TEORIA CLASEI DE LUX

Trăsătura caracteristică a vieții duse de societatea de lux este dispensarea ostentativă de

orice îndeletnicire utilă. Hrana, arta, partenerul de viață sunt semne ale bunăstării și ele trebuie să
fie bătătoare la ochi. Însemnele bogatiei sunt obținute pentru a demonstra ca nu au nevoie să
muncească pentru a se întreține.[5]
Instituţia unei clase de agrement se găseşte în cele mai bune stagii de dezvoltare ale sale
în etapele superioare ale culturii barbare, ca de exemplu, în Europa feudală sau Japonia feudală.
În astfel de comunităţi distincţia dintre clase este foarte riguros respectată. Clasele de sus sunt de
obicei scutite sau excluse din profesii industriale, şi sunt rezervate pentru anumite locuri de
muncã în care se acordă un grad de onoare.
În comunităţile aparţinând culturii barbare mai există o diferenţiere considerabilă de
subclase, în ceea ce poate fi exhaustiv numit clasa de agreement, însă nu există o diferenţiere
corespunzătoare de locuri de muncã dintre aceste subclase.
Clasa de ”petrecere a timpului liber” sau de lux în ansamblul său cuprinde un nobil şi
clasele preoţești, împreună cu mare parte din suita lor. Ocupaţiile din această clasă sunt
diversificate în mod corespunzător, dar au o caracteristică economică comună, și anume aceea de
a fi non-industriale. Aceste ocupaţii non-industriale de clasă superioară pot fi cuprinse în diferite
domenii precum: cele din guvern, de război, ritualuri religioase şi sport.
Această diviziune a muncii coincide cu distincţia dintre muncă şi clasa de ”petrecere a
timpului liber” aşa cum apare în cultura barbară mai înaltă. Ca diversificare şi specializare a
locurilor de muncã, linia de demarcaţie, astfel întocmită, vine să împartă aceste locuri de muncă
din industriale în non-industriale.
Se pare că în dezvoltarea ulterioră au supravieţuit numai locurile de muncã care nu sunt
clasificate ca industriale, - de război, politică, sport, de învăţare, şi activitatea preoţească.
Singurele excepţii notabile sunt o parte din industria pescuitului, industria uşoară şi anumite
locuri de muncã, care sunt clasate ca industrie; cum ar fi fabricarea de arme, jucării şi articole
sportive.
Întreaga gamă de locuri de muncã industriale este un rezultat a ceea ce este clasificat ca
fiind ”munca unei femei” în comunitatea barbară primitivă. Munca bărbaţilor în cultura barbară
inferioară nu este mai puţin indispensabilă pentru durata de viaţă a grupului decât munca
efectuată de către femei. Acesta poate fi chiar faptul că munca barbatilor contribuie la fel de mult
la aprovizionarea cu alimente şi alte lucruri de consum necesare grupului.
Există în toate comunităţile barbare un sentiment profund de neconcordanţă între munca
unui barbat şi munca unei femei. Munca depusă de un bărbat poate contribui la menţinerea
grupului, dar se consideră că face acest lucru printr-o excelenţă şi o eficacitate într-un fel în care,
fără derogare, nu poate fi comparat cu hărnicia și devotamentul unei femei.
Capitoul I ”Rivalitatea pecuniară”
În secvenţa evolutiei culturale apariţia unei clase ”de petrecere a timpului liber” coincide
cu începutul de formei de proprietate. Ori de câte ori instituţia proprietăţii private este regăsită,
chiar şi într-o formă mai puțin dezvoltată, procesul economic are caracterul unei lupte între
bărbaţi pentru posesie de bunuri.
Acest aspect al proprietății a fost abordat în teoria economică, şi în special în rândul
acelor economişti care aderă, fără ezitare, la corpul doctrinelor clasice modernizate, pentru a
interpreta această luptă pentru avere ca fiind în mod substanţial o luptă pentru subzistenţă.
Într-o comunitate în care aproape toate bunurile sunt proprietate privată necesitatea de a
câştiga pentru a avea un nivel de trai decent, este mereu prezentă şi reprezintă un puternic
stimulent pentru familiile mai sărace ale comunităţii.
