MARIN SOARE

AMELIORAREA PLANTELOR
AGRICOLE

CRAIOVA

1
 PREFAŢĂ

Problema esenţială a omenirii a fost şi rămâne sporirea

producţiilor agricole în vederea asigurării nevoilor de hrană. Un
rol în acest sens îl are ameliorarea plantelor, ştiinţă care
contribuie permanent la creşterea numărului de varietăţi de
plante cu potenţial de producţie ridicat.
Noile soiuri obţinute în procesul de ameliorare trebuie să
asigure producţii mari şi stabile, să prezinte rezistenţă genetică la
boli şi dăunători, să aibă o plasticitate ecologică ridicată şi o
calitate superioară a producţiei.
Realizarea acestor cultivare presupune folosirea şi
exploatarea eficientă a surselor de germoplasmă existente în
natură.
Ameliorarea plantelor este o disciplină cu o importanţă
deosebită atât din punct de vedere teoretic dar mai ales din punct
de vedere practic.
Este disciplina care a cunoscut în ultimele decenii o
dezvoltare rapidă, numărul soiurilor şi hibrizilor obţinuţi în
procesul de ameliorare fiind foarte mare.
Ameliorarea plantelor valorifică într-un mod practic
descoperirile făcute în ştiinţele biologice şi mai ales în genetică.
Descifrarea universului genetic al plantelor, oferă
posibilitatea de a interveni în dirijarea şi modificarea unor
însuşiri utile omului, cu scopul de a obţine forme de plante cât
mai productive şi de calitate superioară.
În acest fel ameliorarea plantelor contribuie la reînnoirea
şi perfecţionarea continuă a florei cultivate.
Lucrarea de faţă se adresează în primul rând studenţilor
agronomi pentru a facilita înţelegerea principiilor şi metodelor
folosite în ameliorarea plantelor, dar poate reprezenta şi un ghid
util pentru cei interesaţi de acest domeniu fascinant al modelării
plantelor.

2
 CUPRINS
CAP. I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1.1. Obiectul ameliorării plantelor. Definirea şi importanţa
disciplinei. Relaţii cu alte discipline agronomice…………….......5
1.2. Producţia culturilor de câmp şi perspectivele ei……..............7
1.3. Etapele principale ale dezvoltării ameliorării plantelor……...9
1.4. Obiectivele ameliorării plantelor……………………….…..13
CAP. II. BAZELE BIOLOGICE ŞI GENETICE ALE
AMELIORĂRII PLANTELOR
2.1. Diversitatea genetică a plantelor, premisa ameliorării
plantelor cultivate…………………………………………..19
2.2. Principalele categorii taxonomice de plante
folosite în ameliorarea plantelor……………………….…...19
2.3. Principiile genetice care stau la baza ameliorării plantelor...23
2.4. Moduri de reproducere a plantelor………………………....25
CAP. III. ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA PLANTELOR
CULTIVATE
3.1. Locul de origine al plantelor cultivate. Conceptul de
centru de origine…………………………………………....30
3.2. Conceptul de centru de diversitate……………….………...31
3.3. Principalele centre de origine şi diversitate
a plantelor cultivate………………….……………………..31
3.4. Evoluţia plantelor cultivate………………………………...33
CAP. IV. GERMOPLASMA SAU SURSELE DE GENE
FOLOSITE PENTRU AMELIORAREA PLANTELOR
4.1. Fondul de gene……………………………………….…….35
4.2. Principalele categorii de resurse genetice vegetale………...35
4.3. Căile de procurare a materialului biologic……….………...38
4.4. Introducerea plantelor în cultură.Instituţii specializate pe plan
mondial în introducerea plantelor…………………………...…..39
4.5. Eroziunea genetică:cauze şi efecte asupra
plantelor cultivate ……………..………………………………..40
4.6. Conservarea resurselor genetice vegetale……………..……42
4.7. Principalele bănci de gene din lume………………..……....44

3
CAP.V. METODELE DE BAZĂ FOLOSITE ÎN
AMELIORAREA PLANTELOR
5.1. Selecţia sau alegerea ca metodă de ameliorare………...….45
5.2. Hibridarea – metoda principală de sporire a variabilităţii
genetice.......................................................................................68
5.3. Consangvinizarea………………………………………….80
5.4. Heterozisul şi folosirea sa în ameliorarea plantelor………84
5.5. Androsterilitatea şi folosirea sa în ameliorarea plantelor....87
5.6. Mutageneza şi folosirea mutaţiilor în ameliorarea
plantelor…...........................................................................…...96
5.7. Euploidia şi aneuploidia folosite ca metode de ameliorarea
plantelor ....................................................................................101
5.8. Ingineria genetică şi biotehnologiile folosite
ca metode de ameliorarea plantelor ....................................114
CAP. VI. METODE ŞI TEHNICI DE EXAMINARE A
MATERIALULUI BIOLOGIC SUPUS PROCESULUI DE
AMELIORARE
6.1. Importanţa examinării caracterelor şi însuşirilor….............122
6.2. Examinarea capacităţii de producţie ..…………….............124
6.3. Examinarea calităţii producţiei ....………………...............126
6.4. Examinarea rezistenţei la factorii nefavorabili de mediu ...128
6.5. Examinarea rezistenţei materialului la boli şi dăunători .....133
6.6. Examinarea pretabilităţii pentru mecanizarea lucrărilor......140
6.7. Examinarea duratei perioadei de vegetaţie……..........……143
CAP. VII. ORGANIZAREA ŞI TEHNICA PROCESULUI
DE AMELIORARE A PLANTELOR
7.1. Câmpul de colecţie…………………………………….….146
7.2. Câmpul de hibridare………………………………….…...147
7.3. Câmpul de hibrizi…………………………………….…...147
7.4. Câmpul de alegere a elitelor………………………….…...148
7.5. Câmpul de selecţie…………………………………..…….148
7.6. Câmpul de control…………………………………..……..149
7.7. Câmpul de culturi comparative de orientare…………...….150
7.8. Câmpul de culturi comparative de concurs…………….…150
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ………………………….….153

4
 I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Obiectul ameliorării plantelor. Definirea şi importanţa

disciplinei. Relaţii cu alte discipline agronomice
Ameliorarea plantelor este o ştiinţă biologică aplicativă
care se ocupă cu crearea de noi forme de cultivare şi îmbunătăţirea
capacităţii de producţie a soiurilor şi hibrizilor aflaţi în cultură.
Această disciplină acţionează pe baza cunoştinţelor teoretice ale
geneticii. Se bazează pe studiul eredităţii, variabilităţii şi
reproducerii organismelor vegetale. Ameliorarea îşi propune să
modeleze noile forme obţinute cu ajutorul mecanismelor
cunoscute de la genetică.
Atât genetica cât şi ameliorarea plantelor sunt discipline
care planifică şi controlează schimbări ale organismelor.
Rezultatele acestor schimbări se materializează prin obţinerea de
soiuri noi, hibrizi sau clone, cu potenţial de producţie cât mai
mare.
Cuvântul ameliorare provine de la latinescul melior care
înseamnă mai bun, îmbunătăţire. Deci, ameliorarea se ocupă cu
crearea de noi forme de plante de cultură, înţelegând prin acestea
grupuri de indivizi asemănători, cunoscute sub denumirea de
soiuri, hibrizi, clone, forme poliploide, etc. Acestea trebuie să
depăşească permanent pe cele existente la momentul respectiv
prin producţii mai mari, de calitate mai bună, cu rezistenţă sporită
la factorii nefavorabili, etc. De asemenea, prin ameliorare se
urmăreşte şi îmbunătăţirea soiurilor existente la unele caractere
deficitare.
Deci, ameliorarea are un caracter creator pe de o parte, dar
şi un caracter conservativ de cealaltă parte. Obiectul ameliorării
este foarte complex pentru că operează cu un număr mare de
specii.
Ameliorarea plantelor este strâns legată de om deoarece se
află sub acţiunea sa directă, care se finalizează prin crearea de noi
forme de cultură. Ameliorarea plantelor acţionează asupra
genotipurilor pe baza unor mecanisme cunoscute, grupate în două
categorii :
5
 ameliorarea clasică - care se bazează pe metodele
convenţionale şi pe procesele sexuate ale plantelor
 ameliorarea modernă - care se bazează pe metode şi tehnici
de inginerie genetică.
Aceasta din urmă este o metodă relativ nouă şi se bazează pe
nivelul cunoştiinţelor teoretice despre ereditate şi al geneticii
aplicate. Genetica aplicată, dă posibilitatea amelioratorului să
cunoască comportarea în descendenţă a fiecărui caracter şi a
fiecărei însuşiri care interesează.
Atât valoarea materialului iniţial de ameliorare cît şi
valoarea materialului ameliorat se studiază pe baza geneticii,
determinând structura genetică a acestora. Deci, ameliorarea
sintetizează toate cunoştiinţele biologice privitoare la dirijarea şi
transformarea plantelor cultivate.
Importanţa ameliorării ca ştiinţă biologică aplicativă
constă în primul rând în faptul că participă direct la dezvoltarea
agriculturii, prin soiurile şi hibrizii creaţi, aceştia reprezentând
factori importanţi de producţie. Creşterea producţiilor obţinute la
unitatea de suprafaţă se poate realiza prin folosirea
îngrăşămintelor chimice, a irigaţiilor, a pesticidelor, mecanizarea
completă a lucrărilor şi nu în ultimul rând prin folosirea în cultură
a unor soiuri şi hibrizi cu potenţial biologic ridicat şi a unor
seminţe cu valoare biologică şi culturală mare.
Numeroasele soiuri şi hibrizi obţinuţi, valorifică în mod
diferit nivelul de fertilitate al solului. În aceleaşi condiţii naturale
şi agrofitotehnice se obţin rezultate diferite, cu soiuri diferite. De
aceea este necesar a se obţine în permanenţă noi soiuri şi hibrizi
care să valorifice eficient condiţiile create prin mecanizare,
chimizare, irigaţii etc. Oricât de superioară ar fi agrotehnica, soiul
este cel care limitează producţia. Sporurile de producţie obţinute
prin cultivarea soiurilor intensive şi a hibrizilor simpli şi dubli au
fost mari, iar în unele cazuri producţia s-a dublat numai prin
folosirea acestor cultivare noi. Astfel, ameliorarea plantelor
cultivate a devenit o ştiinţă aplicativă cu mari implicaţii în
agricultură, deoarece contribuie la sporirea resurselor de hrană ale
omenirii.
6
 Ameliorarea plantelor este prin excelenţă o ştiinţă
interdisciplinară.
Fundamentul ştiinţific îl constituie genetica şi citogenetica,
ştiinţe care explică mecanismele eredităţii şi determinării
caracterelor la plante.
De asemenea, se bazează pe cunoştiinţe de botanică,
necesare pentru cunoaşterea taxonomiei, anatomiei, morfologiei şi
a mecanismelor de reproducere a plantelor cu care se lucrează.
Are relaţii strânse cu fiziologia plantelor, pentru
cunoaşterea proceselor fiziologice privind reacţia plantelor la
temperaturi scăzute, secetă, boli, etc..
Biochimia dă posibilitatea cunoaşterii transformă-rilor care
stau la baza metabolismului plantelor.
Sunt necesare cunoştinţe în domeniul fitopatologiei şi
entomologiei pentru a spori rezistenţa plantelor la atacul bolilor şi
dăunătorilor iar pe baza cunoştinţelor de statistică biologică şi
tehnică experimentală, se pot prelucra şi compara datele obţinute
în urma testării noilor forme de plante, create în cadrul procesului
de ameliorare.
Pe lângă toate celelalte cunoştiinţe, amelioratorul trebuie
să fie un bun agronom, el trebuie să cunoască bine planta cât şi
tehnologia de cultură a acesteia, deci agrotehnică şi fitotehnie.
1.2. Producţia culturilor de câmp şi perspectivele ei
Actual din cele apoximativ 1,5 miliarde ha cultivate în
lume, plantele de câmp ocupă aproximativ 1,2 miliarde ha.
Cerealele ocupă ceva mai mult de jumătate din suprafaţa cultivată
a globului, iar producţia totală a lor se apropie de 2 miliarde tone
pe an, detaşându-se ca cele mai importante plante agricole. Ele
sunt culturi alimentare de consum direct în hrana omului, pot fi
folosite pentru creşterea animalelor cât şi în industria alimentară.
Pentru a acoperi nevoile de hrană ale omenirii producţia
mondială de cereale trebuie să crească până la nivele care să
satisfacă un necesar anual de 4-4,5 miliarde tone. De asemenea,
producţiile plantelor leguminoase şi a celor oleaginoase care la
rândul lor reprezintă o categorie importantă, trebuie să crească cu
cel puţin 50% faţă de nivelele actuale pentru a contribui la

7
asigurarea necesarului. Aceleaşi obiective se urmăresc şi la
plantele rădăcinoase şi tuberculifere, la plantele textile dar şi la
speciile legumicole şi pomicole.
Progresul civilizaţiei impune nu numai găsirea metodelor
optime de sporire a producţiei agricole dar şi a metodelor de
distribuire echilibrată a acesteia pe glob.
Există trei direcţii posibile de creştere a producţiei
vegetale şi anume:
- atragerea în circuitul agricol a noi suprafeţe de teren şi astfel
extinderea suprafeţelor cultivate;
- sporirea producţiei (randamentelor) pe suprafeţele cultivate;
- crearea de forme superioare de plante.
Pentru sporirea suprafeţelor cultivate, calea cea mai
eficientă este redarea în circuitul agricol a unor suprafeţe care sunt
momentan impracticabile cum ar fi sărăturile, zonele erodate,
terenurile virane, etc. Cele mai mari suprafeţe care ar putea fi
atrase în agricultură se găsesc în Africa şi America de Sud, adică
tocmai acolo unde există şi nevoia cea mai mare de hrană.
Sporirea producţiei agricole la unitatea de suprafaţă este
un deziderat important mai ales pentru ţările în curs de dezvoltare
şi cele subdezvoltate şi rămâne calea cea mai sigură. Pentru
aceasta trebuiesc respectate anumite condiţii şi anume asigurarea
unei baze materiale bogate şi diversificate, asigurarea cu
îngrăşăminte chimice, pesticide, erbicide, irigaţii, mecanizare, etc.
Factorul cel mai dinamic în obţinerea de producţii
superioare este cel genetic. Realizarea unor forme biologice cu
potenţial de producţie superior este un obiectiv prioritar. Pentru
aceasta se impune, realizarea de soiuri perfecţionate, cu talie
redusă, cu rezistenţă la cădere şi la factorii de stres (boli,
dăunători, condiţii meteo improprii), cu capacitate mare de
valorificare a îngrăşămintelor şi a irigaţiilor, etc..
Randamente mari, apropiate de potenţialul de producţie se
pot obţine prin îmbunătăţirea sistemului de producere de sămânţă.
În acest fel, ameliorarea plantelor şi producerea de sămânţă, au un
rol esenţial în sporirea producţiei vegetale şi astfel în asigurarea
hranei omenirii.
8
 1.3. Etapele principale ale dezvoltării ameliorării plantelor
Primele lucrări de ameliorare coincid cu luarea în cultură
de către om a unor plante. Folosind seminţele plantelor sălbatice
omul a început de fapt o selecţie inconştientă. Această fază a
ameliorării a avut o durată foarte îndelungată.
Luarea în cultură a plantelor, a condus la necesitatea
alegerii celor mai valoroase seminţe. Această alegere era una
empirică şi se întâlneşte la toate popoarele vechi.
Scrieri şi observaţii în această privinţă au făcut o serie de
oameni de ştiinţă greci şi romani, dintre aceştia enumerând doar
câţiva cum ar fi: Aristotel, Empedocle, Columella, Pliniu cel
Bătrân etc. Aceştia considerau că transmiterea ereditară a
caracterelor şi însuşirilor la plante, animale şi om, se realizează cu
ajutorul unor particule materiale speciale, care se transmit la
urmaşi din generaţie în generaţie.
Explicaţia ştiinţifică a mecanismului ereditar nu era încă
elucidată, totuşi pe baza cunoştinţelor empirice privind ereditatea,
popoarele antice au reuşit să obţină soiuri noi de plante şi rase de
animale. Rezultate deosebite au fost obţinute de popoarele care au
avut o civilizaţie dezvoltată în antichitate, în mod deosebit datorită
dirijării polenizării (egiptenii, asirienii, grecii, romanii).
În evul mediu cunoştiinţele despre ereditate au regresat, iar
trecerea de la ameliorarea empirică la ameliorarea ştiinţifică s-a
făcut mult mai târziu şi anume după descoperirea sexualităţii la
plante. Primii botanişti care studiază sexualitatea la plante scoţând
în evidenţă importanţa reproducerii sexuate sunt Cesalpinus (1519
- 1603) şi Camerarius (1665 - 1720). Primii hibrizi artificiali
vegetali au fost hibrizii interspecifici de Nicotiana, Dianthus şi
Hyoscyamus, obţinuţi de către Kolreuter în anul 1760.
În anul 1859, Darwin publică lucrarea sa fundamentală
Originea speciilor, lucrare care pune bazele ştiinţifice ale selecţiei
artificiale şi hibridării. În această lucrare, Darwin a formulat legea
utilităţii biologice a încrucişării şi a acţiunii vătămătoare a
autopolenizării sau înmulţirii înrudite. Tot el a sesizat pentru
prima dată fenomenul selectivităţii în procesul de fecundare,
stabilind cauzele sterilităţii hibrizilor îndepărtaţi.
9
 Teoria pangenezei, emisă de Darwin, susţine că ereditatea
este localizată în nişte particule materiale infime numite gemule.
Este începutul teoriilor corpusculare despre mecanismul ereditar,
iar acestea fundamentează procesul de ameliorare a plantelor şi
animalelor.
În anul 1865, Mendel, formulează legiile eredităţii şi pune
bazele cercetărilor genetice actuale. După acest moment crucial, s-
au dezvoltat foarte mult cercetările de genetică şi ameliorare,
aproape în toate ţările.
Concomitent cu folosirea hibridărilor artificiale dirijate şi
selecţiei s-au elaborat noi metode de ameliorare cum ar fi
folosirea consagvinizării, heterozisului, androsterilităţii, folosirea
mutaţiilor şi inducerea poliploidiei.
De asemenea, s-au perfecţionat metodele de selecţie
elaborându-se mai multe variante şi au fost îmbunătăţite metodele
de examinare a materialului biologic supus ameliorării, precum şi
metodele de prelucrare matematică a datelor experimentale, lucru
ce a condus la obţinerea unor rezultate din ce în ce mai bune.
Numărul oamenilor de ştiinţă care s-au ocupat de
ameliorarea plantelor a crescut simţitor, iar rezultatele acestor
cercetări sau materializat în zeci de mii de noi soiuri la majoritatea
plantelor agricole şi horticole, soiuri şi hibrizi care au produs o
adevărată revoluţie în agriccultură.
Deşi numărul cercetătorilor este foarte mare amintim doar
câţiva care au avut rezultate remarcabile, cum ar fi: East, H.E.,
Jones F.D., Shull, H.S., Burbank L., I.H. Halle, Rundfeld, H., în
S.U.A, Nilson Ehle în Suedia, Williams şi Charles Sanders în
Canada, H. Vilmorin, Gauthier, Renaud în Franţa, Lukianenko,
Jdanov, în Rusia etc.
Primele lucrări de ameliorare la noi în ţară au fost
efectuate de populaţia autohtonă odată cu selecţia empirică a
plantelor cultivate. În acest fel au fost obţinute o serie de forme
valoroase care au rezistat mult timp în cultură. Numeroase
documente menţionează preocupările populaţiei autohtone privind
cultura pomilor, viţei de vie, cerealelor, legumelor etc.

10
 Astfel, prin selecţie empirică la grâu s-a obţinut vestitul
grâu Bălan românesc, grâul de Banat, de Tisa, Roşu românesc etc.
La porumb s-au obţinut soiurile locale româneşti aparţinând
varietăţii indurata – porumbul de Banat, Scorumnic, Hângănesc,
Moldovenesc, Bătrân ardelenesc etc. La cânepă s-au obţinut:
cânepa de Târnave, de Dumbrăveni, de Moldova.
La pomii fructiferi şi viţa de vie s-au obţinut o serie de
soiuri dintre care unele se mai cultivă şi astăzi.
Primele lucrări ştiinţifice în acest domeniu au fost făcute
din iniţiativă particulară, folosindu-se selecţia individuală din
populaţiile locale româneşti şi străine. În acest fel s-au obţinut o
serie de soiuri la grâu, porumb, cartofi şi plante furajere, la
sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru.
O contribuţie deosebită la dezvoltarea ameliorării în ţara
noastră aduce C. Sandu – Aldea, primul profesor de ameliorarea
plantelor din învăţământul superior agricol românesc. Acesta a
efectuat o serie de încrucişări între mai multe soiuri de grâu, iar
din populaţiile hibride a selectat mai multe linii valoroase. De
asemenea a scris primul manual de Ameliorarea plantelor
agricole, apărut în anul 1915.
Un alt cercetător care s-a ocupat de ameliorarea plantelor a
fost Gh. Ionescu-Siseşti. El a obţinut soiul de grâu A-15, care a
fost mult timp cultivat la noi, fiind productiv de foarte bună
calitate.
În anul 1921 în Banat la Cenad, ia fiinţă societatea
particulară ,,Sămânţa”, având ca scop organizarea şi efectuarea
lucrărilor de ameliorare a plantelor, precum şi producerea şi
comercializarea seminţelor. Dintre rezultatele mai importante pot
fi menţionate soiuri de orz, grâu, ovăz, sfeclă furajeră.
În anul 1927 s-a organizat Institutul de Cercetări
Agronomice al României (I.C.A.R.), cu care ocazie se pun bazele
ştiinţifice ale experimentărilor agricole şi ameliorării plantelor la
noi în ţară.
În anul 1930 începe să se pună bazele unui întreg lanţ de
staţiuni agricole experimentale situate în toate zonele ţării, aflate
în subordinea I.C.A.R.. Fiecare staţiune şi-a orientat activitatea
11
spre culturile din arealul ecologic pe care-l deserveau, folosind ca
material de bază pentru ameliorare soiuri şi populaţii româneşti şi
străine.
În anul 1957 s-a înfiinţat Institutul de Cercetări pentru
Cultura Porumbului (I.C.C.P.) de la Fundulea. Acesta avea sarcina
de a promova în România cultura porumbului hibrid. Au fost
introduşi în cultură hibrizii dubli de porumb, de provenienţă
străină, dar au fost începute lucrări de cercetare în vederea
obţinerii de hibrizi de porumb autohtoni.
În anul 1961 a avut loc unificarea între I.C.C.P şi I.C.A.R.,
şi s-a creat astfel Institutul de Cercetări pentru Cereale şi Plante
Tehnice de la Fundulea (I.C.C.P.T.).
În anul 1970 a luat fiinţă Academia de Ştiinţe Agricole şi
Silvice (A.S.A.S.), în cadrul căreia activează mai multe institute
specializate, fiecare institut având o reţea proprie de staţiuni de
cercetare şi experimentale. Iată câteva institute pentru sectorul
vegetal:
 I.C.C.P.T.- Fundulea, în cadrul căruia se desfăşoară activităţi
de ameliorare şi producere de sămânţă la cereale, leguminoase
pentru boabe, plante tehnice şi plante furajere;
 Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Cultura Cartofului
de la Braşov – se ocupă cu ameliorarea cartofului;
 Institutul de Cercetări pentru Legumicultură şi Floricultură –
de la Vidra S.A. Ilfov;
 Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Pomicultură – de la
Mărăcineni – Piteşti, jud. Argeş;
 Institutul de Cercetări pentru Viticultură şi Vinificaţie – de la
Valea Călugărească, jud. Prahova.
Rezultatele cercetărilor în domeniul ameliorării plantelor
sunt remarcabile, la majoritatea speciilor cultivate, obţiinându-se
soiuri şi hibrizi autohtoni valoroşi. În unele domenii avem chiar
prioritate cum ar fi lansarea de hibrizi de floarea soarelui.
Activitatea de creare a soiurilor şi hibrizilor este legată de
Institutul de Stat pentru Testarea şi Înregistrarea Soiurilor, care
are rolul de a testa şi include noile creaţii în Lista Oficială a
soiurilor de cultură din România.
12
 1.4. Obiectivele ameliorării plantelor
Rolul ameliorării este acela de a obţine soiuri şi hibrizi noi.
Acestea trebuie să întrunească un număr cât mai mare de caractere
şi însuşiri valoroase. Totalitatea acestor caractere şi însuşiri
constituie obiective ale ameliorării plantelor.
Obiectivele ameliorării se stabilesc în funcţie de însuşirile
pe care dorim să le imprimăm noilor soiuri. Se urmăreşte în
principal asigurarea acelor însuşiri absolut necesare şi care pot fi
transferate de la genitori, deoarece este imposibil de realizat toate
obiectivele de la un soi nou.
Alegerea obiectivelor adecvate este o operaţie dificilă, de
care depinde succesul procesului de ameliorare. Obiectivele
urmărite diferă în funcţie de cerinţele şi particularităţiile fiecărei
specii. Aceste obiective se pot grupa în două mari categorii:
- obiective cu caracter general urmărite la toate speciile;
- obiective cu caracter special care sunt variabile în funcţie de
specie.
În general direcţia principală în ameliorarea plantelor este
crearea de soiuri şi hibrizi adaptaţi condiţiilor de climă şi sol
foarte variate de la noi din ţară. Din această cauză trebuie să existe
un sortiment bogat de soiuri şi hibrizi care să facă faţă marii
diversităţi a zonelor de cultură din ţara noastră. De regulă, soiurile
ameliorate sunt adaptate şi dau producţii corespunzătoare în zona
în care au fost create. Cultivate în alte zone nu dau rezultate
satisfăcătoare. Soiurile care au plasticitate ecologică mare, dau
rezultate bune şi în condiţii diferite de climă şi sol.
Principalele obiective urmărite în ameliorarea plantelor
sunt:
- ameliorarea capacităţii de producţie la noile cultivare;
- ameliorarea calităţii producţiei;
- ameliorarea rezistenţei la boli şi dăunători;
- ameliorarea plasticităţii ecologice;
- ameliorarea rezistenţei la cădere şi scuturare;
- ameliorarea epocii de maturare;
- ameliorarea rezistenţei la condiţii de stres.

13
 Ameliorarea capacităţii de producţie (productivităţii)
Este cel mai important obiectiv de urmărit în ameliorarea
plantelor. Reprezintă o însuşire ereditară ce caracterizează fiecare
cultivar. Producţia acceptă cultivarele care dau cea mai mare
cantitate de produs util la unitatea de suprafaţă.
Capacitatea de producţie este un caracter determinat de
mai multe gene, fiind deci un caracter poligenic. La realizarea
producţiei concură un număr mare de elemente, dintre care un rol
important îl au factorii genetici şi factorii de mediu. De fapt
capacitatea de producţie reprezintă corolarul tuturor însuşirilor şi
caracterelor pe care un soi hibrid le posedă, fiind rezultatul
interacţiunii dintre genotipul plantei şi condiţiile de mediu.
Pentru exprimarea capacităţii de producţie concură o serie
de caractere cantitative, cunoscute sub denumirea de elemente de
producţie. Aceste elemente diferă de la o specie la alta, fiind
componentele fizice sau morfologice ale producţiei.
Pe lângă aceste elemente, producţia mai este influenţată şi
de alţi factori indirecţi cum ar fi: capacitatea de adaptare la
condiţiile specifice, rezistenţa la boli, dăunători, la temperaturi
ridicate etc.
Pentru creşterea capacităţii de producţie se acţionează de
fapt asupra principalelor procese fiziologice, care trebuie în final
ameliorate. Deci, pentru ameliorarea productivităţii este mai bine
să se spună ameliorarea biosintezei, care se rezumă la acumularea
metaboliţilor în plante.
Biosinteza este un caracter cantitativ controlat de mai
multe gene cu determinism poligenic. Prin ameliorarea biosintezei
se încearcă să se sporească producţia comestibilă a soiurilor noi,
prin modificări în baza lor ereditară.
Producţia realizată de un cultivar se poate exprima astfel:
- producţia genetică – este producţia maximă posibilă a unei
plante de cultură, în condiţii optime de cultivare;
- producţia calculată – este producţia care se determină pe
parcele experimentale;
- producţia reală – producţia înregistrată efectiv pe o anumită
suprafaţă de teren, în condiţii de producţie.
14
 Pentru realizarea acestui obiectiv, la fiecare grupă de
plante se modifică anumite caractere morfologice fiziologice sau
biochimice. Astfel, pentru susţinerea unor producţii ridicate
trebuie ca la toate speciile, sistemul radicular să fie foarte
dezvoltat şi să aibă o capacitate mare de absorbţie a substanţelor
minerale din sol. Sistemul foliar trebuie să fie bogat şi cu o
productivitate ridicată a fotosintezei.
Concluzionând trebuie să subliniem faptul că ameliorarea
productivităţii este un obiectiv dificil de realizat, tocmai din cauza
necesităţii de ameliorare simultană a tuturor elementelor care
concură la realizarea ei. Genele implicate sunt numeroase, iar
acţiunile lor sunt deosebite şi în unele cazuri s-au evidenţiat
corelaţii negative între anumite elemente fizice ale producţiei.
Deşi cultivarele actuale au atins nivele de producţie
ridicate, obiectivul rămâne prioritar.
Ameliorarea calităţii producţiei
Reprezintă un obiectiv prioritar alături de productivitate.
Uneori acest element este determinant, pentru că se referă la
cantitatea de produs util. Ca şi productivitatea, calitatea este o
însuşire determinată poligenic şi este influenţată de mai multe
elemente, cu referire la partea biochimică a acestor produse, dar şi
la partea morfologică. Factorii genetici influenţează în măsură
ridicată calitatea, dar şi factori de mediu au influenţă în anumite
limite.
Însuşirile de calitate au o evoluţie mai lentă decât cele de
productivitate, deoarece sunt influenţate de un număr mai mare de
elemente genetice. Criteriile de apreciere a calităţii producţiei
diferă de la o specie la alta şi în funcţie de scopul pentru care se
cultivă. Calitatea este determinată de compoziţia chimică, de
însuşirile culinare şi tehnologice ale produsului.
De exemplu, la porumb se urmăreşte sporirea conţinutului
în proteine şi mai ales acestea să aibă conţinutul ridicat de
aminoacizi esenţiali - lizină, triptofan, metionină. Pentru
consumul uman se recomandă formele de bob sticlos.

15
 La cartof, elementele calităţii sunt forma şi mărimea
tuberculilor, rezistenţa la fierbere, conţinutul în amidon, proteine
şi solanină.
La plantele furajere se urmăreşte sporirea conţinutului în
proteine digestibile, vitamine, săruri minerale şi scăderea
procentului de celuloză şi lignină.
La plantele horticole se urmăreşte îmbunătăţirea calităţii
fructelor şi legumelor prin creşterea conţinutului de glucide,
vitamine şi elemente minerale.
Pe lângă aceste elemente metabolice primare, mai prezintă
importanţă şi anumiţi metaboliţi secundari cum ar fi: uleiuri
eterice, compuşi fenolici, alcaloizi, etc.. Aceştia au rol diferit în
organism, unii rol de apărare împotriva unor boli sau dăunători,
alţii rol de catalizatori sau cei mai mulţi, dau aroma şi gustul
specific fiecărei plante.
Însuşirile biochimice sunt completate cu anumite însuşiri
morfofiziologice, cum ar fi: culoarea, mărimea, uniformitatea,
consistenţa, textura, luciul, etc., însuşiri care în unele cazuri au rol
foarte important.
Ameliorarea rezistenţei la boli şi dăunători
Toate plantele se confruntă cu atacul unor boli şi
dăunători. Acest aspect este caracteristic fiecărei plante, atât ca
număr de dăunători cât şi ca grad de atac. Pagubele produse de
boli şi dăunători sunt enorme. Numai la cereale diminuarea
producţiei este estimată anual la 140 mil. tone, ceea ce reprezintă
20 % din producţia mondială (Ceapoiu şi colab.1983).
În general, combaterea pe cale chimică a bolilor şi
dăunătorilor, impune cheltuieli mari, şi de aceea se urmăreşte
imprimarea unor rezistenţe genetice, astfel încât efectele bolilor şi
dăunătorilor să fie minime asupra producţiei. Aceasta se
realizează prin înglobarea în genotipul plantelor cultivate a unor
gene de rezistenţă la boli şi dăunători, provenite de la specii
rustice rezistente. Metoda cea mai folosită pentru transferul
acestor gene este backcross-ul sau încrucişarea regresivă.
Rezistenţa plantelor la boli poate fi:

16
- rezistenţă verticală – cea care presupune o rezistenţă totală la
anumite rase fiziologice ale unei boli. Această rezistenţă este
determinată de regulă de oligogene sau gene majore.
- rezistenţa orizontală – se caracterizează printr-o apărare
permanentă a plantei la atacul anumitor boli. De regulă, acest
tip de rezistenţă este determinată de un număr mare de gene
recesive - poligene şi a fost dobândită într-un interval mare de
timp de.a lungul evoluţiei.
Pe lângă această rezistenţă genetică, rezistenţa la boli şi
dăunători mai poate fi dobândită şi prin modificarea unor însuşiri
morfologice sau fiziologice, obţinându-se astfel o rezistenţă
mecanică sau fiziologică.
Ameliorarea plasticităţii ecologice
Pentru ca un soi sau hibrid nou să fie valoros el trebuie să
poată fi cultivat pe suprafeţe mari, deci trebuie să facă faţă unei
diversităţi ecologice pronunţate. Pentru toate plantele temperatura
este un factor limitativ în procesul răspândirii unui nou soi. De
aceea crearea de soiuri şi hibrizi cu rezistenţă sporită la
temperaturi scăzute poate fi obţinută prin acumularea hidraţilor de
carbon în sucul celular în cantităţi mai mari. Este o însuşire
determinată de mai multe gene.
De asemenea, temperaturile ridicate din timpul verii sunt
dăunătoare plantelor, deoarece citoplasma se poate coagula şi este
dereglat metabolismul plantei. De regulă, temperaturile ridicate
sunt asociate cu perioade de secetă, acestea provocând pagube
însemnate la toate plantele cultivate. De aceea, este necesar ca
soiurile să posede o rezistenţă de natură fiziologică la secetă şi
arşiţă. Aceasta constă într-un consum specific mic de apă şi să
posede capacitatea de a trece peste perioadele de secetă, fără a
avea pierderi mari.
De asemenea, rezistenţa la secetă poate fi dobândită prin
dezvoltarea unor însuşiri morfologice specifice, aşa numitele
însuşiri xeromorfe, cum ar fi: prezenţa unui strat ceros la suprafaţa
frunzelor şi tulpinii, prezenţa perişorilor pe frunze, capacitatea de
închidere şi deschidere a stomatelor, dezvoltarea sistemului
radicular etc.
17
 Rezistenţa la secetă este determinată poligenic, iar pentru
îmbunătăţirea ei se foloseşte hibridarea cu forme sălbatice
rezistente la secetă.
Ameliorarea perioadei de vegetaţie
Formele cultivate se caracterizează prin perioade diferite
de vegetaţie. La speciile agricole se urmăreşte să se creeze
cultivare precoce, care prezintă avantajul că ciclul lor de viaţă nu
mai coincide cu cel al unor boli sau dăunători şi scapă de arşiţele
şi seceta din timpul verii. Totuşi există o corelaţie negativă între
lungimea perioadei de vegetaţie şi nivelul şi calitatea producţiei.
Epoca de maturare este o însuşire determinată poligenic.
La speciile horticole se urmăreşte obţinerea unei mari diversităţi
de forme, de la foarte precoce până la foarte târzii, pentru a
asigura un consum eşalonat de fructe şi legume proaspete pe o
perioadă cât mai lungă.
Aceste obiective au caracter general şi se urmăreşte la
toate plantele. În funcţie şi de particularităţile speciei se mai
urmăresc şi alte obiective cum ar fi: adaptarea la condiţiile de
irigare, ameliorarea rezistenţei la cădere şi scuturare, ridicarea
pretabilităţii pentru recoltarea mecanizată, prin obţinerea de soiuri
cu talie uniformă şi coacere simultană etc.
Realizând la maximum aceste obiective propuse se obţine
un soi intensiv, care reuneşte un complex de caractere şi însuşiri
valoroase.
Obiectivele de ameliorare sunt cuprinse în programe de
ameliorare pentru fiecare specie de plante. Aceasta presupune ca
amelioratorul să dispună de cât mai multe informaţii despre
genotipurile pe care le are şi să acumuleze în noul cultivar toate
însuşirile favorabile scopului propus. Prin aceasta se urmăreşte să
se obţină un cultivar ideal care se poate numi – ideotip. Acesta
este caracteristic fiecărei specii de plante, iar în cadrul speciei se
diferenţiază în funcţie de destinaţia producţiei.
Întotdeauna cultivarele nou create trebuie să aibă însuşiri
şi caractere superioare cultivarelor mai vechi.

