DOZAREA BILIRUBINEI

Considerații generale

 Bilirubina este o substanță

endogenă, produsă în
macrofagele sistemului
reticulo-endotelial ca rezultat
al degradării hemului, mai
exact a nucleului de
protoporfirina (din diverse
hemoproteine).
Metabolismul
bilirubinei
 Etapa splenică - degradarea
hemului în splină cu formarea de
bilirubină indirectă (BI)
 Etapa de transport - BI legată de
albumină (în sânge)
 Etapa hepatică - absorbția
hepatică a BI și conjugarea cu
acidul glucuronic catalizată de
UDP-glucuronil transferază și
formarea de bilirubină directă
(BD)
 Etapa intestinală - transformarea
BD în pigmenți biliari de către
flora intestinală
 Etapa de excreție a pigmenților
biliari în urină și scaun
Bilirubina indirectă (BI)
 Liposolubilă, formată pre-hepatic prin oxidarea hemului
 Transportată la ficat sub forma unui complex hidrosolubil bilirubină-
albumină.
 Nu este filtrată de rinichi, deci nu apare în urina persoanelor sănătoase.
 BI se poate oxida la biliverdină => potențial antioxidant
 BI are și un potențial toxic; excesul conduce la apariția kernicterului.
 BI este fotosensibilă – lumina o schimbă într-o formă hidrosolubilă =>
fototerapie
Bilirubina directă (BD)

 Hidrosolubilă, formată în ficat prin conjugarea cu acidul

glucuronic, reacție catalizată de UDP-glucuronil transferază
 Conjugarea bilirubinei indirecte de ficat reprezintă o modalitate
de detoxifiere.
 Bilirubina conjugată este exportată în bilă și transportată prin
căile biliare în intestin unde, sub acțiunea florei intestinale,
suferă o serie de reduceri succesive până la formarea
pigmenților biliari (urobilinogen și stercobilinogen)
 Stercobilinogenul și o mică parte a urobilinogenului sunt
excretate în materiile fecale
 Cea mai mare parte a urobilinogenului este reabsorbită
intestinal sau eliminată prin urină.
Bilirubina directă (BD)

Bilirubina mono-glucuronid Bilirubina di-glucuronid

Principiul metodei

 Acidul sulfanilic cu nitritul de sodiu formează acidul sulfanilic

diazotat (reactiv diazo).
 În prezența dimetilsulfoxidului (DMSO), acidul sulfanilic diazotat
reacționează cu toate bilirubinele formând azo-bilirubina.
 În absența DMSO, doar bilirubina directă formează azo-bilirubina.
 Intensitatea colorației măsurată la 550 nm este direct proporțională
cu concentrația bilirubinei.

 Bilirubina indirectă (BI) = Bilirubina totală (BT) - Bilirubina directă (BD)

BI = BT - BD
Mod de lucru
 Proba: ser ne-hemolizat
Determinarea Bilirubinei totale:
 Se prepară reactivul de lucru, exact înainte de folosire, prin
amestecarea a 5 părți de reactiv R1 cu o parte reactiv R2. Se evită
expunerea directă la lumină.
S (µL) P (µL)
Reactiv 300 300
Standard (S) 20 –
Probă (P) – 20

 Se amestecă și se citește absorbanța (A1) după 75 de secunde de

incubare.

Reactiv de lucru 60 (µL) 60 (µL)

 Se amestecă și se citește absorbanța A2 după 375 de secunde de

incubare.
Mod de lucru
 Calcul:
 Bilirubina în mg/dL= [(A2-A1)P/(A2-A1)S] x n
 n = concentrația standardului
 Factor de conversie: mg/dL × 17,1 = μmol/L

 Pentru BD, se repetă protocolul de mai sus dar fără

DMSO.

 Valori de referință
 BT: 0,3 - 1,1 mg/dL
 BD: 0,1 - 0,4 mg/dL
 BI: 0,2 - 0,7 mg/dL
VARIAŢII PATOLOGICE
Există trei cauze principale ale tulburărilor metabolismului
bilirubinei:

1. Producție crescută de pigment (bilirubină), care depășește

capacitatea de preluare și excreție a ficatului;

2. Defect de conjugare hepatică (defect de UDP-glucuronil

transferază);

3. Defect de excreție a bilirubinei conjugate din ficat și bilă (prin

leziuni intra-hepatice sau extra-hepatice obstructive).
Valori crescute ale bilirubinei indirecte (BI)

 Turnover crescut – prin rata crescută de distrugere a

eritrocitelor
 anemii hemolitice (defect enzimatic de G-6-PDH,
siclemia, talasemia etc.)
 hematoame
 transfuzii incompatibile => hemoliză
 anemii megaloblastice- eritropoieza ineficientă

 Defect de preluare la nivel hepatic

 determinat de unele medicamente
 Defect de conjugare a bilirubinei (activitate scăzută
a UDP-glucuronil-transferazei)
 icter neonatal
 deficit ereditar de enzimă
 sindromul Gilbert
 sindromul Crigler-Najjar
 deficit dobândit de enzimă
Valori crescute ale bilirubinei directe (BD)
 Obstrucție intra-hepatică
 genetică
 sindr. Dubin-Johnson
 sindr. Rotor
 colestază
 leziuni hepatice
 Obstrucție extra-hepatică a căilor biliare:
 calculi
 stricturi
 tumori
Obstrucția totală a fluxului biliar => scaune decolorate (lipsește
stercobilina) și urină decolorată (lipsește și urobilinogenul).
Clasificarea icterelor
Icter = colorația în galben a tegumentelor și sclerelor, care apare la
valori ale bilirubinei de peste 2 mg/dl.

1. Icter hemolitic (pre-hepatic)

 Cauză - degradarea crescută a hemului => producție de BI peste
capacitatea de conjugare pe unitatea de timp a ficatului (defectul
de glutation, defectul genetic de glucoză-6-fosfat dehidrogenază,
etc.)
Caracteristici:
 ↑ BI în sânge
 Urobilină ↑ în urină și stercobilină ↑ în scaune (urină și scaune
hipercrome)
 Bilirubina absentă în urină
Clasificarea icterelor
2. Icter hepato-celular (bifazic)
Cauze:
 Deficit de UDP-glucuronil transferaza: ↑ BI
 icter neonatal
 sindr. Crigler-Najjar
 sindr. Gilbert
 Obstrucția secreției BD din celula hepatică: ↑↑ BD
 sindr. Rotor
 sindr. Dubin-Johnson
 Disfuncția toxică a ficatului (ex. ciuperci toxice)
Clasificarea icterelor
3. Icter obstructiv
 Prin defect de pasaj al BD din celula hepatică în intestin,
situație numită și colestază
Cauze:
 Obstrucție intra-hepatică (medicamente)
 Obstrucție extra-hepatică (calculi, tumori, etc.)
Caracteristici:
 ↑ BD în sânge
 ↓ stercobilinogenului în scaune => ↓ stercobilinei => scaune
acolice
 urobilinogenul și urobilina complet absente în urină => urine
decolorate)
 Prezența BD și a sărurilor biliare în urină
 Nivel plasmatic ↑ de GGT și ALP (enzime de colestază)