Nevoia de subzistenţă şi de o creştere a confortului fizic poate pentru un timp să fie
motivul dominantă de achiziţie pentru aceste clase în care persoanele sunt angajate în mod
obişnuit la munca manuală, ale căror subzistenţă se află pe o poziţie precară, care dețin puține
lucruri și acumulează și mai puțin.[6]
Capitolul II ” Luxul ostentativ”
Chiar dacă instituţia unei clase de lux nu a venit odata cu apariţia primei proprietăți
individuale, în orice caz, ar putea fi vazută ca una dintre consecinţele apariției acestei instituții a
proprietății.
De asemenea, este de remarcat că în timp ce clasa de lux a existat în teorie, de la
începutul culturii de ruinare, instituţia ia un nou și complet sens în ceea ce privește tranziţia de la
ruinare la următoarea etapă pecuniară a culturii. Este de acum încolo o clasă lux așa cum apare,
de fapt, și în teorie.
În timpul etapei de ruinare, distincţia între agrement şi clasa muncitoare este în oarecare
măsură numai o distincţie ceremoniala. Etapa ulterioară a industriei cvasi-paşnice, de obicei, este
caracterizată printr-o sclavie, pe care autorul o compară cu ”cirezile de vite”, şi o ”clasă servilă
de păstori”. Industria a avansat atat de mult încât modul de viață al comunității nu mai depinde
de orice altă formă de activitate care poate fi considerantă drept exploatantă.
Acest tabu asupra forţei de muncă are o consecinţă şi în diferenţierea industrială dintre
clase. Pe măsură ce densitatea populaţiei creşte, va crește și grupul de ruinare într-o comunitate
industrială bine stabilită.
Termenul de ”lux”, utilizat în text, nu înseamnă indolenţa sau pasivitate. Ceea ce
sugerează este petrecerea timpului sau consumarea timpului într-un mod total neproductiv.
Timpul nu este consumat productiv din două motive: fie dintr-un sentiment de inutilitate
față de munca productivă, sau ca o dovadă a capacităţii financiare a unei persoane de a-
și permite o viaţă de ”trândăvie”[7]

Capitolul III ”Consumul ostentativ”

O parte a clasei servitor, mai ales acele persoane a căror ocupaţie este de ”petrecere a
timpului liber” pentru altcineva, vine să întreprindă o nouă gamă de taxe - consumul de bunuri
pentru altcineva.
Consumul neproductiv de bunuri este văzut ca fiind onorabil, în primul rând este
identificat ca un semn de pricepere, de îndemânare şi o indemnizaţie specială a demnităţii
umane, iar în al doilea rând, devine în mod substanţial onorabil, în special consumul de lucruri
mult dorite.
Pe parcursul etapelor anterioare de dezvoltare economică, consumul de bunuri fără
restricţie, în special consumul unor mărfuri mai bune- în mod ideal consumul total în plus faţă de
minimul de existenţă, - se referă în mod normal la clasa lux. Această restricţie tinde să dispară,
cel puţin formal, după ce o etapă ulterioară relativ paşnică a fost atinsă, cu capital privat de
bunuri şi un sistem industrial bazat pe munca salariată sau asupra economiei casnice mărunte.
Capitolul IV ”Etalonul pecuniar al modului de viaţă”
Pentru corpul mare de oameni în orice comunitate modernă, motivul proxim de cheltuieli
în plus faţă de ceea ce este necesar pentru confortul fizic nu este un efort conştient de a excela în
scumpete, pe cât de mult este dorința de a trăi până la standardul convenţional de decenţă în
cantitatea şi calitatea bunurilor consumate.
 Această dorinţă nu este ghidată de un standard invaribil și rigid, care trebuie să fie dus
până la extreme, şi dincolo de care nu există nici un stimulent pentru a merge mai departe. Pentru
a accepta şi practica nivelul de trai care este în vogă, este atât agreabil cât și oportun, până la
punctul de a deveni indispensabil pentru confortul personal și pentru succesul în viață.
Capitolul V ”Canoanele pecuniare ale bunului-gust”
Această creştere de utilizare prescriptivă are un efect imediat asupra vieţii economice, dar
are, de asemenea, un efect indirect şi de îndepărtare asupra comportamentului și în alte privinţe.
Obiceiurile de gândire în ceea ce priveşte expresia vieţii în orice direcţie dată poate afecta
inevitabil vederea obişnuită a ceea ce este bun şi drept în viaţă, dar și în alte direcții.
Utilitatea articolelor apreciate pentru frumusețea lor depinde strâns de pretul ridicat al
acestor articole. Autorul a încercat să exemplifice acest lucru dând ca exemplu o lingură de
argint realizată manual, cu o valoare comercială de zece-douăzeci de dolari, care nu este de
regulă mult mai utilă - în primul sens al cuvântului - decât o lingură realizată de o mașinărie, din
acelaşi material.