18
 II. BAZELE BIOLOGICE ŞI GENETICE ALE
AMELIORĂRII PLANTELOR
2.1. Diversitatea genetică a plantelor, premisa ameliorării
plantelor cultivate
Plantele cultivate se prezintă într-o mare varietate de
forme. Această diversitate genetică se regăseşte atât la nivel
interspecific cât şi la nivel intraspecific. În procesul de ameliorare
este foarte important să se lucreze cu un material biologic
diversificat, pentru a avea la îndemână resurse de gene valoroase.
Orice proces de ameliorare începe cu studiul acestui
material biologic. Pentru a stabili rolul şi modul de utilizare a
acestui material el trebuie clasificat. Acest lucru se face cu
ajutorul ştiinţei clasificării plantelor – taxonomia. Sistematizând
materialul colectat, taxonomia ajută la aprofundarea cunoaşterii
lui.
De asemenea, cunoaşterea taxonomiei formelor cultivate, a
strămoşilor lor sălbatici şi a rudelor, este esenţială în depistarea,
evaluarea şi utilizarea resurselor genetice vegetale în programele
de ameliorare, fiind mai uşor de înţeles cauzele apariţiei şi natura
multor trăsături morfo-fiziologice ale plantelor.
În prezent se simte nevoia cunoaşterii amănunţite a florei
globului şi în special distribuirea taxonilor pe glob, lucru ce ar
permite o înţelegere mai profundă a procesului adaptării la
anumite condiţii specifice. În acest sens trebuie corelată
taxonomia cu ecologia şi citologia speciilor, realizându-se în final
o implicare şi mai profundă a taxonomiei în evaluarea şi utilizarea
resurselor genetice vegetale (după M. Cristea, 1988).
2.2. Principalele categorii taxonomice de plante
folosite în ameliorarea plantelor
Vavilov a stabilit în 1926 un sistem de categorii
intraspecifice foarte complex, folosind noţiunile botanice de
varietate, subvarietate, formă, subformă. Termenul grex a fost de
asemenea utilizat, pentru a indica o grupă de varietăţi. În această
perioadă a fost utilizată la rang de cea mai înaltă categorie
intraspecifică, noţiunea de subspecie.

19
 Jirasek (1966), a adoptat sistemul în care s-au dat denumiri
speciale categoriilor de plante, cum ar fi: specioid, cultiplex,
convarietate, provarietate şi conculta (Cristea, M., 1988). În toate
aceste clasificări noţiunea de cultivar este o categorie inferioară.
Prin cultivar se înţelege un ansamblu de plante cultivate,
care se deosebeşte de celelalte ansambluri de plante cultivate prin
caractere morfologice, fiziologice, citologice, biochimice etc. şi
care prin reproducere sexuată sau asexuată îşi păstrează
caracterele lor distinctive (conform Codului internaţional al
denumirilor plantelor).
Termenul de cultivar este echivalent cu cel de varietate, în
sensul de varietate cultivată şi nu de varietate sub aspect botanic.
Unitatea de bază a unui sistem de clasificare este specia.
Fiecare organism aparţine atât unei categorii de specie, cât şi unei
categorii supraspecifice (gen, familie, ordin, clasă etc.). Materialul
vegetal este foarte variat, lucru ce îngreunează mult găsirea unui
sistem unic de încadrare a numeroaselor grupe de plante. Structura
variabilităţii acestor grupe oscilează foarte mult în funcţie de
diversele comportamente reproductive şi de exercitarea
presiunilor de selecţie.
Pe baza mai multor încercări de clasificare, s-au pus bazele
a două sisteme de clasificare a plantelor şi anume:
- Clasificarea artificială, denumită şi finalitate specială. Este un
sistem care ia în considerare un număr limitat de caractere,
cum ar fi de exemplu, culoarea aleuronei şi tipul bobului de
porumb sau culoarea tuberculului de cartof. Aceste caractere
se bazează pe un fond de gene îngust, fapt ce conferă
sistemului de clasificare artificială o importanţă redusă (după
Cristea, M., 1981). Se utilizează în scopuri speciale, de
exemplu în scop comercial.
- Clasificarea naturală, denumită şi finalitate generală. Acest
sistem utilizează un număr maxim posibil de caractere în
vederea realizării unei scheme de clasificare în care plantele să
fie grupate pe baza asemănărilor generale dintre ele şi
despărţite pe baza totalului deosebirilor. La acest tip de
clasificare, caracterele se pot utiliza în mod diferit şi anume:
20
 - Utilizarea lor aşa cum se văd ele, fără nici o referire la
raporturile lor de evoluţie, caz în care se numeşte
clasificare fenetică.
- Utilizarea lor pe baza raporturilor evolutive sau
genetice, în care caz se numeşte clasificare filetică sau
filogenetică (după Cain şi Harisson, 1960).
În practica evaluării resurselor genetice vegetale şi în
studiile de evoluţionism, cele două moduri de clasificare, pot duce
la rezultate asemănătoare, întrucât în ambele cazuri se folosesc
drept criterii de clasificare aceleaşi caractere.
În general, taxonomiştii nu au dat mare atenţie clasificării
filogenetice, motiv pentru care în anul 1970, Hawkes a arătat, că
în abordarea clasificării plantelor, trebuie avute în vedere
caracterele ce se pot observa direct. Această remarcă este
justificată pentru clasificarea generală a plantelor, dar nu îşi
păstrează valabilitatea şi în cazul plantelor cultivate. Pe
lângă noţiunile folosite în clasificarea formelor sălbatice, la
formele cultivate se mai folosesc şi alte noţiuni cum ar fi: soiuri,
hibrizi, linii, familii, clone, hibridomi etc. Principalele
caracteristici ale acestor categorii taxonomice sunt următoarele:
a) Soiul – reprezintă un grup de indivizi cu o structură
genetică proprie, asemănători fenotipic, adaptaţi la anumite
condiţii pedoclimatice şi care răspund anumitor cerinţe ale
omului. Soiul este produsul final al ameliorării şi odată trecut în
cultură, devine mijloc economic de producţie. El trebuie să fie
capabil ca după înmulţire să îşi menţină caracteristicile. Un soi
trebuie să răspundă la trei cerinţe importante şi anume:
 distinctibilitate – reprezintă criteriul identităţii, prin care se
înţelege că fiecare soi are anumite caractere, care sunt proprii
numai lui şi care îl deosebesc de toate celelalte forme
cultivate;
 stabilitate – se înţelege transmiterea fidelă a caracterelor şi
însuşirilor în generaţiile următoare – menţinerea identităţii;
 omogenitate – are la bază criteriul uniformităţii, conform
căruia exprimarea fenotipică a caracterelor este asemănătoare
la toţi indivizii, datorită bazei ereditare identice.
21
 Soiurile de plante cultivate se pot clasifica după
următoarele criterii:
După provenienţa lor pot fi:
- soiuri locale – care au provenit în urma acţiunii concertate a
naturii şi a omului;
- soiuri ameliorate – sunt provenite în urma acţiunii gândite a
omului, utilizând metode şi reguli specifice.
Soiurile locale s-au format şi definitivat într-o perioadă
lungă de timp, sunt neomogene din punct de vedere genetic, dar
sunt foarte bine adaptate la condiţiile ecologice în care s-au
format.
Soiurile ameliorate sunt create într-un interval mai scurt,
sunt mai omogene, dar au o plasticitate ecologică mai mică.
După constituţia genetică a lor se pot clasifica în:
- soiuri alcătui7te dintr-un singur genotip;
- soiuri alcătuite din mai multe genotipuri;
- soiuri sintetice.
b) Hibridul – reprezintă un grup de indivizi rezultaţi din
încrucişarea programată a unor genitori. În prima generaţie
hibridul dintre două forme, manifestă fenomenul heterozis.
Indivizii ce alcătuiesc hibridul sunt foarte uniformi şi valorifică
mai bine elementele de tehnologie avansată.
La unele plante de cultură se folosesc numai hibrizi, cum
este la porumb, floarea soarelui, etc.. În funcţie de numărul
formelor parentale pot fi: hibrizi simpli (HS), hibrizi dubli (HD),
hibrizi triliniari (HT) etc.
c) Linia – reprezintă descendenţa sexuată a unei singure
plante autogame. Atunci când planta este homozigotă descendenţa
sexuată obţinută prin autofecundare poartă denumirea de linie
pură, iar indivizii care o constituie sunt genotipic identici,
eventualele diferenţe datorându-se exclusiv mutaţiilor. Linia nu
poate fi folosită direct în producţie, dar se foloseşte în procesul de
obţinere a noilor soiuri.
d) Familia - reprezintă descendenţa sexuată a unei plante
alogame. Datorită polenizării alogame, descendenţii vor avea o

22
bază genetică heterozigotă şi deci vor avea o variabilitate mai
mare.
e) Clona – reprezintă totalitatea descendenţilor obţinuţi
prin înmulţire vegetativă dintr-un singur individ sau chiar dintr-o
singură celulă, indiferent că individul este plantă autogamă sau
alogamă. Toţi indivizii care alcătuiesc o clonă prezintă un genotip
şi un fenotip identic. Este caracteristică plantelor care se înmulţesc
obişnuit pe cale vegetativă cum sunt tuberculiferele, pomii
fructiferi, arbuştii fructiferi, viţa de vie, etc.. Clona rezultă în urma
înmulţirii plantelor prin altoire, marcotaj, butăşire sau
partenogeneză.
2.3. Principiile genetice care stau la baza ameliorării plantelor
Genetica şi citogenetica reprezintă baza teoretică a
ameliorării plantelor, deoarece în procesul de ameliorare trebuie
să se cunoască modul de comportare a materialului ereditar, atât la
nivelul individului cât şi la nivelul genelor şi cromozomilor.
Întregul proces de ameliorare are loc pe baza legilor geneticii şi de
aceea cunoaşterea acestora este indispensabilă. Cele mai
importante legi ale eredităţii sunt:
 Legea segregării genelor sau legea purităţii gameţilor.
Este prima lege a lui Mendel, potrivit căreia la formarea gameţilor
oricărui organism hibrid, alelele provenite de la cei doi părinţi se
separă, hibridul producând astfel cu probabilitate egală două tipuri
de gameţi. Unii autori adaugă la aceasta şi legea uniformităţii
hibrizilor din prima generaţie, propunere care, însă nu poate fi
acceptată deoarece uniformitatea hibrizilor din F1 nu este un
fenomen general. De exemplu, la ereditatea însuşirilor legate de
sex, hibrizii din F1 sunt neuniformi (N. Giosan, N. Săulescu,
1972).
 Legea liberei combinaţii a genelor – este a doua lege a lui
Mendel, potrivit căreia la formarea gameţilor indivizilor
heterozigoţi, pentru mai multe perechi de gene, acestea segregă
independent una de alta, ceea ce face ca toate combinaţiile de
gene să apară în gameţi cu probabilitate egală. Această lege este
valabilă numai pentru genele situate pe cromozomi diferiţi sau la
distanţe mari pe acelaşi cromozom.
23
  Legea înlănţuirii genelor – considerată a treia lege a
eredităţii şi a fost formulată de către Thomas Morgan. Conform
acestei legi, genele plasate în acelaşi cromozom se transmit
înlănţuite. Fenomenul de linkage se manifestă numai în cazul
genelor situate pe acelaşi cromozom. Sunt situaţii în care genele
plasate pe acelaşi cromozom la distanţe mai mari unele faţă de
altele nu se transmit în bloc, datorită fenomenului de crosing-over.
Pe lângă aceste reguli larg răspândite la toate organismele,
s-au constatat în foarte multe cazuri abateri de la raporturile de
segregare aşteptate, datorate interacţiunii dintre genele alele şi
nealele. Principalele abateri aparente sunt:
 Complementaritatea genelor – este un fenomen de
interacţiune a două sau mai multe gene nealele, prin colaborarea
cărora apare în fenotip, un caracter nou, diferit de cel realizat de
fiecare genă în parte. Poate fi de dominanţă sau de recesivitate.
 Epistazia – este un fenomen de interacţiune între genele
nealele cu efect fenotipic diferit, datorită căruia, una din gene
(epistatică) împiedică manifestarea celorlalte gene (hipostatice);
 Letalitatea – fenomenul prin care se manifestă acţiunea
nefavorabilă a unor gene în stare homozigotă, asupra viabilităţii
zigotului sau individului, înainte de maturitatea acestuia.
 Pleiotropia – este un fenomen prin care aceeaşi genă
acţionează pentru determinarea în organism a două sau mai multe
caractere diferite.
 Polialelia – este fenomenul prin care în populaţie există
mai mult decât două gene alele, care ocupă acelaşi locus şi care
determină variaţii ale aceluiaşi caracter.
 Polimeria – este un fenomen genetic, ce constă în
existenţa mai multor perechi de gene nealele cu acţiune
asemănătoare asupra unui aceluiaşi caracter cantitativ. Acest
fenomen are o mare importanţă în moştenirea caracterelor
cantitative (înălţimea, greutatea, producţia de fructe sau seminţe
etc.
Cunoscând aceste procese, amelioratorul poate interveni în
dirijarea fenomenelor ereditare, acestea constituind baza teoretică
şi practică a cercetărilor de ameliorare a plantelor şi animalelor.
24
 2.4. Moduri de reproducere a plantelor
Reproducerea este o caracteristică de bază a lumii vii şi
reprezintă perpetuarea speciei prin producerea de noi indivizi, pe
cale sexuată sau asexuată.
Termenul de ,,înmulţire” are un sens asemănător şi
înseamnă o multiplicare a aceluiaşi individ cu toate caracteristicile
sale. Este un termen potrivit pentru speciile care se înmulţesc
vegetativ. Reproducerea permite organismelor să-şi transmită
patrimoniul ereditar de la o generaţie la alta. De capacitatea de
reproducere depinde supravieţuirea speciei respective. Modul de
reproducere şi înmulţire are implicaţii majore în activitatea de
ameliorare. Prin cunoaşterea lor aprofundată se poate interveni în
procesul de ameliorare.
În funcţie de modul de reproducere în natură se întâlnesc
următoarele situaţii:
1) Reproducerea asexuată – se desfăşoară fără
participarea celulelor sexuale, zestrea genetică transmiţându-se
neschimbată, prin diviziunea celulelor somatice. După modul cum
are loc, reproducerea asexuată se poate clasifica în mai multe
tipuri:
 Reproducere amictică – este o formă întâlnită la organisme
inferioare, care nu prezintă diferenţieri sexuale şi la care noii
indivizi apar prin înmugurire, sciziparitate, fragmentare, etc..
 Reproducere vegetativă – este o formă întâlnită la plantele
superioare, la care noii indivizi iau naştere din organele
vegetative ale plantelor sau din părţi ale acestora (tuberculi,
bulbi, drajoni, butaşi, etc.).
 Reproducere apomictică – este o formă particulară a
reproducerii asexuate, care prezintă caracteristicile interne ale
reproducerii sexuate, dar la care nu are loc procesul de
fecundare a gameţilor. Reproducerea apomictică poate fi de
mai multe feluri şi anume:
 Agamospermie – caz în care seminţele se formează fără
participarea gameţilor;
 Apomixie vegetativă – situaţie în care plantele formează
bulbili în locul seminţelor;
25
  Partenogeneză – situaţie în care seminţele se formează
din ovulul nefecundat;
 Apogameţie – atunci când seminţele se formează din alte
celule ale sacului embrionar;
 Embrionie adventivă – situaţie în care seminţele se
formează din celule somatice situate în afara sacului
embrionar.
În toate cazurile de reproducere asexuată, indivizii iau
naştere dintr-un părinte comun, moştenesc exact aceeaşi masă
ereditară şi aceasta se transmite neschimbată la descendenţi, atâta
timp cât nu apar mutaţii. În acest fel ia naştere o clonă.
Clona – reprezintă totalitatea descendenţilor genetic
uniformi, obţinuţi prin reproducere asexuată dintr-o celulă sau un
organism. Indivizii unei clone sunt identici din punct de vedere
genetic, iar variabilitatea din interiorul unei clone se datorează
modificaţiilor produse de factorii de mediu.
2) Reproducerea sexuată – mod de reproducere în care
noii indivizi iau naştere în urma unui proces de fuziune a doi
gameţi de sexe diferite. Se mai numeşte amphimictică şi este
caracteristică organismelor care prezintă diferenţieri sexuale şi
formează gameţi. Se întâlneşte la plantele şi animalele superioare.
Cei doi gameţi care se unesc pentru a da naştere unui zigot, pot să
fie diferiţi sau identici din punct de vedere genetic, rezultând
astfel indivizi heterozigoţi sau homozigoţi.
Gameţii de sex opus se pot forma pe indivizi diferiţi
unisexuaţi sau pe acelaşi individ (hermafrodiţi). Hermafrodit este
un individ care posedă organele reproducătoare ale ambelor sexe.
Hermafroditismul este foarte frecvent la plante, dar foarte rar la
animale.
La organismele hermafrodite fecundarea poate avea loc
între gameţi formaţi pe un singur individ – autofecundare
(autogamie), sau între gameţi formaţi pe indivizi diferiţi –
fecundare străină (alogamie).
Făcând să se întâlnească gameţi asemănători, formaţi pe
acelaşi organism, autofecundarea repetată duce la obţinerea de
organisme homozigote. Dimpotrivă, fecundarea străină menţine
26
heterozigoţia organismelor. După modul în care are loc
fecundarea plantele se împart în două grupe:
a) Plante autogame – plante la care fecundarea are loc între
gameţi formaţi pe aceeaşi plantă, în aceeaşi floare. Gameţii sunt
identici şi deci se obţin organisme homozigote. Se consideră
plante autogame, speciile la care fecundarea străină nu depăşeşte
obişnuit 4%. Exemple de plante autogame:
- cereale: grâul; orzul; ovăzul; orezul; etc..
- leguminoase pentru boabe: mazărea; fasolea; soia; arahidele;
etc..
- alte plante: tutunul, inul; tomatele; cartoful; etc..
Autogamia este ereditară şi este asigurată de anumite
adaptări morfologice şi genetice ale plantelor. Astfel, floarea este
hermafrodită, celulele sexuale formate în aceeaşi floare se
maturează simultan, fecundarea are loc înainte de deschiderea
florilor, acestea fiind de cele mai multe ori închise.
Totuşi în natură această autogamie nu este strictă, existând
şi la speciile autogame o alogamie reziduală de 2-3 %.
Descendenţa unei plante autogame homozigote este o linie
pură. În natură liniile pure sunt foarte rare, din cauza mutaţiilor şi
a fecundării străine accidentale. Mai răspândite în natură sunt
populaţiile. Populaţia reprezintă un grup de indivizi înrudiţi, dar
genotipic diferiţi, ai unei specii, care este delimitată în spaţiu şi în
timp. La speciile autogame, populaţiile reprezintă un amestec de
mai multe linii pure, homozigote.
b) Plante alogame – sunt plante la care fecundarea are loc
predominant între gameţi formaţi de indivizi diferiţi. Gameţii
normal că sunt diferiţi şi se obţin organisme heterozigote.
Exemple de plante alogame:porumb, secară, lucernă; trifoi roşu;
trifoi alb; floarea-soarelui; sfecla; specii de Brassica etc.
Alogamia este ereditară şi este asigurată de anumite
adaptări ale acestor plante, cum ar fi:
 Unisexualitatea – sunt plante la care în flori se formează
numai anumiţi gameţi. Se întâlnesc în acest caz două situaţii:
1. Situaţia în care gameţii ambelor sexe se formează în flori
diferite, dar situate pe aceeaşi plantă, iar plantele respective
27
 se numesc unisexuat monoice. Din această categorie fac
parte porumbul, pepenele galben, pepenele verde,
castravetele, dovleacul, etc..
2. Situaţia în care gameţii de la un sex se formează pe o plantă
iar gameţii de la sexul opus se formează pe altă plantă,
plantele respective numindu-se unisexuat dioice. În această
categorie pot fi incluse cânepa, spanacul, hameiul, etc..
Pe lângă aceste cazuri, există multe plante alogame care au
flori hermafrodite. Gameţii formaţi în aceeaşi floare se pot întâlni,
dar datorită anumitor adaptări de ordin fiziologic, biochimic şi
genetic, gameţii proprii nu sunt acceptaţi de stigmatul florii. Chiar
dacă ajung pe stigmat şi germinează, este inhibată dezvoltarea
tubului polinic. Aceste plante se numesc autosterile. Din această
categorie fac parte unele soiuri de cireş, vişin, cais, prun, măr etc.
 Maturarea decalată a gameţilor – este o altă situaţie care
favorizează alogamia, în sensul că nu are loc în acelaşi timp
maturarea gameţilor la cele două sexe. Şi în acest caz se
întâlnesc două situaţii:
1. Situaţia în care gameţii masculi se maturează înaintea
celor femeli se numeşte – protandrie.
2. Situaţia în care gameţii femeli se maturează înaintea celor
masculi se numeşte – protogenie.
În natură se poate distinge şi un grup de plante intermediare, la
care autofecundarea este mai frecventă, dar alogamia este totuşi
obişnuită. Din acest grup fac parte bumbacul şi sorgul.
Descendenţa unei plante alogame formează o familie, iar
populaţia la alogame este un amestec de indivizi heterozigoţi.

28
 III. ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA
PLANTELOR CULTIVATE
În general plantele cultivate provin din specii spontane
care au fost luate în cultură de către om. Prin intervenţia sa, omul
a modificat sensul evoluţiei, intensificând apariţia şi dezvoltarea
caracterelor utile pentru el.
La speciile spontane, se observă o dezvoltare şi un raport
armonios între organele plantelor, în timp ce la speciile cultivate,
se dezvoltă exagerat unele organe, cum sunt de exemplu tuberculii
la cartof, rădăcina la sfecla de zahăr, calatidiul la floarea soarelui.
Seminţele şi fructele plantelor cultivate sunt mai mari, mai
aspectoase, decât rudele lor sălbatice.
Prin selecţie s-au modificat şi unele însuşiri legate de
răspândirea şi protecţia seminţelor şi a inflorescenţelor. Un
exemplu îl constituie fragilitatea rahisului şi inserţia puternică a
paleelor, caracteristică unor specii spontane şi primitive de grâu şi
orz. Aceste însuşiri sunt utile diseminării şi supravieţuiri formelor
spontane, dar la cele cultivate s-au diminuat pentru că sunt
nefavorabile.
Cunoaşterea modului cum s-au format plantele cultivate
prezintă interes pentru stabilirea criteriilor de alegere a surselor de
gene şi a celor mai potrivite metode de ameliorare.
Din punct de vedere al originii sunt două categorii de
plante:
- plante primare care au fost luate direct în cultură din cele mai
vechi timpuri. Exemple: grâul, orzul, orezul meiul etc.
- plante secundare care provin din plantele ruderale care
creşteau în stare sălbatică pe lângă aşezările omeneşti.
Exemple: secara, rapiţa, morcovul, cânepa, macul etc..
Un rol important în apariţia şi evoluţia plantelor cultivate
l-au jucat mutaţiile. Apariţia mutaţiilor a condus la diversificarea
genetică a plantelor. Paralel cu procesul de mutageneză,
hibridările au contribuit la formarea şi evoluţia plantelor în natură.

29
 Hibridările naturale şi mai târziu cele artificiale, au grăbit
apariţia şi formarea speciilor şi varietăţilor noi de plante cultivate.
Un exemplu în acest sens îl constituie apariţia grâului comun.
Un alt factor care a înlesnit formarea plantelor, l-a
constituit izolarea în spaţiu, factor ce intensifică acţiunea selecţiei
naturale, înteţeşte şi desăvârşeşte efectul apariţiei mutaţiilor,
oferind noi surse şi posibilităţi de selecţie.
Un rol deosebit revine factorilor ecologici, sub acţiunea
cărora un biotip se poate desface în mai multe componente şi
genera două sau mai multe forme de plante.
3.1. Locul de origine al plantelor cultivate. Conceptul de
centru de origine
Cercetările efectuate au arătat că plantele cultivate s-au
format în anumite zone geografice de pe glob, zone numite centre
genice sau centre de origine. Pe baza unui număr mare de mostre
de plante adunate din diverse regiuni ale globului, cercetătorul rus
Nikolai I. Vavilov, stabileşte principalele centre de origine a
plantelor în lucrarea ,,Centrele de origine ale plantelor cultivate”,
elaborată în anul 1926.
Vavilov a determinat opt centre de diversitate, iar ulterior
P. M. Jukovski a mai adăugat patru centre, stabilindu-se în final
doisprezece centre principale. În viziunea lui Vavilov, locul de
origine al unei plante cultivate, se găseşte în arealul care conţine
cea mai mare variabilitate genetică a speciei respective.
După Vavilov, centrele de diversitate sunt în acelaşi timp
şi centre de origine a plantelor cultivate. Totuşi centrul de
diversitate nu trebuie să se confunde cu centrul de origine, pentru
că nu întodeauna acolo unde există cea mai mare diversitate a unei
plante, obligatoriu trebuie să fie şi locul unde s-a format din punct
de vedere istoric planta respectivă.
De exemplu, centrul etiopian unde grâul, orzul, mazărea şi
lintea se găsesc într-o diversitate mare de forme, deşi acesta nu
este centrul lor de origine. Susanul are originea în America, dar cu
centrul de diversitate foarte mare în India şi Asia Centrală.
Vavilov a definit două categorii de centre genice astfel:

30
- centre primare – sunt centrele în care s-au format plantele
cultivate. Sunt acele locuri unde plantele au fost domesticite.
- centre secundare – sunt acele locuri unde se sesizează
începuturile diversificării lor genetice.
3.2. Conceptul de centru de diversitate
Vavilov a constatat din analiza materialului adunat de el,
că variabilitatea plantelor cultivate nu este uniformă şi că ea se
concentrează în anumite zone, ocupând aproximativ 1/40 din
suprafaţa globului. Aceste zone ale globului în care se găseşte cea
mai mare bogăţie de forme şi maximum de frecvenţă a anumitor
plante se numesc centre de diversitate (după M. Cristea 1988).
Se poate afirma că fiecare specie agricolă are câteva centre
unde se concentrează variabilitatea ei genetică. Vavilov a mai
constatat că centrele de diversitate uneori se suprapun. De
exemplu în vestul Asiei unde există la grâu o mare variabilitate, se
mai găsesc din abundenţă forme de ovăz, linte, smochin, mazăre,
bumbac, etc.. Un alt exemplu ar fi Anzii Americii de Sud, care
adăpostesc o mare diversitate de forme de cartof, tomate, tutun,
fasole, etc..
3.3. Principalele centre de origine şi diversitate a plantelor
cultivate
După cum s-a mai amintit, s-au stabilit doisprezece centre
principale. Aceste centre sunt următoarele (fig.3.1.):
 Centrul I – cuprinde centrul şi vestul Chinei. Este unul din
cele mai importante centre, unde s-au format peste 140 de
specii de plante. Aici s-au format soia, varza, ceapa,
piersicul, mei, dovleac, prun, dud, rapiţă, sorg, mac, susan,
ovăz golaş, etc.
 Centrul II – cuprinde zona din sud-estul extrem al Asiei.
Este un centru important pentru plantele tropicale. În
acest centru îşi au originea orezul oriental, bananierul,
citricele, trestia de zahăr, ceaiul etc.
 Centrul III – cuprinde Australia, iar aici s-au format unele
specii de trifoi, bumbac şi tutun, eucaliptul, nucul de cocos
etc.

31
  Centrul IV – este plasat în zona Indiei şi reprezintă al
doilea centru ca importanţă. Aici s-au format orezul
indian, cânepa indiană, vinetele, castravetele, trestia de
zahăr etc.
 Centrul V – este situat în Asia Centrală şi în acest centru s-
au format lucerna, cânepa, meiul comun, grâul compact,
unele forme de in, bob, mazăre, secară etc.
 Centrul VI – cuprinde Orientul Apropiat şi anume zona
Asiei Mici, Iranului, Aici s-au format grâul comun, orzul,
mazărea, năutul, lintea, smochinul, curmalul, părul etc.
 Centrul VII – este plasat în zona litoralului Mării
Mediterane. În aceste zone s-au format grâul tare, ovăzul,
varza, sfecla de zahăr, unele forme de mazăre, măslin, viţă
de vie etc.
 Centrul VIII – este centrul African. Aici s-au format orezul
african, pepenele verde, fasoliţa, arborele de cafea şi unele
specii de sorg, ricin, bumbac, susan, bob, năut, linte etc.
 Centrul IX – cuprinde Europa şi Siberia şi în acest centru
îşi au originea inul pentru fibre, hameiul, trifoiul roşu şi
alb, unele specii de lucernă şi graminee furajere.
 Centrul X – cuprinde zona Americii Centrale şi Mexicului.
Dintre plantele care s-au format în acest centru amintim:
porumbul, fasolea, tomatele, bumbacul, arborele de cacao,
ardeiul etc.
 Centrul XI – este plasat în America de Sud în zona
muntoasă a Anzilor şi Câmpia Americii de Sud. Aici s-au
format unele specii de cartof, bumbac, porumb, arahide,
ananas, fasole etc.
 Centrul XII – este situat în America de Nord şi în acest
centru s-au format: floarea soarelui, căpşunul, unele specii
de viţă de vie, tutun, fasole etc.
În mijlocul centrului genic, speciile sunt foarte
diversificate genotipic şi fenotipic deoarece factorii ecologici sunt
favorabili supravieţuiri tuturor variaţiilor ereditare. Pe măsura
îndepărtării de centru această variabilitate scade, acţiunea selecţiei
este mai intensă şi duce la dispariţia variaţiilor care nu se
32
adaptează. Aceste centre genice oferă surse de gene, necesare
pentru realizarea obiectivelor propuse şi sunt protejate prin
reglementări internaţionale.
3.4. Evoluţia plantelor cultivate
Plantele cultivate au capacitatea de a evolua rapid, datorită
variaţiilor ereditare. Cercetându-se modul de formare a variaţiilor
ereditare, se constată că variabilitatea acumulată în decursul
ciclului de diferenţiere este valorificată prin procesul de hibridare.
Diferenţierea între indivizi se poate realiza când populaţia
este fragmentată în mai multe areale. Fragmentele respective sunt
menţinute izolat din punct de vedere genetic.
Izolarea poate fi geografică, ecologică, prin autofertilitate,
prin dezechilibre fiziologice etc. Aceste mecanisme de izolare
permit populaţiilor să se fragmenteze şi să se acumuleze deosebiri
genetice între indivizii populaţiei, formându-se mai multe
subpopulaţii. Cu timpul aceste subpopulaţii devin tot mai diferite
de populaţia iniţială. Ulterior aceste forme se pot hibrida între ele
şi astfel are loc o recombinare genetică ce conferă speciei noi
combinaţii de gene, în final încheindu-se un ciclu de diferenţiere-
hibridare (după M. Cristea, 1985).
Migraţia plantelor în noi zone ale lumii a dus la
accelerarea evoluţiei plantelor, la diversificarea lor.

33
Fig.3.1. Centrele de origine ale plantelor (după Mirela Burcea, 1995)

34
 IV. GERMOPLASMA SAU SURSELE DE GENE
FOLOSITE PENTRU AMELIORAREA
PLANTELOR
4.1. Fondul de gene
Activitatea de ameliorare este un proces care presupune
cunoaşterea şi utilizarea a numeroase forme de plante, atât
cultivate cât şi spontane. Aceste forme de plante folosite în
procesul ameliorării constituie sursele de gene.
Prin germoplasmă sau surse genetice vegetale se înţelege
totalitatea formelor de plante cultivate sau din flora spontană, pe
care amelioratorul le foloseşte în activitatea de creare a soiurilor şi
hibrizilor noi sau pentru îmbunătăţirea celor existente.
Toate programele de ameliorare se întocmesc în funcţie de
sursele de gene disponibile. Cu cât fondul de gene este mai bogat
şi mai complex, cu atât cresc şi posibilităţiile de realizare a
programului propus. Fondul de germoplasmă trebuie să conţină
caractere valoroase, care să fie reunite în noul cultivar. De modul
cum sunt alese şi folosite resursele depinde în mare măsură
rezultatul procesului de ameliorare.
Acest material de bază este supus unor transformări
variate, ce duc în final la obţinerea unor forme îmbunătăţite.
Caracterizarea materialului ce va fi folosit se face pe baza
observaţiilor şi înregistrărilor efectuate în timpul vegetaţiei şi la
recoltare în câmpul de colecţie.
Valoarea fondului de gene constă în variabilitatea sa
genetică, în bogăţia de biotipuri şi gene care determină creşterea
elementelor de productivitate, a gradului de adaptare la factorii
climatici, a rezistenţei la boli şi insecte, cădere şi scuturare sau în
prezenţa anumitor însuşiri caracteristice organelor florale şi de
reproducere cum ar fi: sterilitatea masculă, restaurarea fertilităţii
etc.
4.2 Principalele categorii de resurse genetice vegetale
Materialul biologic din fondul de germoplasmă este
alcătuit din mai multe categorii de plante care pot fi clasificate
astfel:
- materialul biologic existent în cultură;
35
- materialul biologic provenit din flora spontană;
- materialul biologic creat de ameliorator;
Materialul biologic existent în cultură
Constituie categoria de resurse cea mai importantă, este
foarte variat şi cu cât provine din zone geografice diferite ale ţării
şi de pe glob, amelioratorul are posibilitatea să aleagă acele forme
utile pentru obiectivul propus. Fiind o categorie numeroasă la
rândul său poate fi împărţită în mai multe subcategorii:
 populaţii şi soiuri locale, colectate din ţară sau străinătate;
 soiuri şi hibrizi amelioraţi din ţară sau străinătate;
 forme genetice speciale.
Populaţia locală - constituie o grupare de biotipuri care s-a
format în decursul timpului ca urmare a acţiunii selecţiei naturale
şi a selecţiei artificiale empirice, efectuate de cultivator. Se
caracterizează printr-o mare capacitate de adaptare la condiţiile de
climă şi sol şi prezintă o serie de însuşiri fiziologice valoroase
cum ar fi: rezistenţa la temperaturi scăzute, la secetă, boli,
dăunători etc.
Având în structura lor un număr mare de biotipuri, soiurile
locale prezintă o plasticitate ecologică ridicată dar prezintă şi
unele însuşiri nevaloroase, cum ar fi capacitatea de producţie
redusă şi calitate mai slabă.
În ţara noastră s-au format un număr mare de populaţii
locale, la toate plantele de cultură. Ele au fost cultivate multă
vreme dar treptat au fost înlocuite. Astăzi ele reprezintă
importante surse de gene valoroase, care pot fi transferate uşor la
noile soiuri sau hibrizi.
Soiurile şi hibrizii amelioraţi - au fost supuşi unui proces
de ameliorare intensiv de către om, devenind puternic dependente
de el. Structura lor genetică este mai săracă şi de aceea sunt mai
vulnerabile la factorii externi.
Totuşi, reprezintă o categorie importantă ca sursă de gene,
deoarece se caracterizează prin uniformitate din punct de vedere
genetic şi morfologic şi posedă unele însuşiri fiziologice
superioare soiurilor locale. De asemenea, dau producţii mai mari
şi de calitate superioară.
36
 Numărul cultivarelor obţinute în procesul de ameliorare
este foarte mare şi într-o gamă variată, ce compensează pe de o
parte lipsa variabilităţii genetice. De exemplu la grâu sunt
cunoscute peste 15000 de soiuri ameliorate, multe dintre ele nu se
mai cultivă şi au fost trecute în rezervă la ora actuală, fiind
păstrate ca surse de gene.
De asemenea, la orz se cunosc circa 6000 de soiuri, la
porumb circa 8000 de forme, etc.
Formele genetice speciale – sunt create de către
ameliorator prin diverse metode şi se pot folosi pentru anumite
scopuri precise.
Materialul biologic din flora spontană
Speciile de plante din flora spontană reprezintă o bogată
sursă de gene. Acestea pot supravieţui fără intervenţia omului şi
din ele au evoluat direct sau indirect speciile cultivate.
Speciile sălbatice înrudite cu plantele cultivate, reprezintă
un rezervor important de gene mai ales de rezistenţă la factorii de
mediu. Speciile sălbatice pot fi împărţite în trei grupe principale
după istoricul lor şi posibilităţiile de utilizare (după Frakel, 1977,
citat de M. Cristea, 1985):
- Progenitorii şi alte rude ale plantelor cultivate sunt considerate
ca surse de gene de rezistenţă la factorii de stres. S-au putut
transfera părţi de cromozomi sau cromozomi întregi de la
aceste specii, datorită gradului de înrudire.
- Specii folosite dar nedomesticite, este cazul speciilor silvice
sălbatice şi a păşunilor şi fâneţelor naturale.
- Specii susceptibile de domesticire în viitor, se includ unele
plante legumicole, condimentale, plante folosite în industria
farmaceutică şi chimică, arbuşti fructiferi, etc..
Dintre formele din flora spontană utilizate amintim câteva:
la grâu se pot folosi Aegilops cylindrica, Ae.ovata, Ae. squarossa
etc., la secară se pot folosi Secale anatolicum, Secale montanum,
la cartof se pot folosi Solanum demissum, S. acaule, S. phureja
etc.
De regulă materialul din flora spontană se foloseşte la
încrucişări cu forme cultivate, pentru a le imprima acestora unele
37
însuşiri valoroase. De multe ori însă, acestea sunt înlănţuite cu alte
însuşiri nedorite, iar materialul hibrid obţinut trebuie prelucrat
timp îndelungat pentru eliminarea însuşirilor necorespunzătoare.
Foarte frecvent este folosită retroîncrucişarea însoţită de selecţie.
La unele specii, cum sunt de exemplu plantele furajere
perene, formele din flora spontană se folosesc, atât ca genitori la
încrucişări cât şi ca material iniţial pentru alegerea directă a
formelor corespunzătoare. Astfel de specii sunt: ghizdeiul (Lotus
corniculatus), timoftica (Phleum pratense), golomăţul (Dactylis
glomerata), firuţa (Poa pratensis) şi altele.
Materialul biologic creat de ameliorator
Pe lângă formele menţionate anterior şi pe baza lor,
amelioratorul crează un material genetic, din cadrul căruia alege
formele care corespund scopului său. Pentru a spori variabilitatea
materialului se pot folosi diferite metode şi anume:
- Încrucişarea - se foloseşte pentru obţinerea unor populaţii
hibride alcătuite din indivizi care să întrunească un număr cât
mai mare de caractere valoroase de la formele parentale;
- Consangvinizarea - se foloseşte la plantele alogame pentru
obţinerea liniilor consangvinizate;
- Inducerea artificială a mutaţiilor şi poliploidiei, în urma cărora
rezultă forme noi, mutante cu caractere diferite.
Prin aceste metode se obţine un material biologic cu
variabilitate mare, din care prin selecţie se pot izola formele
corespunzătoare obiectivelor propuse.
4.3. Căile de procurare a materialului biologic
Materialul biologic folosit în procesul de ameliorare poate
fi procurat pe mai multe căi şi anume:
- prin expediţii special organizate de colectare a materialului din
centrele de origine sau alte zone;
- prin schimburi între instituţii de ameliorare şi conservare a
materialului biologic;
- pe cale comercială etc.
Cu germoplasma procurată se înfiinţează câmpul de
colecţie în care materialul este supus cercetării amănunţite asupra

