Limba română

Potrivit interpretărilor din lucrarile de referintă apărute in ultimul deceniu,

„lexicul reprezintă totalitatea cuvintelor dintr-o limbă”. (Limba romana contemporana.
Lexicul, Angela Bidu-Vranceanu, Narcisa Florascu, ed. Humanitas Educational, Bucuresti,
2005, pag. 13). Această categorie se găsește ca fiind o unitate ce prezinta dificultati in
delimitare si analiza, atât din cauza cantitatii cat si a mobilitatii cuvintelor intr-o limba.
Astfel, se impune distinctia dintre lexicul comun reprezentand cuvintele care asigura
intelegerea dintre vorbitori si lexicul specializat, care cuprinde diverse categorii. „Numim
vocabular al limbii romane contemporane multimea cuvintelor in uz incepand cu mijlocul
secolului al XIX-lea, de cand dateaza modernizarea sintaxei si a vocabularului insusi.”
(Limba romana contemporana. Vocabularul, Ion Coteanu, Narcisa Florăscu, Angela Bidu-
Vranceanu, ed. Didactica si Pedagogica, Buc., 1985). Ca urmare, vocabularul limbii
romane contemporane este multimea de cuvinte in uz din toate aspectele luate de limba
romana in actuala etapa de dezvoltare a culturii nationale.
Cuvantul reprezinta unitatea de referinta in definirea multor concepte lexicale si
lingvistice. Acesta pare a fi ceva bine cunoscut, dar interpretarea lui nu s-a dovedit a fi
deloc simpla. Identitatea cuvantului se constituie din mai multe elemente: forma, sens,
categorie gramaticala. Cuvantul constituie in primul rand o structura fonica si grafica
stabila, pe care vorbitorii invata sa o recunoasca si sa o reproduca.
Cuvantul poate fi definit din mai multe puncte de vedere. Lingvistica traditionala ne
ofera cea mai simpla definitie: „este un grup de litere (intr-o transcriere alfabetica,
silabica, ideograma), aflat intre doua spatii tipografice (blancuri).” (Limba romana
contemporana. Lexicul, Angela Bidu-Vranceanu, Narcisa Florascu, ed. Humanitas
Educational, Bucuresti, 2005, pag 14). Din perspectiva lingvisticii moderne, una dintre cele
mai importante definitii ale cuvantului este aceea de semn lingvistic. „Semnul lingvistic
este o entitate fizica cu doua fete, reunirea solidara si arbitrara a imaginii obiectului numit,
careia i s-a spus semnificat (fr. segnifié), cu imaginea corpului fonetic al semnului, numita
semnificant (fr. signifiant).” (Limba romana contemporana. Lexicul, Angela Bidu-
Vranceanu, Narcisa Florascu, ed. Humanitas Educational, Bucuresti, 2005, pag. 16).
Delimitarea laturilor semnului impune definirea altor concepte fundamentale: semnificatia
si sensul. Limba este un sistem de semne. Saussure este autorul unei teorii originale a
semnului lingvistic. Ideile formulate de catre invatatul genevez pornesc de la critica unei
conceptii foarte raspandite despre semne si limba conform careia limba este o lista de
cuvinte carora le corespunde fie un concept, fie un lucru. Saussure considera aceasta terie
gresita. In primul rand ideea ca limba este o lista de nume conduce catre relatia dintre
nume si lucruri, intelegandu-se ca relatia este simpla si fireasca. In al doilea rand, Saussure
considera limba un nomenclator de unde se poate deduce ideea ca notiunile preexista
cuvintelor.
Fiecare cuvant constitie unitatea dintre latura sonora si semnificatie. Obiectul si latura
sonora nu au o legatura necesara. Astfel, pe pamant ar fi existat o singura limba. Semnul
obiectului este reprezentat de invelisul sonor.
Relatia dintre sensul lexical si notiune, a constituit in ultimii ani obiectul de studiu a
numeroase cercetari de specialitate. Lingvisti pun uneori semn de egalitate intre sensul
cuvantului si notiune, chiar daca pe de-o parte notiunea poate fi exprimata numai printr-un
singur cuvant (pat, măr), dar si printr-o imbinare de cuvinte (masină de spălat rufe, fier de
calcat). Pe de alta parte, nu fiecare cuvant comunica o notiune. Exista unitati elaborate si
de celelalte elemente constitutive ale constiintei (estetice, emotionale, volitive si alte
reflectari ale realitatii). Sensul acestora este legat doar de sentimente, emotii. Exista si
cuvinte la care sensul exprima doar notiunea. Acestea poarta notiunea de termeni tehnici (
morfem, atom, nucleu).
Notiunea are ca si componente constitutive, doua elemente: obiectul si gandirea.
Notiunea pisică, incorporează totalitatea ideilor esentiale care pot fi exprimate in legatura
cu acest animal. Rezulta ca limba este un element indispensabil in formarea notiunii, in
acest caz ea jucand un rol auxiliar, ca si instrument al gandirii si nu ca si continut al
acesteia.
Delimitarea laturilor semnului impune definrea a doua concepte fundamentale:
semnificația și sensul. Acestea apar de multe ori ca termeni (cvasi)sinonimi in
determinarea procesului care asociaza un obiect, o fiinta, o notiune unui semn susceptibil
sa-l evoce. „Semnificatia/ sensul coincid cu latura semnificat a semnului si alaturi de
valoarea lexicala exprima si o valoare gramaticala. In ansamblu, prin semnificat se reda
imaginea mentala atasata semnificantului care il exprima.
Distinctia dintre semnificatie si sens se bazeaza pe interpretarea celei dintai ca o
imagine generalizatoare, care exclude caracteristicile diferentiatoare ale obiectelor, iar
particularizarea ei se realizeaza in si prin contextele situationale sau verbale pur si simplu.
In situatia din urma, procedeul consta in reorientarea cuvantului catre obiecte, privite sub
una din infatisarile lor sau printr-una din insusirile lor posibile cuprinse in mod virtual si
globalin semnificatie. Aducerea uneia dintre aceste infatisari sau insusiri in centrul atentiei
a fost numita sens sau o semnificatie actualizata.” Limba romana contemporana. Lexicul,
Angela Bidu-Vranceanu, Narcisa Florascu, ed. Humanitas Educational, Bucuresti, 2005,
pag. 18).
Multe lucrari de specialitate propun sensului diverse tipologii: sens fundamental, sens
primordial, sens principal, sens propriu etc. In interpretarea generala, unele dintre aceste
categorii corespund semnificatiei. Cea mai potrivita distinctie este cea dintre denotatie si
conotatie.
Problemele puse de actul denotarii sunt complexe si nu actioneaza doar in sfera
lingvistica. Denotatia reprezinta actul prin care unui obiect, lucru, fenomen, fiinta, idee,
actiune, i se atribuie un nume. Aceasta asigura echilibrul semantic al cuvantului.
Conotatia exprima valori secundare ale semnificatului unui cuvant. Acestea se pot
delimita in mai multe moduri. Daca acceptam diferentierea dintre semnificatie si sens,
corespunde celui din urma.
Produsele spirituale si materiale ale oricarei activitai omenesti capata valoare numai in
procesul coomunicarii lor cu alte fiinte umane. Limba este cel mai important mijloc de
comunicare, iar importanta comunicarii intre oamnei da dimensiunile valorii pe care
aceasta o are pentru noi. Importanta limbii ca mijloc de comunicare reiese si din faptul ca,
dintre persoanele cu deficiente vizuale si cele cu deficiente auditive, din punct de vedere
intelectual cei cu deficiente vizuale se dezvolta mai bine. de simtul vazului, dar avandu-l
pe cel al auzului, acesta le permite sa achizitioneze limbajul, prin care „vad” mai mult
decat cu ochii. Surzii, inaccesibili limbajului, evolueaza greu din punct de vedere
intelectual. Acestia nu au posibilitatea sa-si insuseasca instrumentele unei gandiri abstracte
complexe.
Limba, ca mijloc de comunicare intre membrii unei societati, este influentata de mediul
in care functioneaza. Intr-o limba de cultura cum este romana exista zeci de mii de cuvinte.
Dictionarele inregistreaza de la 50 000 pana la aproximativ 150 000 de cuvinte. Nici un
vorbitor al acestei limbi nu utilizeaza personal un numar atat de mare de cuvinte. El
recurge la 4000 pana la 10 000 de cuvinte in functie de gradul de cultura inregistrat. Cei ce
vorbesc limba lor materna ii recunosc in mod spontan cuvintele. Acesata constituie o
caracteristica a limbii in cauza.
Vocabularul este partea cea mai mobila a limbii fiind strans legata de evolutia
societatii: aparitia si disparitia notiunilor, modificarea intelesurilor si a sensurilor lor.
Gramatica este si ea influentata la randul ei de evolutia vocabularului. Elementele de
vocabular folosite in mod frecvent la un moment dat sunt destinate eliminarii in perioada
imediata.
„In sanul vocabularului se disting doua sfere: masa vocabularului, care se innoieste tot
timpul, si fondul principal lexical, care e relativ constant. Asupra acestei impartiri exista un
consens din punct de vedere teoretic, dar delimitarea celor doua compartimente este supusa
discutiilor. Criteriile dupa care se defineste fondul principal pot varia, iar aplicarea
criteriilor pentru determinarea concreta a cuvintelor care fac parte din el este si mai mult
supusa arbitrarului. Fac parte din fondul principal cuvintele care au radacini profunde in
limba, fara perspectiva de a disparea intr-un viitor apropiat. Sunt cele care au dat nastere la
numeroase derivate, care au mai multe sensuri, care intra in expresii frazeologice si mai
ales sunt mult intrebuintate. Daca notiunea pe care o denumeste inceteaza de a fi
interesanta, cuvantul ramane totusi viu din cauza ca ii raman si alte sensuri, isi pastreaza
unele derivate, figureaza in expresii frazeologicecare continua sa fie folosite. Astfel, fiind
elemente durabile, cuvintele din fondul principal dau stabilitate nu numai vocabularului, ci
si gramaticii, caci formele morfologice noi nu sunt admise la cuvintele foarte mult folosite,
deci mereu prezentate, cu flexiunea lor veche, in mintea vorbitorilor. Astfel, cu toate
mobilitatea masei vocabularului, lexicul nu se schimba repede, din cauza ca elementele lui
cele mai mult folosite sunt stabile.” (Tendinte actuale ale limbii romane, Al. Graur, ed.
Stiintifica, Buc., 1968, pag. 271-272).

