POEZIA INTERBELICĂ/ POEZIA MODERNISTĂ

TUDOR ARGHEZI (FLORI DE MUCIGAI)

Redacteză un eseu de 2-3 pagini în care să prezinţi tema şi viziunea despre lume dintr-un text
poetic studiat aparţinând lui Tudor Arghezi

În elaborarea eseului vei avea în vedere următoarele repere:

- evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat într-
un curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;
- prezentarea a două imagini/ idei poetice relevante pentru tema şi viziunea despre
lume din textul studiat;
- ilustrarea a patru elemente de compoziţie şi de limbaj ale textului poetic studiat,
semnificative pentru tema şi viziunea despre lume (de exemplu: imaginar poetic, titlu,
incipit, relaţii de opoziţie şi de simetrie, motiv poetic, laitmotiv, figuri semantice/
tropi, elemente de prozodie etc.);
- susţinerea unei opinii despre modul în care tema şi viziunea despre lume se reflectă în
textul poetic dat.

Caracterizat printr-o accentuată diversitate, universul poetic al lui Tudor Arghezi ocupă un loc
aparte în literatura română. Scriitorul revoluţioneaza atât limbajul poetic al vremii sale, în raport cu
mijloacele de expresie tradiţionale, cât şi tematica poeziei. Arghezi traversează mai multe epoci
literare şi orientări estetice, dar lirica lui este reprezentativă, în primul rând, pentru perioada dintre
cele două războaie mondiale. Ov. S. Crohmălniceanu afirma că “Arghezi a deschis principalele
drumuri ale poeziei româneşti interbelice”.
1. Literatura interbelică este dominată de manifestarea a două direcţii principale:
tradiţionalismul şi modernismul.
În sens larg, modernismul cuprinde toate mişcările artistice care exprimă, în mod categoric,
desprinderea de tradiţie. Moderniştii sunt atraşi de metafizică şi transcendenţă, făcând din
cunoaşterea spirituală o preocupare esenţială. În poezia românească, modernismul poate fi
recunoscut în expresionismul lui Lucian Blaga, în ermetismul lui Ion Barbu, în „estetica urâtului”, a
„florilor de mucigai”, din creaţia lui Tudor Arghezi.
Volumul „Flori de mucigai” este inspirat din experienţa trăită de Arghezi între zidurile
închisorii Văcăreşti, în care a petrecut câteva luni, din motive politice. Lumea pe care a descoperit-o
aici, o lume decăzută, lipsită de speranţă, a fost conturată în poezii precum „Galere”, „Ion Ion”,
„Cina”, „Cântec mut”. Ea şi-a păstrat totuşi o scânteie de umanitate care o face să-şi dezvăluie o
anume frumuseţe, Arghezi considerând că „pretutindeni şi în toate este poezie”. Urâtul din lume se
poate deci transfigura artistic, transformându-se în frumosul artei.
Poezia „Flori de mucigai” este o artă poetică modernă, având ca temă definirea condiţiei
existenţiale a creatorului. Arghezi, artistul modern, sugerează că forţa şi sensibilitatea cuprinzătoare
a artei (poeziei) poate reflecta orice, inclusiv lumea urâtă, degradată, a unei umanităţi decăzute.
2. Titlul poeziei, „Flori de mucigai”, dă și titlul volumului. Ea se înscrie în „estetica urâtului”,
reprezentând una dintre „categoriile negative” prin care Hugo Friedrich definea poezia modernă.
Titlul este, din punct de vedere stilistic, un oximoron, amintind de „Florile răului” a lui Charles
Baudelaire, unul dintre întemeietorii poeziei europene moderne. „Florile” sugerează lumină, viaţă,
armonie, frumuseţe, pe când „mucegaiul” dă sugestia urâtului, a întunericului, a descompunerii, a
morţii. Asocierea celor două cuvinte creează o imagine reprezentativă pentru „estetica urâtului”.
„Florile de mucigai” simbolizează astfel frumuseţea care poate fi descoperită chiar şi într-un mediu
ostil, al damnării şi al întunericului.
3. Poezia cuprinde două strofe, inegale ca număr de versuri: prima strofă, de 16 versuri,
defineşte condiţia artistului şi a operei sale, iar strofa a doua, un catren, raportează actul creator la
realitatea lumii în care trăieşte artistul, accentuând adeziunea lui T. Arghezi la „estetica urâtului”.
Prima strofă aparţine planului eului creator şi al creaţiei, conturând, încă din incipit,
caracterul de artă poetică al textului. Câmpul semantic al creaţiei cuprinde termeni precum: „am
scris”, „stihuri”, „unghia îngerească”(metaforă sugerând inspiraţia divină), „să scriu”.