38
caracterelor morfologice, fiziologice, biochimice, fenologice şi se
fac studii de natură genetică.
4.4. Introducerea plantelor în cultură. Instituţii
specializate pe plan mondial în introducerea plantelor
Prima introducere de plante atestată documentar a fost
organizată de regina Hatshepsut a Egiptului, în anul 1500 î.e.n.
care a trimis corăbiile sale în ţara Punt din Estul Africii să
colecteze anumite plante.
După descoperirea Americii, colonialiştii şi exploratorii au
transportat cu ei seminţele unor plante din Lumea Veche. Ele s-au
răspândit apoi în colonii, devenind culturi de bază. S-au introdus
plante textile şi alimentare, pomi fructiferi, arbori ornamentali etc.
De asemenea, s-a manifestat interes şi din partea
europenilor care au introdus plante noi din America cum ar fi:
porumbul, cartoful, floarea soarelui, alunele de pământ, tutunul
etc.
La început introducerea plantelor se făcea şi din
curiozitatea unor amatori care le cultivau ca plante ornamentale
cum a fost de exemplu porumbul şi floarea soarelui.
Plantele mutate de la locul de origine s-au comportat
diferit, în funcţie de condiţiile din noul mediu şi de plasticitatea
lor. Multe plante nu au putut supravieţui noilor condiţii.
Dar sunt şi situaţii când unele plante dau rezultate mai
bune decât în locul lor de origine. Este cazul unor plante care în
noile condiţii, nemaiântâlnind dăunătorii specifici zonei de
origine, s-au dezvoltat mai bine, realizând producţii mai mari ca
de exemplu: cafeaua, arborele de cauciuc, eucaliptul etc.
Introducerea plantelor noi şi extinderea lor dintr-o zonă în
alta se face cu scopul ca acestea să fie folosite în producţie sau ca
surse de gene pentru anumite însuşiri. Pe lângă avantajele
introducerii de noi plante, acest lucru implică şi anumite probleme
şi anume:
- posibilitatea introducerii odată cu materialul biologic a unor
boli şi dăunători, care se pot dezvolta în noile condiţii;
- introducerea formelor noi, conduce la neglijarea formelor
locale înlocuite, determinând uneori pierderea unor surse de gene
39
importante. Se impune păstrarea acestora, deoarece formele vechi
sunt un produs al factorilor evoluţiei, un rezervor inepuizabil de
gene, îndeosebi pentru adaptabilitate (după M. Cristea, 1981).
Instituţii şi organisme specializate în introducerea
plantelor:
- Institutul Unional de Fitotehnie din Federaţia Rusă (VIR);
- Secţiunea de Introducere a Plantelor din Departamentul
Agriculturii, ( SUA);
- Institutul de Cercetări pentru Cultura Plantelor, de la
Gatersleben, Germania;
- Institutul de Resurse Genetice a Culturilor din Japonia;
- Institutul Agrobotanic de Stat, Tapioszele, Ungaria;
- Institutul de Ameliorare şi Aclimatizare a Plantelor, din
Polonia.
Aceste instituţii au rolul de a colecta, studia şi introduce
noi forme de plante în cultură sau de a colecta forme vechi locale.
În final activitatea de introducere conduce la îmbogăţirea
sortimentului de plante din punct de vedere al producţiei, calităţii,
rezistenţei la boli şi dăunători şi la lărgirea bazei de materii prime
pentru industriile chimică, alimentară, farmaceutică.
4.5. Eroziunea genetică: cauze şi efecte asupra plantelor
cultivate
Asupra organismelor acţionează o serie de factori naturali
cum ar fi: recombinarea genetică, selecţia, poliploidia,
mutageneza etc., factori care determină pe lângă sporirea
variabilităţii genetice şi diminuarea acesteia. În ultimă instanţă
acest lucru conduce la sărăcirea bazei genetice, fenomen denumit
eroziune genetică (după Mayr, 1970).
Variabilitatea organismelor este erodată în prezent nu
numai de factori naturali ci şi de activitatea omului în agricultură,
în industrie etc. O altă cauză a eroziunii este cultivarea de soiuri şi
hibrizi cu bază genetică îngustă care prezintă o mare
vulnerabilitate genetică şi se elimină uşor la anumite condiţii
nefavorabile.
Eroziunea genetică constă în dispariţia de material genetic.
De exemplu, unele specii sau soiuri vechi şi rudele sălbatice ale
40
acestora care în prezent nu se mai cultivă, se pierd şi dispar
complet. De asemenea, eroziunea se mai produce şi datorită
intervenţiei unor condiţii de mediu extreme, a unor atacuri de boli
şi dăunători.
Printre alte cauze ale eroziunii genetice se mai pot
enumera păstrarea incorectă a materialului genetic, hibridarea
necontrolată şi utilizarea materialului de ameliorare din ciclul doi
în mod exagerat.
Efectele acestui proces sunt în principal pierderea unor
importante surse de gene. De exemplu, în anul 1924 Vavilov a
descoperit în Afganistan un centru bogat în forme primare de
secară, morcov şi alte plante. După 39 de ani cu prilejul unor
expediţii organizate de VIR, nu s-a mai găsit nici o formă din
acele surse identificate de Vavilov.
În Turcia în ultimii ani au dispărut sute de varietăţi de
grâu, iar în Etiopia multe specii şi varietăţi de orz (Cristea, M.
1988).
Un studiu bine documentat cu privire la efectele eroziunii
genetice a fost efectuat asupra formelor de cartof sălbatice şi
cultivate din Chile, Bolivia, Peru, unde au fost studiate cu
jumătate de secol în urmă. Aceste forme se mai găsesc şi în
prezent în ţările menţionate, dar mare parte din fondul de
germoplasmă a fost pierdut. Cea mai mare pierdere s-a produs în
rândul formelor diploide, după cum arăta Bruker în 1963. Astfel
formele diploide cunoscute sub denumirea comună de ,,Criolla”,
din Venezuela nu mai există în prezent.
Cercetările au dovedit faptul că eroziunea genetică a
cartofului primitiv din Chile se datorează atacului puternic de
mană şi invazia soiurilor europene.
Pentru a păstra aceste forme, s-au înfiinţat instituţii de
ameliorare pe specii, după zonele de origine şi multe bănci de
gene.
La nivelul internaţional au fost create mai multe organisme
specializate cu rol în protecţia resurselor genetice. Dintre aceste
cele mai importante sunt următoarele:
- Asociaţia de Genetica Mazărei (A.G.P.);
41
- Centrul Internaţional al Cartofului (C.I.P.);
- Asociaţia Europeană pentru Cercetarea şi Ameliorarea
Plantelor (Eucarpia);
- Centrul Internaţional pentru Ameliorarea Porumbului şi
Grâului (Cimmyt); etc..
De asemenea, Organizaţia pentru Alimentaţie şi
Agricultură (F.A.O.) are o secţie de Ecologie a plantelor şi a
resurselor genetice, care editează ‘‘Buletinul Resurselor Genetice
ale plantelor’’, menit să popularizeze informaţii privitoare la
resursele genetice vegetale.
Toate aceste organisme au ca obiective lupta împotriva
eroziunii genetice, evaluarea şi valorificarea eficientă a resurselor
vegetale.
4.6. Conservarea resurselor genetice vegetale
Prin conservare genetică se înţelege păstrarea întregului
fond genetic, mai precis procesul de menţinere pe o perioadă cât
mai lungă de timp, a variabilităţii şi structurii ereditare a speciilor
sălbatice, a celor primitive şi a formelor cultivate moderne, ce au
rezultat din acestea pe diverse căi.
Conservarea resurselor genetice vegetale reprezintă o
problemă de interes mondial, ca urmare a rolului primordial al
plantelor în existenţa vieţii şi a pericolului dispariţiei multor surse
de germoplasmă. Principalele obiective ale conservării sunt:
- asigurarea permanentă a unei mari variabilităţi genetice
care să poată fi utilizată în lucrările de ameliorare;
- asigurarea surselor de gene pentru sporirea capacităţii de
producţie a actualelor cultivare, pentru ameliorarea
însuşirilor de rezistenţă la factorii de stress şi ameliorarea
calităţii producţiei;
- asigurarea unui bogat material biologic sălbatic din care
pot fi selecţionate forme noi;
În funcţie de posibilităţile existente şi de particularităţile
fiecărei plante, conservarea se poate face sub formă de: seminţe,
polen, rădăcini, tuberculi, culturi de ţesuturi etc. Păstrarea
resurselor genetice vegetale se poate realiza în mai multe moduri
şi anume:
42
 - conservarea în ecosistemele naturale în care s-au format şi
dezvoltat plantele respective. Este o formă de conservare
folosită îndeosebi la speciile sălbatice de plante şi se face
în rezervaţii naturale care sunt protejate prin anumite
reglementări;
- conservarea genetică în grădini botanice. Aceasta
presupune concentrarea în anumite locuri a mai multor
plante aparţinînd unor specii diferite şi asigurarea
condiţiilor optime de supravieţuire. Fiecare colecţie din
grădinile botanice trebuie să fie astfel formată şi
dimensionată, încât să permită menţinerea structurii
genetice a populaţiilor respective;
- conservarea genetică a plantelor în bănci de gene. Este o
metodă modernă şi se poate face în special prin
conservarea seminţelor. Pe lângă seminţe, se mai poate
face şi prin conservarea polenului, a organelor vegetative,
a ţesuturilor şi ADN-ului etc.
Pentru conservarea sub formă de seminţe s-au făcut şi se
fac cercetări privind temperatura de păstrare, umiditatea
seminţelor, prezenţa aerului etc.
Din punct de vedere al gradului de protecţie pe care îl
asigură structurile exterioare ale acestora, în natură există trei
tipuri de seminţe:
- cu protecţie redusă pentru embrion şi endosperm, aici
încadrându-se grâul;
- cu protecţie mijlocie, aici încadrându-se de exemplu
fasolea;
- cu protecţie foarte bună, în această categorie încadrându-se
orezul.
În ceea ce priveşte temperatura de depozitare, s-a constatat
că viabilitatea seminţelor în depozite, scade pe măsura creşterii
temperaturii.
Ca principiu, se cunoaşte că temperaturile coborâte sunt
prielnice conservării pe termen lung a seminţelor, de regulă,
temperaturile sub 5º C asociate cu umiditate scăzută, duc la

43
reducerea respiraţiei seminţelor şi la inactivarea bolilor şi
dăunătorilor specifici de depozit.
În prezent se recomandă temperaturi între -10-20º C, la un
conţinut în umiditate a seminţelor de 5% sau mai mic.
4.7. Principalele bănci de gene din lume
Actual conservarea resurselor genetice se face în încăperi
special amenajate şi bine echipate cu instalaţii de conservare
denumite bănci de gene. În aceste bănci se pot stoca şi regăsi o
mare bogăţie de resurse vegetale şi de informaţii genetice. Au fost
organizate astfel de bănci în S.U.A., Rusia, Mexic, Japonia, Peru
etc. În continuare sunt prezentate succint unele dintre acestea:
 Depozitul Naţional de Resurse Genetice Vegetale din Cuban,
Rusia. Este organizat pe lângă Institutul de Cercetări Agricole
din Cuban, fiind dotat cu instalaţii pentru climatizare,
aparatură de control, înregistrare şi prelucrare a datelor.
Depozitul conţine 24 de camere a câte 20 m², în care se
asigură o temperatură constantă de 4,5º C ± 1º C şi 30%
umiditate relativă a aerului. În două camere temperatura este
de –10º C ± 1º C, iar seminţele se păstrează închise ermetic.
Containerele de sticlă sunt aşezate pe rafturi de metal cu o
capacitate de peste 400 mii probe de seminţe;
 Laboratorul Naţional de Depozitare a Seminţelor din Fort
Collins, Colorado, S.U.A.. Are 10 camere cu o capacitate de
180 mii probe, la temperatura de 4º C şi 30% umiditate.
Materialul este depozitat în cutii metalice numerotate, ce
conţin 5000-10000 de seminţe;
 Laboratorul de Conservare a Germoplasmei din Bari, Italia. Se
ocupă cu prospectarea, colectarea şi păstrarea resurselor
genetice din regiunea mediteraneană;
 Laboratorul Naţional de Depozitare a Seminţelor pentru
Resurse genetice din Hiratsuka, Japonia;
 Banca de Resurse genetice a Porumbului şi Grâului,
CIMMYT, Mexic;
 Banca de gene de la Suceava, de la noi din ţară, care se ocupă
în mod special de colectarea şi conservarea resurselor vegetale
din ţară şi mai ales cu a celor ameninţate de dispariţie.
44
 V. METODELE DE BAZĂ FOLOSITE ÎN
AMELIORAREA PLANTELOR

Ameliorarea plantelor la fel ca alte ştiinţe, prezintă metode

proprii de realizare a obiectivelor propuse. Obţinerea de soiuri şi
hibrizi noi implică folosirea unor metode de lucru adecvate.
Aceste metode au evoluat odată cu dezvoltarea cunoştinţelor
despre biologia şi genetica plantelor.
Alegerea celor mai potrivite metode de ameliorare la
plantele de cultură este condiţionată de modul de înmulţire al
acestora. Astfel, metodele folosite la plantele cu reproducere
sexuată sunt diferite faţă de cele folosite la plantele cu
reproducere asexuată. De asemenea tipul florilor şi modul de
dispunere a sexelor pe plante influenţează alegerea metodei.
Metodele de ameliorare folosite cel mai frecvent în zilele
noastre se pot împărţi în două mari categorii:
-metode clasice (convenţionale);
-metode moderne.
Cele mai utilizate metode de ameliorare convenţionale
sunt selecţia sau alegerea, hibridarea, consangvinizarea,
inducerea mutaţiilor şi a formelor poliploide.
Aceste metode se bazează pe fenomenele care stau la baza
evoluţiei cum ar fi recombinarea genetică şi inducerea
variabilităţii, acţiunea factorilor mutageni şi modificarea
numărului de cromozomi.
Fiecare metodă se utilizează în funcţie de specificul plantei
cu care se lucrează şi de biologia florală a acesteia.

5.1. Selecţia sau alegerea ca metodă de ameliorare

Este metoda de bază folosită în ameliorarea plantelor şi
constă în alegerea şi reţinerea pentru înmulţire numai a plantelor
cu caractere valoroase şi corespunzătoare nevoilor omului.
Selecţia a fost folosită din cele mai vechi timpuri, mai întâi sub
formă empirică, pentru a separa formele utile din flora spontană
iar astăzi se foloseşte curent la toate plantele.

45
 Pentru a demonstra importanţa selecţiei în ameliorarea
plantelor se poate da ca exemplu sfecla de zahăr, care la sfârşitul
secolului XVIII, avea un conţinut mic de zahăr în rădăcini de 5 –
6 %, iar în urma selecţiei s-a ajuns în prezent să depăşească 20 –
21 %.
Asemenea exemple se pot prezenta pentru toate speciile
de plante cultivate.
Bazele ştiinţifice ale selecţiei au fost elaborate după
apariţia lucrărilor lui Ch. Darwin şi ale lui Gr. Mendel, în special
după anul 1900, când legile lui Mendel au putut fi înţelese şi
aplicate, cu scopul de a obţine soiuri şi hibrizi superiori. Cuvântul
selecţie vine de la latinescul selectio care înseamnă alegere.
În funcţie de factorii care acţionează asupra organismelor,
selecţia poate fi naturală sau artificială.
a) Selecţia naturală – a fost definită de Ch. Darwin şi
constă în supravieţuirea indivizilor cei mai bine adaptaţi la
condiţiile de mediu. Alegerea indivizilor cei mai valoroşi se face
în mod natural, prin acţiunea factorilor de mediu, fără intervenţia
omului. Selecţia naturală duce la intensificarea caracterelor şi
însuşirilor folositoare din punct de vedere biologic pentru plante.
Ca urmare a selecţiei naturale s-au format unele populaţii
locale de plante cultivate, la care omul a contribuit foarte puţin.
b) Selecţia artificială – este efectuată de către om şi
constă în alegerea şi înmulţirea mai departe a indivizilor care
corespund mai bine cerinţelor omului, legat de necesităţile
economice.
Selecţia artificială însoţeşte permanent procesul de
ameliorare, deoarece indiferent de provenienţa materialului iniţial
de ameliorare, acesta este supus apoi selecţiei.
Atunci când selecţia artificială acţionează în concordanţă
cu selecţia naturală procesul de selecţie decurge normal. În alte
cazuri nu există concordanţă între acestea, iar selecţia decurge mai
greu şi un timp mai îndelungat.
De exemplu deschiderea păstăilor la leguminoasele pentru
boabe, este un caracter util speciei dar nefolositor pentru om.

46
 După intensitatea cu care s-a intervenit în procesul de
evoluţie al plantelor, selecţia artificială poate fi clasificată în două
feluri:
1) selecţie culturală – s-a făcut în primele etape ale
agriculturii fără o alegere a seminţelor în vederea ameliorării
plantelor. De exemplu semănatul repetat toamna sau primăvara, a
favorizat alegerea şi fixarea formelor de toamnă sau de
primăvară. Recoltarea plantelor la o anumită dată, a dus la
omogenizarea perioadei de vegetaţie şi a creşterii rezistenţei la
scuturare. Astfel, în cadrul populaţiilor de grâu sau orz, formele
tardive au fost eliminate, deoarece seminţele lor nu s-au maturat,
iar la formele prea timpurii seminţele s-au scuturat înainte de
recoltare.
2) selecţie metodică – s-a aplicat atunci când omul în mod
voit a separat şi înmulţit plantele cu însuşiri corespunzătoare
nevoilor sale. Selecţia metodică se practică în prezent la toate
plantele cultivate. Prin selecţie se acţionează efectiv numai asupra
variaţiilor genetice existente în materialul iniţial .
Metoda selecţiei dă rezultate bune, însă eficienţa ei este
mai mare când alegerea se face din cadrul unui material cu
variabilitate genetică mai mare. Caracteristica generală constă în
aceea că prin folosirea ei nu se crează forme noi de plante, care nu
au existat înainte de selecţie, ci selecţia acţionează efectiv numai
asupra variaţiilor genetice existente într-un material.
În schimb selecţia modifică frecvenţa genelor şi structura
genetică a unei populaţii.
Metoda selecţiei se aplică în populaţiile locale, în
populaţiile rezultate în urma hibridărilor s-au în populaţiile asupra
cărora s-a acţionat cu factori mutageni, iar soiurile rezultate se
consideră obţinute prin selecţie. Din populaţiile locale s-au obţinut
multe soiuri în ţara noastră, cum ar fi soiul de fasole Progres, din
populaţia de fasole de Banat, soiul de arahide Tâmbureşti, din
populaţia de Tâmbureşti etc.
Majoritatea soiurilor cultivate sunt create din populaţii
artificiale, obţinute prin hibridare, mutaţii, consangvinizare etc. În
acest caz, selecţia urmează şi completează în mod obligatoriu
47
celelalte metode de ameliorare şi se consideră că soiurile au fost
obţinute prin hibridare, mutaţii sau consangvinizare.
Prin selecţie sunt separate plantele cu însuşiri şi caractere
corespunzătoare obiectivelor de ameliorare fixate.
Când selecţia se face după fenotipul plantelor se numeşte
selecţie fenotipică.
Când aprecierea valorii unei plante se face după însuşirile
descendenţei sale, se numeşte selecţie genotipică.
Măsura în care variaţiile fenotipice, se transmit în
descendenţă se numeşte eritabilitate.
Plantele care se aleg în procesul de selecţie, care prezintă
caractere şi însuşiri valoroase şi corespund obiectivelor urmărite
de ameliorator se numesc – plante elită.
Alegerea plantelor elită se face pe baza observaţiilor din
câmp, completate cu analizele de laborator.
În funcţie de specia supusă ameliorării, se aleg ca elite
plante întregi sau părţi de plante (spice, inflorescenţe, tuberculi
etc.).
În câmpul de alegere a elitelor, toate plantele trebuie să
aibă condiţii uniforme de dezvoltare. Nu se aleg plante elită de la
marginea parcelelor sau din jurul golurilor, unde plantele au avut
alte condiţii de lumină şi hrană.
Notarea celor mai corespunzătoare plante elită în câmp se
face pe tot parcursul perioadei de vegetaţie, dar mai ales în fazele
în care caracterele şi însuşirile se exteriorizează cel mai bine.
Numărul elitelor alese din câmp este ridicat, iar o parte din
ele vor fi eliminate în urma analizelor de laborator.
La reţinerea elitelor se va ţine seama de elementele
productivităţii, de anumite însuşiri fiziologice cum ar fi: rezistenţa
la secetă, ger, boli, cădere etc., dar şi de corelaţiile existente între
anumite însuşiri.
Indivizii rezultaţi prin înmulţirea plantelor elită se numesc
descendenţi.
Descendenţa unei elite autogame se numeşte linie. Linia se
identifică cu biotipul. Linia pură este descendenţa genetic identică
a unei elite total homozigotă, obţinută prin autofecundare.
48
Succesiunea prin care trece o linie genealogică în cursul înmulţirii
ei se numeşte pedigreu.
Descendenţa unei elite alogame se numeşte familie, şi este
compusă din mai multe biotipuri, cu constituţii genetice diferite.
Selecţia se aplică diferit la plante în funcţie de modul lor
de reproducere (autogam, alogam sau vegetativ).
a) Plantele autogame, fiind homozigote, selecţia poate da
rezultate chiar şi numai printr-o singură alegere. Succesul selecţiei
depinde de existenţa mai multor biotipuri în cadrul materialului
ameliorat. Aplicată în cazul acestor plante, conduce la obţinerea
de linii pure. Liniile selecţionate fiind homozigote sunt de regulă
stabile.
b) Plantele alogame, sunt populaţii heterozigote, compuse
din indivizi heterozigoţi care se polenizează liber, procesul
selecţiei este mai de durată fiind necesară o alegere repetată a
plantelor elită. În acest caz, se apreciază numai caracterele formei
materne, forma paternă fiind mai mult sau mai puţin cunoscută. În
general selecţia se practică pentru un număr mic de caractere ( 2 –
3), deoarece este dificil de urmărit mai multe caractere.
c) Plantele cu înmulţire vegetativă sunt compuse dintr-un
amestec de clone, care se pot fixa prin selecţie în anumite forme.
Eficienţa selecţiei depinde de variabilitatea existentă în cadrul
acestor specii. Variabilitatea clonelor poate să intervină numai în
urma unei mutaţii, care poate avea loc în timpul perioadei de
vegetaţie. Prin selecţie clonală se pot obţine linii uniforme şi
constante într-o perioadă scurtă, ceea ce reprezintă un avantaj. Un
alt avantaj este acela că prin intermediul clonelor se poate asigura
înmulţirea formelor sterile.
După modul cum sunt urmărite plantele elită în
descendenţă, selecţia artificială este de două feluri:
- selecţia în masă;
- selecţia individuală.

Selecţia în masă
Este o metodă mai puţin utilizată în etapa actuală, dar care
a fost foarte mult folosită la începuturile ameliorării. Reprezintă
49
cea mai simplă metodă de ameliorare, prin aceasta fiind
îmbunătăţite numeroase soiuri şi populaţii locale mai ales la
plantele alogame. Metoda constă în extragerea unor plante elită
valoroase dintr-o populaţie, care apoi sunt urmărite împreună în
amestec.
Selecţia în masă prezintă trei variante:
a) selecţia în masă simplă ;
b) selecţia în masă repetată ;
c) selecţia în masă pe grupe de plante ;
Selecţia în masă simplă – cu o singură alegere
Indivizii aleşi pe baza observaţiilor din câmpul de alegere
şi a analizelor de laborator, se amestecă, iar în anul următor se
seamănă acest amestec. Alegerea plantelor se face o singură dată,
obţinându-se în acest fel o populaţie îmbunătăţită. Această formă
de selecţie în masă se numeşte selecţie în masă pozitivă.
Se poate aplica şi selecţia în masă negativă, care constă în
eliminarea din parcelă a formelor neco-respunzătoare în timpul
perioadei de vegetaţie. Această variantă se aplică în cadrul
soiurilor impurificate şi în procesul producerii de sămânţă la unele
specii.
Procesul de selecţie se desfăşoară după o schemă
asemănătoare cu cea din figura 5.1.
Selecţia în masă repetată anual
Constă în alegerea indivizilor cei mai buni (elită), care se
treieră la un loc. Amestecul de sămânţă obţinut se semănă în anul
următor în câmp, de unde se aleg din nou plante elită. Rezultă că
se repetă alegerea elitelor din descendentele plantelor elită
anterioare, până când se ajunge la o populaţie uniformă.
Metoda se aplică la plantele alogame cu grad ridicat de
heterogenitate şi atunci când materialul genetic este neuniform.
Alegerea de plante elită este posibilă timp de mai mulţi ani (3-5),
până când se realizează un material uniform, în cadrul căruia nu
mai apar forme noi.
Această metodă a fost folosită cu succes în trecut la
ameliorarea plantelor alogame (porumb, floarea soarelui, ierburi
perene, lucernă etc.). În prezent se foloseşte în procesul producerii
50
de sămânţă şi în ameliorarea unor populaţii care servesc ca
material iniţial de ameliorare.
Procesul de selecţie se desfăşoară după schema din figura 5.2.

Fig. 5.1. Schema selecţiei în masă simplă

(după Ceapoiu, 1972)

51
 Selecţia în masă repetată anual
Constă în alegerea indivizilor cei mai buni (elită), care se
treieră la un loc. Amestecul de sămânţă obţinut se semănă în anul
următor în câmp, de unde se aleg din nou plante elită. Rezultă că
se repetă alegerea elitelor din descendentele plantelor elită
anterioare, până când se ajunge la o populaţie uniformă.
Metoda se aplică la plantele alogame cu grad ridicat de
heterogenitate şi atunci când materialul genetic este neuniform.
Alegerea de plante elită este posibilă timp de mai mulţi ani (3-5),
până când se realizează un material uniform, în cadrul căruia nu
mai apar forme noi.
Această metodă a fost folosită cu succes în trecut la
ameliorarea plantelor alogame (porumb, floarea soarelui, ierburi
perene, lucernă etc.). În prezent se foloseşte în procesul producerii
de sămânţă şi în ameliorarea unor populaţii care servesc ca
material iniţial de ameliorare. Procesul de selecţie se
desfăşoară după schema din figura 5.2.
5.1.2.3. Selecţia în masă pe grupe de plante
Se aplică soiurilor neomogene şi constă în alegerea şi
gruparea elitelor după anumite caracteristici asemănătoare
(ex.plante de aceeaşi talie, aceeaşi perioadă de vegetaţie, seminţe
de aceeaşi formă şi culoare, etc.).
Sămânţa rezultată de la fiecare grupă de elite se seamănă
separat în anul următor. Dacă este necesar se mai poate repeta
alegerea în cadrul fiecărei grupe. De regulă această metodă se
utilizează la plantele alogame dar poate fi folosită şi la autogame.
Procesul decurge conform schemei din figura 5.3.

52
Fig. 5.2. Schema selecţiei în masă repetată anual

53
 Fig. 5.3. Schema selecţiei în masă pe grupe de plante
(după Ene, F., 1982).

Folosirea selecţiei în masă, implică o serie de avantaje şi

dezavantaje. Dintre acestea pot fi amintite următoarele:
Avantajele metodei:
- Prin această metodă se poate păstra fondul genetic al
soiurilor şi populaţiilor, conducând în acelaşi timp la
îmbunătăţirea acestora. Condiţia esenţială pentru acest lucru este

54
să se aleagă un număr mare de elite, astfel se îngustează baza
ereditară a populaţiei.
- Este o metodă simplă, uşor de aplicat, având rezultate
bune mai ales când se aplică la plantele alogame şi la cele
neomogene.
- Folosind metoda selecţiei în masă s-au obţinut foarte
multe soiuri la majoritatea plantelor şi se foloseşte şi astăzi pentru
menţinerea şi îmbunătăţirea populaţiilor şi soiurilor la plantele
alogame, care servesc în continuare ca surse de gene pentru
obţinerea de linii consangvinizate valoroase, precum şi la
menţinerea valorii soiului în procesul producerii de sămânţă.
Dezavantajele metodei:
- Alegerea plantelor elită se face după fenotip, fără să se
cunoască genotipul plantei. Deoarece nu se urmăreşte descendenţa
fiecărei plante elită, prin înmulţirea în amestec, pe lângă plantele
valoroase se reţin şi plante cu o valoare mai redusă.
- O serie de elite valoroase se pot pierde în masa
materialului, putând fi chiar eliminate.
- Metoda are eficacitate redusă în cazul în care se
urmăreşte îmbunătăţirea unor însuşiri ce nu au legătură cu
adaptarea biologică (capacitatea de producţie, însuşiri tehnologice
şi biochimice).
- Succesul metodei depinde de heritabilitatea caracterelor
urmărite. De exemplu, capacitatea de producţie este un caracter cu
heritabilitate redusă, deci eficienţa selecţiei în masă va fi mică.

Selecţia individuală
Este o formă superioară a selecţiei cu ajutorul căreia s-au
obţinut foarte multe soiuri valoroase la plantele de cultură.
Metoda constă în extragerea de plante elită dintr-un soi sau
populaţie şi urmărirea separată a descendenţei fiecărei elite, pentru
a estima corect valoarea genotipului. Se aplică îndeosebi în
ameliorarea plantelor autogame.
Descendenţa unei plante elită autogamă se numeşte linie
sau linie genealogică. Când linia genealogică este homozigotă
pentru toate însuşirile şi caracterele se numeşte linie pură.
55
Succesiunea generaţiilor prin care a trecut linia genealogică în
decursul înmulţirii sale, constituie arborele genealogic sau
pedigreul liniei respective.
Scopul selecţiei individuale este evidenţierea indivizilor cu
cele mai bune însuşiri ereditare şi înmulţirea lor în vederea
obţinerii de noi soiuri. Selecţia individuală porneşte de la o plantă
întreagă sau părţi de plantă.
În funcţie de modul cum este efectuată selecţia, selecţia
individuală prezintă mai multe variante şi anume:
a) selecţia individuală cu o singură alegere (simplă);
b) selecţia individuală repetată;
c) selecţia clonală;
Selecţia individuală cu o singură alegere
Se foloseşte la populaţiile şi soiurile locale heterogene, la
soiurile ameliorate autohtone sau străine, precum şi la hibrizii din
generaţiile F3 – F5, în special la plantele autogame. Condiţia de
bază în cazul aplicării acestei metode este că indivizii reţinuţi să
fie homozigoţi, adică să nu segrege în descendenţă. Plantele elită
extrase sunt apreciate după însuşirile lor şi valoarea primei
descendenţe.
Selecţia individuală simplă se desfăşoară conform
schemei din figura 5.4, după cum urmează:
Anul 1. Se aleg plantele elită în câmp şi se fac observaţii
separate pentru fiecare elită. La maturitate fiecare plantă elită se
recoltează separat, fiind însoţită de etichetele din câmp.
Anul 2. Sămânţa rezultată de la fiecare plantă elită se
seamănă separat în câmpul de selecţie. În câmpul de selecţie,
fiecare linie se compară cu soiul cultivat în zona respectivă. Pe
baza rezultatelor de producţie şi a analizelor de calitate se aleg
liniile cele mai bune, iar restul se elimină.
Anul 3. Liniile reţinute se seamănă în câmpul de control,
unde se compară mai departe cu soiul cultivat în zonă.
Anul 4. Cele mai bune linii din câmpul de control se
examinează mai departe în culturi comparative de orientare.
Anul 5. Liniile care s-au dovedit valoroase în culturile
comparative de orientare sunt experimentate în culturi
56
comparative de concurs. Paralel se începe înmulţirea liniilor
valoroase pe parcele speciale.
Anul 6. Se continuă experimentarea liniilor în culturi
comparative de concurs şi înmulţirea liniilor.
Anul 7. Liniile care s-au evidenţiat în cei doi ani de
experimentare, sunt trecute în reţeaua de stat la ISTIS.
Selecţia individuală repetată
Este cea mai potrivită metodă de prelucrare a materialului
hibrid, eterogen.
În acest caz se repetă alegerea plantelor elită de mai multe
ori din cadrul descendenţelor care segregă. Alegerea continuă,
până când se ajunge la un material stabil, omogen, care nu mai
segregă.
Se aplică de regulă la plantele alogame, dar se poate folosi
şi la cele autogame îndeosebi la materialul hibrid.
Metoda prezintă o serie de avantaje, dar efectuată repetat
duce la o îngustare a bazei genetice a materialului ameliorat.
Pentru a evita acest efect, se procedează la amestecul familiilor
valoroase, provenite de la aceeaşi elită, obţinute după 2 – 3 alegeri
consecutive.
Selecţia individuală repetată se mai numeşte şi metoda
pedigreului, şi se poate efectua conform schemei din figura 5.5.

57
Fig. 5.4. Schema selecţiei individuale cu o singură alegere
(după N. Ceapoiu)

58
Fig. 5.5. Schema selecţiei individuale repetate.
(după N. Ceapoiu)

59
 Selecţia clonală
Este o variantă a selecţiei individuale folosită la plantele
cu înmulţire vegetativă. Descendenţa obţinută pe cale vegetativă a
unui singur individ se numeşte – clonă. Descendenţii unei clone
sunt uniformi, iar clonele au o mare stabilitate genetică.
Variabilitatea clonelor poate să intervină numai în urma unei
mutaţii care poate avea loc în timpul perioadei de vegetaţie.
Mutaţiile care apar în descendenţa clonelor se numeşte variaţii
vegetative sau somatice.
Frecvenţa acestor variaţii poate fi mărită prin folosirea
unor factori mutageni, conducând la obţinerea unor forme noi.
Selecţia clonală poate fi efectuată în două sensuri şi
anume:
- în sensul modificării genotipului prin selecţia variaţiilor
mugurale;
- în sensul conservării genotipului soiului, prin eliminarea
tuturor variaţiilor mugurale.
Această metodă se aplică la plantele cu înmulţire
vegetativă cum ar fi pomii fructiferi, viţa de vie, arbuşti fructiferi,
cartof, căpşuni etc., dar se foloseşte şi la celelalte plante în
combinaţie cu tehnicile de inginerie genetică. Planta de la care se
porneşte selecţia clonală se numeşte - cap de clon – (klön –
ramură ).
Selecţia clonală asigură o omogenitate ridicată a
descendenţelor şi permite înmulţirea rapidă a descendenţelor
sterile, într-o perioadă scurtă, ceea ce reprezintă un mare avantaj
pentru ameliorare.
Procesul de selecţie după această metodă decurge conform
schemei din figura 5.6.