1. Argoul-privire generala
De ce trebuie cultivata limba? Din numeroase motive, unul mai important decat altul.
Fiecare om ste unic si foloseste moduri de exprimare diferite in functie imprejurarea in
care se află, având felul sau specific de a vorbi. Normele impuse limbii ne ajuta sa ne
intelegem unii cu altii, iar abaterile de la normele academice tradeaza adesea lipsa de
cultura a vorbitorilor. Astfel trebuie sa facem totul pentru a elimina astfel de abateri.
„Dintre toate compartimentele limbii, cel mai mobil este vocabularul, lucru care apare clar
in vremea noastra, cand normele fixeaza in in oarecare masura morfologia si sintaxa, chiar
pronuntarea, dar nu pot impiedica nici disparitia unor cuvinte traditionale, nici
introducrerea multor neologisme.” (Dictionar al greselilor de limba , Alexandru Graur,
Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, 1982, Bucuresti, Calea Victoriei 125).
E recunoscut faptul că stilul cult actual se apropie de oralitatea familiară, din care
împrumută masiv cuvinte, locuţiuni, modele sintactice, procedee stilistice. Pătrunderea
masivă a elementelor de oralitate în stilul scris e un fenomen foarte evident, care a fost de
mai multe ori comentat din punct de vedere lingvistic şi care a trezit reacţii contradictorii:
de la satisfacţia în faţa expresivităţii, a vivacităţii inventive şi a pitorescului pe care le
aduce în scris registrul colocvial, până la iritarea produsă de neglijenţele exprimării, de
încălcarea normelor, de prezenţa unui lexic considerat de obicei vulgar.
Suntem cu totii martori la introducerea necontenita de termeni noi. Schimbarile
societatii sunt strict paralele cu evolutia vocabularului. Cuvintele noi apar impreuna cu
obiectele pe care le denumesc, fie ca este vorba de cuvinte existente, dar necunoscute de
noi, fie ca este o notiune care a fost inventata recent. Multe cuvinte dispar o data cu
schimbarile din societate. Ilustrarea acestei dependente s-a facut mai usor in vocabular,
compartimentul cel mai sensibil al limbii in ceea ce priveste determinarile externe. In
vocabularul unei limbii se oglindeste fidel marile prefaceri din societatea in cadrul careia
functioneaza.
„Schimbările de vocabular sunt strict paralele cu evoluţiile societăţii: un cuvânt ca
postelnic nu mai are la ce să ne servească astăzi, decât dacă evocăm trecutul, iar un cuvânt
ca dispecer nu avea cum să fie cunoscut, deci nici întrebuinţat, acum două secole.
Cuvintele noi apar adesea împreună cu obiectele pe care le denumesc, fie că e vorba de
ceva existent de mai înainte, dar necunoscut de noi, de exemplu grape-fruit, fie că este o
noţiune care de-abia acum acuma a fost creată, de exemplu izotopi.” Graur, Alexandru,
1982, p. 6.
„Teza ca vocabularul se imbogateste in cursul istoriei datorita culturii materiale si
spirituale a vorbitorilor a devenit un loc comun in lucrarile lingvistice.” (Tratat de
lingvistica generala, Editura Academiei Republicii Socialiste Romania, Bucuresti, 1971, p.
9-Wald, Progresul, p. 73. ). Notiunea de progres nu poate fi separata de aceea de miscare,
evolutie sau dezvoltare. Ca si notiunea corelativa de regres, ea exprima rezultatul unei
transformari. „Este evident ca, pentru a vorbi despre progres in limba, a fost necesar mai
intai sa se ajunga la ideea ca limba este un fenomen in continua transformare. Acest punct
de vedere isi face loc, pe baza de argumente si intr-o formulare stiintifica, abia la inceputul
secolului al XIX-lea. Dar o serie de pareri in aceasta directie au fost exprimate cu mult
inainte, chiar din antichitate, de la primele cercetari privitoare la limbile concrete. (Lucia
Wald, Progresul in limba, editura Stiintifica, Bucuresti, 1969, p.8 ).
S-a mentionat de nenumarate ori faptul ca cel mai slab structurat compartiment al limbii
reprezinta vocabularul. Mult mai rceptiv si mai dinamic la stimulii externi, mai permeabil
decat alte sectoare ale limbii, lexicul asimileaza usor noutatile si elimina rapid din fondul
sau activ balastul elementelor caduce. ”Creativitatea lexicala nu poate fi inteleasa adecvat
decat in cadrul teoriei generale a dinamicii limbii, dominata de ideea de schimbare: ”Limba
nu este dinamica pentru ca se schimba-adica pentru ca scimbarea este un fapt- , ci se
schimba pentru ca natura ei este dinamica: pentru ca limbajul este o activitate libera, adica
creatoare si moare cand inceteaza s e mai schimbe” (E. Coseriu, apud Gutu Romalo (2005:
14); vezi si DSL: 180-181). Principalele corelatii implicate in functionrea limbii ca sistem
dinamic sunt: sincronie-diacroni; stabilitate-mobilitate, individual social; subiectiv-
obiectiv. (vezi Gutu-Romalo (2005: 9-24)” [Adriana Stoichitoiu Ichim, Creativitate lxicala
in romana actuala, editura Universitatii din Bucuresti, Bucuresti, 2006].
Atat morfologia cat si fonologia se pot dispensa de contactul nemijlocit cu realitatile
schimbatoare ale vietii, evolutia lor avand aproape intotdeauna motivatii interne. In
schimb, lexicul este un sistem complex, elastic, fiabil, dar totodata stabil. In comparatie cu
celelalte subsisteme ale limbii acesta este supus trecerii timpului fiind mult mai permeabil
la influntele alogene. Vorbim sau scriem pentru a comunica ceva. De natura mesajului
vehiculat depinde alegerea cuvintelor pe care le folosim
O caracteristică a limbii române actuale este diversitatea ei stilistică determinată de
multiplele situații de comunicare și a contextelor de uz. O astfel de caracteristică nu
individualizează limba română între alte limbi moderne, ci deosebește limba actuală de cea
a secolelor trecute.
S-a crezut adeasea că dezvoltarea limbii în spatiul social și cultural modern este
complementară: reducerea diferențelor regionale aflate sub influența urbanizării și a
globalizării este contrabalansată de sporirea diferențelor stilistice din interiorul limbii.
Studiul și analiza vocabularului precum și îmbogațirea lui prin cuvinte noi adaptate
limbii actuale reprezintă o preocupare importantă a societății actuale. După cum știm una
dintre funcțiile limbii este comunicarea. Astfel nu ne putem imagina o comunicare fără
cuvinte sau cu prea puține cuvinte.
În prezent, diversitatea diastratică a limbajului nu mai este neapărat gandită în
termenii unui sistem rigid. Se deschide astfel calea unui mod inedit de a o vedea ca pe o
realitate complexă și nuanțată formată din numeroase tipuri de limbaje și texte, fiecare
avand regulile lor de construcție mai mult sau mai putin individuale. O astfel de direcție ne
