice alt loc de muncă organizat de aceasta;
b) să solicite conducerii persoanei juridice sau persoaei fizice documentele şi
informaţiile necesare pentru realizarea controlului sau pentru efectuarea cercetărilor accidentelor
de muncă;
c) să procure dovezi, să efectueze investigaţii sau examene, să ceară prezentarea
documentaţiei pe care o consideră necesară, să realizeze măsurători sau să preleveze mostre de
substanţe utilizate în procesul de producţie;
d) să impună ca abaterile constatate să fie remediate pe loc sau într-un timp
limitat;
e) să ceară, acolo unde este cazul, modificarea instalaţiilor sau a proceselor
tehnologice utilizate, dacă acestea nu asigură securitatea lucrătorilor la locul de muncă;
f) să dispună întreruperea sau suspendarea imediată a proceselor de muncă, atunci
cînd constată o stare de pericol iminent de accident sau de îmbolnăvire profesională pentru
lucrătorii care participă la procesul de producţie sau pentru alte persoane;
g) să apeleze la organisme create pentru a verifica starea locurilor de muncă sau a
materialelor folosite;

12
 h) să dispună măsuri atunci cînd conducătorul persoanei juridice nu îşi
îndeplineşte obligaţiile legale;
i) să sesizeze organele de urmărire penală când constată comiterea unei
infracţiuni;
j) să intre în toate locurile în care se efectuează lucrări ce implică riscuri pentru
securitatea şi sănătatea lucrătorilor;
k) să ceară informaţii de la orice persoană şi despre orice problemă care constituie
obiectul controlului;
l) să propună retragerea autorizaţiei de funcţionare din punct de vedere al
securităţii muncii, dacă constată că, prin modificarea condiţiilor care au stat la baza acesteia, nu
se respectă prevederile legislaţiei în vigoare.
Art. 24 al Legii nr. 108/1999 prevede că, în cazul săvârşirii repetate de către angajatori a
unor abateri grave de la normele de securitate şi sănătate în muncă, Inspecţia Muncii poate cere
radierea persoanei juridice din registrul comerţului, iar art. 178 al. 1 din Codul Muncii stabileşte
că, pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii în muncă, instituţia abilitată prin lege poate dispune
limitarea sau interzicerea fabricării, comercializări, importului ori utilizării cu orice titlu a
substanţelor şi preparatelor periculoase pentru salariaţi. De asemenea, inspectorul de muncă
poate, cu avizul medicului de medicină a muncii, să impună angajatorului să solicite
organismelor competente, contra cost, analize şi expertize asupra unor produse, substanţe sau
preparate considerate a fi periculoase, pentru a cunoaşte compoziţia acestora şi efectele pe care
le-ar putea produce asupra organismului uman.
Ministerul Sănătăţii ca organ al administraţiei publice care înfăptuieşte strategia de
ansamblu în domeniul sănătăţii, emite norme obligatorii privind igiena muncii şi avizează
standarde şi acte normative, elaborate de alte organe, care privesc sănătatea salariaţilor la locul
de muncă – Art. 13 din Hotărârea Guvernului nr. 743 din 3 iulie 2003 privind organizarea şi
funcţionarea Ministerului Sănătăţii.
Alte organe care participă la realizarea măsurilor de securitate şi sănătate în muncă sunt:
Comisia Naţională pentru Controlul Activităţii Nucleare, Inspecţia de stat pentru cazane,
recipienţi sub presiune şi instalaţii de ridicat, Comandamentul pompierilor, Institutul Naţional
de securitate minieră şi protecţie antiexplozivă, Inspecţia pentru construcţii, precum şi alte
inspecţii care acordă organelor Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, precum şi