60
Fig. 5.6. Schema selecţiei clonale
(după Căzăceanu şi colab. 1982).

61
 Modul de aplicare a selecţiei individualela plante
Metodele de selecţie individuală se aplică, diferit în funcţie
de modul de reproducere al plantelor, autogamie sau alogamie.
A) La plantele autogame există două posibilităţi:
a) Selecţia individuală în populaţii locale sau naturale, în
acest caz folosindu-se selecţia individuală cu o singură alegere.
b) Selecţia individuală în populaţiile hibride rezultate în
urma încrucişărilor. În acest caz selecţia poate avea mai multe
variante şi anume:
1) metoda pedigreului sau selecţia genealogică;
2) metoda populaţiilor hibride sau selecţia în populaţii
avansate (selecţia tardivă);
3) metoda combinaţiilor hibride sau selecţia în prima
generaţie hibridă.
1) Metoda selecţiei genealogice (pedigreului)
Se foloseşte mai ales la cereale, leguminoase, in, etc.
Extragerea elitelor se face în F2, iar dacă apare în descendenţă
fenomenul de segregare se continuă extragerea elitelor până când
se realizează o descendenţă uniformă (fig.5.5.). Liniile obţinute se
studiază individual în câmpul de control şi apoi în culturi
comparative de orientare şi concurs în cadrul staţiunilor de
cercetări şi apoi, cele mai bune în reţeaua de stat.
Metoda pedigreului s-a dovedit eficientă în cazul
ameliorării unor caractere poligenice şi transgresive. Prin folosirea
ei s-au obţinut forme valoroase, rezistente la cădere, la condiţii
nefavorabile de mediu şi îndeosebi rezistente la boli. Eficacitatea
este mare dacă se porneşte de la un număr mare de plante elită şi
dacă exigenţa este mare. De exemplu la grâu în fiecare an la
I.C.C.P.T. Fundulea se porneşte de la un număr de 60 000 – 120
000 plante elită din diferite combinaţii hibride.
2) Metoda populaţiilor hibride sau selecţia în populaţii avansate
Este o metodă mai simplă şi necesită un volum mai redus
de muncă decât metoda pedigreului. Constă în înmulţirea
populaţiilor hibride în masă, fără a se face alegerea de elite din
cadrul populaţiilor în curs de segregare, până în generaţiile F6 –
62
F7. Abia după 6 – 7 generaţii de înmulţire se începe extragerea de
plante elită, atunci când majoritatea plantelor, ca urmare a
autogamiei, vor avea un grad ridicat de homozigoţie (fig.5.7.).
Dacă se urmăresc însuşiri şi caractere monogenice, este
suficient să se aplice selecţia individuală cu o singură alegere,
descendenţele indivizilor homozigoţi fiind stabile şi uniforme sub
aspect fenotipic.
Dacă se urmăresc caractere poligenice şi se constată că
liniile nu sunt încă suficient de stabile, se aplică selecţia
individuală repetată 2 – 3 ani, până la obţinerea unor forme
complet homozigote.
Descendenţele cele mai bune vor fi studiate în culturi
comparative, se înmulţesc şi se verifică apoi în reţeaua de stat.
Metoda populaţiilor hibride prezintă următoarele avantaje:
- prin aplicarea acestei metode se reduce considerabil
volumul de lucrări, comparativ cu metoda pedigreului;
- prin această metodă este posibil să se studieze un număr
mare de combinaţii hibride;
- cu fiecare generaţie gradul de homozigoţie creşte
continuu, astfel că, extrăgând plante elită în F6 – F7, şansele de a
găsi indivizi complet homozigoţi pentru mai multe caractere, sunt
mai mari;
- în cursul înmulţirii populaţiei hibride acţionează selecţia
naturală, care duce la eliminarea formelor neadaptate la condiţiile
de mediu.
3) Metoda combinaţiilor hibride sau selecţia în prima generaţie
hibridă
Spre deosebire de metoda pedigreului, când selecţia
materialului hibrid începe în F2, în cazul acestei metode
extragerea de plante elită începe în prima generaţie hibridă.
Această metodă se bazează pe corelaţia pozitivă care
există între capacitatea combinativă a diferiţilor genitori şi
valoarea liniilor rezultate din aceste combinaţii.
Ţinându-se seama de această corelaţie, încă din F1 pot fi
eliminate combinaţiile necorespunzătoare. De asemenea,
precocitatea şi rezistenţa la unele boli se manifestă pregnant în
63
prima generaţie, deci aceste forme pot fi reţinute din F1. În
generaţiile următoare se continuă studiul materialului ca şi în
cazul metodei pedigreului.
B) La plantele alogame selecţia este diferită deoarece la
aceste specii, de cele mai multe ori, prin selecţie se urmăreşte
numai genotipul matern, tatăl fiind mai mult sau mai puţin
cunoscut. Deci alegerea elitelor se face în mod obişnuit după
caracterele formei mamă, şi din acest motiv trebuiesc luate
anumite măsuri şi anume:
- câmpul de alegere trebuie să fie izolat de alte lanuri cultivate cu
aceeiaşi specie. Izolarea se poate face în mai multe moduri: în
spaţiu, în timp sau artificială;
- pe parcursul perioadei de vegetaţie , înainte de înflorit, se
elimină de mai multe ori toţi indivizii nevaloroşi pentru a nu
participa la polenizare. Astfel în câmp vor rămâne numai
polenizatorii cei mai buni;
- pentru urmărirea descendenţelor plantelor elită se
procedează la împărţirea seminţei în două părţi. O parte se
seamănă în câmp, iar cealaltă se păstrează în laborator ca rezervă.
Acest lucru dă posibilitatea ca în câmpul de selecţie plantele să
poată fi urmărite până la maturitate. Familiile care s-au dovedit
valoroase se seamănă cu sămânţă din rezervă, iar cele ne
valoroase se elimină definitiv.
La plantele alogame se folosesc următoarele metode de
selecţie:
1) Metoda selecţiei în masă – dă rezultate bune atunci
când se urmăreşte acumularea de gene pentru însuşiri poligenice
care se pot identifica uşor, cum ar fi precocitatea, compoziţia
chimică, etc.
2) Metoda selecţiei individuale - simplă sau repetată, se
poate folosi dar cu atenţie pentru a nu îngusta baza ereditară a
populaţiei şi scăderea vigorii. De aceea se folosesc două variante:
- selecţia individuală pe familii – în cadrul căreia alegerea
se face în cadrul familiei elită, iar polenizarea are loc în limitele
aceleaşi familii. Familiile care provin din plante elită diferite nu se
amestecă, ci se urmăresc individual.
64
Fig. 5.7. Schema selecţiei în populaţii avansate
(după Nicolae,I. 1991).
65
 - selecţia individuală pe grupe de familii – în cadrul căreia,
descendenţele mai multor plante elită, care se caracterizează prin
anumite trăsături comune morfofiziologice se amestecă formând
grupe de familii.
În felul acesta se realizează menţinerea unei baze genetice
mai largi şi o mai bună capacitate de adaptare a soiului.
3) Metoda selecţiei recurente – se foloseşte pentru fixarea
mai rapidă a genelor valoroase şi menţinerea în acelaşi timp al
unei baze genetice mai largi. Metoda constă în alternarea selecţiei
în condiţii de autopolenizare cu încrucişarea între cele mai bune
linii consangvinizate.
Selecţia recurentă contribuie la ameliorarea unor însuşiri
morfologice, fiziologice, biochimice, precum şi a capacităţii
combinative a liniilor.
Procedeul de lucru este următorul:
Dintr-o populaţie oarecare se aleg plante elită, care se vor
supune autopolenizării. Între descendenţele cu cele mai bune
rezultate din plantele autopolenizate se execută încrucişări,
obţinîndu-se astfel o nouă populaţie, cu o bază genetică
îmbunătăţită.
Noua populaţie rezultată, reprezintă începutul unui ciclu
de selecţie recurentă. Din cadrul acestei populaţii îmbunătăţite se
aleg elite, care se supun din nou autopolenizării. Între
descendenţele plantelor alese şi autofecundate se execută din nou
încrucişări, obţinîndu-se o nouă populaţie, superioară celei
anterioare, din care se vor alege iarăşi elite care se vor supune
autopolenizării. Acesta reprezintă al doilea ciclu de selecţie
recurentă.
Se pot face două – trei asemenea cicluri de selecţie.
Numărul lor depinde de intensitatea selecţiei în cadrul fiecărui
ciclu şi de variabilitatea existentă în populaţiile respective.
Selecţia recurentă permite izolarea rapidă a genotipurilor
valoroase, datorită autopolenizării dar şi obţinerea de noi
recombinări de gene valoroase datorită încrucişării între formele
alese. Aprecierea populaţiilor rezultate se face după caracterele

66
morfologice si fiziologice. De aceea această formă se mai numeşte
şi selecţie recurentă pentru caractere morfologice şi fiziologice.
Dar selecţia recurentă se mai poate face şi pentru alte
caractere sau însuşiri şi anume ţinând seama şi de capacitatea
combinativă a liniilor respective.
Selecţia recurentă pentru capacitatea combinativă
În acest scop fiecare linie consangvinizată se încrucişează
cu un analizator sau tester. Formele hibride obţinute se verifică în
cultură comparativă în anul următor, aprecierea capacităţii
combinative făcându-se pe baza producţiei realizate. Liniile cu cea
mai bună capacitate combinativă se amestecă obţinând astfel o
nouă populaţie îmbunătăţită, cu care se începe primul ciclu de
selecţie.
Operaţiunea se repetă pentru a obţine ciclul al doilea şi al
treilea.
Prin această metodă se obţin populaţii din care se pot
extrage linii consangvinizate cu capacitate combinativă foarte
ridicată. Acestea se pot folosi la obţinerea hibrizilor simpli şi dubli
sau a soiurilor sintetice.
Selecţia recurentă reciprocă
La această metodă se foloseşte ca tester materialul iniţial al
unei alte linii consangvinizate, cu care va intra în combinaţie.
Se merge prin urmare în paralel cu două linii
consangvinizate, fiecare servind ca tester pentru cealaltă.
Tehnica metodei este următoarea:
Se începe cu două câmpuri de material biologic (A şi B) pe
cât posibil diferite ca origine. Se aleg plante elită care se
autopolenizează şi în acelaşi timp ele se testează folosinduse ca
tester plante din materialul B.
Rezultatele testării se studiază în cultură comparativă şi
apoi se seamănă individual liniile consangvinizate care au dat cele
mai bune rezultate.
Pentru câmpul B se procedează la fel, testânduse cu plante
din câmpul A. Operaţia se poate repeta un număr oarecare de
cicluri, obţinânduse în final două populaţii diferite. Acestea se
autopolenizează apoi repetat pentru homozigotare şi vor rezulta
67
astfel linii consangvinizate cu o bună capacitate combinativă
generală şi specifică. Acestea se folosesc la obţinerea hibrizilor
simpli, dubli sau a soiurilor sintetice.
În concluzie trebuie să se reţină faptul că selecţia se poate
face direct din soiurile sau populaţiile locale sau naturale,
obţinânduse genotipuri noi, valoroase, dar se foloseşte obligatoriu
şi după celelalte metode de ameliorare – hibridare,
consangvinizare, mutageneză – pentru a completa aceste metode
prin extragerea unor forme valoroase din populaţiile hibride,
rezultate în urma recombinării genetice, din populaţiile mutagene,
din populaţiile supuse autopolenizării etc.

5.2. Hibridarea – metoda principală de sporire a variabilităţii

genetice

Este cea mai importantă metodă convenţională de

ameliorare deoarece permite întrunirea într-un singur organism
nou a însuşirilor şi caracterelor valoroase de la două sau mai multe
forme parentale.
Hibridarea presupune unirea a doi gameţi diferiţi din punct
de vedere genetic şi formarea unui zigot din care se va dezvolta un
organism nou numit - hibrid.
Formele parentale în hibridările sexuate se numesc genitori şi se
simbolizează cu ♀ forma maternă şi cu ♂ forma paternă.
Prin hibridare se crează germoplasmă nouă şi se realizează
o sursă de variabilitate importantă. De cele mai multe ori formele
hibride prezintă o vitalitate sporită faţă de formele parentale din
care provin.
Formele hibride valoroase se depistează prin selecţie şi
studiul descendenţelor. Hibridarea s-a putut folosi la plante după
descoperirea sexelor de către Kamerarrius în 1694.
Primul hibrid vegetal realizat prin hibridare artificială a
fost obţinut de Fercheild în anul 1717 prin încrucişarea a două
forme de garoafe, iar în 1760 Kölreuter obţine un număr mare de
hibrizi între două specii de tutun: N. paniculata şi N. rusticana.
Cea mai importantă contribuţie ştiinţifică aduce în această
68
problemă Darwin, care stabileşte rolul hibridării. El arată că
formele hibride sunt mai viabile şi dau descendenţe cu vitalitate şi
fecunditate mai mare, spunând că hibridarea este una din cauzele
variabilităţii în natură. Amplitudinea variabilităţii depinde de
gradul de înrudire biologică a formelor care participă la
încrucişare.
În prezent hibridarea este metoda folosită cel mai frecvent
în activitatea de ameliorare a plantelor fiind urmată întotdeauna de
selecţia formelor valoroase şi utile.
Alegerea formelor parentale pentru hibridare
Pentru realizarea obiectivelor propuse o importanţă
deosebită prezintă alegerea formelor parentale. Pentru aceasta este
necesară cunoaşterea însuşirilor ereditare ale formelor parentale şi
posibilităţile de transmitere a acestora în descendenţă.
Studiul amănunţit al genitorilor se face în câmpul de
colecţie, case de vegetaţie sau laborator.
Alegerea formelor parentale pentru încrucişare se face
ţinând seama ca acestea să aibă cât mai puţine caractere negative
iar caracterele care lipsesc unui genitor să se afle la celălalt. În
cazul când cei doi genitori nu se pot compensa perfect se mai
foloseşte încă unul sau doi genitori pentru transferul genelor utile.
Se mai ţine seama şi de următoarele caracteristici:
• biologia înfloritului şi a fecundării şi sincronizarea
înfloritului;
• gradul de homozigoţie;
• elementele de producţie;
• capacitatea de combinare a formelor parentale;
• însuşirile fiziologice, biochimice şi tehnologice;
• capacitatea de transmitere a caracterelor ereditare de la
părinţi la descendenţi. În această categorie intră genitorii de
profesie de la care se transferă anumite gene utile - părinţi
donatori.
De asemenea, prin alegerea judicioasă a genitorilor se pot
obţine efectele transgresive prin care expresia unor caractere este
superioară ambilor genitori. Se referă la precocitate, mărimea şi

69
numărul seminţelor, calitate, rezistenţă mai accentuată la boli,
dăunători, ger, secetă, etc..
Efecte transgresive apar de regulă atunci când ambii
genitori nu reprezintă tipul extrem al caracterului sau însuşirii pe
care dorim să-l îmbunătăţim. Trebuie reţinut că la hibridarea între
genitori homozigoţi efectele transgresive apar în F2, la genotipuri
care nu mai segregă în continuare. Când genitorii sunt
heterozigoţi efectele transgresive apar în F1, dar datorită
heterozigoţiei sunt greu de menţinut pentru că segregă. La plantele
ce se înmulţesc vegetativ acest efect poate fi stabilizat.
Un alt principiu de alegere a genitorilor este după gradul
de înrudire sistematică sau botanică deoarece uneori se formează
zigotul dar hibrizii sunt sterili. Se mai poate face alegerea şi pe
baza asemănării cariologice mai ales la hibridările îndepărtate
pentru că formarea zigotului are loc mai uşor când numărul de
cromozomi este egal.
Tipuri de hibridare folosite în ameliorarea plantelor
În ameliorarea plantelor se folosesc diferite tipuri de
hibridare care se clasifică astfel:
A. După felul polenizării - naturală şi artificială;
1. Hibridarea naturală liberă - se realizează prin
polenizarea cu ajutorul vântului (anemofilă) sau cu ajutorul
insectelor (entomofilă), prin gravitaţie etc. Se întâlneşte la speciile
alogame.
2. Hibridarea artificială - este dirijată de om deoarece
forma maternă se polenizează de către om cu polen de la o altă
formă. Se practică de regulă la plantele autogame dar şi la
alogame în anumite cazuri.
Pentru realizarea hibridării artificiale, la planta mamă
(receptor) se face castrarea florilor din care se elimină organele
sexuale mascule (staminele), iar inflorescenţele se izolează. În
funcţie de modul cum se face polenizarea avem:
• hibridare artificială cu polenizare liberă - când plantele
castrate se polenizează liber cu polen de la forma paternă (vânt,
insecte). Acest lucru presupune cultivarea alăturată a celor doi
genitori şi se practică de obicei la plante alogame (sfeclă, porumb,
70
floarea soarelui). Se aplică la producerea de sămânţă hibridă la
porumb.
• hibridare artificială cu polenizare semiliberă sau limitat
liberă - se izolează forma mamă şi se introduc sub izolator mai
multe inflorescenţe ale soiului tată, polenizarea făcându-se liber.
Se foloseşte la unele specii alogame la care castrarea se face greu.
• hibridare artificială cu polenizare forţată - când în
fiecare floare castrată de la forma maternă se introduce polen de la
forma paternă. Apoi inflorescenţa formei mamă este izolată din
nou. Este metoda cea mai utilizată pentru că se cunosc precis
genitorii.
B. După gradul de înrudire genetică şi sistematică a
formelor parentale - apropiată şi îndepărtată.
1. Hibridarea apropiată - se face între două sau mai multe
forme parentale ale aceleaşi specii (intraspecifică).
Este de mai multe feluri:
• hibridarea în interiorul soiului - se încrucişează biotipuri
ale aceluiaşi soi. Se foloseşte în producerea de sămânţă;
• hibridare între soiuri - se încrucişează două sau mai
multe soiuri ale aceleaşi specii sau varietăţi;
• hibridarea între agroecotipuri sau între forme geografice
diferite din aceeaşi specie;
Hibridarea apropiată se execută uşor şi nu este însoţită de
fenomene de intersterilitate.
2. Hibridarea îndepărtată - se face între indivizi care
aparţin unor specii, genuri sau chiar familii diferite. Rezultă
genotipuri cu totul deosebite şi pot apare şi specii noi - Triticale
(grîu x secara), Pyronia (păr x gutui). În funcţie de formele care se
încrucişează poate fi:
• hibridare interspecifică -se încrucişează două sau mai
multe specii din acelaşi gen. Ex. Tr. durum x Tr. aestivum, S.
tuberosum x S. accaule.
• hibridare intergenerică - se încrucisează forme ce aparţin
unor genuri diferite. Ex. Triticum x Secale (grâu x secară),
Triticum x Aegilops.

71
 Prin hibridare îndepărtată se pot îmbunătăţi unele însuşiri
ca: rezistenţă la ger, secetă, boli, la soiurile ameliorate.
Pentru a îndepărta dificultăţile la hibridarea îndepărtată se
foloseşte polenizarea cu amestec de polen de la mai multe specii,
hibridarea reciprocă, folosirea unei forme parentale sau a ambelor
forme în stare hibridă, etc. De obicei hibrizii obţinuţi prin astfel de
hibridări sunt sterili sau au fertilitate scăzută şi sunt supuşi în
continuare unor lucrări de ameliorare.
C. După numărul formelor parentale care participă la
hibridare - simplă, dublă, triplă, complexă.
1. Hibridarea simplă - se încrucişează între ele două
forme (linii, soiuri). Are o largă aplicare atât la autogame cât şi la
alogame. Poate fi directă şi reciprocă:
A x B = AB
B x A = BA
Este cea mai folosită în ameliorare. Se obţin hibrizi
valoroşi când însuşirile valoroase se găsesc în stare dominantă la
unul din genitori.
2. Hibridarea dublă - formele parentale sunt doi hibrizi
rezultaţi din hibridarea simplă, adică doi hibrizi simpli. Se
foloseşte la crearea hibrizilor dubli la porumb, floarea-soarelui şi
producerea de sămânţă la cei răspândiţi în cultură, la pomi,etc..
( A x B ) x ( C x D )  = ABCD
HS HS HD
3. Hibridarea triplă - este impropriu denumită aşa
deoarece constă în încrucişarea unui hibrid simplu F1 cu o linie
consangvinizată obţinundu-se un hibrid triliniar.
( A x B ) x C = ABC
HS LC HT
Se foloseşte pentru lărgirea bazei ereditare şi îmbunătăţirea
unor caractere. Când hibridul simplu se încrucişează cu un soi
hibridul obţinut se numeşte sortoliniar.
4. Hibridarea complexă - constă în încrucişarea unor
forme parentale care sunt hibrizi F1 rezultaţi din genitori diferiţi.
Astfel se pot încrucişa între ei un hibrid dublu cu un hibrid simplu,
doi hibrizi dubli, încrucişarea unui soi sau unei linii
72
consangvinizate cu polen de la mai multe forme paterne sau
amestec de polen.
( A x B ) x ( C x D ) x ( E x F )  = ABCDEF
HD HS Hib. complex

[(A x B ) x ( C x D )] x [( E x F ) x (G x H)] =
HD HD
ABCDEFGH (Hibrid complex)
Acest tip de hibridare se foloseşte la plantele alogame -
îndeosebi la porumb şi sorg. Se obţine un hibrid sintetic care are o
bază ereditară largă şi se poate cultiva mai multe generaţii
consecutiv fără ca producţia să scadă. Conduce la creşterea
diversităţii genetice a materialului şi a variabilităţii acestuia.

Hibridări speciale de analiză

Pentru verificarea valorii materialului iniţial se determină

capacitatea de combinare a formelor componente. În acest scop se
folosesc două procedee: hibridarea ciclică şi hibridarea dialelă.
1. Hibridarea ciclică - top-cross - se foloseşte pentru
alegerea genitorilor care reacţionează cel mai bine la hibridare. În
acest scop se foloseşte un polenizator comun -tester- cu valoare
cunoscută iar liniile verificate se utilizează ca forme mamă.
Testerul trebuie să aibă o valoare medie de combinare pentru a
scoate în relief valoarea de combinare a liniilor sau soiurilor din
grup.
Prin hibridarea ciclică se determină capacitatea
combinativă generală (CCG) a liniilor supuse testării. Pentru
aceasta materialul hibrid ( A x T ), ( B x T ), ( C x T ), se seamănă
în anul următor în câmpul de culturi comparative, unde se
stabileşte producţia fiecărei combinaţii. Liniile care manifestă o
capacitate combinativă generală bună sunt folosite ca forme
parentale la viitoarele încrucişări.
Se aplică la selecţia liniilor consangvinizate, a soiurilor, la
ameliorarea anumitor însuşiri ale acestora. Din punct de vedere

73
genetic, capacitatea combinativă generală furnizează o estimare a
efectului aditiv al genelor.
2. Hibridarea dialelă - este o formă de hibridare în care
fiecare partener dintr-un grup este încrucişat cu restul partenerilor
din grupul respectiv în toate combinaţiile posibile.
Numărul combinaţiilor directe se calculează cu formula:
Cp = n (n-1)
2
în care n - numărul partenerilor din grup

Exemplu: n = 5 ; x = 5 (5-1) = 5 x 4 = 10
2 2
Dacă se execută şi încrucişări reciproce numărul
combinaţiilor se dublează.
X = n (n-1)
Exemplu: n=5; X = 5 (5-1) = 5 x 4 = 20
Exemplu cu cinci linii: A,B,C,D,E.
Hibrizi direcţi:
AxB;AxC;AxD;AxE
BxC;BxD;BxE;
CxD;CxE;
DxE;
Hibrizi reciproci:
BxA;CxA;DxA;ExA
CxB;DxB;ExB;
DxC;ExC;
ExD;

Hibridarea dialelă se foloseşte pentru determinarea

capacităţii de combinare specifică (CCS). Aceasta exprimă reacţia
pe care o manifestă fiecare din formele parentale analizate la
încrucişarea cu fiecare din celelalte forme.
Aprecierea capacităţii specifice de combinare se face după
producţia realizată de fiecare combinaţie hibridă. Liniile cu
capacitate combinativă specifică ridicată sunt utilizate apoi la
crearea noilor hibrizi.
74
 Hibridări speciale pentru îmbunătăţirea soiurilor sau
hibrizilor
Pentru îmbunătăţirea soiurilor, hibrizilor sau liniilor se
folosesc alte tipuri de hibridare cum ar fi: regresivă, convergentă,
reciprocă şi hibridarea în masă.
1. Hibridarea regresivă – back-cross sau
retroîncrucişarea
Se foloseşte pentru îmbunătăţirea anumitor caractere. Prin
back-cross se înţelege încrucişarea unui hibrid (A x B) cu unul din
părinţi de mai multe ori (4-6 ori). Părintele respectiv se numeşte
recurent. Pentru fiecare încrucişare succesivă se folosesc numai
indivizi care se aseamănă cât mai mult cu părintele recurent, dar
care au moştenit de la celălalt părinte numit donator (D) însuşirea
sau însuşirile al cărei transfer se urmăreşte.
Deoarece plantele hibride rezultate din prima
retroîncrucişare (R x D) x R sunt heterozigote la genele pentru
caracterul dorit, acestea trebuie obligatoriu supuse autopolenizării
pentru homozigotarea genei.
Deci, retroîncrucişarea trebuie neapărat să alterneze cu
autopolenizarea. În acelaşi timp se aplică şi selecţia individuală
pentru alegerea indivizilor care întrunesc caracterele dorite.
După 4-6 back-cross-ări succesive, urmate fiecare de
autopolenizare şi selecţia formelor corespunzătoare se obţin
indivizi asemănători cu părintele recurent, care nu se deosebesc de
forma iniţială decât prin aceea că în locul genei sau genelor
nefavorabile pentru caracterul dat s-a realizat transferul genei
favorabile de la părintele donator. Se foloseşte pentru
îmbunătăţirea rezistenţei la boli, transferul genelor de rezistenţă şi
a altor caractere. Se mai foloseşte şi pentru transformarea liniilor
consangvinizate normale în linii androsterile sau restauratoare de
fertilitate.
Această metodă a fost aplicată la plante începând cu anul
1922, în special pentru îmbunătăţirea unor soiuri valoroase în
privinţa rezistenţei la boli. Metoda dă rezultate bune mai ales
atunci când se urmăreşte transferul unor caractere determinate
75
monogenic şi uşor identificabile. Se poate folosi şi în cazul
hibridărilor îndepărtate pentru eliminarea sterilităţii hibrizilor F1
cât şi pentru refacerea caracteristicilor speciei cultivate, în cazul
încrucişării acesteia cu forme sălbatice.
Folosirea back-cross-ului ca metodă de ameliorare prezintă
anumite avantaje speciale cum ar fi:
- îmbunătăţirea soiului se face pas cu pas iar acumulările
precedente nu se pierd;
- programul de ameliorare prin back-cross poate fi desfăşurat
în mod independent faţă de condiţiile de mediu (se pot folosi
serele).
- nu este necesară evaluarea soiurilor nou obţinute sub
aspectul capacităţii de producţie;
- metoda este rapidă, predictibilă şi repetabilă şi necesită un
număr mic de plante.
În ameliorarea plantelor se folosesc următoarele variante
de backcross:
 back-cross simplu - se foloseşte pentru a ameliora un soi
valoros, dar care prezintă câteva însuşiri necorespunzătoare.
Acest părinte recurent se încrucişează cu un soi donator care
posedă caracterele absente la soiul recurent. Apoi hibridul F1
se retroîncrucişează o singură dată cu soiul recurent,
obţinânduse o variabilitate destul de mare pentru a asigura o
selecţie eficientă. Populaţia hibridă obţinută prin back-cross
se înmulţeşte până în F2, când desfăşurarea procesului de
ameliorare depinde de metoda de prelucrare a materialului
hibrid (metoda pedigreului sau selecţia tardivă).
 back-cross repetat - se foloseşte când într-un soi cu
însuşiri superioare se urmăreşte introducerea unei singure
însuşiri de la o altă formă. Este metoda care face posibilă
încorporarea unei gene, de obicei de rezistenţă la boli, de la
un soi la altul.
 back-cross în trepte - permite îmbunătăţirea unui anumit
soi recurent prin transferul mai multor caractere, de la mai
mulţi părinţi donatori.

76
 Folosirea back-cross-ului impune o bună infomare asupra
formelor parentale folosite dar, mai ales cu privire la caracterul
sau însuşirea ce urmează a fi transferată.
Determinismul genetic, modul de moştenire, cât şi gradul
de eritabilitate al caracterului sunt elementele care determină
aplicarea acestei metode. Folosirea back-cross-ului determină
reducerea proporţiei genotipului donator în populaţia hibridă.
Proporţia homozigoţilor în populaţia hibridă prin aplicarea
back-cross-ului, creşte la fel ca şi în cazul autopolenizării.
Deosebirea constă în aceea că în timp ce după autopolenizare în
generaţiile segregante numai jumătate dintre homozigoţi posedă
genotipul dorit, după back-cross toţi homozigoţii au genotipuri
dorite.
În cazul transferului unor caracteristici controlate de
plasmagene se va ţine seama că gametul femel posedă citoplasmă
pe când cel mascul este aproape lipsit de citoplasmă. Situaţia
impune folosirea donatorului numai ca partener matern iar soiul
recurent doar ca partener patern.
Prin efectuarea a 4-6 back-cross-uri succesive se va
reconstitui cu mare fidelitate genotipul recurentului, dar va
conţine şi caracterul determinat de factorul citoplasmatic.
2. Hibridarea convergentă - este o formă îmbunătăţită a
back-cross-ului şi constă în retroîncrucişarea paralelă a hibrizilor
F1 cu ambii genitori. A fost propusă de Richey. Fiecare
retroîncrucişare este urmată de o selecţie riguroasă, reţinându-se
numai formele care au moştenit însuşirile valoroase de la cei doi
părinţi. A x B = AB.
În final după 4-6 retroîncrucişări se obţin două linii
îmbunătăţite A5B şi AB5 care sunt superioare celor iniţiale. Se
foloseşte în prezent pentru îmbunătăţirea anumitor însuşiri
cantitative.
AB x A = A2B AB x B = AB2
A2B x A = A3B AB2 x B = AB3
A3B x A = A4B AB3 x B = AB4
A4B x A = A5B AB4 x B = AB5

77
 3. Hibridarea reciprocă - se foloseşte îndeosebi în cazul
hibridărilor îndepărtate, când încrucişarea într-un singur sens nu
reuşeşte, se foloseşte în sensul opus sau când se obţin hibrizi
sterili; se mai utilizează şi în cazul în care interesează unele
caractere determinate de gene din citoplasmă.
Deci, poziţia unui partener la încrucişare A x B sau B x A
influenţează în anumite cazuri rezultatul încrucişării, fertilitatea,
productivitatea şi calitatea hibrizilor. De exemplu, hibridarea grâu
x pir este posibilă când grâul este genitor matern. La cartof,
Solanum tuberosum x Solanum acaule reuşeşte numai dacă S.
tuberosum este genitor matern.
Hibridarea reciprocă dă rezultate diferite numai când
formele parentale sunt heterozigote, dacă sunt homozigote hibrizii
sunt asemănători.
4. Hibridarea în masă – poly-cross - se aplică în special la
ameliorarea plantelor alogame perene (lucernă, trifoi, sfeclă,
graminee), care se pot clona. Metoda constă în polenizarea liberă
a mai multor clone sau linii în amestec (7-10) rezultând o sămânţă
cu o bază ereditară foarte complexă. Se crează aşa numitele soiuri
sintetice. Din aceste soiuri se pot extrage clone cu care se
reâncepe procesul de ameliorare sau se folosesc ca atare. De
asemenea, se stabilesc şi clonele bogate în polen care se pot folosi
ca genitori.

Hibridarea celulară sau asexuată

Reprezintă o metodă nouă de hibridare şi este o alternativă
la hibridarea sexuată. Se realizează prin intermediul unor tehnici
de inginerie genetică.
În marea majoritate a cazurilor, hibridările sexuate între
genuri diferite nu au şanse mari de reuşită. La plante poate avea
loc o hibridare între celule somatice, dar mai întâi a fost necesară
obţinerea de protoplaşti, adică celule vegetale fără peretele celular
pectocelulozic (celule nude). Aceste celule pot fi folosite pentru
hibridările celulare.
Cele mai bune surse de protoplaşti sunt culturile de celule
în faza de creştere activă şi care pot fi menţinute prin clonare
78
succesivă cât şi celulele mezofilului foliar prelevate din frunzele
proaspete ale plantelor tinere.
Prin hibridare celulară au fost obţinuţi hibrizi:
- interspecifici în cadrul genurilor Nicotiana, Petunia, Solanum
etc.
- intergenerici: Petunia x Nicotiana, Pisum sativum x Centaurea
cyanus.
În urma fuziunii protoplaştilor se obţin două tipuri de
hibrizi celulari:
simetrici - la care nucleul şi citoplasma protoplaştilor parentali
fuzionează în întregime şi rezultă celule hibride cu caractere
de la ambii părinţi;
asimetrici - rezultă în urma eliminării în timpul diviziunii a unuia
sau altuia din genomurile parentale în proporţie mai mare sau
mai mică. Deci, celula va prezenta un număr de cromozomi
inferior sumei cromozomilor de la cele două forme parentale.
Pentru inducerea fuziunii protoplaştilor se utilizează
diferite substanţe chimice cum ar fi: nitratul de sodiu, ionii de
calciu în soluţie cu pH ridicat, polietilenglicolul etc.
Pentru identificarea hibrizilor somatici este necesară folosirea
unui mediu de cultură diferenţiat sau marker.
Studiul şi prelucrarea hibrizilor
Hibrizii rezultaţi din încrucişările efectuate, indiferent de
tipul acestora, sunt studiaţi cu atenţie în câmpul de hibrizi
comparativ cu formele parentale. Prelucrarea hibrizilor constă
în alegerea de indivizi cu valoare biologică ridicată, superiori
formelor parentale, care posedă cât mai multe caracteristici
valoroase - plante elită.
Materialul hibrid se caracterizează prin fenomenul de
segregare în generaţiile hibride care este influenţat de gradul de
înrudire a formelor parentale, de numărul genitorilor, de metoda
folosită.
Extragerea plantelor elită se începe de regulă în generaţia
F2. Când se urmăreşte ca obiectiv principal precocitatea sau
rezistenţa la unele boli criptogomice alegerea elitelor se poate face
în F1.
79
 Alţi amelioratori recomandă ca populaţia hibridă să se
cultive 6-8 generaţii, până la realizarea unei homozigoţii practic
totale şi numai după aceea să se înceapă extragerea de elite.
Metoda de bază pentru prelucrarea hibrizilor, indiferent când se
începe extragerea plantelor elită, este selecţia individuală şi mai
ales selecţia individuală repetată până când descendenţa plantei
elită nu mai segregă. Examinarea descendenţelor se face în primul
rând pentru capacitatea de producţie şi calitatea acesteia.
Prin hibridare urmată de selecţia în populaţiile hibride au
fost obţinute numeroase soiuri cu valoare economică ridicată la
toate plantele cultivate.
Un rol deosebit îl are hibridarea în crearea hibrizilor
comerciali la porumb, floarea-soarelui, tomate, castraveţi etc.,
precum şi a soiurilor sintetice.
Rămâne metoda de bază folosită cel mai frecvent în
ameliorarea plantelor.

5.3. Consangvinizarea

Consangvinizarea - reprezintă înmulţirea prin

autofecundare repetată a plantelor alogame. Metoda se foloseşte
cu scopul de a creea material biologic cu variabilitate mai mare.
Termenul de consangvinizare provine din limba latină de la
cuvântul – consanguineus, care înseamnă de acelaşi sânge, foarte
înrudit.
Metoda prezintă importanţă pentru ameliorarea plantelor
heterozigote, deoarece permite aducerea diferitelor perechi de
gene în stare homozigotă. Biotipurile cu toate seturile de gene
aduse în stare homozigotă se numesc linii consangvinizate.
În cadrul populaţiilor heterozigote, numeroase gene nu se
pot exterioriza, deoarece ele se află în stare recesivă şi sunt
acoperite de acţiunea genelor dominante. În general, caracterele
condiţionate de gene recesive sunt nefavorabile, dar există şi
cazuri când genele recesive condiţionează însuşiri de mare
importanţă economică.