În afară de funcţionarea lor în alte privinţe, aceste obiecte sunt frumoase si au o utilitate
ca atare; acestea sunt valoroase în acest cont în cazul în care pot fi însuşite sau monopolizate; ele
sunt, prin urmare, râvnite ca posesiunile de valoare, şi bucuria lor exclusivă satisface posesorul
lui creându-i un sentiment de superioritate pecuniară.
Acest amestec şi confuzie a elementelor de scumpete şi de frumuseţe este probabil, cel
mai bine exemplificat în articole de îmbrăcăminte şi de mobilier de uz casnic.
Aceeaşi variatie în materie de gust, de la o clasă a societăţii la alta, este vizibilă, de
asemenea, în ceea ce priveşte multe alte tipuri de bunuri de consum, ca, de exemplu, cazul
mobilierului, casele, parcurile și grădinile.
Viaţa de zi cu zi oferă numeroase ilustraţii in ceea ce priveste modul în care codul de
frumusețe pecuniară în articolele de uz variază de la clasă la clasă, precum şi a modului în care
sensul convenţional se îndepărtează de frumuseţe.[8]
Capitolul VI ” Îmbrăcămintea ca expresie a culturii pecuniare”
Regula risipei ostentative nu poate fi demonstrată cu un exemplu mai bun decât
imbrăcămintea. Oamenii renunță la confort și la necesități ale traiului pentru a-și permite un
nivel decent de consum inutil. Femeile pot aparea cu haine nepotrivite vremii de afara, doar
pentru a fi bine îmbracate.
 O haină este "ieftină și proastă" atât sub aspectul utilității, cât și al bunului gust. Omul
bine îmbracat iși permite să cheltuie fără economie și arată că nu poartă grija câștigării vietii de
zi cu zi prin muncă.
Îmbrăcămintea femeilor merge și mai departe în a arata lipsa oricărei îndeletniciri
productive. O persoană care poartă tocuri înalte sau fustă ar putea cu greu să execute treburi
manuale. Îmbracamintea trebuie să fie nu numai vizibil scumpă și incomodă, dar trebuie să fie și
la modă.
Capitolul VII ”Scutirea de productivitate și consevatorismul”
Viața unui om în societate, la fel ca şi durata de viaţă a altor specii, este o luptă pentru
existenţă, şi, prin urmare, acesta este un proces de adaptare selectivă. Evoluţia structurii sociale a
fost un proces de selecţie naturală a instituţiilor.
Orice comunitate poate fi privită ca un mecanism industrial sau economic, a cărei
structură este alcătuită din ceea ce se numesc instituţiile sale economice. Comunitatea va face uz
de forţele de mediu, în sensul său de viaţă, în conformitate cu metodele învăţate în trecut şi
încorporate în aceste instituţii.
Dar, odată cu creşterea populaţiei şi, cum cunoştiinţele şi competenţele oamenilor în
conducerea forţele naturii se extind, metodele obişnuite de legătură între membrii grupului,
precum şi metoda obişnuită a desfăşurării procesului de viaţă a grupului ca întreg, nu mai dau
acelaşi rezultat ca şi înainte.
Orice persoana care este obligată sa-si schimbe obiceiurile sale de viață şi relaţiile cu cei
din jur, va simți diferența dintre metoda de viaţă în care trebuie să îndeplinească exigenţele nou
apărute, şi sistemul tradiţional de viaţă la care el este obişnuit.
Presiunea exercitată de mediu asupra grupului, şi hotărârea de a face o reajustare a
regimului de viaţă al grupului, influențează membrii grupului sub forma exigenţelor financiare.
Clasa de lux este în mare măsură la adăpost de stresul acestor exigenţe economice care
primează în orice modem,comunitate industriala foarte bine organizată. Clasa de lux este clasa
conservatoare. Exigenţele situaţiei economice generale a comunităţii nu afectează în mod liber
sau direct membrii acestei clase.
Ei nu sunt nevoiți, sub pedeapsa decăderii, să isi schimbe obiceiurile de viață și opiniile
lor teoretice asupra lumii externe, pentru a se potrivi cerinţelor unei tehnici industriale
modificate, deoarece nu sunt, în sensul deplin, o parte organică a comunităţii industriale.