13
Inspecţiei Muncii sprijinul de specialitate necesar pentru cercetarea evenimentelor legate de
încălcarea sănătăţii şi securităţii în muncă.
Consiliul de prevenire a riscurilor, organizat prin Ordinul nr. 35 din 24 ianuarie 1997 al
ministrului Muncii şi Solidarităţii Sociale privind aprobarea constituirii Sistemului Ministerului
Muncii şi Solidarităţii Sociale de certificare a conformităţii echipamentelor tehnice, a
echipamentului individual de protecţie şi a celui de lucru cu cerinţele de protecţie a muncii, este
un organ consultativ format de reprezentanţi ai organismelor de certificare şi al laboratoarelor de
încercări, din reprezentanţi ai Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei, precum şi din
experţi autorizaţi în domeniul certificării.
Atribuţiile Consiliului de prevenire a riscurilor, conform art. 7 din Regulamentul propriu
de funcţionare, sunt următoarele:
- analizează dosarele organismelor de certificare şi ale laboratoarelor de4 încercări
care solicită recunoaşterea de către Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei a
capacităţii acestora de a îndepklini cerinţele prevăzute de reglementările în vigoare pentru
certificarea calităţii de protecţie a echipamentelor tehnice, a echipamentului individual de
protecţie şi a celui de lucru;
- avizează documentele cu caracter tehnic privind recunoaşterea, elaborate de
către Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei în colaborare cu părţile interesate;
- participă la schimbul de informaţii în domeniul certificării, în ţară şi în
străinătate.
Rolul sindicatelor în asigurarea sănătăţii şi securităţii în muncă.
Unul dinscopurile urmărite de sindicate este promovarea intereselor profesionale,
economice şi sociale ale membrilor acestora, în care un rol important îl ocupă măsurile privind
sănătatea şi securitatea în muncă. Rolul sindicatelor în realizarea securităţii şi sănătăţii în muncă
se manifestă pe mai multe planuri:
a) Organizaţiile sindicale se pot adresa autorităţilor publice competente
propunerio de legiferare în domeniile de interes sindical.
b) Sindicatele acţionează pentru concretizarea unor măsuri referitoare a sănătatea
şi la sănătatea şi securitatea în muncă în unităţi, ramuri de activitate sau la nivel naţional, cu
prilejul încheierii contractelor colective de muncă. De pildă , în Contractul colectiv de muncă
unic la nivel naţional pe anul 2003, în art. 19, s-a convenit ca părţile să depună toate eforturile

14
pentru aplicarea riguroasă a sistemului instituţionalizat prin legislaţia în vigoare în vederea
ameliorării permanente a condiţiilor de muncă, asigurând totodată, includerea în contractele
colective de muncă a măsurilor prevăzute de Legea NR. 90/1996. Prevederile suplimentare de
punere în aplicare a măsurilor de protecţie a muncii sunt necesare deoarece actele normative în
materia protecţiei muncii stabilesc doar plafonul necesar al măsurilor de protecţie a muncii, iar
dacă părţile contractului colectiv de muncă găsesc utile şi alte măsuri de protecţie a muncii în
unitatea respectivă şi le prevăd în contract, ele sunt obligatorii atît pentru patroni, cât şi pentru
salariaţi.
c) În domeniul realizării efective a măsurilor de protecţie a muncii, sindicatele au
posibilitatea participării la şedinţele consiliilor de administraţie, unde se dezbat probleme de
interes profesional şi social, deci şi de analiză a realizării măsurilor de sănătate şi securitate în
muncă, a cauzelor accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale, precum şi la stabilirea
măsurilor de prevenire a acestora.
d) Reprezentanţii sindicatelor din unităţi fac parte din comisiile mixte ce
identifică, pe baza analizei factorilor de risc, locurile de muncă cu pericol deosebit. Sindicatele
mai sunt consultate la acordarea echipamentului individual de protecţie. Hotărârea Guvernului
nr. 261/2001 privind criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii
deosebite, în art. 3 al. 1 lit. a şi Normele de aplicare a Hotărârii Guvernului r. 261/2000, aprobate
prin Ordinul nr. 352 din 7 mai 2001 al ministrului muncii, solidarităţii sociale şi familiei,
precizează că nominalizarea locurilor de muncă propuse a fi încadrate în condiţii deosebite de
face de către angajator împreună cu sindicatele reprezentative, potrivit legii, sau, după caz, cu
reprezentanţii salariaţilor în cadrul Comitetuilui de securitate în muncă, acolo unde este înfiinţat.
Totodată sindicatele sunt consultate de conducerile persoanelor juridice la elaborarea anuală a
programelor proprii de măsuri de protecţia muncii pe baza evaluării riscurilor la locurile de
muncă (art. 4 al. 1 din Normele metodologice privind finanţarea cheltuielilor pentru realizarea
măsurilor de protecţie a muncii). Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2000 privind
măsurile ce pot fi aplicate în perioadele cu temperaturi extreme pentru protecţia persoanelor
încadrare în muncă şi Hotărârea Guvernului nr. 580 din 6 iulie 2000 pentru aprobarea Normelor
metodologice în materie prevăd că măsurile de protecţie a salariaţilor, în asemenea cazuri, vor fi
discutate şi adoptate de comun acord de către angajator cu reprezentanţii sindicatelor, după caz,
cu reprezentanţii aleşi ai salariaţilor.

15