îndreaptă atenția spre studierea particularităților diverselor discursuri, printre care mesajele
transmise prin intermediul postei electronice, a ghidurilor de conversație, al modei, al
convorbirilor telefonice, al textelor de muzica hip-hop, al micii publicități etc.
Limba romana este asemeni altor limbi intr-o continua evolutie incercand sa se
adapteze conditiilor culturale, sociale, politice si economice actuale. Complexitatea sa este
data de bogatia vocabularului, compartimentul cel mai deschis influentelor interne si
externe.
Atat morfologia cat si fonologia se pot dispensa de contactul nemijlocit cu realitatile
schimbatoare ale vietii, evolutia lor avand aproape intotdeauna motivatii interne. In
schimb, lexicul este un sistem complex, elastic, fiabil, dar totodata stabil. In comparatie cu
celelalte subsisteme ale limbii acesta este supus trecerii timpului fiind mult mai permeabil
la influntele alogene. Vorbim sau scriem pentru a comunica ceva. De natura mesajului
vehiculat depinde alegerea cuvintelor pe care le folosim
O caracteristică a limbii române actuale este diversitatea ei stilistică determinată de
multiplele situații de comunicare și a contextelor de uz. O astfel de caracteristică nu
individualizează limba română între alte limbi moderne, ci deosebește limba actuală de cea
a secolelor trecute.
S-a crezut adeasea că dezvoltarea limbii în spatiul social și cultural modern este
complementară: reducerea diferențelor regionale aflate sub influența urbanizării și a
globalizării este contrabalansată de sporirea diferențelor stilistice din interiorul limbii.
Studiul și analiza vocabularului precum și îmbogațirea lui prin cuvinte noi adaptate
limbii actuale reprezintă o preocupare importantă a societății actuale. După cum știm una
dintre funcțiile limbii este comunicarea. Astfel nu ne putem imagina o comunicare fără
cuvinte sau cu prea puține cuvinte.
În prezent, diversitatea diastratică a limbajului nu mai este neapărat gandită în
termenii unui sistem rigid. Se deschide astfel calea unui mod inedit de a o vedea ca pe o
realitate complexă și nuanțată formată din numeroase tipuri de limbaje și texte, fiecare
avand regulile lor de construcție mai mult sau mai putin individuale. O astfel de direcție ne
îndreaptă atenția spre studierea particularităților diverselor discursuri, printre care mesajele
transmise prin intermediul postei electronice, a ghidurilor de conversație, al modei, al
convorbirilor telefonice, al textelor de muzica hip-hop, al micii publicități etc.
Limba romana este asemeni altor limbi intr-o continua evolutie incercand sa se
adapteze conditiilor culturale, sociale, politice si economice actuale. Complexitatea sa este
data de bogatia vocabularului, compartimentul cel mai deschis influentelor interne si
externe.
E recunoscut faptul ca stilul cult actual se apropie de oralitatea familiara, din care
imprumuta masiv cuvinte, locutiuni, modele sintactice, procedee stilistice. Patrunderea
masiva a elementelor de oralitate in stilul scris e un fenomen foarte evident, care a fost de
cele mai multe ori comentat din punct de vedere lingvistic si care a trezit reactii
contradictorii: de la satisfactia in fata expresivitatii, a vivacitatii inventive a pitorescului pe
care le aduce in scrisregistrul colocvial, pana la iritarea produsa de neglijentele exprimarii,
de incalcarea normelor, de prezenta unui lexic considerat de obicei vulgar.
În privinţa variantelor non-convenţionale ale limbii se ridică, mai întâi, o problemă
terminologică. Se poate discuta, de la caz la caz, dacă cuvintele şi expresiile cu sensuri,
adesea şi cu forme de negăsit în dicţionarele de limbă contemporană, care apar în
conversaţia relaxată a tinerilor şi nu doar a lor, sunt încadrate în categoria argoului, a
jargoanelor sau a limbajului familiar. Primele posibilităţi presupun circulaţia într-un cerc
mai închis, cea din urmă – o relativă frecvenţă şi accesibilitate a formelor în cauză. Se pot
face apoi, consideraţii estetice sau morale legate de folosirea acestui limbaj: după unii,
caracterizat de o sărăcie a exprimării, de cuvinte polisemantice care se repetă foarte des, cu
nuanţe marcate doar de intonaţie şi context; după alţii, dotat cu expresivitate şi
inventivitate, manifestate în evidentul caracter metaforic, în puterea derivativă şi mai ales,
în capacitatea de parmanentă înnoire a acestui compartiment al limbii.
Argoul a reprezentat dupa 1989 unul dintre cele mai interesante fenomene ce a starnit
redesteptarea intersului cercetatorilor in privinta variantelor nonconventionale ale limbii.
Eliberarea populatiei de sub satapanirea regimului totalitar si democratizarea vietii
social-politice conduce la extinderea limbajelor nonconventionale extins pana la zone ale
comunicarii publice, care erau interzize (de exemplu, in limbajul publicistic si in cel
politic). Dupa 1989, atat in comunicarea orala, cat si in cea scrisa se regasesc mai multe
elemente argotice decat inainte. Acest fapt domina mai ales publicatiile cotidiene.
Argoul a starnit interesul lingvistilor inca din Renastere. De pilda, in Franta, argoul a
patruns in literatura incepand cu secolul al XV-lea, o data cu baladele lui Villon, urmat de
mari scriitori ca Rabelais, Balzac, Victor Hugo etc.
In Italia, argoul raufacatorilor este mentionat din secolul al XV-lea in Toscana si
Venetia, iar in Spania, aroul hotilor si cel al tiganilor sunt atestate din secolele XVI-XVII.
In spatiul cultural anglofon primele culegeri cu termeni argotici au aparut in anul 1785.
In comparatie cu echivalentele sale europene inregistrarea argoului romanesc a inceput
foarte tarziu. Avand in vedere ritmul rapid de innoire al limbajului argotic, cercetarea
romaneasca in acest domeniu este mai saraca decat abundenta bibliografiei straine
consacrate acestei problematici.
Cercetarea argoului romanesc a fost neglijata timp de patru decenii in timpul
dominatiei regimului comunist. Dincolo de motivul obiectiv impus de rigorile cenzurii,
ignorarea acestei zone atat de dinamice a limbii se poate explica si prin refuzul
cercetatorului de a lua la conostinta o realitate socio-lingvistica.
„Cea mai evidenta dovada a vitalitatii argoului de-a lungul perioadei comuniste este
seria de cuvinte si expresii create in „Epoca de Aur”. Dintre cele inregistrate in DAEF
mentionam: adidas „picior de porc”(vandut in macelarii); ceausel si decretel „copil nascut