80
 De exemplu, prin consangvinizare au fost descoperite gene
recesive ce condiţionează rezistenţa la boli, ger, cădere şi altele.
La porumb s-a stabilit că datorită prezenţei unor gene recesive, se
reduce înălţimea plantei mai mult de jumătate, ceea ce permite
mecanizarea culturii şi mai ales a recoltării, precum şi mărirea
desimii plantelor la hectar (Diaconu, P. şi colab., 1975).
La sfecla de zahăr, genele recesive condiţionează formarea
seminţei monogerme, la trifoi au fost descrise gene recesive care
condiţionează formarea de frunze bogate şi erecte etc.
Autofecundarea reprezintă astfel o sursă apreciabilă pentru
crearea de forme noi.
Plantele cultivate reacţionează diferit la autofecundare în
funcţie de natura lor genetică. Unele forme în urma autofecundării
nu dau seminţe şi rămân sterile. Acestea se numesc plante
autoincompatibile. Acest fenomen este condiţionat de gene
recesive şi se întâlneşte frecvent la secară, pomii fructiferi etc.
Procedee de autopolenizare
Pentru realizarea consangvinizării există mai multe căi de
autopolenizare şi anume:
izolarea plantelor în spaţiu - lăsând să înflorească şi să se
fecundeze cu polen propriu o plantă sau un grup de plante
provenite din aceeaşi familie. Distanţa de izolare depinde de
raza de acţiune a polenului de la alte plante din aceeaşi specie;
izolarea plantelor în timp - semănând la epoci diferite plantele ce
urmează a se consangviniza astfel încât înflorirea lor să nu
coincidă cu înfloritul celorlalte plante;
izolarea artificială cu pungi de hârtie pergament a inflorescenţelor
la plantele hermafrodite sau separat a inflorescenţelor femele
şi mascule la plantele monoice şi dioice.
Primele cercetări în această problemă au fost efectuate la
începutul secolului de către geneticienii americani G.H. Shull şi
E.M. East la porumb. Ei au creat primele linii consangvinizate şi
au obţinut şi primii hibrizi de porumb prin încrucişarea între linii
consangvinizate. Tot ei au făcut şi primele observaţii asupra
fenomenului heterozis rezultat în urma încrucişării unor linii
consangvinizate.
81
 Consangvinizarea se notează cu termenul - C - şi o cifră
arabă care înseamnă generaţia.
C0 - anul când se face consangvinizarea
C1 - primii urmaşi rezultaţi din plantele consangvinizate
C2 ,C3 - generaţiile consangvinizate succesiv

Efectele consangvinizării
În urma consangvinizării la plantele alogame se observă
unele fenomene biologice caracteristice şi anume:
Prin consangvinizare are loc schimbarea bazei ereditare a
plantelor alogame de la structura heterozigotă trecând la cea
homozigotă. Ca urmare a acestui fapt are loc desfacerea
populaţiei în mai multe biotipuri noi, dintre care multe fiind
condiţionate de factori homozigoţi recesivi, se abat de la tipul
normal. Astfel apar atât biotipuri cu caracteristici valoroase
care se menţin cât şi biotipuri cu caractere dăunătoare care se
elimină din primele generaţii de consangvinizare.
Pe măsură ce creşte numărul generaţiilor de consangvinizare se
constată o scădere a variabilităţii realizându-se o uniformizare
a liniilor consangvinizate datorită creşterii gradului de
homozigoţie. După 7-9 generaţii de conzangvinizare succesivă
liniile consangvinizate sunt practic uniforme. Gradul de
homozigoţie poate fi exprimat prin coeficientul de
consangvinizare.
1
F = 1- ( )n
2
n = numărul generaţiilor consangvinizate
Un alt efect al consangvinizării este reducerea vitalităţii
descendenţilor afectând capacitatea de creştere, de adaptare,
de reproducere, etc, fenomen denumit depresiune de
consangvinizare. Depresiunea este mai mare în primele 2-3
generaţii dar progresează şi în generaţiile următoare cu o
intensitate mai mică până când se ajunge la un minim de
consangvinizare după 7-9 generaţii. Se manifestă intens la
porumb, floarea-soarelui, secară etc.

82
 Importanţa practică a consangvinizării
Prin consangvinizare controlată se realizează genotipuri
constante din punct de vedere genetic, morfologic, fiziologic şi
biochimic.
Consangvinizarea determină homozigoţia în dauna
heterozigoţiei cu o rată de 50% pe generaţia de consangvinizare.
Din formele homozigote care apar se pot extrage şi au fost deja
obţinute forme de porumb şi sorg cu tulpina scurtă, cu rezistenţă
sporită la cădere, forme de trifoi cu tufa erectă şi bogat înfrunzită,
forme de graminee furajere perene rezistente la păşunat, etc.
Tot prin consangvinizare au fost obţinute şi unele forme cu
însuşiri fiziologice şi biochimice valoroase: rezistente la
temperaturi scăzute, secetă, la boli şi dăunători, cu perioadă de
vegetaţia mai scurtă, mai bogate în proteine, grăsimi, hidraţi de
carbon, etc.
Formele homozigote dominante prezintă însă un interes
deosebit pentru ameliorare deoarece caracterele şi însuşirile lor se
transmit dominant în hibridările ulterioare. La unele specii
alogame nu se poate face consangvinizarea până la homozigoţia
completă, cum este cazul la lucernă, deoarece apare fenomenul de
autoincompatibilitate. În asemenea cazuri trebuie să se aplice o
consangvinizare moderată.
Crearea unor linii consangvinizate valoroase este
condiţionată de bogăţia şi valoarea genetică a materialului iniţial
folosit. La porumb de exemplu, prezintă o importanţă deosebită
populaţiile şi soiurile locale, deoarece prezintă o mare variabilitate
potenţială. Pentru a fi folosit cu succes acest material trebuie să fie
prelucrat în prealabil iar metoda cea mai folosită este selecţia
recurentă care constă în alternarea autopolenizării cu încrucişarea
între cele mai bune linii consangvinizate.
Liniile consangvinizate prezintă caractere valoroase dar
din cauza depresiunii de consangvinizare nu se pot folosi direct în
producţie.
Cercetările întreprinse la porumb au arătat că nu toate
liniile consangvinizate reacţionează pozitiv la încrucişare adică,
nu toate liniile consangvinizate prin încrucişare realizează
83
fenomenul heterozis. În scopul verificării capacităţii combinative
a fiecărei linii se procedează la testarea lor.
În primele generaţii se determină capacitatea combinativă
generală (CCG) a liniilor, cu ajutorul unui tester prin hibridare
ciclică, iar apoi la liniile reţinute se determină capacitatea
combinativă specifică (CCS) prin hibridare dialelă. Aprecierea
capacităţii combinative generale şi specifice a liniilor testate, se
face pe baza examinării comparative a hibrizilor rezultaţi şi se
reţin numai liniile cu capacitate combinativă ridicată care vor
asigura un efect heterozis puternic.

5.4. Heterozisul şi folosirea sa în ameliorarea plantelor

Prin heterozis sau vigoare hibridă se înţelege fenomenul

genetic prin care se manifestă superioritatea hibrizilor din prima
generaţie, pentru mai multe însuşiri, faţă de formele parentale
homozigote.
Heterozisul se manifestă fenotipic prin creşterea
vigurozităţii, vitalităţii şi productivităţii hibrizilor F1. El este un
fenomen opus depresiunii consangvine şi este rezultatul
interacţiunii genelor în stare homozigotă.
Heterozisul se manifestă pregnant în F1, iar intensitatea sa
scade în F2 cu 50%, de aceea se impune producerea anuală a
seminţei hibride comerciale F1. Păstrarea fenomenului în
generaţiile următoare este posibilă numai la plantele cu
reproducere vegetativă.
Primii hibrizi introduşi în cultură au fost obţinuţi în anul
1876 de către americanul W. Beal, între soiuri de porumb din
subspecia indurata şi indentata. Hibrizii obţinuţi de Beal erau cu
10-15 % mai productivi faţă de soiurile iniţiale.
Experimentând hibrizii obţinuţi între linii autofecundate S.
Shull, a constatat în anul 1905, superioritatea evidentă atât faţă de
formele parentale cât şi faţă de cei mai buni hibrizi între soiuri
cultivaţi atunci în America. Acest fenomen, datorat heterozigoţiei
hibrizilor a fost denumit heterozis.

84
 Shull propune în 1908-1909, introducerea în cultură a
hibrizilor simpli de porumb. Acest lucru nu a fost posibil deoarece
liniile consangvinizate realizau producţii mici şi asigurarea cu
sămânţă hibridă era greoaie şi costisitoare.
Problema a fost rezolvată în 1917 de către D.F. Jones, care
a încrucişat doi hibrizi simpli diferiţi, obţinând primii hibrizi
dubli. Practica a arătat că hibrizii dubli, dau producţii
asemănătoare cu hibrizii simpli şi astfel a fost rezolvată problema
costurilor ridicate a seminţei hibride.
Importanţa heterozisului este mare deoarece este
considerat astăzi ca un mijloc eficient de sporire a producţiei.
Folosirea heterozisului a produs o adevărată revoluţie în cultura
porumbului, producţia aproape dublânduse. Cercetările arată că
heterozisul asigură sporuri de 30% la grâu, 40% la in, sfeclă,
tomate, floarea-soarelui, castraveţi etc.
Sporurile de producţie obţinute datorită acestui fenomen,
acoperă cheltuielile care se fac pentru obţinerea seminţei hibride şi
asigură un beneficiu substanţial.
Pentru explicarea cauzelor heterozisului s-au elaborat mai
multe teorii dintre care cele mai importante sunt: teoria
dominantei elaborată de Bruce, teoria supradominantei elaborată
de Hull, teoria heterozigoţiei elaborată de Shull, teoria echilibrului
genetic elaborată de Mather etc. Deşi nici una din ele nu lămureşte
complet toate aspectele heterozisului în ansamblu, toate prezintă
ideea că fenomenul se datoreşte interacţiunii factorilor ereditari
diferiţi, proveniţi de la formele parentale cu ereditate diferită.
Fenomenul heterozis este un fenomen genetic general,
numai intensitatea lui diferă de la o specie la alta. El este
caracteristic atât plantelor cât şi animalelor, atât plantelor
autogame cât şi celor alogame. La unele plante de cultură cum
sunt: porumbul, floarea-soarelui, sfecla, heterozisul a devenit cea
mai importantă metodă de ameliorare.
Tipuri de heterozis
Cele mai importante categorii de heterozis folosite în
ameliorare sunt:

85
heterozis reproductiv - este cel mai important, deoarece determină
sporirea producţiei de seminţe şi fructe;
heterozis somatic - determină sporirea masei vegetative; este
important pentru ameliorarea plantelor furajere;
heterozis adaptiv - determină accentuarea însuşirilor legate de
capacitatea de adaptare a plantelor la condiţiile de existenţă;
Fenomenul heterozis se poate exprima matematic cu
ajutorul relaţiei:

X ( P1)  X ( P 2)
x (F1) =
2
Fenomenul este mai accentuat la hibrizii intraspecifici, iar
la cei interspecifici este de cele mai multe ori mai slab. Şi în
cadrul aceleaşi specii, nu toţi hibrizii din F1 între soiuri sau linii
consangvinizate manifestă fenomenul heterozis. În unele cazuri
fenomenul este la nivel scăzut, în altele poate lipsi cu desăvârşire.
Rolul amelioratorului este să descopere toate cazurile în care
heterozisul se manifestă la maximum.
Pentru depistarea cazurilor de manifestare maximă a
fenomenului se determină în prealabil capacitatea combinativă
generală şi specifică a genitorilor (soiuri sau linii
consangvinizate).
Pentru determinarea C.C.G. se foloseşte un tester cu
însuşiri foarte puternice. Combinaţiile care dau efectul heterozis
cel mai mare sunt trecute la studiu pentru determinarea C.C.S.
Pentru aceasta se aplică hibridarea dialelă între linii, iar hibrizii se
examinează în culturi comparative de orientare. Astfel, se
selecţionează cele mai valoroase linii care se încrucişează între ele
şi se obţin hibrizi simpli, la care se urmăreşte ce combinaţii
manifestă cel mai pronunţat heterozis reproductiv şi somatic. Se
mai urmăreşte de asemenea, şi heterozisul adaptiv realizat de
fiecare combinaţie în parte.
Importanţa practică a heterozisului
Cel mai ridicat procent de heterozigoţie (100%) se
realizează la hibrizii simpli, fapt ce le conferă şi cea mai înaltă
capacitate de producţie în prima generaţie. De aceea, la
86
majoritatea plantelor tendinţa este de a se folosi hibrizi simpli
rezultaţi din încrucişarea a doi genitori homozigoţi.
La porumb datorită slabei productivităţi a liniilor
consangvinizate de pe care se recolta sămânţa hibridă, costul
seminţei era foarte ridicat şi de aceea s-au folosit iniţial hibrizi
dubli, rezultaţi din încrucişarea a doi hibrizi simpli.
Hibrizii simpli de porumb au o mare capacitate de
producţie, superioară hibrizilor dubli şi se caracterizează printr-o
mare uniformitate. În prezent s-au creat linii consangvinizate de
porumb cu capacitate ridicată de producţie iar preţul de cost a
seminţei simplu hibride a scăzut, fapt ce a permis introducerea
hibrizilor simpli direct în cultură. Hibrizii simpli sunt foarte
pretenţioşi la condiţiile de mediu datorită bazei genetice mai
reduse.
O altă cale de folosire a vigorii hibride în practică este
obţinerea la culturile alogame a soiurilor sintetice, rezultate din
încrucişarea mai multor linii consangvinizate (cca 6-8 linii, alese
pe baza C.C.G. şi C.C.S.). Deşi soiurile sintetice sunt inferioare
hibrizilor simpli sau dubli, în ceea ce priveşte capacitatea de
producţie, au totuşi importanţă practică deoarece având o bază
ereditară largă au o bună capacitate de adaptare la mediu.
Soiurile sintetice pot fi cultivate mai multe generaţii fără
să prezinte o prea mare scădere de producţie. Această menţinere a
capacităţii de producţie se bazează pe stabilitatea structurii
genetice a populaţiei datorită fenomenului de panmixie
(încrucişare liberă).

5.5. Androsterilitatea şi folosirea sa în ameliorarea plantelor

Androsterilitatea este un fenomen natural care poarte fi

definit ca însuşirea manifestată de anumite plante sau forme ale
unei specii de a nu produce polen sau de a produce polen steril. La
aceste plante androsterilitatea poate fi determinată de mai multe
cauze, printre care mai importante sunt următoarele :
- dezvoltarea asincronă a staminelor şi a pistilului ;

87
 - incompatibilitatea dintre polen şi stigmat sau stil,
datorită unor cause genetice, morfologice sau fiziologice;
- anomalii în formarea gameţilor.
În unele cazuri, polenul nu se formează datorită condiţiilor
de mediu sau datorită acţiunii unor substanţe chimice, care inhibă
microsporogeneza fără a afecta aparatul genetic.
Primele observaţii pertinente legate de fenomenul de
androsterilitate, au fost făcute în anul 1904 de către C. Correns la
cimbrul de grădină (Satureja hortensis). Acesta a observat o
plantă andosterilă, care polenizată cu polen de la o plantă fertilă
nu şi-a refăcut fertilitatea în F1, descendenţii rămânând andosterili.
În anul 1924, F. Westtstein arată că formarea polenului la planta
observată de C. Correns, este împiedicată de factori
citoplasmatici.
Cazuri de androsterilitate citoplasmatică au fost
descoperite apoi la mai multe specii, dintre care pot fi amintite în
anul 1929 la o varietate de ceapă supusă consangvinizării de către
Johnson, la porumb de către M. Rhoades în 1931, la grâu de către
H. Kihara în anul 1951, etc.
Din punct de vedere genetic, androsterilitatea este de trei
feluri:
Androsterilitatea nucleară
Este determinată de gene din nucleu şi din această cauză în
descendenţă ea segregăşi nu se obţin toţi descendenţii sterili. Se
poate folosi în producerea hibrizilor simpli numai asociată
(linkage) cu gene marker (la floarea soarelui).
Pentru producerea seminţei hibride comerciale la floarea
soarelui se foloseşte sterilitatea masculă nucleară linkage cu gene
marker T, pentru plante antocianice, alelele tt produc plante verzi
androsterile fiind linkage cu gena ms. Cele două gene sunt
utilizate pentru înmulţirea liniei consangvinizate materne. Astfel,
din câmpul de hibridare se pot înlătura de pe rândurile formei
materne, plantele care vor produce polen, încă din faza de
plantulă, ele fiind antocianice pe hipocotil şi peţiol.
Genele care determină andosterilitatea au acţiune recesivă
şi sunt notate de obicei cu litere mici – rfrf. Acest tip de
88
andosterilitate se menţine prin încrucişarea SIB (sister x brother)
cu plante fertile în stare homozigotă (RfRf) sau heterozigotă (Rfrf).
Se foloseşte limitat în producerea de sămânţă hibridă.
Andosterilitatea nucleo-citoplasmatică
Este controlată de factori nucleari şi citoplasmatici.
Plantele care posedă aceste două tipuri de factori permit
manifestarea atât a fenomenului de androsterilitate cât şi de
restaurare a fertilităţii polenului şi de aceea pot fi folosite pentru
producerea de sămânţă hibridă.
S (rfrf) – este formula genetică a plantelor andosterile.
Din punct de vedere genetic sterilitatea este determinată de
factorul S situat în citoplasmă şi de factori recesivi rfrf, situaţi în
nucleu.
F (rfrf) – este formula genetică a plantelor restauratoare de
fertilitate.
Dacă se încrucişează o formă androsterilă - S (rfrf) cu o
formă restauratoare a fertilităţii polenului - F (rfrf), vor rezulta
numai descendenţi fertili - S (Rfrf).
Se constată că genele nucleare dominante sunt
restauratoare de fertilitate a polenului numai atunci când se găsesc
în stare homozigotă (RfRf), înhibând manifestarea androsterilităţii
citoplasmatice, rezultând numai descendenţi fertili. Dacă genele
respective sunt în stare heterozigotă vor rezulta în F1 atât
descendenţi fertili cât şi descendenţi sterili în proporţie de 1:1.
Androsterilitatea citoplasmatică
Este determinată de factori citoplasmatici (S), care se
comportă dominant asupra plantelor care prezintă factorul de
fertilitate (F). În toate cazurile de androsterilitate citoplasmatică,
încrucişarea plantelor mascul sterile cu plante fertile duce la
obţinerea de descendenţi androsterili. Acest fenomen, condiţionat
genetic, prezintă un interes deosebit pentru obţinerea de sămânţă
hibridă, evitându-se operaţia de castrare a plantelor femele, care
necesită un volum mare de muncă manuală.
Androsterilitatea citoplasmatică este condiţionată de gene
localizate în citoplasmă, care se notează cu cms, literele provenind

89
de la cuvintele cytoplasmatic male sterility. Însuşirea citoplasmei
de a condiţiona sterilitatea polenului se notează cu S.
Este cea mai importantă din punct de vedere practic şi
prezintă o mare stabilitate fiind transmisă la toţi descendenţii din
prima generaţie. Din acest motiv, se foloseşte la producerea de
sămânţă hibridă la porumb, sorg, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr,
morcov, etc, deoarece dă posibilitatea să fie înlăturată total
operaţia de castrare manuală a liniilor materne.
Androsterilitatea citoplasmatică a fost intens studiată la
porumb, de către un număr mare de cercetători şi au fost
descoperite mai multe tipuri de andosterilitate dintre cele mai
importante putând fi amintite următoarele:
- tipul Texas, notat cu simbolul Tms, care a fost utilizat pe
scară largă până în anul 1970, în producerea de sămânţă hibridă ,
după care s-a renunţat la el datorită atacului masiv de
Helminthosporium maydis şi Phyllosticta maydis;
- tipul Moldovenesc, notat cu simbolul Mms;
- grupul T, include citoplasmele de tip T, P, Q, HA, RS,
SC. Sunt relativ stabile dar sunt susceptibile la rasa T de
Helminthosporium maydis;
- grupul C, include mai multe surse, cum ar fi cele de tip
C, RB, ES, Bb, PR, IB, IR, etc;
- grupul S, conţine citoplasme de tipul S, CA, F, G, H, I,
IA, J, K etc.
Pe baza cercetărilor întreprinse asupra androsterilităţii
citoplasmatice la ceapă şi la porumb, s-a ajuns la concluzia că
orice formă fertilă poate fi transformată în formă androsterilă.
Pentru aceasta este nevoie de sursa de androsterilitate
citoplasmatică, care se foloseşte la încrucişare cu forma fertilă.
Încrucişarea se repetă până se realizează înlocuirea cromozomilor
de la forma mamă cu cromozomi de la forma tată, polenizatoare.
În urma acestui transfer de cromozomi, forma androsterilă devine
identică cu forma polenizatoare, menţinându-şi însuşirea de
androsterilitate transmisă prin citoplasmă.
Acest procedeu genetic este mult folosit în ameliorarea
porumbului, pentru transformarea liniilor consangvinizate fertile
90
în linii androsterile, astfel, putând fi folosite ca forme materne în
procesul de hibridare, fără a mai fi nevoie de operaţia de castrare.
Liniile obţinute pe această cale se numesc analogi andosterili (fig.
5.8.).
În acealaşi mod poate fi transformată o linie normală,
fertilă şi nerestauratoare de fertilitate, în analogul ei restaurator
(fig. 5.9.).

Fig. 5.8. Schema transformărilor liniilor androfertile în analogi

androsterili (după P. Diaconu şi Gh. Burloi, 1975).
91
Fig. 5.9. Schema transformării liniilor androfertile nerestauratoare
în linii restauratoare
(după P. Diaconu şi Gh. Burloi, 1975).

92
 Obţinerea liniilor consangvinizate androsterile şi a celor
restauratoare de fertilitate
Liniile consangvine androsterile citoplasmatic se pot
obţine fie prin selecţia formelor care manifestă acest fenomen, fie
prin transformarea unor linii consangvine valoroase androfertile,
în linii androsterile.
Pentru crearea analogului androsteril al unei linii
consangvinizate fertile se foloseşte metoda hibridării regresive
(back-cross). Aceasta se face încrucişând linia fertilă cu forma
androsterilă iar hibridul astfel obţinut se retroîncrucişează de 4-5
ori cu linia fertilă. Astfel linia fertilă valoroasă se transformă în
linie androsterilă (analogul steril al liniei).
Din încrucişarea unei linii androsterile (forma mamă), cu o
linie normală, rezultă un hibrid simplu androsteril. Acesta dacă se
încrucişează cu un alt hibrid simplu fertil, va rezulta un hibrid
dublu tot androsteril deoarece androsterilitatea citoplasmatică se
transmite pe linie maternă.
Pentru realizarea hibrizilor simpli şi dubli fertili este
necesar să se stabilească în calitate de polenizatori (forme tată),
linii care să posede capacitatea de restaurare a fertilităţii
polenului. O linie nerestauratoare de fertilitate poate fi
transformată în linie restauratoare tot prin metode backcross-ului,
timp de 4-5 generaţii cu o formă restauratoare.
Deci, pentru obţinerea seminţelor hibride pe bază de
androsterilitate este necesar să se dispună în câmpurile de
ameliorare de trei (3) grupe de linii:
 linii androsterile citoplasmatic-care se vor folosi ca
genitori materni-Cms;
 linii fertile nerestauratoare de fertilitate-F(rfrf)- cu ajutorul
cărora se menţin liniile androsterile;
 linii fertile restauratoare de fertilitate – F(RfRf)- cu care se
polenizează forma maternă sterilă, pentru a se obţine
hibrizi fertili.
Prin utilizarea fenomenului de androsterilitate în procesul
de ameliorare şi mai ales în sistemul de producere a seminţei
hibride, se elimină parţial sau total lucrarea de castrare a plantelor
93
mamă, fiind astfel posibilă extinderea fenomenului heterozis la cât
mai multe plante.
Fenomenul de androsterilitate determină degenerarea
polenului sau oprirea totală a dezvoltării sale fără a perturba
formarea şi dezvoltarea normală a elementelor florare femele
precum şi a însuşirilor de soi. Cu cât formele androsterile prezintă
un grad mai mare de andosterilitate cu atât valoarea lor este mai
mare. Cele mai valoroase forme sunt cele total androsterile
Folosirea androsterilităţii în ameliorarea plantelor prezintă
o serie de avantaje faţă de procesul castrării artificiale şi anume:
- ridică însuşirile productive ale seminţelor hibride prin
faptul că asigură obţinerea unui material cu valoare biologică
ridicată;
- reduce cheltuielile legate de producerea seminţei hibride
realizându-se astfel o importantă economie de forţă de muncă;
- permite concentrarea într-o unitate a unor suprafeţe mai
mari de loturi de hibridare.
Obţinerea hibrizilor simpli şi dubli pe baza folosirii
liniilor androsterile şi restauratoare de fertilitate
Pentru obţinerea hibrizilor simpli se folosesc următoarele
scheme:
a. Se foloseşte o linie androsterilă (Acms) şi una fertilă
nerestauratoare-normală(B).

Acms x B[F(rfrf)]  AB
HS androsteril
Acesta nu poate fi folosit în producţie deoarece nu
formează polen şi deci nu va forma seminţe. Se poate utiliza ca
genitor matern în obţinerea hibrizilor dubli.
b. Se foloseşte o linie A – androsterilă şi o linie B –
fertilă şi restauratoare – rezultând un hybrid simplu
fertil.
A cms
x B[F(RfRf)]  AB
HS fertile

94
 Folosirea acestor două tipuri de linii permite eliminarea
totală a castrării artificiale iar hibridul simplu obţinut este complet
fertile şi se utilizează în producţie.
Pentru obţinerea hibrizilor dubli se pot folosi următoarele
scheme:
a) Se utilizează o linie androsterilă (A), o linie normală
nerestauratoare (B) şi două linii restauratoare (C şi D).
În acest caz castrarea se înlătură în proporţie de 50%
deoarece linia C (mama hibridului simplu tată) se castrează, iar
hibridul dublu rezultat va fi complet fertil, deci toate plantele
produc polen.
Acms x B[F(rfrf)]  ABcms
HS androsteril

C [F(RfRf)] x D [F(RfRf)]  CD
HSrestaurator

ABcms x CD[F(RfRf)]  ABCD

HD fertile 100%
b) Pentru a se elimina definitiv castrarea artificială se
folosesc două linii androsterile (A şi C), şi numai o singură linie
restauratoare de fertilitate (D).
În acest caz hibridul dublu va prezenta numai 50% plante
cu polen fertile.
Acms x B[F(rfrf)]  ABcms
HS androsteril

C cms x D [F(RfRf)]  CD
HSrestaurator

ABcmsx CD[F(RfRf)]  ABCD

HD (50% plante normale
fertile şi 50% plante sterile)
Aceste tipuri de linii se folosesc pe scară largă la
producerea seminţelor hibride de porumb şi floarea soarelui

95
conform schemelor de încrucişare descries, obţinându-se hibrizi
simpli, dubli şi triliniari.
Sămânţa hibridă produsă pe baza fenomenelor de
androsterilitate şi de restaurare a fertilităţii polenului are o valoare
biologică ridicată, datorită purităţii genetice mari, iar preţul ei de
cost este mult mai redus.

5.6. Mutageneza şi folosirea mutaţiilor în ameliorarea plantelor

Mutaţiile sunt schimbări bruşte, apărute spontan sau

induse, care au loc în constituţia genetică a unui individ şi care nu
sunt rezultatul recombinării genetice.
Fenomenul prin care se produc şi se selecţionează
mutaţiile se numeşte mutageneză, iar organismele apărute în
urma mutaţiilor se numesc mutanţi .
Procesul de mutageneză conduce la diversificarea bazei
genetice a plantelor şi la obţinerea de forme noi. Genele care
manifestă o frecvenţă mare în ceea ce priveşte apariţia mutaţiilor
se numesc gene mutabile.
Clasificarea mutaţiilor
Mutaţiile pot fi clasificate după mai multe criterii de
apreciere :
a) după natura substratului genetic afectat pot fi :
 mutaţii genetice – punctiforme – afectează structura unei
singure gene şi sunt cele mai întâlnite ;
 mutaţii structural cromozomale – produc modificări în
structura cromozomilor prin deleţii, inversii, translocaţii,
etc ;
 mutaţii de genom – determină modificarea numărului de
cromozomi din celule şi apar datorită fenomenelor de
poliploidie, alopoliploidie, aneuploidie,etc;
b) după natura caracterelor afectate pot fi :
 mutaţii morfologice – afectează gene ce controlează unele
aspecte morfologice care se observă uşor cum ar fi :
culoarea florilor, a fructelor, forma frunzelor, a fructelor,
etc.
96
  mutaţii fiziologice – afectează gene ce determină însuşiri
fiziologice ale organismelor cum ar fi :
 ritmul de creştere, fotosinteza, rezistenţa la boli, secetă,
ger, etc.
 mutaţii biochimice – afectează capacitatea de biosinteză a
glucidelor, lipidelor, amidonului, etc. componente care
influenţează calitatea produsului
c) după organele în care apar sunt gametice şi somatice :
 mutaţiile gametice – produc modificări ale genelor din
celulele sexuale în timpul meiozei.
 mutaţiile somatice – afectează celulele somatice şi conduc
la apariţia variaţiilor mugurale. Apar în timpul mitozei şi
se pot folosi mai ales la plantele ce se înmulţesc vegetativ,
deoarece pot fi detaşate şi folosite ca material de bază
pentru multiplicare, aceste mutaţii fiind stabile.
În acest mod au fost obţinute foarte multe soiuri la plantele
ce se pot înmulţi vegetativ (pomi fructiferi, specii floricole
etc.).
d) după utilitatea diferitelor tipuri de mutaţii :
 mutaţii dăunătoare – aproximativ 80 % din totalul
mutaţiilor apărute ;
 mutaţii letale – aproximativ 19 % din cele apărute ;
 mutaţii folositoare, utile – mai puţin de 1 % din totalul de
mutaţii apărute ;
Majoritatea mutaţiilor se manifestă recesiv şi sunt vizibile
doar în stare homozigotă.
e) după originea mutaţiilor se clasifică în :
 mutaţii naturale spontane – apar datorită acţiunii unor
factori naturali cum ar fi : radiaţiile cosmice,
radioactivitatea naturală, diferenţele bruşte de temperatură.
Frecvenţa mutaţiilor naturale este diferită de la o specie la
alta, dar în general este scăzută. Mutaţiile naturale au constituit un
factor important în evoluţia materialului genetic, prin sporirea
variabilităţii şi au stat la baza obţinerii unui număr mare de soiuri
la plantele cultivate.

97
  mutaţii artificiale, induse – apar datorită acţiunii directe cu
anumiţi factori mutageni de către om.
Frecvenţa mutaţiilor induse este mult mai mare faţă de cele
spontane.
Factorii mutageni
Pentru inducerea artificială a mutaţiilor la plante se
folosesc două grupe de factori mutageni : fizici şi chimici. Se
poate acţiona separat cu fiecare categorie sau combinat cu
ambele. Se poate acţiona o singură dată sau de mai multe ori la
seminţe în stare de repaus, seminţe germinate, plante tinere întregi
sau porţiuni din plantă, etc.
Agenţii mutageni fizici
Sunt reprezentaţi de şocurile de temperatură, radiaţiile
ionizante – electromagnetice (X şi Gamma) şi corpusculare
(razele alfa, beta, protonii şi neutronii rapizi şi lenţi, etc.),
radiaţiile neionizante (razele ultraviolete).
Cel mai puternic efect îl au radiţiile ionizante deoarece
produc ruperi ale cromozomilor şi restructurări ale acestora.
Trebuie să se cunoască pentru fiecare specie – doza critică – de
radiaţii, în urma căreia supravieţuiesc 50 % din indivizii supuşi
tratamentului. Iradierea se aplică în diferite faze de vegetaţie ; de
regulă se iradiază seminţele încolţite sau umezite şi vârfurile
vegetative sau organele florale.
Efectul iradierii depinde de zona de radiaţii care se
măsoară în unităţi Roentgen (r – unitatea Roentgen ; kR = 1000 r).
Dozele optime de radiaţii se stabilesc pe baze experimentale.
Cercetările efectuate au scos în evidenţă dozele letale la
câteva specii agricole (Potlog, A.S., 1989) şi anume :
 grâu de toamnă 15-20 kR
 orz 20-25 kR
 mazăre 8-12 kR
 sfeclă 20-25 kR
 floarea soarelui 4- 5 kR
 tomate 30-40 kR
 ceapă 10-12 kR
 morcov 25-30 kR
98
  rapiţă, varză, ridichi 70-80 kR

Formele mutanţe obţinute prin iradiere se notează cu X,

urmată de o cifră care indică generaţia.
Agenţii mutageni chimici
Există foarte multe substanţe chimice care depăşind o
anumită concentraţie, determină apariţia de mutaţii. Dintre
substanţele chimice cele mai utilizate pot fi amintite : derivaţii
halogenaţi ai bazelor azotate, agenţii alkilanţi, acidul nitros, etil-
metansulfonatul, hidroxilamina, etc. Pot produce mutaţii şi
substanţele antimetabolice cum sunt : erbicidele, fungicidele şi
insecticidele.
Cu substanţele chimice tratamentele se fac mai uşor şi se
recomandă folosirea nor concentraţii mici.
Rata de apariţie a mutaţiilor depinde de o serie de factori
cum ar fi : ereditatea speciei, genotipul, timpul de păstrare al
seminţelor, vârsta celulei şi faza de dezvoltare, etc.
Pentru obţinerea unor rezultate bune, trebuie să se aplice
tratamentul la un număr cât mai mare de indivizi, să se folosească
mai mulţi factori mutageni pentru acelaşi material biologic,
precum şi doze diferite şi timpi de expunere diferiţi. De asemenea,
se poate repeta tratamentul la prima generaţie mutantă.
Alegerea mutantelor valoroase poate începe în M2 sau M3
deoarece încep să devină stabile, homozigote şi vizibile. Mutaţiile
obţinute se pot utiliza în ameliorare fie direct pentru obţinerea
unui soi nou valoros, fie indirect prin folosirea lor la încrucişeri,
producerea seminţelor hibride sau diversificarea materialului
genetic.
Metode folosite pentru selecţia mutaţiilor induse artificial
Pentru a efectua o selecţie eficientă a mutaţiilor, este
necesar să se studieze un număr cât mai mare de plante supuse
tratamentelor. Identificarea mutaţiilor apărute într-o populaţie
tratată cu diferiţi agenţi mutageni este o operaţie foarte dificilă
care necesită un studiu îndelungat şi un spirit de observaţie ascuţit
din partea amelioratorului.

99
 Mutaţiile uşor detectabile cum ar fi : culoarea şi forma
frunzelor, a florilor, a fructelor şi seminţelor, mărimea şi tipul de
creştere a tulpinii, etc., sunt recunoscute imediat, dar alte
modificări provocate de mutaţii cum ar fi : rezistenţa la anumiţi
factori de mediu, rezistanţa la boli şi dăunători, epoca de înflorire
şi maturare, etc., sunt mai greu de observat şi sunt necesar mai
mulţi ani de observaţie.
Selecţia mutantelor se poate face începând din prima
generaţie mutagenă (M1), mai ales la plantele anuale, iar la
plantele perene, procesul de selecţie se execută timp de mai multe
generaţii (M2-Mn).
După selecţia lor, mutantele sunt studiate în culturi
comparative de orientare şi de concurs pentru stabilirea valorii
agronomice sau pot fi folosite ca genitori în programele de
ameliorare, în cazurile în care prezintă numai anumite caractere
sau însuşiri valoroase.
Rezultate obţinute prin folosirea mutagenezei în ameliorarea
plantelor
Inducerea mutaţiilor şi selecţia celor utile a contribuit la
diversificarea materialului biologic la numeroase specii de plante
cultivate precum şi obţinerea de soiuri noi. Între mutantele
obţinute se pot menţiona : forme precoce (la grâu, orz, soia etc.) ;
forme cu tulpina rezistentă la cădere (la grâu, orz, ovăz etc.) ;
forme rezistente la boli (grâu rezistent la rugina neagră, orz
rezistent la tăciune) ; calităţi de panificaţie mai bune la grâu, etc.
Dintre acestea, cea mai mare parte pot fi folosite cu succes
la genitori în procesul de ameliorare, iar altele pot fi folosite direct
în producţie. Frecvenţa soiurilor obţinute direct prin inducerea
mutaţiilor este însă redusă, dar perfecţionarea metodelor şi
tehnicilor folosite poate conduce la creşterea numărului acestor
soiuri.
Prin folosirea mutagenezei s-au obţinut un număr
important de soiuri la majoritatea plantelor cultivate, în prezent
fiind cultivate în lume numeroase soiuri obţinute cu ajutorul
mutaţiilor.

100
5.7. Euploidia şi aneuploidia folosite ca metode de ameliorare

Cercetările citologice efectuate au arătat faptul că speciile

de plante, se caracterizează printr-un anumit număr de
cromozomi, aceasta fiind o însuşire a fiecărei specii, care serveşte
la identificarea lor.
În celulele somatice se găsesc în mod normal două
garnituri identice de cromozomi (2n), iar în celula sexuală o
singură garnitură de cromozomi (n), gameţii având deci un număr
redus la jumătate de cromozomi.
Deci fiecare specie are un număr fix de cromozomi,
denumit şi număr de bază de cromozomi sau genom care se
notează cu x. Prin număr de bază de cromozomi (x), se înţelege
setul haploid al speciei cu cel mai mic număr de cromozomi din
cadrul genului respectiv. Numărul de bază de cromozomi (x) nu
este întotdeauna egal cu numărul cromozomilor din gameţi (n), ci
pot apare modificări.
Modificarea numărului de cromozomi se numeşte mutaţie
de genom şi conduce la modificări ereditare de natură
morfologică, fiziologică şi biochimică a plantelor. Organismele
rezultate în urma acestor modificări prezintă un genotip şi un
fenotip nou, conducând la diversificarea materialului genetic în
natură şi constituind astfel o potenţială sursă de gene pentru
ameliorarea plantelor.
În această situaţie se întâlnesc două cazuri:
 euploidia – este starea în care în celulele somatice se
modifică tot setul de cromozomi. Este de două feluri :
- haploidia – reducerea la jumătate a numărului de
cromozomi faţă de starea diploidă;
- poliploidia – multiplicarea numărului de garnituri
cromozomale (a numărului de bază);
 aneuploidia – este fenomenul prin care se modifică
numărul de cromozomi din celulele somatice, cu unul sau
mai mulţi cromozomi în plus sau în minus faţă de setul
normal.
Aneuploidia este de două feluri:
101
 - hipoploidia – se modifică în minus : 2n–1, 2n–2 ;
- hiperploidia – se modifică în plus: 2n+1, 2n+2 ;
Formele poliploide şi cele aneuploide prezintă importanţă
în ameliorare deoarece constituie o sursă bogată de material
biologic valoros pentru obţinerea de forme noi.