 Acest conservatorism al clasei bogate este o evidentă caracteristică care a ajuns să le fie
recunoscută ca o marcă de respectabilitate.
Capitolul VIII ” Conservarea trăsăturilor arhaice”
Instituţia unei clase de agrement are un efect nu numai asupra structurii sociale, dar şi
asupra caracterului individual al membrilor societăţii. Principiile de emulaţie financiară şi de
exonerare industrială au fost astfel ridicate la nivelul de canoane de viaţă, şi au devenit factori de
constrângere, în situaţia în care oamenii trebuie să se adapteze.
Evoluţia socială este un proces de adaptare selectivă a temperamentului şi obiceiurilor de
gândire sub stresul de circumstanţelor de viaţă ale comunităţii. Odată cu exigenţele schimbării
situaţiei, nu numai că s-au schimbat obiceiurile oamenilor ci acestea au adus o schimbare
corelativă a naturii umane, materialului uman al societăţii în sine variând în funcţie de condiţiile
de schimbare ale vieţii.
Tipuri etnice de astăzi sunt variante ale tipuri rasiale primitive. Ei au suferit unele
modificări, şi au atins un anumit grad de fixităţi în forma lor modificată, în conformitate cu
disciplina culturii barbare.
Omul din prezent este varianta barbară, servilă sau aristocratică, alături de elementele
tehnice care îl constituie. Dar această variantă barbară nu a atins cel mai înalt grad de
omogenitate sau stabilitate, deoarece cultura barbară, deși a cuprins 2 etape cu o durată relative
mare, nu a fost suficientă pentru a da un caracter extrem de fixitate.
Odată cu apariţia în etapei de ruinare a vieții intervine o schimbare în cerinţele
caracterului uman de succes. Obiceiurile de viaţă ale oamenilor sunt necesare pentru a se adapta
la noile exigenţe în cadrul unui nou sistem de relaţii umane.[9]
Capitolul IX ” Supravieţuiri moderne ale bravurii”
Clasa de lux trăieste, mai degrabă, prin comunitatea industrială, decât în interiorul ei, iar
relaţiile sale față de industrie sunt, mai degrabă pecuniare, decât industriale. Admiterea în această
clasă este câştigată prin exercitarea aptitudinilor pecuniare.
Singura clasă care ar putea purta o dispută cu clasa de lux ereditară pentru onoarea unui
cadru belicos obişnuit este clasa delincvenţilor mai mici. În vremuri obişnuite, corpul mare de
clase industriale este relativ apatic în atingerea intereselor războinice. Când nu este ”provocat”
acest corp de oameni de rând, care constituie o forţă efectivă a comunităţii industriale, este destul
de potrivnic la orice alta decât o luptă de apărare. În mai multe comunităţi civilizate, sau mai
degrabă în comunităţile care au ajuns la o dezvoltare industrială avansată, spiritul de agresiune
războinică poate fi declarat a fi învechit printre oamenii obişnuiţi. Acest lucru nu spune că nu
există un număr apreciabil de persoane, printre clasele industriale în care se afirmă spiritul
marțial.
Această diferenţă între clase, în privința temperamentului se poate datora, în parte, unei
diferenţe de moştenire de trăsături dobândite în mai multe clase. Diferenţa de clasă este în acest
sens, mai puţin vizibilă în acele ţări a căror populaţie este relativ omogenă, decât în ţările unde
există o divergenţă mai largă între elemente etnice care alcătuiesc mai multe clase ale
comunităţii.
Autorul introduce în acest capitol termenul de ”duel” văzut ca un mod de soluţionare a
litigiilor în cele din urmă şi a problemelor grave legate de luptele private neprovocate, ca o
obligaţie socială pentru reputaţia celor provocați.
În opinia autorului, aceste manifestări ale temperamentului agresiv pot fi clasificate ca
fiind exploatatoare.
Capitolul X ” Credinţa în noroc”
Această tendinţă a jocurilor de noroc este o altă trăsătură filială temperamentului barbar.
Această trăsătură are, de asemenea, o valoare economică directă. Este recunoscută ca fiind o
piedică în calea eficienţei industriale a ansamblului oricărei comunități, în care predomină într-o
măsură apreciabilă.
Factorul principal în obiceiul jocurilor de noroc este credinţa în noroc. Credința în noroc
este, în esenţă, un obicei mai vechi decât cultura de ruinare, și este necesar să fie luată ca o
trăsătură arhaică, moştenită mai mult sau mai puţin din trecutul îndepărtat.