in perioada 1968-1990, cand regimul comunist a interzis avorturile”; circul foamei
„denumire generica data complexelor comerciale agro-alimentare construite in epoca
Ceausescu”; nechezol „surogat de cafea”; fratii Petreus „pui de gaina congelati, foarte
mici, vanduti cate doi in aceeasi punga”; Soparlita „Radio Europa Libera”; telejurnicu
„telejurnal”. Acestora li s-ar putea adauga o serie de sinonime cu evidenta coloratura
argotic-familiara (inregistrate in DCR²), prin care erau desemnati, in mod conspirativ,
lucratorii Securitatii (baiat, baiat cu ochii albastri/cenusii, costurnas, stanjenel,
urechelnita) sau institutia insasi (cooperativa/intreprinderea Ochiul si timpanul).”
„Vocabularul limbii romane actuale, pag 120.”
Cercetatorul roman se confrunta cu numeroase dificultati in definirea argoului, in
stabilirea caracteristicilor care il individualizeaza in raport cu alte limbaje
nonconventionale precum si cu pozitionarea sa in ierarhia stilistica a limbii.
Lipsa de aplecare a cercetatorilor romani pentru argou ar putea fi o consecinta tardiva a
unor vechi ”directive” de partid si de stat care pledau pentru cultivarea limbii. Scoala
romaneasca studiaza argoul studiaza argoul de mai mult timp, acesta fiind definit, in
general, ca ”limbaj conventional, folosit in special d vagabonzi, raufacatori etc. pentru a nu
fi intelesi de ceilalti membrii ai societatii.” (DEX), indicandu-se etimologia din fr. argot .
Se aduce o completarea redundanta, referitoare la cod, : ”pentru a nu fi itelesi de restul
societatii” (DEX).
Astfel putem defini argoul romanesc ca fiind: limbaj colocvial, conventional, preferat
de anumite grupuri sociale, profesii, medii interlope, cu cuvinte si sensuri neacceptate
intr-o exprimare onorabila.
Evolutia limbajului actual precum si multitudinea ariilor de raspandire conduc spre o
dezvoltarea rapida a vocabularului argotic, ce contamineaza mai ales exprimarea orala,
sensurile lui fiind acceptate si utilizate de multi vorbitori. Caracteristica dfinitorie a
argoului, codul, este acceptat prin conventie tacita de membrii grupului.
Pornind de la definitia anterior mentionata, se observa ca argoul romanesc a invadat
multiple sectoare ale vietii publice dintre cele mai importante: marile aglomerari
muncitoresti, scoala, cazarma, serviciile medicale, avand ca centru de pornire limbajul vast
si colorat al unor grupuri izolate: hoti, puscariasi, vagabonzi. Elementele etimologice
dominante sunt cele tiganesti, turcesti, balcanice, avand sensuri imprevizibile deoarece
inventivitatea vorbitorilor de argou nu cunoaste limite.
Argoul trebuie privit prin multitidinea sensurilor pe care le dau lingviştii acestui
termen, care sunt numeroase şi, în consecinţă, variabile.
Iorgu Iordan afirma că: „Până nu demult, argou însemna orice limbaj special. Aşadar,
terminologiile diverselor profesiuni, meserii, ocupaţii ş.a. erau puse alături de vorbirea
argotică a elevilor, pe de o parte, a răufăcătorilor, vagabonzilor etc., pe de altă parte. Căci
se pornea de la concepţia strict sociologică a limbii omeneşti: mediul în care trăieşte un
individ influenţează asupra psihologiei lui, deci şi asupra felului său de a vorbi, în sensul
că-l sileşte să utilizeze un număr de cuvinte şi expresii necunoscute altor categorii sociale.
(...) Argourile de toate speciile se caracterizează prin dispoziţia subiectelor vorbitoare de a-
şi exprima fără nicio reticenţă şi cu mijloacele lingvistice cele mai proprii, gândurile şi
simţirile, oricât ar fi acestea de îndrăzneţe sau contrare convenienţelor impuse de
civilizaţie.” Iordan, Iorgu, 1975, p. 307.
Fie că apare în ipostaza de limbaj secret, „tehnic”, fie că este un limbaj pur expresiv,
folosit din dorinţa de individualizare a unui grup faţă de altele, argoul se caracterizează
printr-o tendinţă de înnoire mai puternică decât cea a limbii comune. „Doar schimbându-
se, pricipalul tip de argou – limbajul grupurilor marginale, în primul rând, al hoţilor – îşi
poate îndeplini scopul practic de păstrare a secretului, violat de indiscreţii, de cercetări
poliţieneşti sau de studii lingvistice. Alte tipuri de argou – mai deschise, comune unor
categorii de vârstă, utilizate din frondă şi amuzament sau pentru a marca apartenenţa la un
grup şi disocierea de altele – se reînoiesc din raţiuni preponderent estetice: pentru a fi
mereu expresive, inventive, libere.” Zafiu, Rodica, 2001, p. 195
În măsura în care cuvintele şi expresiile argotice (din toate categoriile, între care
interferenţele sunt evidente) pătrund în limbajul familiar, şi de aici în limba comună,
„uzura” lor e compensată prin apariţia unor noi forme.
Putem spune astfel că, argoul caracterizează aproape exclusiv vorbirea grupurilor
sociale sau de vârstă, contrarii convenienţelor: elevii şi studenţii, pe de o parte, soldaţii, pe
de alta, şi, o a treia categorie, emerginaţii social, din diferite motive, certaţi cu legea,
puşcăriaşii.
„Mediul social nu este singura cauză care duce la împrospătarea argoului: se adaugă
elementul psihic, fapt pentru care argoul devine fuziunea celor două planuri: individual
(guvernat de viaţă sufletească a vorbitorilor) şi social, cuprinse în actul concret de
comunicare lingvistică.” Got, Baciu, Mioriţa, 2006, p. 18.
Argoul devine expresia întregii colectivităţi argotizante, nu a unui singur individ, şi
demonstrează puterea de expresivitate a limbii vorbite, prin mijloacele de expresie cu
conţinut afectiv, produs al stărilor sufleteşti.
Ca expresie a vieţii social-politice, limba înregistrează calmul sau zbuciumul din
domeniul social, fenomen reflectat în mod direct în limbajul argotic. Vorbitorii de argou cu
o anumită apartenenţă socială dispun de aceleaşi convenţii de comunicare, în sensul că ei
codează şi decodează (sancţionează şi/sau acceptă unele expresii şi termeni argotici) în
acelaşi mod. Limbajul argotic manifestă în acest sens un caracter ermetic, de „uz-intern”,
fiind „gustat” şi înţeles numai de grupul căruia îi aparţine.
„Argoul devine expresia vorbitorilor care ajung la o conştiinţă comună şi la
sentimentul unui destin solidar. El rezultă din contextele lingvistice şi de situaţie cele mai
diferite şi neprevăzute, contrare şi disparate. Termenii argotici devin semne ale unor relaţii
sociale, relaţii care marchează mutaţiile fundamentale ce intervin în societate. Limbajul
argotic devine factor de coeziune socială. Individul îşi manifestă adeziunea la grupul
respectiv şi pe cale lingvisică, prin adoptarea termenilor argotici.” Ibidem, p. 19.