Euploidia şi folosirea sa în ameliorare

Euploidia prezintă fenomenul prin care se modifică tot
setul de cromozomi din celulele somatice ale unei plante, în sensul
reducerii sau multiplicării numărului de cromozomi cu un
multiplu al numărului de bază (x). În acest caz se întâlnesc două
situaţii, haploidia şi poliploidia.
Haploidia
Constituie fenomenul de reducere la jumătate a numărului
de garnituri cromozomale din celulele somatice ale unui organism.
Formele haploide conţin în celulele somatice un număr de
cromozomi egal cu cel din gameţi (n), iar indivizii respectivi se
numesc haploizi.
Haploizii rezultaţi din specii diploide (de exemplu de la
porumb n=x=10), se numesc monohaploizi. Ei pot rezulta şi din
speciile poliploide, în care caz se numesc polihaploizi.
Formele haploide pot fi întâlnite în natură, dar se obţin şi
pe cale artificială.Apariţia haploizilor este corelată cu reducerea
volumului nucleului şi respectiv a întregii celule, astfel că
organismele haploide pot fi identificate relativ uşor datorită
faptului că manifestă fenomenul de nanism şi au o vitalitate mai
redusă decât cele diploide originale.
Monoploizii au caracteristici morfologice şi biochimice
particulare, printre care şi un grad ridicat de sterilitate, pentru care
nu pot fi folosiţi direct în practică.Avantajul monoploizilor este
acela că după ce au fost studiaţi din punct de vedere genetic se
poate realiza dublarea numărului de cromozomi obţinându-se linii
pure total homozigote.
În acest fel se reduce foarte mult timpul de obţinere a
liniilor homozigote şi de aceea acestă metodă se foloseşte din ce

102
în ce mai des în ameliorarea plantelor, atât la alogame cât şi la
autogame.
Căile de obţinere a haploizilor sun următoarele :
 provocarea partenogenezei prin îndepărtarea staminelor
florilor ;
 iradierea polenului cu doze mari de raze X ;
 încrucişarea interspecifică ;
 androgeneză – adică procesul transformării unei celule a
gametofitului mascul într-o plantă adultă, care va avea un
număr haploid de cromozomi ;
 poliembrionie.
Haploizii proveniţi din înjumătăţirea numărului de
cromozomi la organismele poliploide nu manifestă întotdeauna o
sterilitate pronunţată deoarece ei pot să conţină două sau mai
multe genomuri.
La grâu primii haploizi au fost descrişi de Kihara.
Frecvenţa haploizilor este diferită de la un soi la altul. La
majoritatea gramineelor (grâu, secară, orez, etc.), obţinerea
haploizilor se realizează prin poliembrionie. Poliembrionia s-a
folosit cu succes pentru obţinerea de haploizi şi la in.
Organismele haploide reprezintă un subiect foarte potrivit
pentru studiul mutaţiilor, deoarece la asemenea organisme toate
genele se găsesc în unicat şi deci se exteriorizează în fenotip. Pe
această cale mutaţiile recesive pot fi uşor detectate la plantele
haploide de porumb, secară, orz, precum şi la haploizii de cartof,
lucernăm tutn, etc.
Poliploidia
Poliploidia reprezintă un fenomen genetic şi biologic
specific plantelor, care determină multiplicarea setului sau
garniturii cromozomale a individului. La plantele poliploide,
numărul de cromozomi reprezintă un multiplu al numărului de
bază (x) sau suma a două sau mai multe genomuri.
Genomurile existente într-o celulă poliploidă, pot fi
identice genetic, adică provin din multiplicarea numărului propriu
de cromozomi, fenomen denumit – autopoliploidie, sau pot fi
diferite genetic, obţinute prin hibridare printre specii diferite,
103
urmată de dublarea numărului de cromozomi, fenomen denumit –
alopoliploidie.
Poliploidia provoacă modificări ereditare de natură
genetică, fiziologică, biochimică, morfologică etc., afectând
întregul organism.
În evoluţia şi răspândirea plantelor în natură, poliploidia a
jucat un rol important. Numărul speciilor poliploide este mult mai
mare decât al speciilor diploide. Pentru lucrările de ameliorare,
formele poliploide constituie un material biologic valoros, mai
ales în cazul plantelor la care se urmăreşte sporirea producţiei de
masă vegetativă.
Dintre însuşirile de soi valoroase ale formelor poliploide
pot fi amintite : conţinut biochimic ridicat, masa a 1000 de boabe
ridicată, posibilitatea de fixare genetică a heterozisului, combinaţii
valoroase de gene, adaptare ecologică, etc.
În comparaţie cu formele diploide, cele poliploide prezintă
o fertilitate mai mică, produc mai puţine seminţe şi fructe, dar mai
multă masă vegetativă. Pentru a anihila efectul scăzut al fertilităţii
formelor poliploide, trebuie folosit un material biologic valoros şi
mai variat. Formele poliploide trebuie supuse unui proces intens
de selecţie, reţinând genotipurile cu fertilitate ridicată şi cele cu
gene care determină sporirea fertilităţii.
Poliploidia este însă utilă până la o anumită limită, după
care are efecte nefavorabile asupra plantelor. De exemplu, la
secară (Secale cereale) sunt cultivate formele diploide (2n=2x=14
cromozomi) şi cele tetraploide (2n=4x=28), deoarece dau
producţii mai mari, pe când forma hexaploidă (2n=6x=42)
realizează producţie mică.
Formele obţinute prin autopoliploidie îşi menţin timp mai
îndelungat însuşirile, în generaţia a doua şi a treia. Din grupa
autopoliploizilor prezintă importanţă pentru ameliorare formele :
triploide, tetraploide, pentaploide şi hexaploide. Mai răspândite în
lumea vegetală sunt formele tetraploide şi cele hexaploide, multe
specii cultivate prezentând aceste grade de poliploidie.
Formele poliploide cu un număr impar de cromozomi
(triploide, pentaploide) sunt viabile, dar de regulă ele sunt sterile
104
şi se înmulţesc numai pe cale vegetativă. La numeroase specii s-au
obţinut soiuri triploide (3x), ce conţin trei garnituri identice de
cromozomi. Acestea rezultă din unirea unui gamet diploid (2n)
neredus, cu unul normal, haploid sau prin hibridarea îo formă
tetraploidă cu una diploidă. Astfel de soiuri s-au obţinut la sfecla
pentru zahăr, pepenii verzi, sfecla furajeră, măr, păr, viţa de vie,
etc.
Formele poliploide cu număr par de cromozomi
(tetraploide, hexaploide) sunt viabile şi fertile. Formele tetraploide
au în nucleu patru genomuri identice (4x). Acestea conţin în doze
duble toate genele de la diploizii mari şi se disting prin celule
ţesuturi, flori, fructe şi seminţe de dimensiuni mai mari.
Dintre plantele la care s-au obţinut forme autotetraploide
pot fi citate : secara tetraploidă (fig.5.10.), trifoiul tetraploid
(fig.5.11.), sfecla pentru zahăr, porumb, bumbac, etc. De
asemenea au fost obţinute forme tetraploide şi la specii horticole
cum ar fi la : viţa de vie, măr, păr, pepene verde, ridichi, trandafir,
crizanteme, etc.

Fig.5.10.Poliploidia la secară : a – forma diploidă ;b – forma

tetraploidă

Fig.5.11.Poliploidia la trifoi : a – forma tetraploidă ;

b – forma diploidă
105
 Tetraploizii artificiali se utilizează în special ca surse de
gene în ameliorarea plantelor furajere, deoarece au masa
vegetativă mai bogată.
Autotetraploizii spontani cresc viguros, sunt fertili şi
posedă capacitate ridicată de sinteză a substanţelor de rezervă. De
exemplu, lucerna cultivată şi cartoful sunt specii tetraploide
apărute spontan.
Formele poliploide pot apare şi părin hibridare sexuată sau
somatică, între specii îndepărtate, în urma căreia rezultă un hibrid
interspecific, care este steril. Pentru ca organismul hibrid să
devină fertil este necesar să se dubleze numărul de cromozomi,
fenomen denumit amphidiploidie, iar formele obţinute se numesc
amphidiploizi.
Prin fenomenul de alopoliploidie s-a realizat pe cale
naturală apariţia unor forme noi de plante, cu însuşiri ereditare
valoroase, provenite de la specii şi genuri diferite.
În funcţie de structura genomică a formelor parentale,
descendenţii pot fi :
- alotetraploizi (tutunul, bumbacul) ;
- alohexaploizi (grâu comun) ;
De asemenea, specii alopoliploide au apărut pe cale
artificială prin încrucişarea unor specii diferite cum ar fi : Triticum
aestivum x Agropyron intermedium ; Triticum aestivum x Secale
cereale ; Triticum durum x Triticum aestivum ; Lolium perene x
Festuca pratensis ; Trifolium repens x Trifolium nigricans ; etc..
Hibridul Triticale obţinut din încrucişarea grâului cu
secara (Tricum aestivum x Secale cereale ), este cultivat pe
suprafeţe mari deoarece, valorifică mai bine solurile sărace şi
acide, acolo unde grâul nu dă rezultate.
Deci ca urmare a multiplicării seturilor cromozomale se
pot obţine forme noi, cu caractere şi însuşiri valoroase.
Un efect important pentru ameliorare îl constituie
intensificarea la autopoliploizi a unor caractere existente la
diploizi, cum ar fi : rezistenţa la boli, la temperaturi scăzute,
spoprirea ritmului de creştere, etc.. Intensificarea acestor caractere

106
se poate datora efectului cumulativ al genelor favorabile, care la
poliploizi sunt în număr mai mare decât la plantele diploide.
Ca urmare a creşterii numărului de loci pentru diferite
gene, în cazul efectelor de aditivitate, poliploidia poate duce şi la
intensificarea unor însuşiri negative. Din această cauză se acordă
o atenţie deosebită alegerii judicioase a formelor iniţiale.
Inducerea artificială a poliploidiei
Descoperirea agenţilor poliploidizanţi, îndeosebi a
efectului colchicinei, a deschis pentru amelioratori posibilităţi
mari de inducere pe cale artificială a poliploizilor. Metodele
folosite pentru obţinerrea pe cale artificială a poliploizilor se
bazeză pe intervenţii în timpul diviziunii celulare, în urma cărora
sunt blocate formarea fusului nuclear de diviziune şi migrarea
cromozomilor spre polii celulei în anafaza mitozei.
În acest scop se acţionează asupra celulelor meristematice
cu ajutorul factorilor poliploidizanţi. Dintre metodele de inducere
artificială a poliploidiei cele mai cunoscute sunt următoarele :
Metoda centrifugării – elaborată de Kostoff, constă în
distrugerea fusului nuclear al celulelor aflate în diviziune, prin
folosirea unor turaţii mari la centrifugă şi oprirea migrării
cromozomilor spre cei doi poli ai celulei ;
Metoda şocurilor de temperatură – constă în folosirea
unor şocuri de temperatură de 43-450C timp de 20-30 minute
imediat după fecundare, acţionând astfel asupra primelor diviziuni
mitotice după fecundarea ale zigotului ;
Metoda regenerării – este cea mai veche metodă, fiind
elaborată de către Winkler. Constă în alegerea lăstarilor tetraploizi
apăruţi pe căluşul format prin rănirea organelor vegetative ;
Metoda tratării cu colchicină - este cea mai simplă, mai
eficace şi mai frecvent folosită. Colchicina împiedică formarea
fusului de diviziune şi deci migrarea cromozomilor spre cei doi
poli ai celulei.
În funcţie de specia de plante, se folosesc soluţii de
colchicină în concentraţii diferite, cuprinse în general între 0,01 %
şi 1,5 %. De asemenea, durata tratamentului variază de la o specie
la alta, de la 30 minute până la câteva zile. Sunt supuse
107
tratamentului plante întregi sau diferite organe ale acestora, după
următoarele tehnici :
 tratarea seminţelor în curs de germinare în vase plate de
sticlă, pe hârtie de filtru îmbibată cu soluţie de colchicină sau prin
scunfundarea seminţelor încolţite în soluţie de colchicină ;
 tratarea plantulelor imediat după răsărire prin stropirea
vârfului vegetativ cu o pipetă sau pulverizator sau prin înfăşurarea
acestora în tampoane de vată îmbibate cu soluţie de colchicină ;
 tratarea mugurilor, se face cu ajutorul unor fitile care au un
capăt înfăşurat în jurul mugurelui, iar celălalt scufundat într-un
vas cu soluţie de colchicină ;
 tratarea lăstarilor vegetativi, care se ţin timp de o zi în
soluţie de colchicină şi apoi se altoiesc pe portaltoi netrataţi, din
acelaşi soi ;
 tratamentul prin injectare cu soluţie de colchicină sub
coajă, se poate aplica pentru speciile lemnoase.
În dezvoltarea plantelor tratate se manifestă unele
perturbaţii cum ar fi : stagnarea în dezvoltarea, îngroşarea
rădăcinilor şi a tulpinilor, frunzele au peţiolul mai scurt, limbul
cărnos, iar florile şi seminţele sunt mai mari.
Formele poliploide sunt identificate prin studiul
cariotipului (numărarea cromozomilor) la microscop.
Examenul microscopic se efectuează la celule
meristematice ale rădăcinilor sau ale frunzelor în creştere activă.
În urma tratamentului în multe cazuri nu apar organe sau
plante complet tetraploide, ci ţesuturi mixoploide care conţin atât
celule tetraploide cât şi celule diploide. În felul acesta la
maturitatea sexuală se formează gameţi diploizi şi haploizi, care
prin combinare între ei pot da naştere la organisme diploide,
triploide şi tetraploide.
În continuare selecţia tetraploizilor se face după aceleaşi
metode ca şi selecţia mutantelor. Mai multe generaţii de-a rândul
se aleg formele poliploide care manifestă caractere şi însuşiri
valoroase şi constante. Acestea sunt examinate mai departe în
culturi comparative şi după omologarea lor pot deveni soiuri. Alte
forme sunt folosite ca genitori la încrucişări cu alte forme
108
poliploide sau diploide în scopul obţinerii unor hibrizi cu
caracteristici valoroase.
Realizări obţinute în ameliorarea plantelor prin folosirea
poliploidiei
Poliploidioa ca metodă folosită în scopul obţinerii de
material biologic pentru ameliorarea plantelor a dat rezultate din
cele mai bune.
În primul rând, sunt deosebiţi de valoroşi poliploizii
naturali. În flora spontană proporţia speciilor poliploide creşte,
dinspre regiunile sudice, în care proproţia este de 31%, spre cele
nordice, unde proporţia lor ajunge la 92%, precum şi în raport cu
altitudinea (Ex. flora Pamirului cuprinde circa 85% specii
poliploide).
Poliploizii naturali se caracterizează printr-o mare
plasticitate ecologică şi o pronunţată capacitate de adaptare la
condiţiile de mediu.
Formele poliploide valoroase s-au obţinut pe cale
artificială la plantele alogame şi în special la acele specii la care în
practică se folosesc părţile vegetative (rădăcini, tulpini, frunze,
flori) adică la plantele ornamentale, pomi fructiferi, legume, sfeclă
pentru zahăr şi furajeră, trifoi, graminee perene şi unele plante
medicinale .
Dintre speciile la care s-au obţinut mai multe soiuri
poliploide putem aminti :sfecla pentru zahăr, trifoiul, secara,
hrişca, etc.
La plantele autogame formele poliploide se obţin mai greu,
dar au fost obţinute şi la aceste specii unele soiuri (de exemplu la
orz a fost obţinut un soi tetraploid bogat în proteine).

Aneuploidia şi folosirea sa în ameliorare

Aneuploidia este fenomenul prin care organismele posedă
în celulele somatice unul sau mai mulţi cromozomi în plus sau în
minus faţă de setul cromozomal normal.
Aneuploizii apar de regulă în descendenţa organismelor
poliploide în urma unor anomalii în procesul meiozei.

109
 Poate fi de tip hiperploidie, atunci când organismele
posedă unul sau mai mulţi cromozomi în plus faţă de numărul
diploid de cromoromi (2n). În funcţie de numărul de cromozomi
în plus se întâlnesc următoarele situaţii :
 trisomia – 2n+1
 tetrasomia – 2n+2
Atunci când numărul de cromozomi se modifică în minus,
organismele se numesc hipoploide. Se întâlnesc mai multe situaţii:
 monosomie – 2n-1
 nulisomie – 2n-2
 dublă monosomie – 2n-1-1
Indivizii care se obţin în urma acestor situaţii poartă nume
corespunzătoare : trisomi, tetrasomi, dublu-trisomi, monosomi,
nulisomi, dublu-monosomi, monosomi-trisomi etc.
Trisomia şi tetrasomia
Trisomicii 2n1 apar în urma unirii în procesul fecundării
a unui gamet normal (n) cu un gamet cu o pereche de cromozomi
neredusă (n1). Asemenea indivizi se obţin uşor la încrucişarea
unor diploizi cu triploizi sau a unor disomici (2n) cu tetrasomici
(2n2).
Tetrasomicii (2n2) pot apare în descendenţa autogamă a
trisomicilor, în cazul că gameţii care posedă un cromozom în plus
(2n1) sunt funcţionali.
Trisomicii şi tetrasomicii se folosesc în special în analize
genetice. Astfel, cu ajutorul trisomicilor primari pot fi identificate
genele localizate pe unul sau celălalt braţ al unui cromozom
(Crăciun, 1970).
Fenomenul polisomiei se foloseşte în prezent într-o măsură
mică în procesul de ameliorare, deoarece descendenţii trisomilor
şi tetrasomilor segregă. Acest fenomen poate fi utilizat pentru
adăugarea la un anumit cariotip al unui cromozom provenit de la
altă formă - proces denumit adiţie de cromozomi. Forma căreia i
s-a adaugat o pereche de cromozomi străini poartă numele de linie
de adiţie cromozomală. Perechea suplimentară de cromozomi
poate fi de la o altă specie sau de la alt gen iar descendenţii se
numesc linii de adiţie interspecifice sau intergenerice.
110
 Scopul acestor operaţiuni citogenetice, de adiţie
cromozomală este îmbogăţirea liniei primitoare cu gene valoroase
de la o altă specie sau un alt gen. Obţinerea de linii de adiţie
cromozomală se realizează la orice plantă cultivată, în toate
cazurile când dorim să îmbunătăţim baza ganetică a plantelor în
procesul de ameliorare.
Trebuie avut în vedere însă, ca odată cu adiţia perechii
străine de cromozomi să nu introducem şi gene necorespunzătoare
din punct de vedere al ameliorării.
În cazul grâului se cunosc linii de adiţie cromozomală între
grâu şi secară, între grâu şi Aegilops, între grâu şi Agropyron şi
altele (Ceapoiu, 1972).
Cu ajutorul liniilor de adiţie interspecifice sau
intergenerice se ameliorează însuşirile de rezistenţă la boli,
dăunători şi secetă, precum şi alte însuşiri şi caractere de soi. Linia
care primeşte perechea străină de cromozomi este cea receptor, iar
specia sau genul străin care transmite perechea de cromozomi este
forma donatoare.
Adiţia cromozomală permite identificarea cromozomilor
speciei sau genului donator ce poartă însuşiri şi gene valoroase.
Liniile de adiţie, purtătoare de gene străine reprezintă o
etapă în ameliorare, o cale de acumulare a unor gene favorabile.
Pe aceasă cale se obţine material biologic ce reprezintă o sursă de
gene de rezistenţă la boli, în special la rugini în cazul cerealelor.
De asemenea, permite localizarea genelor care determină un
anumit caracter sau o anumită însuşire de soi, pe fiecare
cromozom.
Adiţia unei perechi de cromozomi de secară la un soi de
grâu se realizează după cum urmează: se efectuează încrucişarea
între grâu şi secară, se dublează numărul de cromozomi prin
tratarea cu colchicină şi se obţine o formă de Triticale cu 2n=56
cromozomi care se retroîncrucişează cu soiul de grâu. Forma
obţinută va avea 49 de cromozomi din care 42 de grâu şi 7 de
secară. În meioză cei 49 de cromozomi formează 21 bivalenţi şi 7
univalenţi. Univalenţii se pierd treptat şi în urma câtorva
încrucişări se obţin forme cu 43 de cromozomi. Plantele cu 2n=43
111
se izolează pentru evitarea polenizării străine. În urma
autofecundării se obţin 25% seminţe cu 44 cromozomi, 50%
seminţe cu 43 cromozomi şi 25% seminţe cu 42 cromozomi.
Seminţele cu 2n = 44 cromozomi vor da o linie de adiţie
care în afara însuşirilor caracteristice de grâu va exterioriza şi
însuşiri condiţionate de genele din perechea de cromozomi
adiţionaţi. Se pot obţine atâtea linii de adiţie, câte perechi de
cromozomi omologi conţine specia donator; la secară - 7, la
Agropyron intermedium - 41, etc.
Monosomia şi nulisomia
Monosomii (2n-1) apar în urma unirii la fecundare a unui
gamet deficient (2n-1) cu unul normal (n). Prin autopolenizarea
plantelor monosomice pot apare indivizi nulisomici, la care
lipsesc ambii membri ai aceleaşi perechi de cromozomi (2n-2).
Obişnuit gameţii deficienţi sunt rareori funcţionali la
speciile diploide, unde chiar deficienţa unui mic segment dintr-un
cromozom poate fi letală.
La speciile poliploide care posedă două sau mai multe perechi
homeologe (cu cromozomi similari), pierderea unui cromozom
sau chiar a unei perechi de cromozomi, nu este letală ci tolerată
într-o oarecare măsură, datorită suplinirii cromozomilor lipsă de
cromozomii homeologi prezenţi în celelalte genomuri.
Monosomii şi nulisomii pot fi folosiţi în două scopuri
principale:
• în analize genetice;
• în ameliorare.
Analiza genetică cu ajutorul oligosomilor permite să se
stabilească apartenenţa genelor la diverşi cromozomi. De
asemenea, se poate evidenţia numărul de gene care guvernează
diferitele caracteritici calitative şi cantitative.
Folosind metoda aneuplopidiei E.R. Sears a reuşit să
creeze 21 de linii nulisomice la soiul de grâu Chinese Spring,
stabilind astfel importanţa vitală şi rolul genetic al fiecărui
cromozom. Astfel, liniile care nu conţineau cromozomul 3D
aveau boabe de culoare albă. De aici s-a tras concluzia că acest
cromozom determină culoarea roşie a boabelor, deoarece el poartă
112
gena dominantă care determină această culoare. De asemenea, s-a
mai stabilit că şi alţi cromozomi cum sunt 4B şi 6B poartă gena
dominantă care inhibă creşterea aristelor, întrucât nulisomii fără
aceşti cromozomi au avut spice cu ariste lungi.
Folosind linii monosomice şi cunoscând caracterele pe
care le determină fiecare cromozom, anumiţi autori au obţinut o
serie de rezultate deosebite în ameliorarea diferitelor însuşiri ale
unor soiuri de plante. Astfel, s-a realizat transferul cromozomului
2D de la soiul de grâu Thatcher la soiul Chinese Spring. Tot
Sears, a transferat cromozomul 6B de la soiul de grâu Timstein,
care determină rezistenţa la mai multe rase de rugini, la soiul
Chinese Spring, etc..
Substituţia cromozomală
O altă tehnică citogenetică, folosită în ameliorarea
plantelor o reprezintă metoda substituirii cromozomilor, care
constă în înlocuirea unui cromozom de la un anumit soi cu
cromozomul corespunzător de la alt soi, care condiţionează alte
caractere şi însuşiri. Pentru aplicarea substituirii cromozomilor
este necesar să se obţină mai întâi toate liniile monosome ale
soiului donator, pentru a se putea folosi numai acelea care conţin
cromozomii ce determină un anumit caracter dorit şi care se
urmăreşte a fi transferat formei ce urmează să fie îmbunătăţită.
În funcţie de modul de alegere şi folosire a formei
donatoare, prin substituţie cromozomală se pot transfera şi alte
însuşiri de soi valoroase, inclusiv capacitatea de producţie.
Liniile de substituţie pot fi:
• linii de substituţie cromozomală intraspecifice;
• linii de substituţie cromozomală interspecifice;
• linii de substituţie cromozomală intergenerice.
Având o fertilitate completă, liniile de substituţie pot fi
înmulţite şi experimentate în condiţii similare soiurilor obişnuite.
Substituţia cromozomală permite identificarea
cromozomilor purtători de gene majore (oligogene) pentru
caracterele calitative, dar mai ales identificarea cromozomilor
purtători de poligene pentru caracterele cantitative.

113
 Pentru ca substituţia cromozomală să aibă loc şi cu efecte
practice dorite, între cele două perechi de cromozomi implicate în
substituţie, trebuie să existe o cât mai mare echivalenţă genetică
sau o stare de omologie.
Spre deosebire de liniile de adiţie, cele de substituţie se
bucură de o stabilitate citologică şi o fertilitate mai bună,
reprezentând astfel un material valoros pentru ameliorare.
Aplicarea acestei metode permite o ameliorare mai rapidă
a unor caracteristici deficiente la soiurile existente. Folosind
această metodă s-a obţinut o nouă formă de grâu din soiul
Thacher, care are cromozomul 2D de la soiul Mc Murachy.
Substituind o pereche de cromozomi din garnitura grâului
cu o pereche de cromozomi de la secară, G. Katterman a creat o
linie de grâu cu 20 de perechi de cromozomi şi o pereche de
cromozomi de secară. Aceste rezultate, ca şi altele care s-au
obţinut la alte specii de plante, demonstrează posibilităţile mari pe
care le oferă aneuploidia pentru ameliorarea unor caracteristici ale
soiurilor de plante. Folosirea pe scară largă a acestei metode este
încă îngreunată de faptul că formele obţinute nu au stabilitate
genetică suficientă.

5.8. Ingineria genetică şi biotehnologiile folosite ca

metode de ameliorarea plantelor
Ingineria genetică reprezintă una dintre cele mai moderne
ramuri ale biologiei, fiind rezultatul progreselor ştiinţifice şi
tehnice înregistrate în epoca contemporană. Apariţia acestui nou
domeniu de activitate a fost determinată în primul rând de
aprofundarea cunoştinţelor de genetică la nivel molecular.
Acest fapt a permis elaborarea unor metode complet noi,
cum ar fi cele de izolare şi de sinteză a genelor, de transfer al
acestora de la o specie la alta, etc.
Se poate afirma că ingineria genetică s-a dezvoltat datorită
necesităţilor sociale care au impus găsirea unor modalităţi noi de
rezolvare a unor probleme mari ale umanităţii, cum ar fi: nevoia
crescândă de alimente şi în primul rând de proteine.

114
 Ingineria genetică s-a dezvoltat rapid mai ales în ultimele
decenii şi poate fi definită ca un ansamblu de metode şi tehnici
prin care este posibilă sinteza artificială şi transferul de gene de la
un organism la altul, sau chiar de la o specie la alta, în vederea
obţinerii de organisme cu o nouă zestre ereditară -genotipuri noi -
cu calităţi dorite şi caracteristici determinate anticipat
(P.Raicu,1986).
Apariţia şi dezvoltarea ingineriei genetice s-a bazat pe
dezvoltarea ştiinţelor biologice şi a geneticii, ştiinţe care au
elaborat o serie de teorii şi ipoteze de mare valoare ştiinţifică. O
astfel de teorie este teoria celulară, elaborată în 1839 de către
Schleiden şi Schwann, teorie care fundamentează ipoteza
totipotenţei celulelor. Această idee avea un suport practic de lungă
durată, omul cunoscând şi exploatând de mult timp capacitatea de
regenerare a diferitelor plante din organe vegetative.
Pe baza dezvoltării ştiinţei s-a reuşit regenerarea unei
plante dintr-o singură celulă, ceea ce de fapt nu este decât o
expresie superioară a înmulţirii vegetative a plantelor.
Posibilitatea ca dintr-o singură celulă să se obţină un
număr nelimitat de organisme identice genotipic, a condus la
ideea că prin aceste metode se poate scurta durata şi accelera
procesul de ameliorare. În etapa actuală acest lucru reprezintă o
cerinţă imperioasă deoarece durata mare a procesului de
ameliorare reprezintă un impediment major.
Pe lângă genetică şi ameliorarea plantelor beneficiează
mult de pe urma ingineriei genetice. Dar tehnicile de inginerie
genetică nu au aplicabilitate numai la plante ci şi la
microorganisme şi animale.
Cel mai important rezultat al ingineriei genetice folosit
pentru ameliorare este creşterea variabilităţii genetice. Prin
înlăturarea mecanismelor genetice ce împiedică recombinarea
genelor din cromozomii speciilor înrudite s-au creat posibilităţi
multiple de a obţine noi combinaţii de gene.
Pentru încorporarea genelor valoroase de la diferite specii,
în organismele hibride s-au elaborat tehnici noi cum sunt:
• adiţia de cromozomi;
115
 • substituţia de cromozomi;
• transferul de cromozomi prin translocaţii;
• transferul de gene valoroase prin intermediul ADN
recombinat; etc.
De asemenea, au fost elaborate şi alte metode şi tehnici noi
dintre care cele mai importante sunt:
• cultura în vitro de celule şi ţesuturi vegetale;
• hibridarea somatică;
• androgeneza şi ginogeneza experimentală;
• cultura de embrioni imaturi; etc.
Cultura în vitro de celule şi ţesuturi vegetale
Culturile în vitro se referă la creşterea de ţesuturi sau a
celulelor vegetale pe medii sintetice, sterile sau a unor fragmente
vegetale (rădăcină, meristem frunze, embrion, endosperm, antere,
microspori, etc).
Fragmentul respectiv se numeşte inocul şi creşte, se
multiplică şi permite efectuarea de subculturi.
Metoda se bazează pe capacitatea celulelor de a regenera
plante normale. Crescute pe medii nutritive speciale, celulele
somatice se comportă ca un zigot (celulă ou), se divid continuu
formând ţesuturi diferite din care se reconstituie o plantă întreagă.
După cum arată Dorina Cachiţa-Cosma (1987), inoculul
constituie o unitate vie, independentă de locul de origine, care
deţine integral informaţia genetică preluată de la planta donatoare
precum şi toate funcţiile pe care le îndeplinesc ţesuturile la locul
de origine.
Un aspect important al culturii în vitro îl constituie mediul
aseptic de cultură. Compoziţia chimică a mediului este un element
de bază alături de perioada de iluminare, care dirijează
dezvoltarea explantelor. Aceste medii de cultură conţin substanţe
anorganice cât şi organice.
Excesul sau carenţa unui element provoacă modificări la
nivel morfologic sau metabolic.
Pe lângă substanţele chimice din mediul de cultură, foarte
important este ca pH-ul să fie reglat la valorile indicate de

116
metodica de lucru, fapt ce se realizează cu soluţii diluate (0,1N) de
HCL sau KOH.
Pentru ca explantul să se poată dezvolta, după reglarea pH-
ului se adaugă un agent gelifiant - agar agarul. Scopul unor astfel
de culturi este următorul:
• multiplicare clonală rapidă a unor elemente vegetale
valoroase, pornind de la meristeme, componente florale,
fragmente de inflorescenţe, boboci, etc.;
• obţinerea de material săditor nevirozat atunci când se
folosesc meristeme apicale;
• obţinerea de plante haploide prin folosirea anterelor sau a
polenului - androgeneză;
• culturi de celule în scopuri variate cum ar fi: producerea
de biomasă, selecţionarea de linii celulare rezistente la factori
stresanţi, etc.;
• culturi de protoplaşti în vederea obţinerii de hibrizi
somatici.
Fenomenul de înmulţire a plantelor prin culturi în vitro se
numeşte microînmulţire sau micropropagare.
Regenerarea plantelor in vitro se poate realiza prin
parcurgerea unui ciclu de cultură în două etape. În prima etapă are
loc creşterea calusului şi în a doua diferenţierea şi organogeneza.
Regenerarea plantelor poate avea loc prin organogeneză somatică
şi prin embriogeneză somatică. Prin ambele metode s-au obţinut
plante regenerate la un număr considerabil de specii.
Trebuie subliniat faptul că această tehnică este din ce în ce
mai folosită pe plan mondial, fiind o metodă modernă şi foarte
eficace. În prezent ea este practicată cu precădere la plantele
ornamentale, la specii floricole, pomi şi arbuşti fructiferi, căpşun,
etc.
Folosirea pe scară largă a noului sistem de înmulţire poate
fi explicat în primul rând prin aceea că numărul de descendenţi
obţinuţi de la o plantă este incomparabil mai mare decât în cazul
metodelor clasice. Astfel, la gerberă, o plantă poate da naştere la
30 - 40 descendenţi pe an prin metoda clasică iar prin cultura în
vitro la 200 000 descendenţi.
117
 Ca orice metodă, prezintă anumite dezavantaje, dintre care
cel mai important este diminuarea diversităţii genetice, datorită
utilizării unui număr mic de indivizi (soiuri). Acest lucru poate fi
înlăturat prin stocarea în bănci de gene a întregului genofond al
speciei în discuţie.
Hibridarea somatică
Hibridarea pe cale somatică, reprezintă o realizare
importantă a ingineriei genetice şi care oferă posibilităţi noi în
procesul de ameliorare a plantelor. Acest tip de hibridare se
bazează pe existenţa unor celule vegetale nude, lipsite de peretele
celular, ai căror nuclei fuzionează fără a fi nuclei gametici.
Aceste celule vegetale nude se numesc protoplaşti şi se
obţin din meristeme sau alte ţesuturi ale plantelor (mezofilul
frunzei) prin izolarea lor cu ajutorul unor enzime (pectinaza,
celulaza, etc.).
Datorită lipsei peretelui celular, protoplaştii de la diferite
specii pot fuziona între ei spontan sau cu ajutorul unor substanţe
chimice (polietilen glicolul-PEG, ionii de calciu în soluţii cu pH
ridicat, etc).
Acest lucru crează posibilitatea de a uni experimental două
organisme superioare, pe altă cale faţă de cea sexuată.
Protoplaştii hibrizi rezultaţi vor avea un număr de
cromozomi egal cu suma cromozomilor de la cei doi protoplaşti
iniţiali şi vor conţine un amestec al celor două citoplasme.
Primii hibrizi somatici între două specii diferite au fost
obţinuţi în anul 1972 de către cercetătorul american P.S. Carlson,
între două specii de tutun Nicotiana glauca (2n=24) şi Nicotiana
langsdorfii (2n=18).
Pentru selecţia hibrizilor somatici s-au elaborat sisteme de
selecţie bazate pe medii de cultură selective, care să permită
supravieţuirea celulelor fuzionate.
În ameliorarea plantelor se pot folosi atât amphidiploizii
rezultaţi din fuzionarea genomurilor celor două specii, cât şi
celulele hibride la care s-a realizat transferul unui mic segment
cromozomial pe care se găsesc anumite gene, cum sunt de pildă
cele ce determină rezistenţa la anumite boli.
118
 De exemplu, se urmăreşte realizarea de hibrizi somatici orz
x secară, pentru transferul rezistenţei la ger, de la secară la orz. La
cartof, se speră obţinerea de forme tetraploide, prin hibridarea
somatică a unor linii dihaploide.
Astfel, hibridarea somatică devine o alternativă la
hibridarea sexuată, oferind posibilitatea încrucişării unor specii
diferite îndepărtate filogenetic, care nu pot fi încrucişate pe cale
sexuată. Această cale neconvenţională va completa metodele
clasice de ameliorare a plantelor.
Au fost deja obţinute multe rezultate pe această cale,
încrucişând specii din genuri sau chiar familii diferite, rezultând
organisme noi, inexistente în natură. De exemplu, hibridul Pomato
- rezultat din încrucişarea dintre cartof (Solanum tuberosum) şi
tomate (Lycopersicum esculentum), unele linii celulare hibride
între speciile Vicia faba x Petunia hybrida, Petunia hybrida x
Atropa belladona, Arabidopsis thaliana (2n=40) x Brassica
campestris (2n=20).
Hibrizii parasexuali prezintă o mare instabilitate genetică,
de cele mai multe ori cromozomii uneia dintre specii fiind
eliminaţi treptat. Actual sunt folosiţi mai mult în scop ştiinţific dar
se speră în realizarea unor hibrizi stabili care să întrunească o serie
de caractere valoroase.
Pentru ameliorarea plantelor şi animalelor, utilizarea
metodei hibridării somatice, reprezintă o realizare de o
inestimabilă valoare teoretică şi practică.
Androgeneza şi ginogeneza experimentală
S-a observat că la plante apar în mod spontan, din
oosferele nefecundate, plante haploide ce conţin în celulele
somatice un număr de cromozomi egal cu cel din gameţi. La
aceste plante toate genele se exteriorizează, deci genotipul este
identic cu fenotipul.
Primele încercări de a obţine plante pe cale experimentală
au folosit oosferele, dar tehnica s-a dovedit greoaie şi atunci s-a
făcut apel la antere sau grăunciori de polen. Primele rezultate au
fost obţinute încă din 1963 de către Yamada şi colaboratorii săi,
pornind de la antere de Tradescentia. Ulterior au fost elaborate
119
tehnicile de obţinere de plante haploide prin cultura anterelor la
peste 150 specii. Totuşi, nu la toate speciile s-au putut obţine
forme haploide şi chiar în cadrul aceleaşi specii există diferenţe
mari între soiuri (Mattingly şi Collins, 1975).
Haploizii obţinuţi experimental prezintă importanţă în
procesul de ameliorare a plantelor. Astfel, la formele
monohaploide se exteriorizează toate genele şi în consecinţă orice
mutaţie poate fi imediat detectată. Dacă aceasta este valoroasă,
prin dublarea numărului de cromozomi se obţine o plantă diploidă
homozigotă, posesoare a mutaţiei respective.
Folosirea haploidiei scurtează timpul de obţinere a unor
forme total homozigote, putându-le obţine într-o singură
generaţie, ceea ce pe cale clasică la plantele alogame se realizează
în 7-9 generaţii. Utilizarea unor astfel de părinţi la hibridare,
determină apariţia într-o măsură mai mare a fenomenului
heterozis, întrucât prin consangvinizare nu se poate ajunge la o
homozigoţie absolută.
În ultimul timp haploizii androgenetici şi ginogenetici sunt
tot mai utilizaţi în ameliorarea unor plante importante, ca urmare a
faptului că au fost puse la punct tehnici eficiente de obţinere a
haploizilor şi dihaploizilor.
La plantele autogame (grâu, orz, leguminoase pentru
boabe) prin haploizi şi apoi dihaploidizare se obţin forme mai
rezistente la unele boli, forme la care unele caractere de interes
major (capacitate de înfrăţire, număr de seminţe în spic), sunt
superioare formelor din care provin. De asemenea, se poate
adăuga faptul că dihaploizii prezintă o puritate genetică mult mai
mare, fenomen foarte important în procesul producerii de
sămânţă.
Cultura in vitro de embrioni imaturi
În cazul multor încrucişări sexuate între specii diferite,
datorită lipsei de omologie a cromozomilor şi a incompatibilităţii
genetice chiar dacă încrucişarea reuşeşte se obţin embrioni care
supravieţuiesc o perioadă scurtă de timp sau seminţele obţinute au
o capacitate de germinare foarte redusă. La sâmburoasele cu
maturare timpurie (cireş, prun, piersic), apar fenomene de
120
resorbţie a substanţelor de rezervă din embrion, acesta
nemaiavând capacitate germinativă.
Aceşti embrioni pot fi prelevaţi la începutul maturării în
pârgă fructelor şi întăririi endocarpului, apoi trecuţi pe medii
artificiale de cultură, după care prin repicări succesive se obţin
plante hibride întregi.
Această tehnică a fost utilizată cu succes la pomii
fructiferi, mai ales la obţinerea soiurilor timpurii de piersic şi
nectarine, obţinându-se soiuri valoroase. Plantele astfel obţinute
au fructificat în al doilea an (Botu,I.,1994).
Pentru obţinerea de genotipuri hibride triplu haploide se
poate face cultura in vitro de celule din endosperm. Endospermul
este un ţesut specific care nu participă direct la fecundare şi care
la majoritatea angiospermelor este triploid, rezultând din fuziunea
a trei nuclei haploizi.
Plantele triploide nu au seminţe şi sunt în multe cazuri de
calitate superioară (ex. pepenele verde, bananierul, etc). Sporirea
garniturii haploide de cromozomi faţă de starea normală,
determină creşterea volumului unor organe şi o mai bună sinteză a
metaboliţilor primari şi secundari.
Clonarea şi regenerarea plantelor triploide in vitro asigură
multiplicarea rapidă a acestora şi stabilitatea genetică a noilor
genotipuri trihaploide.
Datele prezentate succint în acest capitol, demonstrează
posibilităţile imense ale ingineriei genetice de a revoluţiona
procesul de ameliorare a plantelor, prin posibilităţile pe care le
oferă de a construi plante noi, cu o arhitectură nouă, cu calităţi
implicit superioare celor existente la ora actuală.

