Sunteți pe pagina 1din 2

ROMÂNIA ȘI CONDAMNAREA INTERVENȚIEI DIN

CEHOSLOVACIA

1. Doctrina Brejnev se rezumă în discursul ținut la Congresul al V-lea al Partidul


Muncitoresc Unit din Polonia din 13 noiembrie 1969 spunând: „Când forțele care
sunt ostile socialismului încearcă să direcționeze dezvoltarea unei țări socialiste
către capitalism, aceasta nu devine numai o problemă a țării în discuție, dar și o
problemă și o preocupare a tuturor țărilor socialiste”. În practică, aceasta însemna
că era permisă o anumită „suveranitate limitată” a partidelor comuniste, dar
niciunei țări nu-i era permis să părăsească Pactul de la Varșovia, să deranjeze
monopolul comunist al puterii în statele socialiste, sau să compromită în vreun
fel puterea și unitatea blocului răsăritean. În schimb, din perioada lui Gheorghe
Gheorghiu Dej, prin celebra declarație a Partidului Muncitoresc Român din
aprilie 1964, România își manifestase opoziția față de încercările sovieticilor de
a menține controlul total asupra blocului comunist. Având ca exemplu pe Tito,
conducătorul iugoslav care s-a opus cu succes acestei politici tutelare și
folosindu-se din plin de conflictul între sovietici și comuniștii chinezi, Dej a
înscris această politică de respingere a autoritarismului sovietic, „Declarația”
rescriind o parte din istoria Blocului Sovietic și devenind izvorul de legitimizare
a grupului pretins național. Politica sa a fost continuată, până la manifestarea
punctului critic (refuzul și critica invaziei Cehoslovaciei) de către Nicolae
Ceaușescu.

2. Printre motivele pentru care România a condamnat intervenția celor cinci state
socialiste în Cehoslovacia enumerăm: alături de mai vechiul opozant al
Moscovei, Iosif Broz Tito, Ceaușescu voia propria formulă de comunism, prin
această politică Ceaușescu își putea proteja puterea mizând pe sentimentele
antisovietice ale românilor, încă de pe timpul lui Dej, economia socialistă
românească era în criză de bani, se părea că tovarășii cehoslovaci, sub conducerea

1
lui Alexander Dubcek, găsiseră soluția optimă, deschidere spre reforme și
Occident, iar Ceaușescu dorea un exemplu pe care să-l poată urma.
Ceaușescu, în momentul în care a condamnat intervenția în Cehoslovacia nu a
conștientizat foarte mult impactul acțiunilor sale în această privință, mai mult
continuând o politică inaugurată de Dej de a se opune, în general, propunerilor și
încercărilor comuniștilor sovietici de a conduce autoritar blocul comunist.
Conducerea de stat și de partid era interesată să ralieze în jurul său poporul
prevăzând o eventuală intervenție armată a Sovieticilor ca în cazul Cehoslovaciei.
Era mai mult interesul de a nu fi schimbați din funcțiile de partid decât de
interesul național. În acest sens, aceștia au speculat sentimentele antirusești,
constituind chiar și Gărzile Patriotice, o reflectare concretă a sintagmei ceaușiste
"lupta întregului popor".

3. România, decidenții din Partidul Comunist Român, consider că nu aveau


motive să considere că țara noastră s-ar fi confruntat cu o invazie, ca în cazul
Cehoslovaciei (deși sovieticii concentraseră trupe la granița comună), deoarece
politica lui Ceaușescu, chiar dacă avea o tentă reformistă și antisovietică, totuși
nu era la fel de deschisă ca la nivelul politicii lui A. Dubcek. Mai mult, o a doua
intervenție de acest gen, în cadrul blocului comunist ar fi subminat serios poziția
de autoritate a Uniunii Sovietice, întrucât reclama, în fața comunității
internaționale, defecțiuni serioase în cadrul acestui bloc. De asemenea, după cum
sursele istorice ulterioare au dovedit, rușii excludeau o intervenție militară în
România, întrucât acest fapt ar fi condus la o apropiere a acesteia de Iugoslavia
sau de China. În același timp, după puseul de naționalism și de solidaritate
socialistă, Ceaușescu și-a moderat discursul și odată cu el, toate oficialitățile
române. Întâlnirea cu ambasadorul rus la București, Basov, precum și poziția
Occidentului care era interesat de o păstrarea unei stări de bună vecinătate între
România și URSS, îngăduința Moscovei, au detensionat treptat criza politică și a
dus la rezultatul politic pe care îl cunoaștem azi.