2. Stadiul actual al argoului

E puţin probabil ca vreun vorbitor de astăzi să mai considere ca făcând parte din
argou cuvinte precum fraier sau şmecher (desemnări pentru personajele principale ale unui
tipic act de înşelare, minciună, furt etc.); în anii ’30, cei doi termeni erau incluşi în
vocabularele speciale, unde primeau glosări şi făceau obiectul disputelor etimologice.
Argoul contemporan, variantă de circulaţie destul de largă, în care latura practică,
de păstrare a secretului, definitorie pentru argoul clasic – al hoţilor -, e înlocuită de spiritul
de frondă şi de nevoia de expresivitate, e tot mai atestat, în ultima vreme, în scris: în cărţi
care reconstruiesc universul cotidian şi în ziare şi reviste, în momentele în care îşi permit
(sau chiar îşi propun) un stil dezinvolt, neconvenţional.
Aproape orice discuţie despre argoul românesc contemporan – în varianta lui
neprofesionistă, de limbaj al tinerilor – începea până nu demult cu câteva exemple
canonice (şi se limita, uneori, la acestea): mişto, nasol, gagiu. Era ceea ce împiedica, în
parte, să se observe dimensiunile mai largi ale fenomenului; desigur, argoul românesc e
relativ puţin dezvoltat şi e mai greu de găsit o situaţie pe care s-o domine în exclusivitate,
de pildă o conversaţie în care pentru un vorbitor de limbă română literară neazivat totul să
fie de neînţeles; el se manifestă, mai curând, prin elemente expresive care se inserează în
mod masiv sau limitat în limbajul de toate zilele. Câteva exemple, de cuvinte şi expresii a
căror circulaţie s-ar putea să fie efemeră, dra nu legată de un grup social limitat (studenţi,
militar etc.), sunt: marfă, meseriaş, valabil, vrăjeală, trombonist, trotilat, a se da rotund, a
zemui, venit cu pluta (sau plutaş), căzut o dată cu ploaia, venit cu roata de caşcaval pe
dunga gardului, e groasă, măcăne etc. Unele sunt mai vechi, altele n-au apucat să fie
înregistrate de lingvişti; există numeroase articole dedicate argourilor, scrise de prin anii
’20 până în prezent şi invetariind forme care riscau să se piardă definitiv; oricum, e
amuzantă discrepanţa dintre specialiştii care iau foarte în serios acest aspect al limbii şi îi
apreciază expresivitatea – şi amatorii care (mai ales operând cu clişee şi exemple-tip şi
reducând problema la cazul unor cuvinte aşa-zicând „urâte”) cer „purificarea” limbii şi
evitarea argoului.
În primii ani de după 1989, de altfel, elementele argotice de tipul celor citate – care
ar putea fi foarte bine încadrate în aspectul familiar al limbajului – s-au opus „limbii de
lemn” şi în general formelor fixe abstracte şi greoaie ale unui stil oficial.

3. Sursele argoului
”Argoul contine un numar relativ redus de elemente lexicale proprii care sa-i apartina
in exclusivitate. In opinia lui Pierre Guiraud, acestea s-ar rezuma la termenii tehnici si la
cei expesivi. (”Á lˈintérieur de ce langage populaire qui est le sien et dont il partage les
tendances et les modes de formation linguistique, lˈapport original de lˈargot est contitué d
ˈune part par ses mots techniques désignant des catégories, des activités qui sont propres, d
ˈautre part par ses mots expressifs traduisant sa vision particuliére du monde et de son
milieu”) (Pierre Guiraud, op.cit., p.31)
 Pentru a-si alcatui un vocabular propriu si a-i asigura permanenta innoire in vderea
pastrarii caracterului secret, argotizantii recurg la trei surse: (a) termeni ai lexicului
general, carora li se modifica- in mod deliberat- fie semnificantul, fie semnificatul; (b)
imprumuturi din limbi straine; (c) creatii lexicale proprii.” Vocabularul lb.romane actuale.