Incipitul confirmă lirismul subiectiv căruia îi aparţine poezia. Prezenţa eului liric este
marcată prin verbul la persoana I, „am scris”.
Încă din primul vers, arta scrierii apare ca un efort dureros, ca un chin. „Stihurile” au fost
scrise „cu unghia pe tencuială”. Spaţiul creaţiei este unul ostil, rece, al claustrării: „Pe un părete de
firidă goală / Pe întuneric, în sigurătate”. „Păretele de firidă goală” este imaginea închisorii, a
izolării, întreg volumul „Flori de mucigai” fiind, de altfel, o expresie a imaginarului temniţei.
„Întunericul” şi „singurătatea” pot fi considerate şi metafore ale condiţiei umane, dar infățișează,
mai ales, condiţia artistului, accentuând ideea de tristeţe.
Creaţia reprezintă astfel singura posibilitate de evadare. Ea nu se mai bucură însă de suportul
şi de ocrotirea divină. Poetul scrie „Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de
vulturul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”. „Leul”, „taurul” şi „vulturul”
simbolizează, ca şi „unghia îngerească”, inspiraţia divină, harul.
Versurile sunt „fără an”, ele nu aparţin timpului omenesc. Sunt „Stihuri de groapă,/ De sete
de apă / Şi de foame de scrum,/ Stihurile de acum”. „Estetica urâtului” este ilustrată şi prin simbolul
gropii, o altă metaforă a condiţiei umane.
În întuneric, inspiraţia divină, harul poetic dobândit, nu mai există: „Când mi s-a tocit
unghia îngerească/ Am lăsat-o să crească/ Şi nu a mai crescut-/ Sau nu o mai am cunoscut”.
Desacralizarea este o altă caracteristică pe care Hugo Friedrich o atribuie poeziei moderne.
Perturbarea topică din versul „Sau nu o mai am cunoscut” şi folosirea unor termeni consideraţi de
tradiţia literară „nepoetici”(precum, de pildă, „mucigai”) sunt constante ale poeziei moderne,
ilustrând apetitul lui Arghezi pentru inovare în limbajul poetic.
A doua strofă conturează planul realităţii exterioare, dezvăluit încă din incipitul poeziei („un
părete de firidă goală”). Versul „Era întuneric. Ploaia bătea departe afară” descrie o lume ostilă,
în acord cu starea sufletească a eului liric („în singurătate”, „cu puterile neajutate”, „mă durea mâna
ca o gheară/ Neputincioasă...”, „sete de apă”, „foame de scrum”). Verbele la imperfect („Era
întuneric”, „bătea”, „mă durea”) transmit ideea continuităţii stării sufleteşti, a singurătăţii, a durerii.
Deşi lumea pare învinsă de întuneric, nevoia poetului de a scrie este de nestăpânit: „Şi m-am
silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.” Mâna, motiv central al textului poetic, prin
semnificaţii, devine simbolul actului creator. „Unghiile de la mâna stângă” sunt o metaforă a
inspiraţiei satanice sau doar o expresie a „esteticii urâtului”, a scrisului „altfel”.
Ultima strofă accentuază ideea enunţată la începutul poeziei, a suferinţei creatorului: „Şi mă
durea mâna ca o gheară/ Neputincioasă să se strângă.” Se conturează aici imaginea poetului
damnat, care nu poate renunţa la a scrie chiar dacă arta sa îi aduce nefericire.
 Figurile de stil, relativ puţine, sporesc expresivitatea textului, plasticizează starea sufletească
pe care o transmite poetul. Se remarcă epitetele (“stihuri de groapă, de sete de apă şi de foame de
scrum”, “unghia îngerească”, “gheară / neputincioasă”), metaforele „flori de mucigai”, „unghia
îngerească”, enumeraţiile : „nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul”, „lui Luca, lui Marcu şi lui
Ioan”, comparaţia „mă durea mâna ca o gheară / Neputincioasă să se strângă”.
4. Consider că poezia „Flori de mucigai” dezvoltă un ansamblu de trăsături care compun
viziunea despre lume şi viaţă a lui Tudor Arghezi, impunând o nouă formulă estetică în literatura
română şi ilustrând o sensibilitate de tip modern. Formulată ca un monolog liric, arta poetică
argheziană este o confesiune a unui eu poetic care îşi asumă condiţia de artist. El va continua să
scrie, deşi actul creator îi provoacă suferinţă, deşi el implică însingurarea şi lipsa ajutorului divin.
Creaţia apare ca o posibilitate de evadare a spiritului uman din spaţiul material constrângător. Poezia
argheziană devine astfel o confesiune emoţionantă şi dureroasă despre menirea artistului, despre
felul în care arta este capabilă să transforme urâtul în valoare estetică.