Riga Crypto și lapona Enigel

de Ion Barbu

Poemul alegoric ”Riga Crypto și lapona Enigel”, publicat în anul 1924 și

inclus în ciclul ”Uvedenrode” din volumul ”Joc secund” în anul 1930, aparține
poetului și matematicianului Ion Barbu, reprezentant al modernismului în
perioada interbelică.

Poezia aparține etapei baladic-orientală a scriitorului, părând o poveste de

dragoste tristă și sumbră, amintind, parcă, de celebrele cupluri nefericite:
”Tristan și Isolda”, ”Romeo și Julieta”.

Treptat, balada se transfigurează, iar povestea începe să fie simțită ca o

exprimare simbolică a unei aspirații umane. Iubirea este calea de acces către
înțelesul mai profund al vieții.

Tema este aceea a iubirii neîmplinite și a geniului feminin, aflat de această

dată în opoziție cu opera lui Mihai Eminescu: ”Luceafărul”, autorul însuși
numindu-și opera: ”un Luceafăr întors”.

Titlul este compus din două substantive proprii, reprezentând personajele

antitetice eponime. Tudor Vianu încearcă o descifrare a sonorității acestora
apelând la etimologie, cuvântul ”kryptos” însemnând ascuns, tainic, altfel spus,
identificarea printr-un suflet ascuns, disproporționat ca și valoare în raport cu
dimensiunile fizice ale regelui Crypto.

Sub aspect prozodic, se remarcă 27 de strofe inegale, cu rimă încrucișată

și măsură de 8-9 silabe.

Dialogul din prima parte a operei încadrează povestea într-o ramă, un

context potrivit unui cântec folcloric acompaniat, spus ”la spartul nunții în
cămară”. Ca poziționare în timp, emițătorul ”menestrel” trimite cu gândul la o
poveste din Evul Mediu. Cântecul este construit respectând canoanele baladei
fantastice, iar formula introductivă are rezonanță de basm.

Următoarele strofe prezintă mediul de viață și particularitățile regelui

Crypto. Strofa a cincea descrie terenul humos, care constituie regatul ”craiului
bureților”. Secvența-cheie care îl caracterizează pe acesta constă în epitetul
”inimă ascunsă”, deoarece regnul vegetal nu este înzestrat cu sentimente.

Iubirea este pentru Rigă o aspirație la care nu poate ajunge, el

neaparținând pe deplin nici lumii vegetale, nici celei animale, fiind o ciupercă
înzestrată cu sentimente. Inima este elementul separator dintre cele două
regnuri și constituie o formă de cunoaștere neînțeleasă de semenii craiului,
aceea a trăirii și emoției.

El este superior tuturor plantelor, dar inferior oamenilor, ființe cu ”sufletul

fântână”. Încercând să găsească înțelegere printre flori și bureți, a eșuat, aceștia
neputând să-i ofere consolarea de care avea nevoie. Așadar, nu-i rămânea decât
o singură opțiune: a-și căuta afecțiune într-o ființă superioară lui, lapona Enigel.

Strofele 8-9 realizează o introducere, de această dată, a laponei, ființă

umană mică, liniștită, întruchipând o lume superioară echilibrată. Traiectul
acesteia nu este bine definit: vine ”din țări de gheață urgisite” și se îndreaptă
spre sud, având ca pretext transhumanța: ”De la iernat la pășunat / În noul an
să-și ducă renii”.

Ea adoarme în poiana Rigăi, fără însă a-l observa pe acesta. Visul este
activarea porții de comunicare dintre cei doi. Dialogul, cu chemările lui de
ceremonial magic, repetat de trei ori, deschide spectacolul dramatic al nunții
eșuate.

Mai întâi, craiul o îmbie pe fată, oferindu-i lumea peste care domnește.
După refuzul acesteia, recurge la sacrificii, iar în urma celui de-al doilea refuz
este gata să-i dea valorile supreme ale lumii lui: somnul fraged și uitarea.

Opoziția dintre cei doi se manifestă cu precădere în versurile: ”Rigă

Crypto, Rigă Crypto, ... , Eu de umbră mult mă tem”. Lumina și umbra devin
simboluri particulare ale dimensiunilor de manifestare sprirituală.

Lumea umbrei presupune o dezvoltare exclusiv materială, în care somnul,

metaforic, definește maya, iluzia acestei dimensiuni, și amorțirea sprirituală: ”La
umbră numai carnea crește / Și somn e carnea, se dezumflă / Dar vânt și umbră
iar o umflă”. Se poate observa soarta omului comun, destinat renașterilor
succesive: ”Când valuri află un mormânt / Răsar în urmă valuri” (Luceafărul)

În strofele 17-20 se oferă o explicație a laponei în legătură cu temerile

acesteia: mărturisește apartenența la un cult solar, în care soarele se asociază
înțelepciunii (”Mă-nchin la soarele înțelept / Că sufletu-i fântână-n piept”), iar
lumina domină infinitul, profunzimea. Întâlnirea cu Crypto este doar o capcană
pe care o ocolește cu luciditate.

Finalul reprezintă o subtilă așezare în legendă a ”nebunului Rigă Crypto”,

acum încadrat în categoria plantelor otrăvitoare.

Așadar, consider că prin folosirea tehnicii narative a povestirii în ramă și

prin prezentarea a două personaje antitetice cu aspirații diferite și destine opuse,
opera ”Riga Crypto și lapona Enigel” este un poem alegoric unic în literatura
românească, o capodoperă a lui Ion Barbu.