3. 1. Termeni ai lexicului general

Majoritatea termenilor argotici reprezinta cuvinte ale lexicului comun, de la care
pornesc dezvoltari de sensuri conotative pana la rasturnari totale de semnificatie
(demential, de coma, formidabil, bestial- care, in special in argoul adolescentilor capata
valori de superlativ pozitiv).
Cauza de baza care conduce la innoirea argoului este considerata a fi uzura termenilor,
care pe masura ce ajung sa fie cunoscuti si de membrii din afara grupului isi pierd
expresivitatea si caracterul criptic. Astfel acestia patrund in limbajul familiar. Argotizantii
preiau cuvinte din toate straturile lexicului romanesc, carora le atribuie modificari de sens.
Pentru reactualizarea argoului sunt preferati termenii care satisfac atat caracterul criptic cat
si necesitatea exprimarii originale si pitoresti, opuse banalitatii limbajului curent.
Argoul exercita o atractie deosebita asupra tineretului. In privinta argoului tinerilor se
pot individualiza trei mari arii: gimnaziile, liceele si scolile profesionale, influentate de
catre cartieristi, de textele hip-hop, de filme, muzica si chiar de activitatea de educare.
Argoul studentesc este mai vechi decat cel scolar. Exista mari deosebiri intre exprimarea
studentilor la medicina si cea a filologilor de exemplu. Tinerii au un apetit al noului, al
modernului mult mai dezvoltat decat al cel al persoanelor in varsta. Nu este in mod
deosebit un limbaj criptat, ci este unul presarat cu neologisme sau cuvinte ce provin din
alte limbi si care sunt mai mult sau mai putin adaptate limbii noastre. Asadar, astazi trebuie
sa fi cool, iar pentru asta trebuie sa-ti schimbi look-ul. Obisnuita forma de salut buna ziua
devine heloo si asa mai departe.
Sentimentul de independenta, de emancipare, caracteristic varstei juvenile este
exprimat prin intermediul acestui mod de a vorbi. Necesitatea unui limbaj codat, care sa nu
poata fi inteles de cei din jur a a dat nastere celebrului sase care da vestea elevilor ca e
timpul sa mearga in banca sau a superaltivelor absolute folosite la tot pasul incat ne da
impresia ca traim intr-o lume a neobisnuitului: muzica este super, hainele sunt si ele super
etc. ”Desi uzeaza si abuzeaza in convorbirile lor de argotisme, tinerii, mai ales de la o
anumita varsta si dincolo de un anumit nivel de instructie, sunt constienti de caracterul de
„licenta lingvistica”al folosirii acestei categorii e cuvinte. Sentimentul corect alsituarii
elementelor de argou la „periferia” limbii este foarte puternic: elevii le evita in general in
teze, in compozitii; mentionarea (si discutarea) unui cuvant argotic la curs provoaca
totdeauna ilaritate, exprimand o surprindere usor critica, dar amuzanta fata de
„indrazneala” profesorului.” (Corectitudine si greseala, Limba romana de azi, Valeria
Gutu-Romalo, ed. Humanitas Educational, Bucuresti, 2000, pag 165).
„Trunchierea cuvintelor, in special prin suprimarea partii lor finale (cu unul sau mai
multe sunete, una sau mai multe silabe) e un fenomen curent in vriantele familiare si
argotice ale mai multor limbi. Unele din imprumuturile moderne in romana sunt, in limba
de origine, rezultatul unor astfel d abrevieri: metrou (din frantuzescul métro, prescurtare
din métropolitain), taxi (fr. taxi, din taximètre), cinema (fr.cinéma din cinématographe),
pneu (fr. pneu, din pneumatique) etc.” Diversitatea stilistica in romana actuala, Rodica
Zafiu, ed. Universitatii din Bucuresti, Bucuresti, 2001, pag. 252.
Apocopa ce se manifesta prin suprimarea unor foneme finale din cuvant si se regaseste
mai ales in graiul maramuresan, fiind in limba romana un fenomen regional al limbii
vorbite, care prezinta un debit rapid caracterizat printr-o neglijenta in pronuntare.
Exista cateva exemple foarte cunoscute din limbajul elevilor si al tinerilor in general:
bac, prof (in domeniul scolar), cas, mag, sax (in domeniul aparaturii si instrumentelor
muzicale). Formele trunchiate, in special cele terminate in consoana, sunt usor articulabile
(bacul, proful) si reprezinta chiar baza pentru derivare (de la prof s-au format, spre
exemplu femininul profă si diminutivul profic, de la dirig- femininul dirigă). „Acestor
exemple li se mai pot adauga multe altele. „Unul e atestat inca din micul glosar de argou
Cota 1936: șme pentru șmecher. Forma pare sa fie viabila: o reîntalnim in Preda 1988: 43:
„Se crede șme de Bucuresti”. Tot mai frecvent apare nașpa (din nașparliu): „Vom acorda
premiul de cel mai nașpa student” (OS 24, 1991, 3); „cea mai ˂˂nașpa˃˃ fază a trait-o o
data când (...) a ramas mut sesizand ca si-a uitat stirile in alta incapere” (EZ 2313, 2000,
2).” Diversitatea stilistica in romana actuala, Rodica Zafiu, ed. Universitatii din Bucuresti,
Bucuresti, 2001, pag. 253.
Trunchierea semnificantului, in special in cazul unor termeni tehnici ce apartin
jargonului profesional este des intalnita in exprimarea informala a elevilor: drig, mate,
geogra. Aceste elemente argotice sunt des utilizate cu intentia de ironozare si sarcasm.
Pentru tineri acest tip de termeni ce poarta caracteristica de a nu fi intelesi de cei ce nu fac
pare in cadrul grupului sunt foarte atractivi datorita noutatii lor. De ei nu vor sa fie intelesi
de catre parinti care, daca le-ar cunoaste fiecare miscare, cu siguranta le-ar impune niste
restrictii.
 In limba romana trunchierea numelor de persona este un caz special. Exista
hipocoristice forrmate prin trunchierea unor persoane (Teo, Alex, Mari, Leo etc.), insa ele
sunt fie foarte vechi, fie imprumutate. Mai noua este trunchierea numelor de familie, ce
presupune o familiaritate dezinvolta, un tip de relatie care nu corespunde cazurilor oficiale.
Este foarte posibil ca acest tip de trunchiere sa fi aparut in mediul scolar, deoarece numele
de familie este folosit foarte mult (de la Ștefanescu la Ștef). Formele trunchiate din numele
de familie se folosesc mai ales ca forma de adresare catre barbati. Deoarece persoanelor de
sex feminin li se aplica mai rar acest tratament se punne in acest fel o stavila tendintei de
expansiune a procedeului.

