Clasicismul in muzică

Clasicismul in muzica

“Muzica face pe om sa iasa din el însusi si din lume; ea îl

înalta deasupra lui însusi si a lumii, fiind cea  mai
frumoasa revelatie a lui Dumnezeu.”

În veacul al XVII-lea, Europa a cunoscut unele momente de echilibru datorită monarhiei, care a fost un fel
de arbitru între nobilime şi burghezia în ascensiune. În secolul următor, continentul va deveni teatrul unor
mari frământări politice, cauzate de monarhiile absolute care au purtat războaie de cucerire sub diferite
pretexte. Succesiunea la tronul Spaniei sau la cel al Poloniei erau prilejuri folosite de monarhii puternici
pentru a-şi asigura supremaţia în diferite părţi ale Europei. Războiul de şapte ani (1756-1763), cel nordic,
ca şi toate celelalte conflicte armate ale veacului nu au fost decât rezolvarea prin forţă a ambiţiilor politice şi
de extindere a stăpânirii lor. Pe plan intern, se ascut fricţiunile între aristocraţia curteană şi burghezie, care,
câştigând puterea economică, va da loviturile de graţie instituţiilor nobilimii. În 1789, în Franţa are loc bătălia
dintre nobilime şi burghezie, ultima recurgând la revoluţie pentru împlinirea demagogicelor sale idealuri de
egalitate, fraternitate şi libertate.

Viaţa culturală este dominată de clasicism, manifestat în literatura franceză în a doua jumătate a veacului al
XVII-lea, prelungit şi în veacurile următoare. În centrul creaţiilor clasice se afla omul, tipul clasic având o
frumuseţe ideală, fără particularităţi individuale. Sunt eroi ideali în împrejurări ideale, plin de virtuţi şi fără o
evoluţie interioară, fiind conduşi de raţiune şi nu de pasiuni.

Dacă direcţiile stilistice ale muzicii Barocului au fost generate de acţiunile Contrareformei şi de viaţa de la
curţile feudale, ce au impus tendinţa spre monumental şi grandios, gustul pentru ornamentica încărcată, în
a doua jumătate a veacului al XVIII-lea în creaţia muzicală se simplifică scriitura din dorinţa de a conferi o
sporită expresivitate limbajului. Melodica este accesibilă, firească, apropiată de arta populară, dar tinde
către travalii ample, desfăşurate cu contraste bruşte şi cu o dinamică fluentă.
Clasicismul in muzică

Noţiunea de clasic şi clasicism, folosită în mod curent în limbajul muzicologic, are mai multe înţelesuri.
Termenul de clasic poate fi întrebuinţat ca epitet pentru un autor, un gen, o creaţie sau o interpretare, ce pot
fi luate ca model de către posteritate, indiferent cărei epoci îi aparţin. Astfel, poemele lui Liszt sunt exemple
clasice ale genului poem simfonic, după cum operele lui Wagner sunt exemple clasice ale dramei muzicale
romantice. La fel, Chopin este clasic al nocturnei, iar J. Strauss clasic al valsului, deşi în creaţia acestor
compozitori nu găsim trăsături stilistice clasice şi nici nu aparţin epocii clasice. Şi  toccatele sau  fugile lui
Bach,  oratoriile lui Händel, opera bufă a lui Pergolesi sau schiţele descriptive ale lui Rameau sunt lucrări
clasice ale genurilor respective, autorii lor fiind luaţi ca model de posteritate.

Melodica are o naturaleţe, fiind susţinută de un ritm ordonat, în care formulele ritmice formează unităţi
simetrice. Există un echilibru între melodie, ritm şi armonie, între construcţia sobră şi claritatea expresiei,
există o logică şi o ordine a structurilor sintactice şi cultul perfecţiunii formale. Se remarcă limpezimea
arhitectonicii, relieful sculptural al temelor şi simetria armonioasă a întregului discurs muzical. Întruchipând
în cel mai înalt grad principiile stilului clasic, creaţia clasicilor vienezi a devenit prototipul clasicismului
muzical, astfel că astăzi, prin termenul clasic înţelegem un atribut desemnând un autor sau o lucrare care
aparţine epocii clasice a veacului al XVIII-lea sau chiar şcolii vieneze.

În epoca clasică, dinamica vieţii muzicale a influenţat profilul culturii diferitelor centre muzicale. La Londra,
unde activa Johann Christian Bach şi Karl Friedrich Abel, exista un public mai numeros la concertele date în
săli deschise tuturor. Dominat încă detragedia lirică, Parisul rămâne şi în muzica instrumentală tributar
clasicismului.  Opera comică marchează însă noua orientare estetică, impusă de polemicile şi scrierile
enciclopediştilor, care acordau muzicii un loc important. Se poate observa opoziţia între “opera concert”
neonapolitană şi opera în înţelesul ei de sinteză artistică, între artificiala operă seria şi realismul operei bufe
sau comice, între simplitatea liniei vocale şi acompaniamentul mai complex sau între opera italiană şi cele
naţionale.

Clasicismul impune muzica instrumentală, datorită dezvoltării muzicii de cameră (de casă), lucrările de
divertisment prezentând treptat un bogat conţinut de idei. Crearea şi dezvoltarea unor noi tipuri de
instrumente vor înlesni apariţia unor ansambluri mai mari şi a unor orchestre cu variate posibilităţi timbrale.
Pentru muzica de divertisment a palatului sau a salonului aristocratic nu era necesar un ansamblu mare,
dar pe măsura abordării unei tematici mai vaste şi mai serioase, în muzica instrumentală era necesar un
organism sonor cu mari potenţe expresive. Dezvoltată mult în operă, orchestra va renunţa la simplul ei rol
de susţinere şi va trece din salon în sala publică, pentru a cânta piese cu un conţinut mai bogat şi mai
variat.

La formarea simfonismului clasic au contribuit şi culturile muzicale poloneze şi cehe. Clasele conducătoare
ale acestor popoare aveau gusturi cosmopolite, aşa încât muzica lor a fost tributară celei germane şi operei
italiene. Dacă germanii şi italienii au influenţat cultura muzicală a acestor popoare, arta lor populară a exercitat o
sensibilă înrâurire asupra muzicii central europene.
Clasicismul in muzică

Realizat de : Bulgariu Alexandru

Focseneanu Ana-Maria
Simion Ioana-Malvina