121
 VI. METODE ŞI TEHNICI DE EXAMINARE
A MATERIALULUI BIOLOGIC
SUPUS PROCESULUI DE AMELIORARE
6.1. Importanţa examinării caracterelor şi însuşirilor
Orice proces de ameliorare debutează cu studiul
materialului biologic existent şi pe baza datelor înregistrate, se
reţin formele de plante cu un număr cât mai mare de însuşiri
valoroase.
Pentru a cunoaşte valoarea materialului biologic şi a
elitelor extrase, se examinează rezistenţa la factorii nefavorabili de
mediu - ger, secetă, boli, dăunători, se examinează perioada de
vegetaţie, reacţia la îngrăşămintele chimice şi irigaţii, rezistenţa la
cădere şi scuturare, capacitatea de producţie şi calitatea producţiei.
Cunoaşterea caracterelor şi însuşirilor materialului nou
creat cât şi a materialului în curs de ameliorare este o condiţie
esenţială a procesului de ameliorare.
Reamintim că prin caractere se înţeleg organe sau alte părţi
vizibile ale plantelor. Ele se grupează în caractere cantitative -
cele care se pot dimensiona prin numărare, cântărire, măsurare
(înălţimea plantelor, lungimea spicelor, a ştiuleţilor, nr. de fraţi
fertili, producţia unei plante, etc), şi caractere calitative – cele care
pot fi observate, dar nu se pot măsura, ci doar se apreciază
(culoarea florilor, a spicului, a seminţelor, consistenţa fructelor şi
seminţelor, etc).
Prin însuşiri se înţeleg particularităţile fiziologice,
biochimice şi tehnologice ale plantelor, care se apreciază prin
calificative.
Examinarea materialului biologic se desfăşoară pe toată
durata procesului de ameliorare, începând de la plantele elită şi
până la obţinerea noului soi sau hibrid şi introducerea sa în
producţie.
Prin examinarea materialului se înţelege determinarea
tuturor caracterelor şi însuşirilor pe care le întruneşte un soi sau
hibrid. Acest lucru se realizează atât în condiţii de câmp cât şi în
condiţii de laborator.
122
 Metodele de câmp ajută la cunoaşterea rezistenţei plantelor
la acţiunea factorilor climatici şi biotici, a gradului de călire şi
capacitatea de refacere a organelor lezate.
Durata lungă a experimentării constituie un inconvenient
al metodelor de câmp. Cercetările în câmp se execută în condiţii
normale, în anii când se manifestă factorul a cărei acţiune se
examinează (ger, secetă, atac de boli sau dăunători).
În anii când nu se manifestă aceşti factori se poate provoca
apariţia lor prin diferite metode (îndepărtarea zăpezii, infecţia
artificială, etc).
Totuşi nu se poate stabili în mod cert acţiunea distructivă a
factorului principal din cauza acţiunii simultane şi succesive a
celorlalţi factori.
Metodele de laborator furnizează informaţii orientative
care întregesc rezultatele din câmp. Se utilizează în mod special
pentru examinarea compoziţiei chimice, a însuşirilor de calitate şi
tehnologice.
Cercetările în laborator folosesc metode directe şi
indirecte.
În cazul metodelor directe, materialul este supus acţiunii
unor factori dirijaţi de cercetător în instalaţii speciale (sere,
camere frigorifice, etc).
În cazul metodelor indirecte, se apreciază gradul de
corelaţie al însuşirii cu anumiţi indici morfologici, fiziologici şi
biochimici.
Metodele folosite pentru examinarea materialului de
ameliorare variază în funcţie de biologia plantelor, de etapele
procesului de ameliorare şi de obiectivele urmărite.
Pentru fiecare obiectiv de ameliorare există metode de
examinare adecvate. Descrierea acestor metode în parte constituie
obiectul lucrărilor practice. În continuare, sunt prezentate
principiile biologice care stau la baza metodelor de examinare,
legate de principalele obiective ale ameliorării plantelor.

123
 6.2. Examinarea capacităţii de producţie în procesul de
ameliorare
Prin capacitatea de producţie a unui soi sau hibrid, se
înţeleg, acele însuşiri care asigură obţinerea celei mai mari
producţii la unitatea de suprafaţă şi care se obţine în condiţii cât
mai economice.
Randamentul oricărei culturi vegatale agricole, este dat de
cantitatea sau producţia de boabe, fructe sau masă vegetativă, la
unitatea de suprafaţă.
Capacitatea de producţie este o însuşire complexă, care
depinde în mare măsură de totalitatea însuşirilor biologice şi
fiziologice ale plantelor, fiind astfel un corolar al tuturor acestor
însuşiri.
Capacitatea de producţie este condiţionată de un complex
de factori, având un determinism poligenic, dar este influenţată de
condiţiile de dezvoltare ale plantelor şi tehnologia de cultură
aplicată. Din punct de vedere genetic este determinată de mai
multe gene cu efect cantitativ şi aditiv.
Ca însuşire de soi, capacitatea de producţie este dată de
interacţiunea dintre genotipul plantei şi condiţiile de dezvoltare. În
aceleaşi condiţii de dezvoltare, producţia este diferită fiind
determinată de genotipul soiului.
La examinarea capacităţii de producţie se poate aprecia
atât producţia biologică, care constă în recolta totală obţinută la
unitatea de suprafaţă, cât şi producţia agricolă, care se compune
din produsul util.
Metodele folosite pentru examinarea capacităţii de
producţie depind de numărul indivizilor supuşi analizei.
În primele verigi ale procesului de ameliorare, la plantele
elită sau în câmpul de selecţie, unde numărul de plante disponibile
este mic, examinarea capacităţii de producţie se face prin metode
indirecte, bazate pe analiza elementelor de producţie.
Componentele producţiei diferă de la o specie la alta, în
funcţie de particularităţile speciei respective şi sunt caractere de
soi.

124
 Fiecare element al producţiei acţionează separat asupra
producţiei totale şi se transmite independent la descendenţi.
De exemplu, la cerealele păioase capacitatea de producţie
este determinată de următoarele elemente :
- numărul de fraţi fertili la o plantă;
- numărul de spiculeţe fertile în spic;
- numărul de boabe în spic;
- greutatea boabelor din spic şi de pe o plantă;
- masa a 1000 de boabe;
Pentru aprecierea completă a capacităţii de producţie se ia
în considerare şi desimea culturii, adică numărul de indivizi fertili
pe unitatea de suprafaţă.
Dacă un soi sau hibrid întruneşte la un loc, un număr mare
de componente ale producţiei, inclusiv densitatea pe unitatea de
suprafaţă, acesta va prezenta o mare capacitate biologică de
producţie. Pe baza acestor elemente se face reţinerea materialului
biologic în procesul de ameliorare.
În verigile mai avansate ale procesului de ameliorare, când
dispunem de un număr mai mare de plante şi deci o cantitate mai
mare de seminţe, examinarea capacităţii de producţie se face prin
metode directe. În acest caz, aprecierea se face pe baza producţiei
obţinute la unitatea de suprafaţă, prin cântărirea acesteia.
Metoda de examinare folosită este aceea a culturilor
comparative. Acestea se organizează numai în locuri de testare
avizate, în condiţii de tehnică experimentală cum sunt :
- culturi comparative de orientare – în staţiuni de cercetare;
- culturi comparative de concurs – în staţiunile de cercetare;
- culturi comparative de concurs în reţeaua de Centre pentru
Testarea Soiurilor (C.T.S.) ale Institutului de Stat pentru
Testarea şi Înregistrarea Soiurilor (I.S.T.Î.S.).
Examinarea capacităţii de producţie a materialului biologic
în curs de ameliorare, se face obligatoriu în condiţii de mediu
diferite, pentru ca rezultatele să fie cât mai concludente.
Pentru a fi reţinut un material în procesul de ameliorare,
trebuie ca producţia sa, să fie mai mare decât producţia martorului
utilizat cu cel puţin 10 %. Cea mai justă caracterizare a capacităţii
125
de producţie a unui material, se realizează prin calcularea sporului
de producţie faţă de producţia medie a tuturor variantelor (linii,
soiuri, hibrizi) din cultura comparativă.
Liniile sau familiile cu producţii egale cu martorul, se reţin
numai dacă prezintă alte însuşiri valoroase, faţă de celelalte linii.
Ele servesc în continuare ca surse de gene pentru ameliorare.
Deşi capacitatea de producţie este o însuşire fundamentală,
totuşi, eliminarea sau reţinerea celor mai valoroase linii sau
familii, se face pe baza complexului de caractere şi însuşiri
valoroase ce caracterizează noul genotip.
6.3. Examinarea calităţii producţiei în procesul de ameliorare
Calitatea producţiei este o însuşire complexă determinată
de un ansamblu de caractere morfologice, fiziologice, biochimice
şi tehnologice, cu determinism monofactorial sau plurifactorial.
Este însuşirea care determină răspândirea în cultură a unui
soi sau hibrid.
Însuşirea de calitate este determinată genetic, dar în acelaşi
timp este mult influenţată de condiţiile de cultură, de climă şi sol.
De exemplu, în zonele de stepă cu precipitaţii mai puţine
în timpul dezvoltării plantelor, calitatea producţiei obţinute este
superioară celei obţinute în condiţii climatice cu multe precipitaţii.
În acest fel se explică faptul că grânele obţinute în Ukraina,
România, Ungaria, sunt de calitate foarte bună, în timp ce grânele
obţinute în ţările Europei Occidentale, unde precipitaţiile sunt mai
bogate, se caracterizează prin calitate mai slabă.
Calitatea este apreciată de obicei, prin valoarea nutritivă a
fructelor, frunzelor, rădăcinilor, seminţelor, etc., determinată de
conţinutul în substanţe utile şi raportul dintre acestea, precum şi
însuşirile organoleptice (culoare, miros, gust, etc).
Elementele care definesc calitatea unui soi sunt diferite în
funcţie de specie şi de modul de folosire a producţiei.
Dintre caracterele şi însuşirile care determină calitatea la
marea majoritate a plantelor, pot fi amintite următoarele :
- caractere morfologice – mărimea, forma, culoarea şi
uniformitatea fructelor sau seminţelor, etc;

126
- caractere fiziologice – rezistenţa fructelor la crăpare, la
transport, la păstrare, energia germinativă a seminţelor, etc;
- caractere biochimice – conţinutul în proteine, grăsimi,
zaharuri, acizi organici, vitamine, săruri minerale, etc;
- caractere tehnologice – capacitatea şi durata de fierbere a
boabelor sau păstăilor, însuşirile culinare, procentul de coji,
însuşirile de prelucrare industrială, etc.
De exemplu la grâul comun elementele calităţii sunt:
MMB, sticlozitatea bobului, aspectul exterior, uniformitatea
boabelor, conţinutul procentual în proteine, cantitatea şi calitatea
glutenului, însuşirile de panificaţie ale făinii, etc.
La leguminoase pentru boabe: procentul de substanţe
proteice, natura proteinelor componente, bogăţia în aminoacizi
esenţiali, procentul de grăsimi, de coji, capacitatea de fierbere, etc.
La cartof: conţinutul şi calitatea amidonului, calităţile
culinare ale tuberculilor – coaja subţire, ochi mici, formă regulată,
conţinut redus de solanină.
La porumb: masa a 1000 de boabe, procentul de substanţe
proteice şi structura acestora (reducerea conţinutului de zeină şi
creşterea conţinutului de lizină şi triptofan), procentul de amidon
şi de grăsimi.
La floarea soarelui: masa a 1000 de seminţe, procentul de
ulei în seminţe şi în miez, procentul de coji, calitatea uleiului.
În funcţie de criteriile de apreciere a calităţii la diferite
specii de plante cultivate, în examinarea materialului biologic se
folosesc metode foarte variate.
Metodele de examinare a calităţii sunt complexe, fiind
necesare o serie de analize şi determinări de laborator.
Pentru examinarea calităţii trebuie ca metodele elaborate
să fie uşor de aplicat şi rapide, pentru a aprecia un număr mare de
soiuri, linii, hibrizi, etc., şi să nu necesite cantităţi mari de
material, pentru a putea fi aplicate şi în primele verigi ale
procesului de ameliorare, atunci când numărul de soiuri, linii este
mare iar cantitatea de sămânţă mică.

127
6.4. Examinarea rezistenţei la factorii nefavorabili de mediu
Prin rezistenţă se înţelege capacitatea plantelor de a
reacţiona la acţiunea agenţilor nefavorabili dintr-o zonă geografică
şi de a-şi continua procesele vitale în mod normal. Rezistenţa
ereditară este determinată genetic şi poate fi de două feluri :
- rezistenţă aparentă – se datoreşte lipsei de simultaneitate
între producerea factorului nefavorabil şi faza critică de
vegetaţie a plantei. Astfel, soiurile precoce de grâu evită
seceta de vară şi şiştăvirea boabelor;
- rezistenţa reală – este caracteristică soiurilor care nu
manifestă sensibilitate la acţiunea factorilor nefavorabili,
chiar dacă aceştia acţionează în faza critică de dezvoltare a
plantei.
Acest tip de rezistenţă este determinat de prezenţa în
genotipul plantei a unor gene ce conferă rezistenţă şi prezintă
importanţă deosebită pentru ameliorarea plantelor.
Asupra plantelor cultivate acţionează mai mulţi factori
nefavorabili, dintre care cei mai periculoşi vor fi examinaţi în
continuare.
Examinarea rezistenţei la temperaturi scăzute şi iernare
Rezistenţa plantelor la temperaturi scăzute este un obiectiv
urmărit la plantele care se seamănă primăvara timpuriu, iar
rezistenţa la iernare şi ger se urmăreşte la plantele anuale care se
seamănă toamna precum şi la cele multianuale. La acestea din
urmă, este un obiectiv foarte important de care depinde realizarea
celorlalte obiective.
Rezistenţa la iernare a culturilor de toamnă depinde de doi
factori principali şi anume :
- condiţiile climatice din toamnă până în primăvară;
- rezistenţa biologică sau valoarea ereditară a soiului
respectiv.
Dintre factorii climatici care produc pagube mari, gerul şi
temperaturile scăzute, reprezintă un grup aparte, mai ales în
zonele mai reci, dar şi în celelalte zone. În aceste zone factorul
limitativ al producţiei îl reprezintă rezistenţa la iernare şi la
temperaturile scăzute din timpul vegetaţiei.
128
 În timpul iernii, asupra plantelor acţionează o serie de
factori nefavorabili, care pot fiecare în parte să provoace pierderea
sau vătămarea unui procent mai mare sau mai mic de plante.
Nu trebuie să se confunde rezistenţa la iernare cu
rezistenţa la ger. Rezistenţa la iernare este o însuşire complexă,
prin care se înţelege rezistenţa plantelor la totalitatea factorilor
nefavorabili ce acţionează asupra plantelor în timpul iernii, în
timp ce prin rezistenţa la ger se înţelege numai rezistenţa plantelor
faţă de acţiunea vătămătoare a unui singur factor - gerul.
În timpul iernii acţionează mai mulţi factori nefavorabili
dintre care pot fi amintiţi: gerurile aspre, crusta de gheaţă,
asfixierea sub zăpadă, seceta de iarnă, dezrădăcinarea (descălţarea
plantelor), etc.
Metodele de examinare a rezistenţei la iernare se bazează
pe diferite procedee în câmp şi laborator, pentru evidenţierea
diferenţelor existente între indivizi. În acest sens, se clasifică în
două categorii : metode directe şi metode indirecte.
A . Metodele directe – constau în examinarea plantelor
după acţiunea condiţiilor nefavorabile. Se împart în :
a) – metode de câmp;
b) – metode combinate de câmp şi laborator;
c) – metode de laborator;
a) Metodele directe în câmp – constau în semănatul
materialului biologic ce urmează a fi examinat în câmp, în condiţii
normale. Metodele de câmp permit aprecierea integrală a tuturor
factorilor care acţionează în perioadele cu temperaturi scăzute. Pot
fi folosite mai multe metode :
- metoda aprecierii vizuale a semănăturilor la ieşirea din
iarnă;
- metoda numărării plantelor la ieşirea din iarnă;
- aprecierea rezistenţei la iernat după portul plantei;
- metoda aprecierii intensităţii degerării ramurilor şi
mugurilor la pomii fructiferi;
- semănatul materialului în zone cu ierni aspre.
b) Metodele directe de câmp şi laborator – constau în
expunerea plantelor crescute în condiţii naturale, acţiunii directe a
129
temperaturilor scăzute, create în mod artificial. Dintre acestea
cele mai utilizate sunt :
- metoda monoliţilor;
- metoda lădiţelor;
c) Metodele directe de laborator – constau în expunerea
plantelor obţinute în condiţii de laborator, la acţiunea
temperaturilor scăzute create tot în mod artificial în instalaţii
speciale cum ar fi : camerele frigorifice, frigidere mobile, fitotron,
etc.
Se bazează pe stabilirea rezistenţei la ger folosind aceleaşi
metode enumerate anterior.
B . Metodele indirecte
Majoritatea sunt metode de laborator şi se bazează pe
existenţa unor corelaţii între rezistenţa la iernare şi anumite
însuşiri morfologice, biochimice sau fiziologice ale plantei.
Principalele corelaţii dintre rezistenţa la iernare şi alte caractere
sunt :
- morfologice – forma tufei – forma culcată este mai
rezistentă decât forma erectă sau semierectă;
- adâncimea mare a nodului de înfrăţire;
- fiziologice – conţinutul de apă legată fiziologic;
- concentraţia sucului celular;
- presiunea osmotică a sucului celular;
- biochimice – conţinutul de zaharuri solubile;
- conţinutul de substanţă uscată;
- conţinutul de acid ascorbic;
Dintre metodele indirecte, în practica ameliorării se
folosesc mai des următoarele :
- metoda determinării cantităţii de zaharuri solubile din
plante;
S-a constatat existenţa unei corelaţii pozitive între acest
caracter şi rezistenţa la iernare.
- determinarea conţinutului de substanţă uscată a sucului
celular;
De asemenea există o corelaţie pozitivă între rezistenţa la
iernare şi conţinutul de substanţă uscată şi a sucului celular.
130
- determinarea conţinutului total de apă din plante; Acesta se
află în corelaţie negativă cu rezistenţa la iernare.
- determinarea conţinutului de apă legată fiziologic – care este
corelată pozitiv cu rezistenţa la ger;
- determinarea vâscozităţii sucului celular.
În vederea aprecierii cât mai complete a rezistenţei la
iernare, trebuie să se folosească un număr cât mai mare dintre
metodele amintite, atât directe cât şi indirecte.
Prin însumarea unui număr cât mai mare de indici obţinuţi
prin aceste metode, se pot identifica indivizii rezistenţi la iernare,
ce pot fi utilizaţi fie ca genitori pentru procesul de ameliorare, fie
pentru a fi promovaţi în cultură în zonele mai reci.

Examinarea rezistenţei materialului biologic la secetă

Prin rezistenţă la secetă se înţelege capacitatea unui soi de
a da producţii mari şi de calitate, atât în anii normali cât şi în anii
secetoşi. Rezistenţa la secetă se urmăreşte a se imprima la toate
culturile agricole. Toate speciile şi soiurile au o aşa numită
“perioadă critică “, în care sunt sensibile la secetă.
Gradul de rezistenţă la secetă a unui soi variază în funcţie
de condiţiile climatice şi de natura ereditară a soiului.
Este o însuşire complexă, cu determinism poligenic, fiind
condiţionată şi de o serie de caractere anatomice şi de însuşiri
biochimice şi fiziologice.
Rezistenţa la secetă este corelată cu ritmul de dezvoltare a
plantelor. Unele soiuri sunt mai sensibile în primele faze de
dezvoltare, iar altele spre sfîrşitul perioadei de vegetaţie. În
general seceta este determinată de cantitatea anuală de precipitaţii,
de modul de repartizare a lor în cursul anului, de evaporaţia apei
din sol şi de nevoile de apă ale plantelor.
Sunt considerate regiuni secetoase acele zone în care nu
cad mai mult de 250- 400 mm precipitaţii anual .
Seceta se poate manifesta sub două forme :
a) seceta atmosferică – determinată de temperaturi
ridicate, insolaţie puternică şi umiditate relativă a aerului sub 18-
20%.
131
 Aceste condiţii provoacă o intensificare a transpiraţiei
plantelor care duce la crearea unui dezechilibru, între puterea de
absorbţie a apei din sol de către plante şi intensitatea transpiraţiei.
Ca urmare, plantele se ofilesc şi suferă de secetă, deşi în sol există
încă rezerve suficiente de apă.
Efectele sunt mai mari atunci când temperaturile cresc şi
creşte gradul de uscăciune al aerului şi viteza vântului.
b) seceta solului – este mai frecventă în timpul verii şi
apare atunci când rezerva de apă din sol se reduce treptat. În
aceste condiţii, plantele nu mai pot fi aprovizionate cu apă, se
ofilesc, stagnează creşterea lor şi dacă se prelungeşte plantele mor.
Atunci când se asociază cele două tipuri de secetă, efectul
dăunător asupra plantelor este mult mai mare.
Sunt mai afectate plantele cu foliaj bogat şi mai puţin cele
cu frunze înguste.
Rezistenţa la secetă a plantelor, constă în capacitatea
ţesuturilor de a suporta o deshidratare mai profundă, în felul
acesta plantele având posibilitatea să continue asimilaţia chiar şi
în perioadele de secetă pronunţată. De asemenea, rezistenţa la
secetă mai este determinată de ritmul de dezvoltare şi
metabolismul plantelor.
Între soiuri, apar diferenţe în unele perioade critice de
creştere.
Rezistenţa la secetă este favorizată şi de o serie de
caractere xeromorfe, cum sunt : grosimea cuticulei, mărimea şi
desimea stomatelor, densitatea fasciculelor libero-lemnoase,
presiunea osmotică a sucului celular şi concentraţia acestuia.
S-a constatat că există o corelaţie strânsă între rezistenţa la
secetă şi rezistenţa la ger, ambele fiind condiţionate de un
complex de însuşiri fiziologice şi caractere anatomo-morfologice.
Deci, un însemnat număr de caractere morfologice şi
însuşiri fiziologice influenţează atât rezistenţa la ger cât şi
rezistenţa la secetă. Acest aspect prezintă o importanţă deosebită
pentru ameliorarea plantelor şi uşurează lucrările de ameliorare,
soiurile rezistente la ger, fiind de cele mai multe ori şi rezistente la
secetă.
132
 În mod indirect, efectele negative ale secetei de vară, pot fi
evitate prin crearea unor soiuri precoce, cu sistem radicular bogat
şi profund dezvoltat. Aceste soiuri ajung mai repede la maturitate
şi evită perioadele de secetă şi de arşiţă. De asemenea, şi între
aceste soiuri pot exista diferenţe în privinţa rezistenţei la secetă.
Examinarea rezistenţei la secetă a plantelor se face în
condiţii de câmp şi de laborator prin metode directe şi metode
indirecte.
Dintre metodele de câmp pot fi amintite :
- metoda aprecierii vizuale;
- metoda numărării frunzelor căzute;
- metoda studierii sistemului radicular;
Dintre metodele de laborator cele mai folosite sunt :
- metoda ofilirii;
- determinarea rezistenţei la seceta atmosferică cu
ajutorul curenţilor de aer uscat şi fierbinte;
Metodele indirecte se bazează pe corelaţiile care există
între rezistenţa la secetă şi anumite însuşiri morfologice,
fiziologice sau biochimice ale plantelor. Din această categorie de
metode, cele mai utilizate sunt următoarele :
- determinarea conţinutului în substanţă uscată;
- determinarea concentraţiei sucului celular;
- determinarea presiunii osmotice a sucului celular;
- determinarea caracterelor anatomo-morfologice ce
imprimă caracterul xenomorf al plantelor şi anume :
grosimea cuticulei, mărimea şi desimea stomatelor.
În funcţie de rezultatele examinării, printr-un număr cât
mai mare de metode directe şi indirecte, se stabilesc soiurile cu
rezistenţa cea mai ridicată la secetă, care vor fi promovate în
producţie sau vor fi folosite ca surse de gene pentru acest caracter.

6.5. Examinarea rezistenţei materialului la boli şi

dăunători
Plantele agricole sunt atacate de numeroase boli şi
dăunători care pot diminua producţia obţinută cu 20-35 %, iar în

133
unii ani pierderile pot fi şi mai mari, mergând până la
compromiterea culturilor.
Pagubele produse de boli şi dăunători pot fi diminuate prin
prevenirea şi combaterea acestora, pe mai multe căi :
- prin măsuri agrotehnice menite să prevină atacul cum ar fi:
respectarea asolamentului şi a unei rotaţii corespunzătoare,
combaterea buruienilor, înlăturarea excesului de apă,
semănatul la epoca optimă, evitarea fertilizării excesive cu
azot;
- pe cale chimică – prin utilizarea fungicidelor şi
insecticidelor, efectuând tratamente la seminţe şi în
vegetaţie;
- pe cale genetică – prin crearea de soiuri şi hibrizi rezistenţi
la boli şi dăunători.
Această ultimă cale este cea mai sigură şi mai economică,
mai ales ţinând seama de faptul că unele boli sau dăunători nu pot
fi combătuţi pe cale chimică şi folosirea excesivă a pesticidelor
are efecte negative asupra mediului.
Pentru a obţine soiuri rezistente, trebuie să se cunoască
foarte bine factorii ereditari care determină rezistenţa sau
imunitatea la agentul patogen, biologia acestuia precum şi relaţiile
dintre agenţii patogeni şi plantele de cultură.
Rezisteţa plantelor la boli
Prin rezistenţa la boli a plantelor, se înţelege acea
capacitate a lor de a-şi continua activitatea vitală, fără a prezenta
tulburări fiziologice sau modificări morfologice.
Gradul de rezistenţă la boli a unui soi este determinat de
totalitatea mijloacelor de care dispun plantele pentru a se opune
agresiunii agentului patogen. Plantele care nu pot fi atacate de boli
sunt considerate plante rezistente şi ele nu prezintă modificări
morfologice sau fiziologice.
Rezistenţa plantelor la boli se manifestă sub mai multe
forme şi anume :
- imunitate – este o formă de rezistenţă totală a plantelor faţă
de infecţia naturală sau artificială, produsă de un anumit
agent patogen.
134
- toleranţă – situaţia în care deşi plantele sunt atacate, dau
producţii normale.
Rezistenţa la boli poate fi de două feluri şi anume :
a) – rezistenţă naturală –care se datorează anumitor
mijloace sau elemente existente în plante, prin care aceasta se
opune înainte sau imediat după pătrunderea agentului patogen.
b) – rezistenţă câştigată sau dobândită – pe care plantele o
capătă în urma pătrunderii în organismul său a agentului patogen
sau prin introducerea de anticorpi preparaţi special prin vaccinare
sau serumizare. În practică, metoda folosirii vaccinurilor şi
serurilor la plante nu se foloseşte încă, fiind foarte costisitoare.
Rezistenţa naturală a plantelor faţă de atacul bolilor este
influenţată de două categorii de factori:
1) factorii interni – care sunt determinaţi de însuşiri de
natură genetică, cum sunt prezenţa genelor de rezistenţă.
De asemenea, mai există şi unele însuşiri morfologice sau
fiziologice care împiedică pătrunderea agentului patogen.
2) factorii externi – sunt reprezentaţi de : factorii climatici
(temperatură, umiditate, lumină), edafici (reacţia solului,
substanţele fertilizante din sol), biotici (biologia plantelor gazdă şi
a agentului patogen).
Agentul patogen poate prezenta mai multe biotipuri, care
nu se deosebesc între ele, din punct de vedere morfologic, ci
numai prin virulenţa şi agresivitatea cu care ele atacă planta de
cultură. Aceste biotipuri poartă numele de rase fiziologice.
Existenţa raselor fiziologice îngreunează foarte mult
activitatea de creare a soiurilor şi hibrizilor rezistenţi la boli.
Numărul raselor fiziologice variază foarte mult de la o
boală la alta. Astfel, numai la bolile grâului se întâlnesc
următoarele rase :
- la rugina brună – peste 228 rase fiziologice (la noi 24 rase);
- la rugina neagră – peste 300 rase fiziologice;
- la rugina galbenă – peste 50 rase fiziologice;
- la mălură – peste 20 rase fiziologice;
- la făinare – peste 50 rase fiziologice;
- la tăciunele zburător – circa 20 rase fiziologice, etc.
135
 Numărul raselor fiziologice este în continuă creştere, odată
cu obţinerea de noi soiuri rezistente, apar şi noi rase fiziologice,
specializate pe aceste soiuri, şi care de regulă sunt mai virulente.
Unele rase fiziologice au un areal de răspândire foarte mare,
cuprinzând aproape toate regiunile de cultură ale plantei
respective, în timp ce altele se găsesc localizate numai în anumite
zone sau microzone.
Rezistenţa plantelor la boli este o însuşire de natură
ereditară. Din punct de vedere genetic este determinată
monogenic, dacă ne referim la rasele fiziologice sau poligenic,
dacă ne referim în ansamblu la o anumită boală.
Genele însuşirii de rezistenţă la boli, se manifestă foarte
diferit în generaţiile hibride, transmiţându-se dominant, recesiv
sau intermediar. Majoritatea factorilor de rezistenţă la boli, se
combină independent cu factorii ereditari ai altor caracteristici
utile, fapt ce uşurează procesul de ameliorare.
Pentru eliminarea materialului necorespunzător,
examinarea rezistenţei la boli trebuie să se facă în toate verigile
procesului de ameliorare.
Examinarea se face direct în câmp în condiţii de infecţii
naturale. În anii când nu se manifestă acţiunea bolilor, este
necesar să se facă examinarea rezistenţei la boli în condiţii de
infecţie artificială. Genotipurile rezistente nu pot fi identificate
decât în prezenţa agentului patogen. Modul de apreciere a
rezistenţei la boli a plantelor, este diferit în funcţie de boala
urmărită şi specia de cultură cercetată.
Criteriile de apreciere sunt următoarele :
- procentul plantelor atacate sau distruse;
- volumul distrugerilor provocate pe plantă;
- viteza de răspândire a bolii;
- intensitatea de răspândire a bolii;
- scăderea producţiei;
Pentru o apreciere cât mai justă trebuie să se folosească
simultan mai multe din aceste criterii.
Examinarea rezistenţei la boli în câmpul de ameliorare se
face diferit în funcţie de veriga de ameliorare, constând în
136
examinarea unei singure plante, în cazul alegerii elitelor, sau a
mai multor plante în cazul descendenţelor plantelor elită.
De regulă se cercetează un număr de 30 – 40 de plante
pentru bolile foliare, 100 – 150 plante pentru bolile seminale sau
de sol, 150 - 200 plante pentru bolile care atacă florile.
Exprimarea valorică a rezultatelor examinării materialului
se poate face pe baza producţiei obţinute sau a procentului de
plante atacate. Atunci când se folosesc şi alte criterii de apreciere,
este necesar să se utilizeze sisteme de notare adecvate.
Pentru aprecierea rezistenţei la boli, ca şi pentru rezistenţa
la dăunători, secetă, ger, etc., s-a adoptat şi în ţara noastră sistemul
de notare practicat de FAO, cu note de la 1 la 9, nota 1 însemnând
foarte rezistent, iar nota 9 foarte sensibil. La aprecierea rezistenţei
finale se iau în considerare trei indicatori cu aplicabilitate generală
şi anume :
1) Frecvenţa atacului – (F%) - reprezintă valoarea relativă
a numărului de plante sau organe atacate (n), faţă de numărul total
de plante sau organe cercetate (N).
Valoarea frecvenţei se obţine prin observaţii directe asupra
plantelor sau organelor, pentru fiecare boală în parte.

n  100
F% 
N
2) Intensitatea atacului (I%) - reprezintă gradul în care
este atacat un organ sau o plantă sau altfel spus raportul dintre
gradul de acoperire a organelor atacate de agentul patogen şi
numărul total de cazuri de atac.
i f
I% 
n
i – procentul în care organul este atacat (frunză,
tulpină, etc.);
f – numărul de cazuri de atac la fiecare procent
(frecvenţa notei);
n – numărul total de organe atacate observate.

137
 Intensitatea atacului este notată procentual în momentul
atacului maxim. Procentele reprezintă suprafaţa de frunză
acoperită cu sporii agentului patogen.
3) Gradul de atac (G.A.) sau gradul de dăunare (G.D.) –
reprezintă gradul de îmbolnăvire al plantelor, raportat la toate
plantele cercetate şi exprimă în general starea culturii :
F% I%
G. A. 
100
Metodele de examinare a rezistenţei la boli se clasifică în
trei categorii :
- metode de examinare în condiţii de infecţii naturale în
câmp;
- metode de examinare în cazul infecţiilor semiartificiale în
câmp;
- metode de examinare în cazul de infecţie artificială în
condiţii în laborator.
Rezistenţa plantelor la dăunători
Dăunătorii animali şi în special insectele, produc anual
pagube importante culturilor agricole, în paralel cu atacul bolilor.
Înmulţirea dăunătorilor şi intensitatea atacului sunt influenţate
mult de condiţiile de mediu, dintre acestea putând fi amintite :
temperatura aerului şi a solului, regimul precipitaţiilor, umiditatea
relativă a aerului, etc.
Pentru combaterea dăunătorilor se folosesc insecticidele,
care sunt substanţe chimice cu efect nociv asupra dăunătorilor, dar
prezintă dezavantajul că sunt costisitoare şi au un efect remanent
în produsele agricole, devenind astfel nocive şi pentru om sau
animale.
În vederea înlăturării efectului nociv al insecticidelor, cel
mai economic mijloc de luptă împotriva insectelor dăunătoare este
crearea de soiuri rezistente la atacul acestora.
S-a observat faptul că există soiuri, care sunt mai puţin
atacate de unii dăunători. Aceste constatări sunt foarte importante
în procesul de ameliorare, pentru obţinerea de soiuri rezistente.