3. 2. Împrumuturile
Imprumuturile din alte limbi straine reprezinta o sursa a lexicului argotic. Acestea au
doua avantaje: noutate si expresivitate.
Prin numar si frecventa, imprumuturile de origine tiganeasca sunt majoritare, desi in
perioada interbelica sansele acordate acestui tip erau reduse. In ciuda acestui fapt, in
ultimele decenii, slabirea granitelor dintre registrele stilistice precum si dinamica interna a
lexicului au avut drept consecinta asimilarea numeroaselor tiganisme ca: gagiu, misto,
nasol, a (se) sucari, zbanghiu, bafta. Acesti termeni fac parte in mod deosebit din limbajul
tinerilor, dar totodata sunt utilizati si de celelalte clase de vorbitori. ”Se poate afirma,
aproape cu certitudine, ca termenii argotici cu mare raspandire in limba actuala sunt gagiu
si misto, amandoi de origine tiganeasca. Daca pana la un moment dat s-a intrebuintat mai
ales femininul gagica (cu sensul de „iubita”), in limba actuala se intalneste mai des
masculinul gagiu. Utilizat in contexte foarte variate, ajunge sa aiba un continut foarte larg,
putand exprima si: „prieten, coleg, tovaras” (Am fost cu gagii la cinema, Ce spun gagii?),
„sef” (Ne-a chemat gagiul la sedinta), „om invidiat” (Ce gagii sunt si astia?, Ce vrea
gagiul?) etc. Misto este utilizat mai ales in calitate de adjctiv si adverb ca echivalent pentru
„bun”, „bine”, „frumos”, „potrivit”etc. Un sens cu totul diferit presupune constructia fixa a
lua la misto „a-si bate joc” (unde misto este tratat ca substantiv). Prin analogie cu expresia
sinonima din vorbirea familiara a lua este picior, a lua la misto se modifica in a face
misto). Corectitudine si greseala, Limba romana de azi, Valeria Gutu-Romalo, ed.
Humanitas Educational, Bucuresti, 2000, pag 165-166).
Un numar insemnat de termeni argotici reprezinta imprumuturile vechi, de tip popular,
din turca si greaca, pe care vorbitorii de argou le folosesc cu sens schimbat pentru a
mentine caracterul criptic al limbajului. Lipsa de transparenta pe care o au aceste cuvinte
fata de vorbitorii contemporani precum si expresivitatea lor fonetica, fac ca aceste cuvinte
sa se pastreze in limba, in ciuda ritmului rapid de innoire al argoului.
„Din categoria turcismelor, la care sensului argotic i se poate gasi o minima motivare
(de tip denotativ si/sau conotativ), fac parte: gealat „1. politist; 2. prieten” (in DEX:
„ calau, gâde; om voinic, zdravan si violent”); martalog „molâu, lent, greoi in miscari” (in
DEX: „slujitor domnesc insarcinat cu paza granitelor si cu supravegherea punvtelor
vamale”) .
Dintre grecisme, putem gasi o motivatie semantica pentru: chitra „persoana avara” (in
DEX: „ fructul chitrului, cu aspectul unei lamai mari).”
Din maghiara, pot fi semnalati in DAEF termeni argotici ca gabor „1. politist; 2.
subofiter de penitenciar, gardian; 3. țigan ungur.”
Din germana, argoul a imprumutat un numar mai mare de termeni, care au fost supusi
atat modifcarilor semantice, cat si celor fonetice: blat „1.folosirea unui mijloc de transport
in comun fara achitarea costului calatoriei; 2. vizionarea unui spectacol fara achitarea
biletului de intrare; 3. operatiune ilicita (in general); ștangă „1. minciuna; 2. relatie” ( in
DEX: „bara de fier; drug, ranga”).
In cazul unor termeni de argou cu vechime in romana, se poate vorbi despre etimologie
multipla (șpagă˂ rusă sau sârbă) sau împrumutat printr-o limbă intermediară (cuvintele de
origine germana blat și șperț au intrat in romana prin idiș).” Vocabularul limbii romane
actuale. Dinamica, influente, creativitate, Adriana Stoichitoiu-Ichim, ed. All Educational,
Bucuresti, 2001, pag. 128, 129.
Frecvente sunt in vorbirea neingrijita nasol, a uschi, uscheala, a (o) soili, soileala,
bascalie (este inregistrat in DLRM cu specificarea familiar), ciucareti („pantofi”), mai
recent marfa. Nu lipsesc din argoul actual expresiile luate din limbajul sportiv- cf. A da in
bara „a gresi, a rata”, a prinde in opțaid (off-side) „ a prinde pe picior gresit, a surprinde
intr-o situatie nefavorabila, o situatie in care nu ai dreptate”, a da (lua)) plasa etc.
Corectitudine si greseala, Limba romana de azi, Valeria Gutu-Romlo, ed. Humanitas
Educational, Bucuresti, 2000, pag. 166).
Imprumuturile neologice prezente in argoul actual provin din limbi precum: franceza:
bonjur (in argoul hotilor de buzunare) „buzunarul din spate al pantalonilor”; italiana:
bambina „fetiscana, femeie tanara”; engleza: henț! „e interzis! Nu pune mana!”; moni „1.
bani; 2. valuta forte”;
 Imprumuturile au condus si spre formarea unor derivate si compuse cu caracter glumet,
la care aspectul fonetic neobisnuit contribuie pentru un plus de expresivitate: a drincui (˂
engl. to drink) „a bea alcool”.

3. 3. Creatii lexicale proprii

Principalele cai prin care se creeaza sensuri noi in argou sunt: ingustarea sferei
semantice, extinderile de sens, elipsa, conditionarea gramaticala (morfo-sintactica).
Ingustarea sferei semantice prin raportarea la un referent si un context specific: iarbă
„marijuana, hașiș” (in DAEF)
Elipsa

