Formele educației si interdependența lor

Lucuța Lucian-Dănuț
Modul pedagogic-nivel I postuniversitar

2021-2022

1
 Fiecare ființă omenească poate învăța în contexte dintre cele mai diferite - la şcoală,
acasă, prin joc, în grupul de prieteni, la locul de muncă, prin interacţiunea cu ceilalţi etc.
Altfel spus, putem învăța în orice context, în orice situație, în orice moment al vieții în care
suntem activi.
Lucrările de specialitate au împărțit formele educației în educaţia formală, educaţia
nonformală şi educaţia spontană sau informală.
Educaţia formală este forma principală de educație și se referă la ansamblul
acţiunilor sistematice şi organizate, elaborate şi desfăşurate în cadrul unor instituţii de
învăţământ specializate (şcoală, universitate etc.) în scopul formării personalităţii umane. În
acest context, educaţia şi instruirea sunt explicite, Ele au loc pentru a se atinge obiective clar
formulate, iar procesul educativ este intens continuu și cu informații concentrate. Un corp de
specialişti anume pregătiţi în acest sens asigură pregătirea elevilor în mod conştient şi
eşalonat,. Informaţiile transmise sunt atent selectate şi structurate, caracterizându-se prin
exactitate şi rigurozitate ştiinţifică, permiţându-se astfel o asimilare sistematizată a
cunoştinţelor şi facilitând dezvoltarea unor abilităţi şi deprinderi necesare integrării
individului în societate. Educaţia formală este influențată de exigenţele şi comandamentele
societății, iar rezultatele acţiunii educative sunt supuse unei evaluări care se realizează în
modalităţi şi după criterii bine stabilite.
Educaţia formală reprezintă principalul mecanism prin care societatea asigură
formarea şi dezvoltarea personalităţii membrilor săi şi se realizează în conformitate cu planuri
de învăţământ şi programe oficiale, prin activităţi structurate ierarhic şi cronologic, începând
cu grădiniţa şi terminând cu universitatea şi cu centrele de perfecţionare.
Printre avantajele principale ale educaţiei formale amintim posibilitatea realizării
unei evaluări individualizate de tip formativ şi dezvoltarea în mod sistematic a deprinderilor
de muncă intelectuală ale celui care se educă.
Ca și dezavantaje sau inconveniente amintim: concentrarea excesivă pe realizarea
competenţelor prevăzute de programa şcolară şi restrângerea libertăţii de acţiune a elevului,
fapt ce îl poate conduce la dezinteres, plictiseală, monotonie.
Educaţia neformală. numită și educație nonformală este reprezentată de sistemul
acţiunilor educative organizate intenţionat, sistematice, desfăşurate în cadru instituţionalizat,
dar situat în afara sistemului de învăţământ (de exemplu, în cluburi, asociaţii artistice şi
sportive, case ale elevilor şi studenţilor, tabere ş.a.m.d.). Instituţiile în care se desfăşoară
educaţia neformală nu au destinaţie educaţională explicită şi deci, nici finalităţi educaţionale
explicite.

2
 Conform Legii Educației Naționale nr. 1/2011, învăţarea în contexte nonformale este
considerată ca fiind învăţarea integrată în cadrul unor activităţi planificate, cu obiective de
învăţare, care nu urmează în mod explicit un curriculum şi poate diferi ca durată. Acest tip de
învăţare depinde de intenţia celui care învaţă şi nu conduce în mod automat la certificarea
cunoştinţelor şi competenţelor dobândite.
Această categorie de educaţie constă în activităţi paraşcolare, desfăşurate în mediul
socio-profesional, în unităţi economice, ştiinţifice, activităţi de perfecţionare, reciclare,
vizionări de expoziţii, vizite în unităţi economice etc. şi din activităţile perişcolare, care
constau în activităţi desfăşurate în mediul socio-cultural, respectiv în muzee, biblioteci,
cluburi, cercuri ştiinţifice, activităţile de loisir, de divertisment, utilizarea multimedia,
navigarea pe Internet, unele activităţi de autoinstruire şi autoeducaţie, "şcoala paralelă"
Educaţia nonformală permite lărgirea orizontului cultural, îmbogăţirea cunoştinţelor
din anumite domenii, dezvoltarea unor aptitudini şi interese speciale etc. Educaţia nonformală
prezintă avantajul unui spaţiu instructiv-educativ mult mai flexibil decât cel strict şcolar,
oferind astfel individului o mai mare libertate de acţiune, permiţând o mai bună selectare a
informaţiilor resimţite ca necesare de către cei care se instruiesc.
Competențele și atitudinile pe care elevii le cultivă în învățarea non-formală includ:
competențe interpersonale, competențe de lucru în echipă, simțul responsabilității, abilități de
planificare, încredere în sine, abilități de coordonare și organizare/management de proiect,
abilități practice de rezolvare a problemelor, disciplină, etc. Deoarece aceste abilități sunt din
ce în ce mai legate de dezvoltarea personală a indivizilor și contribuie la participarea activă în
societate și pe piața muncii, ele completează abilitățile dobândite prin educația formală.
Metoda folosită este destul de diferită de pedagogia folosită în educația formală. În ceea ce
privește educația non-formală, accentul se pune pe învățarea bazată pe acțiune, pe învățarea la
egal la egal și pe serviciul voluntar.
Dezavantajul major al educaţiei non-formale este legat de absenţa unor demersuri
evaluative sistematice, fapt care în absenţa unei autoevaluări riguroase şi obiective poate
conduce la serioase rămâneri în urmă ale beneficiarilor acestei forme de educaţie. Din acest
motiv, se recomandă o alternanţă judicioasă a educaţiei nonformale cu cea formală.
Acţiunile incluse în cadrul educației de acest gen se caracterizează printr-o mare
flexibilitate şi vin în întâmpinarea intereselor variate, individuale ale elevilor. Educaţia de tip
non-formal a existat dintotdeauna. Ceea ce este nou în prezent în legătură cu această formă de
educație constă în organizarea ei planificată. În unele situații, educația non-formală poate fi o
cale de ajutor pentru pedagogie.