Credinţa cuprinde cel puţin două elemente distincte, care urmează a fi luate în două faze
diferite ale aceluiași obicei fundamental de gândire. În forma primitivă este o credinţă
spiritualistă incipientă, sau un sentiment spiritualist al relaţiilor şi lucrurilor, iar în forma sa
simplă, credinţa în noroc este instinctivă.
Capitolul XI ” Practicile religioase”
O repetiție discursivă a unor incidente ale vieţii moderne va arăta relaţia organică a
cultelor antropomorfe față de cultura şi temperamental barbar. Acesta va servi, de asemenea,
pentru a arăta modul în care supravieţuirea şi eficacitatea cultelor sunt legate de instituţia clasei
de lux şi de izvoarele de acţiune care stau la baza acestei instituţii.
 Standardele economice sau canoanele de evaluare sunt, la rândul lor, influenţate de
standardele extra-economice de valoare. Hotărârile noastre cu privire la faptele economice sunt
într-o anumită măsură, conturate de prezenţa dominantă a acestor interese mai grele.
Obiceiurile directoare de gândire ale unei persoane devotate se mută pe planul unui
sistem arhaic de viaţă, care a trăit o mare parte a utilităţii sale pentru exigenţele economice ale
vieţii colective de astăzi.
Se pare că în scopul vieţii colective de astăzi, în special în ceea ce priveşte eficienţa
industrială a comunităţii moderne, trăsăturile caracteristice ale temperamentului fervent sunt un
obstacol, mai degrabă decât un ajutor. O constatare a evenimentelor care au avut loc, ar fi faptul
că viaţa modernă tinde selectiv spre a elimina aceste trăsături ale naturii umane din constituţia
spirituală a claselor care sunt imediat implicate în procesul industrial.
Autorul subliniază că aceste clase din urmă, care traiesc mai degrabă în apropierea
procesului industrial, decât în interiorul acestuia, sunt aproximativ cuprinse în două categorii (1)
clasa lux propriu-zisă, care este protejată de stresul situaţiei economice şi ( 2) clasele nevoiaşe,
inclusiv delincvenţii din clasa de jos, care sunt în mod nejustificat expuse la stres.
Capitolul XII ” Supravieţuiri ale interesului fără invidie”
Faptul că membrii clasei de agrement, atât bărbaţii cât şi femeile, sunt într-o oarecare
măsură scutiți de necesitatea de a găsi un mijloc de trai într-o luptă competitivă cu semenii lor,
face posibilă nu numai supravieţuirea membrilor din această clasă, ba chiar, posibilitatea de a-și
urma înclinația în cazul în care nu sunt înzestraţi cu aptitudinile necesare pentru a avea succes în
lupta de concurenţă. Cu alte cuvinte, în cea mai recentă și mai complexă etapă a dezvoltării
instituției, mijloacele de subzistenţă ale membrilor din această clasă nu depind de deţinerea şi
exercitarea neîncetată a acestor aptitudini.
S-a dovedit că poziţia specifică a clasei de lux oferă şanse extrem de favorabile pentru
supravieţuirea trăsăturilor care caracterizează tipul naturii umane adecvate pentru o etapă
culturală învechită. Clasa este adapostită de stresul exigenţelor economice, şi este în acest sens,
retrasă de pe impactul nepoliticos de forţe care se face pentru adaptarea la situaţia economică.
Aceste aptitudini şi obiceiuri au o şansă extrem de favorabilă de supravieţuire în cadrul regimului
clasei de lux.
Capitolul XIII ” Studiile superioare ca expresie a culturii pecuniare”
 Obiceiurile de gândire care sunt formate sub îndrumarea profesorilor şi a tradiţiilor
şcolare au o valoare economică, nu mai puţin reală decât valoarea economică a obiceiurilor de
gândire formate fără o astfel de orientare în cadrul disciplinei vieţii de zi cu zi.
Scopul acestui capitol nu este de a face o colaţionare completă a datelor care arată efectul
culturii pecuniare asupra educaţiei, ci mai degrabă de a ilustra metoda şi tendinţa în care clasa de
lux influenţează domeniul educaţiei.
CONCLUZII
Thorstein Veblen satirizează consumul de dragul consumului, în care nu se aplică legea
utilităţii marginale şi unde singurul scop al consumului este acela de a epata, de a parveni sau de
a confirma un anume statut social.
“Orice lux trebuie plătit, şi totul este un lux, începând cu existenţa pe pământ”, spune
Veblen.