138
 Se consideră rezistente la dăunători, acele soiuri care nu
sunt atacate de insecte sau care au capacitatea de a-şi reface
organele sau ţesuturile atacate, revenind la o creştere normală.
Totuşi, obţinerea de soiuri rezistente este o problemă
complexă şi dificilă, deoarece majoritatea insectelor sunt polifage,
consumând fără alegere orice specie de plante.
Din punct de vedere genetic, rezistenţa la dăunători este o
însuşire poligenică, determinată de gene dominante şi recesive.
Forme rezistente se obţin prin selecţie, folosind soiuri şi populaţii
locale rezistente sau prin hibridare cu specii sălbatice rezistente.
Rezistenţa plantelor la dăunători, este, la fel ca şi rezistenţa
la boli, de două feluri :
- rezistenţă aparentă – determinată de existenţa unui decalaj
între dezvoltarea plantei şi perioada de dezvoltare a
parazitului. De exemplu, soiurile timpurii de mazăre nu sunt
atacate de gărgăriţa mazării, deoarece înfloresc înainte ca
insecta să-şi depună ouăle;
- rezistenţă reală – determinată de unele caracteristici morfo-
fiziologice cum ar fi : stratul de ceară de pe frunze, prezenţa
perişorilor pe frunze şi tulpini, cuticula groasă, structura
epidermei, prezenţa stratului de carbonogen, etc, sau
prezenţa unor însuşiri biochimice ale plantelor, cum este de
exemplu, fenomenul antibiozis, care constă în efectul nociv
pe care unele substanţe chimice conţinute de planta gazdă, îl
au asupra insectelor dăunătoare.
De exemplu, formele de cartof ce conţin în sucul celular
un alcaloid numit demissină, nu sunt atacate de gândacul din
Colorado. Specia sălbatică Solanum demissum, conţine acest
alcaloid şi este folosită la încrucişări.
Examinarea rezistenţei materialului la atacul insectelor
dăunătoare, se face în câmp în condiţii naturale, dacă insecta este
răspândită în zonă. Se pot face şi infestări artificiale.
În funcţie de gradul în care plantele sunt atacate şi de
posibilităţile de refacere a acestora după atac, se apreciază
rezistenţa materialului examinat, faţă de dăunătorul respectiv.

139
 Criteriile de apreciere şi de notare a gradului de rezistenţă
sunt asemănătoare cu cele folosite la boli.

6.6. Examinarea pretabilităţii pentru mecanizarea lucrărilor

Necesitatea mecanizării tuturor proceselor tehnologice în
culturile agricole, impune obţinerea de soiuri şi hibrizi care să se
preteze pentru cultura mecanizată. Pentru a corespunde acestei
cerinţe, un soi sau hibrid trebuie să posede anumite caracteristici :
- portul plantei – trebuie să prezinte tulpina erectă şi cu tufă
compactă. În acest fel pot fi executate mecanizat lucrările de
întreţinere;
- sistemul radicular – trebuie să fie dezvoltat în straturile
profunde ale solului;
- aşezarea inflorescenţelor şi a fructelor pe plantă – trebuie să
fie la o anumită înălţime de la suprafaţa solului, pentru a
putea fi recoltate mecanizat;
- uniformitatea plantelor în privinţa creşterii şi dezvoltării –
trebuie să fie mare, pentru a fructifica şi maturiza în acelaşi
timp. De asemenea, uniformitatea fructelor sau seminţelor
ca formă şi mărime, este o cerinţă importantă în vederea
condiţionării şi calibrării;
- rezistenţa la cădere şi frângere – trebuie să fie mare,
deoarece plantele căzute sau frânte nu pot fi recoltate
mecanizat sau se recoltează cu pierderi mari;
- rezistenţa la scuturare – trebuie să fie ridicată, deoarece la
recoltarea mecanizată, prin lovirea plantelor de către
organele active ale maşinii, seminţele se pot scutura şi apar
pierderi mari.
Examinarea rezistenţei la cădere a plantelor
Rezistenţa la cădere este o însuşire complexă, poligenică.
În cadrul unei specii există diferenţe între soiuri în privinţa acestui
caracter. Căderea plantelor condiţionează în cea mai mare măsură
executarea mecanizată a lucrărilor de îngrijire şi mai ales
recoltarea. De asemenea, căderea plantelor favorizează
dezvoltarea bolilor criptoganice şi conduce la coacerea

140
neuniformă a plantelor. În acest fel producţia obţinută se reduce
considerabil şi se depreciază din punct de vedere calitativ.
Cu cât căderea are loc mai timpuriu, cu atât şi pagubele
produse asupra producţiei sunt mai mari.
Căderea plantelor este influenţată de două categorii de
factori :
1) factori externi sau de mediu – reprezentaţi de ploi
puternice însoţite de vânturi şi grindină, excesul de umezeală din
sol, luminozitate redusă la baza plantelor, determinată de o desime
mare, fertilizarea execesivă cu azot, atacul unor boli care provoacă
putrezirea bazei tulpinii, etc.
2) factori interni sau genetici – reprezentaţi de o serie de
gene ce controlează numeroase însuşiri ale plantelor implicate în
rezistenţa la cădere cum ar fi : tulpină mai scurtă şi groasă,
înfrăţire moderată, internodii bazale scurte, număr mare de
fascicule libero-lemnoase, sistem radicular bine dezvoltat în
profunzime, etc.
Pentru ameliorarea rezistenţei la cădere, se poate folosi
selecţia în cadrul soiurilor rezistente, hibridarea soiurilor
valoroase cu genitori rezistenţi la cădere, etc.
Examinarea rezistenţei la cădere a plantelor se face prin
utilizarea a două categorii de metode :
a). metode directe – constau în observarea direct în câmp a
acestei însuşiri, la materialul analizat. Dintre metodele directe
utilizate pot fi amintite :
- observarea în câmp după ploi abundente cu furtună sau vânt;
- metoda agrofondului de provocare – constă în fertilizarea cu
doze mari de îngrăşăminte pentru a evidenţia formele
sensibile;
- metoda examinării cu ajutorul dinamometrului, cu care se
determină rezistenţa la îndoire a plantelor.
Aprecierea rezistenţei se face prin acordarea de note de la
1 la 9. Cu nota 1 se apreciază liniile sau soiurile foarte rezistente
iar cu nota 9 se apreciază materialul la care toate plantele au căzut
la pământ, adică foarte sensibil.

141
 b). metode indirecte – se bazează pe corelaţiile care există
între unele însuşiri morfologice sau anatomice şi rezistenţa la
cădere. Dintre metodele indirecte, mai folosite sunt:
- metoda morfologică – constă în analiza unor caractere
morfologice cum sunt : lungimea tulpinii, lungimea
internodiilor bazale, grosimea internodiilor, etc.;
- metoda anatomică – constă în determinarea tăriei ţesutului
mecanic al tulpinii, determinarea numărului de fascicule
libero-lemnoase din inelul exterior şi cel interior,
determinarea grosimii inelului sclerenchim hipodermic şi a
tecilor ce înconjoară fasciculele.
Între aceste caractere şi rezistenţa la cădere s-au constatat
corelaţii pozitive.
Examinarea rezistenţei la scuturare
Scuturarea boabelor ajunse la maturitate, este o
caracteristică generală a tuturor plantelor, inclusiv a celor
cultivate.
Gradul de scuturare variază de la o specie la alta şi chiar
de la un soi la altul.
Prin rezistenţa la scuturare se înţelege capacitatea plantelor
de a-şi menţine seminţele sau fructele, fără a se scutura, până la
supracoacere.
Prin scuturare se înregistrează pierderi mari înainte de
recoltare la leguminoasele pentru boabe, cerealele păioase,
floarea-soarelui, etc.
Rezistenţa este condiţionată genetic, fiind o însuşire
polifactorială dar este foarte mult influenţată de condiţiile de
mediu şi de alţi factori externi cum ar fi : vânturi puternice înainte
de recoltare, vremea uscată, faza în care se execută recoltarea şi
modul cum este făcută recoltarea (într-o singură fază sau în două).
Examinarea rezistenţei la scuturare se face utilizând două
categorii de metode :
a) metode directe – care constau în determinarea în câmp a
pierderilor de recoltă prin scuturare. Se folosesc următoarele
metode :

142
- recoltarea la diferite faze de coacere şi înregistrarea
pierderilor de la o fază la alta;
- determinarea numărului de boabe scuturate, dintr-un număr
oarecare de spice recoltate la 15 zile după coacerea în pârgă;
- scuturarea spicelor cu ajutorul unui aparat special şi
aprecierea gradului de rezistenţă după numărul şi greutatea
boabelor căzute din spicele examinate;
b metode indirecte – constau în examinarea unor caractere
morfologice ce conferă rezistenţă la scuturare.
La cerealele păioase metodele constau în examinarea
glumelor şi paleelor care îmbracă boabele. Cu cât paleele au un
ţesut mecanic mai puternic şi baza de inserţie pe rahis este mai
mare, cu atât şi rezistenţa la scuturare a soiului va fi mai mare.
De asemenea soiurile care au paleele rezistente şi bine
fixate pe axul spiculeţului, sunt mai rezistente. Acest lucru se
examinează prin determinarea rezistenţei pe care o opun paleele,
la smulgerea cu penseta.
Rezistenţa la scuturare mai este influenţată şi de forma şi
mărimea bobului, de unghiul de inserţie al spiculeţului pe axul
principal, etc.
Pentru obţinerea de soiuri rezistente la scuturare, se
foloseşte hibridarea soiurilor valoroase dar sensibile la scuturare,
cu soiuri rezistente, selecţia formelor rezistente, hibridarea
interspecifică cu specii sălbatice rezistente, etc.

6.7. Examinarea duratei perioadei de vegetaţie

Fiecare specie sau soi prezintă o anumită perioadă de
vegetaţie, lucru important de cunoscut în vederea extinderii
soiului.
Prin perioadă de vegetaţie se înţelege timpul parcurs de la
data germinării seminţelor, până la maturitatea plantelor, mai
precis până la formarea de noi seminţe mature fiziologic.
Durata perioadei de vegetaţie este o însuşire ereditară,
caracteristică fiecărei specii şi soi de plante cultivate şi care este
influenţată în anumite limite de factorii ecologici (temperatură,
umiditate, lumină şi hrană).
143
 Temperatura - influenţează perioada de vegetaţie într-un
mod determinant. Astfel, cu cât este mai ridicată, cu atât mai
repede sunt parcurse unele faze de dezvoltare, cu condiţia ca
temperatura să nu depăşească anumite limite.
Lumina – influenţează şi ea durata perioadei de vegetaţie.
Unele soiuri şi specii au nevoie de mai multă lumină, pentru
parcurgerea fazelor de vegetaţie, altele au nevoie de mai puţină
lumină, iar altele sunt indiferente.
Umiditatea solului ca şi cea atmosferică – în cantitate mai
mare determină creşterea viguroasă a plantelor, prelungind durata
fenofazelor, şi invers, seceta scurtează durata fenofazelor grăbind
fructificarea.
Îngrăşămintele cu azot şi cele organice – aplicate în doze
mari prelungesc perioada de vegetaţie, iar îngrăşămintele cu fosfor
o pot reduce cu câteva zile.
Pentru condiţiile din ţara noastră prezintă importanţă
soiurile precoce, deoarece în sudul ţării acestea scapă de secetă şi
uneori de atacul unor boli sau dăunători. De asemenea, în zonele
mai nordice, soiurile precoce sunt indicate, deoarece ele pot
ajunge la maturitate în timpul favorabil mai scurt, din aceste zone.
Precocitatea este o însuşire indispensabilă soiurilor folosite
în sistemul culturilor duble, în condiţii de irigare.
Examinarea perioadei de vegetaţie se realizează practic
prin notări în câmp asupra desfăşurării diferitelor faze de vegetaţie
ale plantelor.
Începutul perioadei de vegetaţie se recomandă a fi data
răsăritului, iar sfârşitul perioadei de vegetaţie se consideră
maturitatea de recoltare. În acest caz trebuie să se determine
umiditatea seminţelor la recoltare. Cu cât umiditatea seminţelor la
recoltare este mai scăzută, cu atât soiul respectiv este mai precoce.
Notările se fac prin date calendaristice, în strânsă legătură
cu fazele de vegetaţie, numite şi fenofaze. Se poate determina şi
durata în zile a diferitelor faze fenologice.
Însumând zilele care s-au scurs de la răsărire şi până la
maturitatea de recoltare, se obţine durata perioadei de vegetaţie.

144
VII. ORGANIZAREA ŞI TEHNICA PROCESULUI
DE AMELIORARE A PLANTELOR

Ameliorarea plantelor reprezintă una din ramurile de bază

a cercetării agricole. Obţinerea de soiuri şi hibrizi noi din ce în ce
mai valoroşi, constituie un obiectiv esenţial al ameliorării
plantelor. Creaţia ştiinţifică şi tehnică, inclusiv obţinerea de soiuri
noi, reprezintă astăzi indiscutabil, factorul determinant al
dezvoltării societăţii.
Lucrările de ameliorare a plantelor se desfăşoară în ţara
noastră în Institute de cercetări şi Staţiuni experimentale sub
coordonarea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice (A.S.A.S.)
precum şi în cadrul Universităţilor de profil agricol din ţară.
Ameliorarea se face pe specii de plante sau pe grupe de
specii cu particularităţi biologice asemănătoare. Lucrările de
ameliorare a plantelor se desfăşoară în câmp, în laboratoare sau în
instalaţii speciale. Pentru buna desfăşurare a procesului de
ameliorare este necesar să se asigure un material biologic valoros,
o dotare a laboratoarelor cu aparatură modernă, precum şi un
personal ştiinţific bine pregătit.
Etapele principale ale procesului de ameliorare sunt :
- procurarea şi studiul materialului genetic – fond de
germoplasmă;
- ameliorarea propriu-zisă a materialului;
- examinarea materialului şi evaluarea sa în culturi
comparative;
- înregistrarea şi protecţia noilor forme obţinute.
Suprafaţa de teren pe care se desfăşoară lucrările de
ameliorare se numeşte câmp de ameliorare.
Câmpul de ameliorare se organizează pe zone naturale şi
se alege solul zonal caracteristic, cel mai răspândit în zona
respectivă. Terenurile destinate câmpurilor de ameliorare trebuie
să fie pe cât de posibil plane, cu suprafaţă nivelată, curate de
buruieni şi agenţi patogeni şi să aibă o fertilitate uniformă. Pentru
a verifica acest lucru, se poate face o examinare prin metoda
culturii de recunoaştere, semanând toată suprafaţa cu o singură
145
cultură (ovăz, orz de primăvară, etc) şi se urmăreşte uniformitatea
plantelor. Dacă pe toate parcelele cultura este la fel dezvoltată,
atunci solul este uniform.
După ce s-a făcut alegerea şi uniformizarea, suprafaţa
câmpului se împarte în sole, iar solele în parcele egale, între sole
lăsând drumuri de acces de 5-6 m pentru a permite intrarea cu
tractorul sau alte vehicole.
Pentru suprafaţa respectivă se întocmeşte o schiţă ce
trebuie să cuprindă toate detaliile. Fiecare parcelă se
individualizează printr-un număr de ordine.
Un câmp de ameliorare cuprinde mai multe verigi
(câmpuri) care au roluri diferite.
Principalele verigi ale procesului de ameliorare sunt:
- câmpul de colecţie;
- câmpul de hibridare;
- câmpul de hibrizi;
- câmpul de alegere;
- câmpul de selecţie;
- câmpul de control;
- câmpul de culturi comparative de orientare;
- câmpul de culturi comparative de concurs;
Suprafaţa acestor câmpuri este diferită în funcţie de
numărul de variante din fiecare verigă şi suprafaţa unei variante.
În primele verigi suprafaţa parcelelor (variante) este mică (5-10
m2), iar în verigile superioare creşte până la 100-200 m2.
Rolul verigilor câmpului de ameliorare este diferit. Astfel,
în câmpurile de colecţie, hibridare, hibrizi, alegere, se creează
material nou. Începând din câmpul de control materialul este
supus testării şi se acţionează numai asupra materialului existent.
Caracteristicile fiecărei verigi în parte sunt următoarele :
7.1. Câmpul de colecţie
Acest câmp conţine sortimentul de soiuri din ţară şi din
străinătate. Cuprinde un număr mare de forme reprezentate de
soiuri şi populaţii locale, soiuri ameliorate autohtone sau străine,
hibrizi, forme ecologice, varietăţi, etc., precum şi forme din flora
spontană.
146
 Materialul se seamănă de obicei pe parcele mici, în funcţie
şi de cantitatea de sămânţă disponibilă, într-o singură repetiţie.
Între parcele se lasă cărări, pentru a permite efectuarea
observaţiilor.
În timpul vegetaţiei se notează şi se studiază cu atenţie
însuşirile fiziologice şi morfologice. Aceste observaţii se
completează în laborator cu aprecieri asupra însuşirilor chimice,
tehnologice şi a însuşirilor de productivitate.
Toate acestea permit evidenţierea materialului valoros,
care se însămânţează odată la 2-3 ani, în funcţie de menţinerea
capacităţii de germinaţie. Studiul materialului în câmpul de
colecţie, durează circa 3 ani. Înainte de recoltare se face
purificarea biologică a materialului.
În câmpul de colecţie nu se extrag elite. Dacă unele
variante prezintă plante valoroase, se notează şi se recoltează
separat. Alegerea elitelor se poate face în mod excepţional numai
la plantele autogame.
7.2. Câmpul de hibridare
În acest câmp se seamănă formele parentale sau geritorii.
Aceste forme au fost alese pe baza studiului din câmpul de
colecţie şi sunt reprezentate de cele mai bune. Numărul formelor
parentale diferă în funcţie de volumul lucrărilor de hibridare şi de
numărul formelor valoroase alese anterior.
Suprafaţa parcelelor este cuprinsă între 5-10 m2 cu cărări
mari în jurul parcelelor, pentru a permite deplasarea personalului
care execută hibridarea. Semănatul se execută în 2-3 epoci
diferite, pentru prelungirea perioadei de hibridare.
7.3. Câmpul de hibrizi
Cuprinde hibrizii din F1 şi mai rar cei din F2, obţinuţi din
câmpul de hibridare.
Semănatul hibrizilor este bine să se facă bob cu bob, la
plantele cu sămânţă mică şi în cuiburi la plantele prăşitoare.
Examinarea hibrizilor se face în comparaţie cu formele
parentale şi de aceea fiecare formă hibridă se încadrează cu câte 1-
2 rânduri din formele parentale. Comparaţia se face şi cu soiul
martor.
147
 Hibrizii obţinuţi la plantele alogame se seamănă izolat în
spaţiu. În câmpul de hibrizi se fac lucrări de întreţinere obişnuite.
Elitele extrase din câmpul de hibrizi se smulg, pentru a se
studia în laborator. Combinaţiile hibride nevaloroase se elimină.
Se reţin numai acele plante care prezintă caractere şi
însuşiri superioare formelor parentale sau soiului martor.
7.4. Câmpul de alegere a elitelor
Cuprinde materialul hibrid şi nehibrid, din care se extrag
elite. Începând cu F3, combinaţiile trec din câmpul de hibrizi în
câmpul de alegere. Acesta mai cuprinde pe lângă hibrizi şi
formele care s-au comportat bine în câmpul de colecţie. Acest
câmp la plantele alogame trebuie să fie izolat în spaţiu.
Agrofondul câmpului de alegere este un agrofond superior.
Plantele se seamănă individual, bob cu bob sau în cuiburi, la
distanţe mai mari decât în cultura obişnuită. Parcelele trebuie să
fie destul de late pentru a evita influenţa marginilor. Extragerea
elitelor se face prin smulgere sau prin recoltarea unei părţi de
plante. Elitele valoroase se trec în laborator şi se analizează.
La toate culturile trebuie să se pornească de la un număr
cât mai mare de elite, deoarece o parte din ele, se vor elimina după
analizele de laborator.
Elitele se apreciază după caracterele lor mai importante,
acestea fiind diferite de la o specie la alta.
7.5. Câmpul de selecţie
Cuprinde prima descendenţă şi uneori şi descendenţa a
doua a elitelor extrase în anul anterior. Semănatul se face în
rânduri după modelul, o descendenţă pe rând, sau în parcele,
lăsând cărări între parcele pentru uşurarea observaţiilor. Soiul
martor se repetă după fiecare 4 sau 5 linii extrase. În acest câmp
se face examinarea caracterelor şi însuşirilor, alegerea
descendenţelor valoroase şi înmulţirea lor în descendenţa a doua.
În timpul vegetaţiei se notează toate fazele de vegetaţie şi
comportarea descendenţelor faţă de atacul bolilor, dăunătorilor
secetă, ger, determinările fiind foarte riguroase şi efectuându-se
pentru fiecare elită în parte.

148
 În acest câmp se face codificarea elitelor după un anumit
sistem, care se va menţine şi în anii următori. Fiecare elită
primeşte un număr pe baza căruia se stabileşte identitatea
genealogică a fiecărei elite. Sistemul de codificare diferă de la o
unitate la alta, dar de regulă se notează o literă care provine de la
iniţiala localităţii urmată de numărul de ordine al elitei respective
sau de numărul combinaţiei hibride şi de anul în care a fost aleasă
elita respectivă.
Pe baza acestor observaţii se face alegerea elitelor
valoroase şi eliminarea celor necorespunzătoare. Eliminarea
definitivă se face în urma analizelor de laborator. În câmpul de
selecţie se fac cele mai multe eliminări, până la 90 % din totalul
elitelor eliminate. Comparaţia se face atât între linii şi familii, cât
şi faţă de soiul martor sau formele parentale.
Cele mai bune plante elită se recoltează separat şi numai
acestea vor trece în veriga următoare cu numărul de cod stabilit
anterior.
7.6. Câmpul de control
Liniile şi familiile valoroase din câmpul de selecţie, trec
mai departe, în câmpul de control.
Începând din acest câmp, materialul se studiază
multilateral, îndeosebi din punctul de vedere al productivităţii şi al
însuşirilor de calitate şi tehnologice. În paralel se fac şi studii
privind rezistenţa la ger, secetă, boli şi dăunători.
Suprafaţa parcelelor din câmpul de control este mai mare
decât în câmpul de selecţie - 5-20 m2, în funcţie şi de cantitatea de
sămânţă obţinută. Dacă este sămânţă suficientă se pot semăna 2-3
repetiţii. Semănatul se face cu maşina pentru câmpul de
experienţă sau în cuiburi.
Comparaţia se face cu soiul martor sau cu media tuturor
liniilor sau familiilor.
În timpul vegetaţiei se fac toate observaţiile necesare şi se
completează cu analize de laborator, mai ales a elementelor de
productivitate.
Materialul valoros se recoltează separat iar datele obţinute
se prelucrează conform tehnicii experimentale, iar plantele
149
necorespunzătoare sunt eliminate rămânând doar materialul de
perspectivă.
În câmpul de control materialul se studiază de regulă un
singur an, fiind caracteristic plantelor anuale.
Cu această verigă se încheie procesul de ameliorare
propriu-zis şi se trece la faza de testare şi evaluare a materialului
selecţionat.
7.7. Câmpul de culturi comparative de orientare
Cuprinde liniile şi familiile de perspectivă, care s-au
comportat bine în câmpul de control. În acest câmp se studiază în
paralel şi unele soiuri din alte staţiuni sau din import.
Mărimea parcelelor este diferită în funcţie de specie şi este
de : 20-50 m2 la cereale păioase şi leguminoase pentru boabe, 50-
80 m2 la porumb, floarea-soarelui şi alte plante prăşitoare.
Numărul repetiţiilor este de 4-6, organizarea sa făcându-se
după regulile de tehnică experimentală.
Culturile comparative durează 2-3 ani normali. La sfârşit
liniile şi familiile necorespunzătoare se elimină. Rezultatele se
compară cu soiul martor sau cu media liniilor experimentate.
Aprecierea şi examinarea materialului se face cât mai
complet urmărind aceleaşi operaţii ca în celelalte câmpuri.
Recoltarea şi alte determinări şi observaţii se fac pe variante şi
parcele elementare şi se raportează la hectar.
Se reţin liniile sau soiurile care prezintă însuşiri şi
caractere valoroase şi care au depăşit semnificativ producţia
soiului martor, linii sau forme care sunt trecute în veriga
următoare.
7.8. Câmpul de culturi comparative de concurs
Se organizează cu liniile şi familiile reţinute în câmpul
anterior. Liniile se studiază o perioadă minimă de 3 ani, iar
martorul este reprezentat de 1-2 soiuri zonate.
Suprafaţa parcelelor experimentale este mai mare decât la
culturile comparative de orientare. Se recomandă o suprafaţă
recoltabilă de 50 - 100 m2 la cerealele păioase şi de 100 - 150 m2
la porumb şi floarea-soarelui, iar numărul repetiţiilor este 6.

150
 Tehnica semănatului, a examinării şi recoltării
materialului, este aceeaşi cu cea de la câmpul anterior, iar durata
experimentării este obligatoriu de 3 ani.
Aprecierea materialului se face ţinând seama de
comportarea acestuia în etapele anterioare şi de întregul complex
de însuşiri, punându-se accent pe productivitate şi calitate.
Liniile care depăşesc timp de trei ani consecutiv producţia
martorului cu 10 % şi care prezintă şi alte însuşiri valoroase, trec
în reţeaua de stat pentru testare.
Trecerea materialului în veriga următoare se face numai în
această situaţie şi se întocmeşte documentaţia pentru I.S.T.I.S.
Paralel cu acest câmp se face înmulţirea materialului,
pentru a avea suficient material disponibil în verigile următoare şi
pentru diverse analize.
În aceste înmulţiri materialul trebuie ferit complet de
impurificarea mecanică sau biologică. De asemenea, aceste
înmulţiri permit obţinerea unor cantităţi mari de seminţe la
sfârşitul procesului de ameliorare, necesare sistemului pentru
producerea de sămânţă.
Culturile comparative de concurs se organizează atât în
reţeaua institutului cât şi în reţeaua de stat, în special în acele
regiuni în care se presupune că noile soiuri vor fi zonate.
Examinarea materialului în reţeaua Institutului de Stat
pentru Testarea şi Înregistrarea Soiurilor (I.S.T.I.S.) se face timp
de 2 - 4 ani, în mai multe Centre pentru testarea soiurilor (C.T.S.).
Odată cu documentaţia de omologare se trimite şi o cantitate de
sămânţă originală cu care se organizează culturile comparative.
Dacă materialul testat depăşeşte cu 10 % producţia soiului
martor, acesta este omologat şi primeşte denumirea de soi. Noile
soiuri sunt zonate, adică recomandate a fi introduse în producţie în
acele zone unde s-au dovedit mai productive decât soiurile
cultivate până atunci.
Denumirea noilor soiuri se face în mod diferit de la un
autor la altul. În unele cazuri el poartă denumirea institutului unde
au fost create, alteori denumirea unei localităţi, numele

151
amelioratorului sau orice altă denumire reprezentativă sau
fantezistă, iar în alte cazuri au un anumit sistem de codificare.
În procesul de ameliorare şi testare nu toate verigile sunt
obligatorii, acestea fiind dependente de metoda de ameliorare
aplicată. Durata procesului complet de ameliorare este diferită în
funcţie de specie, dar în general este mare.
După omologare se întocmeşte dosarul pentru obţinerea
brevetului de invenţie, de la Oficiul de Stat pentru Înregistrarea
Mărcilor, în vederea protecţiei noului soi. Înmulţirea unui soi
aflat sub patent şi distribuirea sa este posibilă numai cu acordul
persoanei care dispune de acest patent.
Acest lucru este reglementat prin convenţii internaţionale
stabilite de către Uniunea Internaţională pentru Protecţia Noilor
Varietăţi de Plante (U.P.O.V.), care are sediul în Elveţia, la
Geneva.

152
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Bilaus I., Tîmpeanu I., 1983 – Producţia vegetală, Revista
Cereale şi Plante Tehnice, nr. 2, Bucureşti.
2. Bonea Dorina, Soare M., Radu A., 1999 – Ameliorarea
plantelor agricole. Reprografia Universităţii
din Craiova.
3. Botu I., 1994 – Ameliorarea plantelor horticole,
Reprografia Universităţii din Craiova.
4. Burcea Mirela, 1995 – Resurse genetice în ameliorarea
plantelor, Reprografia USA Bucureşti.
5. Căbulea I., Lucia Roman, Tătaru V., Grecu C., 1975 –
Germoplasma locală de porumb din
Transilvania şi utilizarea ei în lucrările de
ameliorare. Probleme de genetică teoretică şi
aplicată, vol. VII, nr. 1.
6. Căzăceanu I., Georgescu M., Zăvoi A., 1982 –
Ameliorarea plantelor horticole şi tehnică
experimentală, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
7. Ceapoiu N., 1976 – Genetica şi evoluţia populaţiilor, Ed.
Academiei Române, Bucureşti.
8. Ceapoiu N., 1980 – Evoluţia speciilor, Ed. Academiei
R.S.R., Bucureşti.
9. Ceapoiu N., 1988 – Evoluţia biologică. Microevoluţie şi
macroevoluţie, Ed. Academiei, Bucureşti.
10. Ceapoiu N., Bâlteanu Gh., Hera Cr., Săulescu N. N.,
Negulescu Floare, Bărbulescu Al., 1984 –
Grâul, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti.
11. Ceapoiu N., Eustaţiu N., Săulescu N. N., Ittu Gh., Giura
A., Zoe Ţapu, 1975 – Colecţia de grâu de la
I.C.C.P.T. Fundulea ca sursă de gene
valoroase pentru procesul de ameliorare,
Probleme de genetică teoretică şi aplicată,
vol. VII, nr. 1.
153
12. Ceapoiu N., Giura A., 1975 – Transferul de gene
valoroase în grâul comun de la speciile
înrudite, Probleme de genetică teoretică şi
aplicată, vol. VII, nr. 1.
13. Ceapoiu N., Negulescu Floare, 1983 – Ameliorarea
rezistenţei la boli a plantelor, Ed. Academiei,
Bucureşti.
14. Ceapoiu N., Săulescu N. N., Ittu Gh., Eustaţiu N., Elena
Oproiu, Lidia Cernescu, 1978 – Cercetări
privind ameliorarea conţinutului de proteine
la grâul comun. Probleme de genetică
teoretică şi aplicată, vol. X, nr. 5.
15. Cojocaru C., Ionescu M., Săulescu N. N., 1985 –
Producţia vegetală, Revista Cereale şi Plante
Tehnice, nr. 1, Bucureşti.
16. Comes I., Lazăr A., Bobeş I., Hatman M., Drăcea A., 1982
– Fitopatologie, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
17. Crăciun T., 1972 – Genetica plantelor horticole, Ed.
Ceres, Bucureşti.
18. Crăciun T., 1983 – Genetica şi societatea, Ed. Albatros,
Bucureşti.
19. Crăciun T., 1987 – Geniul genetic şi ameliorarea planelor,
Ed. Ceres, Bucureşti.
20. Crăciun T., Tomozei I., Coleş N., Butnaru Galia, 1991 –
Genetica vegetală, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
21. Crăciun T., Crăciun, Luana, 1989 – Dicţionar de biologie,
Ed. Albatros Bucureşti.
22. Cristea M., 1981 – Resurse genetice vegetale, Ed.
Academiei R.S.R., Bucureşti.
23. Cristea M., 1985 – Conservarea genetică a plantelor şi
agricultura, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985.
24. Cristea M., 1988 – Evaluarea şi utilizarea resurselor
genetice vegetale, Ed. Academiei, Bucureşti.

154
25. Cristea M.D., 1991 – Genetica ecologică şi evoluţia, Ed.
Ceres, Bucureşti.
26. Dencescu St., Fouilloux A., 1976 – Surse de rezistenţă la
mozaicul galben al fasolei (Phaseolus virus
2). Probleme de genetică teoretică şi
aplicată, vol. VIII, nr. 1.
27. Diaconu P., 1971 – Ereditatea şi factorii mutageni, Ed.
Ceres, Bucureşti.
28. Diaconu P., Burloi Gh., 1975 – Biologie generală,
Genetică şi ameliorare, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
29. Dornescu Alexandrina şi colab., 1983 – Capacitatea
genetică de producţie şi condiţiile
agroecologice de culură. Probleme de
genetică teoretică şi aplicată, vol. XV, nr. 1.
30. Doucet Ilaria, 1977 – Haploizii, Revista Ştiinţă şi Tehnică,
Bucureşti.
31. Doucet Ilaria, Heloiza Filipescu, 1974 – Ameliorarea
conţinutului şi calităţii uleiului de in.
Probleme de genetică teoretică şi aplicată,
vol. VII, nr. 1.
32. Drăghici L., Bude Al., Corina Tuşa, 1975 – Valorificarea
resurselor mondiale de germoplasmă în
lucrările de ameliorarea a orzului. Probleme
de genetică teoretică şi aplicată, vol. VII, nr.
1.
33. Ene Florea, 1971 – Ameliorarea plantelor agricole,
Reprografia Universităţii din Craiova.
34. Ene Florea, 1982 – Ameliorarea plantelor agricole,
Reprografia Universităţii din Craiova.
35. Ghizdavu I., Paşol P., Pălăgieşiu I., Bobârnac B., Filipescu
C., Matei I., Georgescu T., Baicu T.,
Bărbulescu Al., 1997 – Entomologie
agricolă, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.

155
36. Giosan N., Săulescu N., 1972 – Principii de genetică, Ed.
Ceres, Bucureşti.
37. Kellner I., 1975 – Capacitatea de producţie, caracter
cantitativ complex. Probleme de genetică
teoretică şi aplicată, vol. VII, nr. 5.
38. Leonte C., Maria Ulpia Leu, 1990 – Cum se obţin soiuri
noi de plante, Ed. Ceres, Bucureşti.
39. Manoliu M., Drăcea I., Crăciun T., Pamfil C., 1965 –
Genetica, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
40. Mihail D. N., 1988 – Biotehnologia şi bioingineria, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
41. Mureşan T., 1967 – Bazele genetice ale ameliorării
plantelor, Ed. Agro-silvică, Bucureşti.
42. Neagu M., Negulescu Floare, 1983 – Genetica şi
ameliorarea rezisenţei la boli a plantelor, Ed.
Academiei, Bucureşti.
43. Nicolae I., 1978 – Mutageneza experimentală, Ed. Ceres,
Bucureşti.
44. Pătraşcu Minodora, 1981 – Ingineria genetică şi
modelarea programată a plantelor, Ed.
Ceres, Bucureşti.
45. Potlog A.S., Suciu Z., Moisuc A., Nedelea G. 1982 –
Probleme actuale în ameliorarea plantelor,
Ed. Facla, Timişoara.
46. Potlog A.S., Velican V., 1972 – Tratat de ameliorare a
plantelor, vol. I, II, Ed. Academiei R.S.R.,
Bucureşti.
47. Raicu P., 1980 – Genetica, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti.
48. Raicu P., Badea E., Cachiţa D., 1984 – Cultura de celule şi
ţesuturi vegetale – aplicaţii în agricultură,
Ed. Ceres, Bucureşti.
49. Săulescu N. N., 1975 – Metode de ameliorare a capacităţii
de producţie la plantele autogame. Probleme
de genetică teoretică şi aplicată, vol.VII,nr.5
156
50. Ţapu Zoe, 1968 – Ereditatea elementelor de producţie la
grâu, Probleme de genetică teoretică şi
aplicată, vol. VII, nr. 1.
51. Varga P., Tudose Mara, Alionte Eliana, 1979 –
Conservarea resurselor genetice. Probleme
de genetică teoretică şi aplicată, vol. XI, nr.
2.
52. Voica N., 1987 – Genetica, Reprografia Universităţii din
Craiova.
53. Voica N., 2001 – Genetica, Ed. Reduta, Craiova.
54. Voica N., Soare M., 1996 – Bazele tehnologice ale
producerii de sămânţă, Reprografia
Universităţii din Craiova.
55. Voica N., Nedelea G., Soare M., 1998 – Producerea de
sămânţă la plantele agricole, Ed. Dova,
Craiova.
56. Vrânceanu A. V., 1983 – Metode de ameliorare a
capacităţii de producţie. Probleme de
genetică teoretică şi aplicată, vol. XV, nr. 1.
57. Zamfirescu N., 1977 – Bazele biologice ale producţiei
vegetale, Ed. Ceres, Bucureşti.
58. Zanoschi V., 1989 – Cum se înmulţesc plantele, Ed. Ceres,
Bucureşti.

157