4. Utilizarea argoului

„La elevi şi studenţi, prezenţa argoului este explicată de acad. Iorgu Iordan prin
adolescenţă, vârstă a predominării afectului şi fanteziei şi a unei atitudini: „emancipare”
socială, lingvistică şi biologică. Întrebuinţarea termenilor argotici îi dă elevului şi
adolescentului în general conştiinţa unei stări de libertate a spiritului, înscriindu-se în
refuzul mai amplu al oricărei convenţii: în îmbrăcăminte, comportament, atitudini, gândire,
vorbire, îi accentuează sentimentul de individualitate, de personalitate, prin afirmarea unei
calităţi foarte dorite acum: „a fi spiritual”, îi satisface aceste aspiraţii prin polarizarea
atenţiei asupra lui.” Irimia, Dumitru, 1986, pp. 85-86.
Forme lingvistice de manifestare a fanteziei şi creativităţii, termenii argotici din limbajul
elevilor şi studenţilor se caracterizează prin pitoresc, expresivitate maximă, exotism etc.
Prin ei, subiectul vorbitor defineşte, totdeauna ironic (sau autoironic), aspecte al vieţii
şcolare şi studenţeşti: şcoală, facultate, examene, seminarii, cursuri, cadre didactice, relaţii
între tineri etc.: boabă („examen restant”), boboc („student în anul I”), a boboci („a repeta
anul I”), a bubui, a buşi („a nu da notă de trecere la un examen”), a se camufla („a-şi face
fiţuici”), cui („examen greu”), felicitare („mustrare”), olimpiadă („sesiune de examene în
toamnă”), plopist, a fi în plop („a nu cunoaşte o chestiune la un seminar sau la examen”),
de milioane („un răspuns de milioane – foarte bun sau foarte prost”), a foileta („despre o
studentă: a schimba foarte repede prietenii”), mortală („despre o studentă: foarte frumoasă
sau foarte urâtă”), fă paşi („ nu mă mai plictisi, du-te!”), te fac o talpă? („faci o plimbare
cu mine?”) etc.
„Creaţii spontane, caracterizate în primul rând prin originalitate şi expresivitate,
termenii de argou studenţesc sunt foarte mobili, peste un strat care rămâne în general stabil
şi care este comun diferitelor generaţii de elevi şi studenţi, există un mult mai mare număr
de cuvinte şi construcţii argotice care se înlocuiesc în permanenţă.” Idem.
Întrebuinţarea elementelor argotice de către cei certaţi cu legea are o justificare mai
practică: constituirea unui limbaj cifrat, care să nu poată fi decodificat decât de cercul
foarte restrâns al categoriei. Termenii denumesc acţiuni violente, atitudini dure, activităţi
antisociale, instituţii specifice funcţiei coercitive a statului etc.: are multe bube („păcate,
capete de acuzare”), copoi, curcan, sticlete, a face pârnaie, a sta la mititica, pension,
universitate, la gherlă, caft, a cafti, a mangli, mangleală, a şparli, a şuti, a ciordi, lovele,
foaie („bancnotă”), a ciripi („a trăda”) etc.
Prin circulaţie, mare parte din aceşti termeni şi-au pierdut caracterul închis al
semnificaţiei lor, păstrând doar funcţia persiflatoare (şi autopersiflatoare) şi dezvoltând,
prin planul lor semantic, mai ales, dar şi prin expresie şi provenienţă, o duritate de limbaj,
expresie a unei violenţe comportamentale.
Mai mult accidental, o serie de elemente argotice pătrund şi în limbajul familiar al
altor categorii de vorbitori. Unele sunt frecvente în vorbirea mai tuturor categoriilor
de tineri din mediul citadin, ca marcă a „emancipării”: a face blatul („la cantină, film,
tramvai, stadion etc,”), mişto, a lua la mişto, a face mişto, miştocar, haios, a fila,
bibliotecă („cărţi de joc”) etc. Altele intervin în anumite situaţii: la manifestări sportive,
declanşatoare, prin psihologie colectivă, ale fanteziei spirituale, când ironia trece pe primul
plan.
„Avem de-a face cu un limbaj tehnic, cu o terminologie de specialitate ca la o
profesiune oarecare: sportivul este un adevărat tehnician, care, practicând o anumită
îndeletnicire, îi cunoaşte toate „secretele” şi utilizează termeni tehnici consacraţi. Că
sportivii, şi, mai cu seamă, numeroşi participanţi la spectacolele sportive se folosesc, cu
prilejul acestora, de expresii argotice, nu contestă nimeni, dar faptul se datoreşte nu
sportului însuşi, ci originii sociale şi psihologiei spectatorilor obişnuiţi să vorbească aşa în
tot felul de împrejurări”: a bubui, boabe („goluri”), dansează-l! („driblează-l”), cartonar
(„arbitru”), dresor („antrenor”), loveşte-l la mir! („e vorba de box”), ia-i piuitul!, să te
pupe mama rece!, arde-l la râşniţă!, arde-l la muzicuţă!, pompează-l să-i tâşnească
borşul!, dă-i la zotcă! etc, dar şi la întâlniri „amicale” în bar sau cârciumă: biserică
(„cârciumă”), miroşi a busuioc („bătut bine”), a vopsi („a lua un rând de...”), fiolă etc.
Iordan, Iorgu, 1975, p. 310.

5. Sursa internă şi sursa externă în argoul

românesc

Porblema enunţată în titlu implică abordarea împrumutului din alte limbi, prezenţa
„argoului internaţional” şi, în special, locul împrumutului din limba ţigănească – elemente
ale sursei externe în argoul românesc, alături de tratarea termenilor din fondul latin
moştenit şi din cel vechi al vocabularului românesc, ca şi de termenii populari şi neologici,
aceia care alcătuiesc sursa lui internă.
Limbajul argotic găseşte permanent modele şi stimulente în resursele creatoare ale
limbii proprii sau în limbile străine. Faptul se explică printr-o psihologie de clasă comună,
care determină fenomene asemănătoare în vorbirea anumitor categorii sociale, indiferent
de naţionalitate şi de limbă. Vorbitorii români de argou se află, firesc, în contact permanent
cu alte popoare şi culturi, de care sunt influenţaţi şi pe care le influenţează într-o măsură
sau alta.
În vocabularul argotic intră termeni din limba naţională (inclusiv cuvinte din graiuri
şi din limbajul familiar) şi din limbi străine (din cea a ţiganilor mai ales, încărcată de
exotism). Noua identitate lingvistică o obţin termenii prin variate şi multiple deplasări
semantice (metaforă): boboc, a se camufla etc., metonimie: foaie, („bancnotă”) etc.,
omonimii: bibliotecă etc., sinonime stilistice: scor, în argoul studenţilor: „rezultat la
examene”, antonimii: felicitare „mustrare”, a diviniza, „a înşela în dragoste” etc. În acelaşi
timp, se creează în permanenţă termeni noi, prin analogie morfologică (de structură) sau
semantică cu alte creaţii ale limbii române. De la a fi în pom, de exemplu, s-au creat, pe de
o parte, a fi în plop, iar, pe de alta, plopist, pomicol. În cazul elementelor vechi, dialectale
sau foarte recente, neologisme etc., vom da câteva exemple: bernevici.”( Pantaloni tipici,
din postav alb, ițari) buzna, calcavură (1. Curea cu care cizmarii fixează pantofii cînd îi
repară. – 2. Bătaie.) catrafuse, coclauri, cotrobăi, cuşmă, doldora, ghiftui, jupân, hăcui,
canalie, idiot, imbecil, infam, a lichida (pe cineva), mizerabil, opera (pe cineva) etc.
Argoul se împrospătează mereu, graţie nevoilor afective ale indivizilor vorbitori, care
nu pot fi împlinite vreme îndelungată prin aceleaşi mijloace lingvistice. O trăsătură
caracteristică a vorbirii afective (cu toate nuanţele ei: argotică, familiară, populară) constă,
pe de o parte, într-o mulţime extraordinară de termeni pentru o singură noţiune, pe de altă
parte, într-o multiplicitate de sensuri, adesea foarte diferite, pentru acelaşi cuvânt. „Astfel,
a arde este sinonim cu a frige, a opări, a pârjoli, a prăji. Cine spune metaforic, m-am ars
(„am ieşit prost într-o afacere”) va spune, prin forţa lucrurilor, cu acelaşi sens metaforic,
m-am fript, m-am opărit, m-am pârjolit, m-am prăjit (Iordan, Iorgu, 1975, p. 313).
Pentru a exprima cât mai bine caracterul sugestiv, sinonimic al argoului, vom da câteva
exemple de cuvinte cu sensuri multiple - a fura: arde, bali, cardi, ciujbi, ciupi, curăţi,
frige, haşli, jumuli, mangli, opera, pişca, prăji, rade, stinge, şuti, şparli, şterpeli, usca,
uşchi, zuli etc.; - bani: albişori, biştari, denghi, făş-fâş, fonduri, franci, gloanţe, gozor,
lovele, loz, material, miză etc.; - închisoare: Bumbata, colegiu, colivie, gherlă, internat,
mititică, pârnaie, pension, răcoare, reveneală, salon etc.