3
 Printre obiectivele specifice acestei educații, se pot enumera:
a) susținerea celor care doresc să-şi dezvolte sectoare particulare în comerț,
agricultură, servicii, industrie etc;
b) ajutarea populației pentru a exploata mai bine resursele locale sau personale;
c) alfabetizarea;
d) desăvârșirea profesională sau inițierea într-o nouă activitate;
e) educația pentru sănătate sau timpul liber etc.
Educaţia neformală reprezintă un mecanism mai flexibil, mai elastic decat educaţia
formală şi oferă celor care se educă o libertate de acțiune mai mare, valorificând o pedagogie
diferenţiată, individualizată şi personalizată.
Ca posibile dezavantaje amintim lipsa de responsabilizare a celor care se educă în
procesul achiziţionării noului, precum şi absenţa unor demersuri de evaluare sistematică.
Raportul educaţiei nonformale cu educaţia formală este unul de completare, atât din
punct de vedere al conţinutului, cât şi al şi formelor și metodelor prin care se realizează.
Educaţia informală, care mai este numită și educație difuză, incidentală, spontană,
neintenţionată are loc în contextul activităților cotidiane, prin influenţele de ordin formativ
zilnice neorganizate şi nesistematice, care au loc în urma interacţiunilor individului cu alte
persoane în mediul social, cultural, economic etc. Deşi sunt acţiuni care nu îşi propun în mod
explicit atingerea unor finalităţi educaţionale, influenţele lor educative pot fi semnificative şi
relevante pentru modelarea personalităţii omului. Astăzi, se poate afirma că elevii nu mai
învaţă doar de la profesori, ci şi unii de la alţii, iar şcoala trebuie să recunoască influenţa şi
importanţa pe care societatea în ansamblul ei o are asupra elevilor. Personalitatea omului este
dată nu doar de moștenirea sa genetică, ci și de interacțiunea cu mediul socal. Ambianţa
familială, grupurile de prieteni, grupurile profesionale, etnice, colectivităţile, cartierele,
mijloacele de comunicare în masă (mass-media), interacţiunile din mediul social, cultural,
economic, al comunităţii sunt exemple de acest gen.
Informaţiile şi cunoştinţele transmise în cadrul educaţiei informale sunt informaţii
nestructurate în funcţie de valoarea lor euristică, dobândite de multe ori la întâmplare,
involuntar, în anumite împrejurări ale existenţei individului (mass-media, întâlniri, discuţii,
etc.). În contextul informai de educaţie, iniţiativa învăţării revine individului; Pentru educaţia
informală, importante sunt încercările şi trăirile existenţiale, care, adunate şi selectate, pot
încuraja raporturi mai eficiente faţă de realitatea înconjurătoare.
Din punct de vedere al relațiilor dintre cele trei forme de educație, având în vedere
caracterul eterogen al componentelor acestei ecuații (cadrele, mijloacele prin care se

4
desfășoară, conţinuturile şi poziţiile diferite ale educaţilor), această variabilitate este
binevenită dacă e să ne raportăm la situaţiile tot mai complexe în care oamenii se regăsesc în
societatea de azi.
Fiecare dintre cele trei forme ale educaţiei au câte ceva specific de îndeplinit, fiind de
preferat ca toate trei să își pună amprenta asupra personalității fiecărei ființe umane.
Cele trei forme ale educaţiei au, fiecare, mecanisme proprii de acţiune şi
funcţionalitate proprie şi, cu toate acestea, intră în relaţii de interdependenţă, de
complementaritate, de completare şi susţinere reciprocă, mai ales în contextul educaţional
general din prezent, care valorizează responsabilizarea maximă a celor care se educă,
implicarea părinţilor şi a comunităţii în procesul educaţional, interdisciplinaritatea,
transdisciplinaritatea, educaţia permanentă, globalizarea etc.
Educaţia din prezent nu se poate reduce doar la instruirea şi educarea de tip formal.
Trebuie să se țină cont și de celelalte două forme, de particularităţile, mecanismele şi
modalităţile de realizare şi valorificare a acestora. Totodată, educaţia formală, ca formă
principală de educație, ghidează, articulează şi integrează achiziţiile dobândite prin
intermediul educaţiei neformale şi informale într-o modalitate care să permită structurarea
sistemului cognitiv al individului, formarea capacităţilor, a competenţelor, a atitudinilor şi
comportamentelor acestuia.
Ar fi ideal ca congruența şi integrarea celor trei forme ale educaţiei să se realizeze
ţinându-se cont de finalităţile educaţiei formale, cea mai importantă, precizate expres în
documentele curriculare.
În concluzie, este necesară asigurarea unui spaţiu instructiv-educativ în care cele trei
forme de educaţie trebuie să se sprijine şi să se potenţeze reciproc.

5
Bibliografie:
1. Cucos C., (2015), editia 3, Pedagogie, editura Polirom Iași
2. Ionescu M., (2007), Instructie si educatie, editura Vasile Goldiș University Press, Arad
3. Patrauta T., (2010), Fundamentele pedagogiei, editura University Press, Arad