Liderul politic.

Calitatile, functiile si rolul lui in societate

 
Categorie: Management 
 
 Publicat: 07 Aprilie 2019 
 
 Accesări: 2916
1111111111 Rating 4.00 (1 Vote)
 
Distribuiți
Save
Whatsapp
Prin lider politic se întelege, de regula, individul cu potentialul de influenta si autoritate cel
mai ridicat si, implicit, cu gradul de preferinta si dezirabilitate cel mai înalt din cadrul
organizatiei/comunitatii de interese politice. Spre el tind sau cu el se identifica sau se
asociaza cei mai multi membri ai colectivitatii în cauza, pentru ca abilitatile si calitatile sale
manageriale, psihologice, morale asigura conducerea acesteia spre performanta, integrare
si stabilitate. Adevaratul lider îsi demonstreaza autoritatea si influenta fara a apela la
constrângere, control excesiv, manipulare, îndoctrinare. Recunoasterea puterii sale, de catre
cei pe care îi conduce, depinde, într-o masura mai mare sau mai mica, de unele cerinte,
trasaturi si principii asupra carora ne propunem sa ne oprim, pe scurt, în cele ce urmeaza.

1. TRĂSĂTURI DEFINITORII ALE COMPORTAMENTULUI

sI PERSONALITĂŢII LIDERULUI POLITIC

Cercetarile efectuate în domeniile politologiei, sociologiei politice, psihosociologiei etc. au

pus în evidenta o serie de trasaturi ale comportamentului liderului, în masura sa faca din
acesta o personalitate politica[1], care sa se implice plenar si eficient în procesul dobândirii
si exercitarii puterii. Între acestea mentionam:

Vocatia puterii (conducatorului). Eficienta (reusita) activitatii oamenilor politici angrenati în

procesul cuceririi si exercitarii puterii depinde, în mare masura, de existenta unor motivatii,
scopuri si calitati manageriale, psihologice, psihosociologice si morale adecvate, dar si de
folosirea, de catre ei si/sau staff-urile lor, a mijloacelor si resurselor institutionale si politice
cores 757i88h punzatoare pentru a stimula si satisface asteptarile adeptilor si sustinatorilor
lor.  

Competenta[2] politica. Cucerirea si exercitarea puterii politice presupune astazi, mai mult

ca oricând, un sistem coerent de cunostinte, deprinderi, priceperi, abilitati si aptitudini
speciale (organizatorice si manageriale) pentru influentarea si orientarea vietii sociale în
directia ceruta de idealurile comunitare fundamentale. Pentru atingerea acestui scop, liderul
politic trebuie sa faca dovada capacitatii de a influenta si conduce/comanda pe ceilalti, sa
întruneasca calitatile profesionistului desavârsit, care stapâneste pâna la nivel de detaliu
stiinta si arta elaborarii politicii majore - megapolitica.

Daca în perioadele anterioare, omul politic se definea mai ales prin legitimitate, societatile
moderne sunt guvernate de politicieni profesionisti. Nivelul ridicat al pregatirii profesionale
într-un domeniu, imaginea specialistului sau a expertului poate determina încrederea celor
guvernati  într-o mai buna si eficienta administrare a intereselor lor[3].

Autoritatea charismatica. Charisma are un rol ce nu poate fi ignorat în viata si destinul

conducatorului politic, în activitatea sa  orientata spre obtinerea si exercitarea puterii. Ea
induce acceptarea neconditionata a acestuia, identificarea cu el, coincidenta convingerilor
adeptilor cu cele ale sale, implicarea emotionala în misiunea grupului. Focalizarea
interesului multimii asupra liderului genereaza fidelitate, speranta, fascinatie. Charisma unui
lider consta în: prestigiul personal aureolat de credinta într-un ideal, intuitie (perceptia
directa si spontana a elementelor concrete ale realitatii politice), inspiratie, imaginatie,
capacitate de persuasiune, instinct de dominare, capacitate de adecvare a prezentei
scenice[4].

Conform opiniei lui G. Hermet ("Poporul contra democratiei"), liderul charismatic are o serie
de particularitati, între care: a) accede la putere în virtutea unui drept istoric si nu a unui
consens explicit; b) se "confunda" cu un proiect pe care îl întruchipeaza în timp; c) se
legitimeaza doar prin destinul sau istoric[5].

Gheorghe Teodorescu enumera, în acelasi context, charisma (ideea de gratie, har, cu aspect

providential) între cele mai importante elemente de structura ale personalitatii liderului
politic, alaturi de: competenta (pregatire solida într-un domeniu de activitate); sarm (farmec)
personal - varianta materiala a charismei: aspect fizic, timbru vocal, stil de vorbire,
vestimentatie; capacitatea de garantare a existentei celor guvernati (axa
responsabilitatii); ideile si programul politic pe care le promoveaza (axa
ideologica); capacitatea de reprezentare si identificare cu interesele colectivitatii pe care o
reprezinta si o conduce (axa psihologica);comportamentul moral (relatia de continuitate
între tinuta, atitudinile si ideile pe care le promoveaza)[6].

Prestigiul, considerat aici drept capacitatea liderului politic de a influenta si determina

comportamentul maselor în directia dorita, confera acestuia o mare putere, capacitate
persuasiva a discursului si relatiilor sale de comunicare cu societatea. Gustave Le Bon
supralicita, fara îndoiala, rolul prestigiului atunci când arata ca influenta conducatorilor
politici se "bazeaza prea putin pe rationamentele lor si foarte mult pe prestigiul lor. Daca
prestigiul este.stirbit, ei nu mai au nici o influenta.Multimea ramâne supusa prestigiului
conducatorului."[7]. Afirmatia gânditorului francez surprinde, însa, o dimensiune a realitatii
politice ce nu poate fi ignorata.
Inteligenta si instructia. Liderii politici de succes nu trebuie sa aiba doar un coeficient de
inteligenta (IQ) ridicat si performante scolare deosebite, ci si un coeficient ridicat de
inteligenta emotionala (IE), care presupune autocunoastere emotionala (constientizarea si
stapânirea propriilor emotii). Conform lui Anthony Giddens, utilizarea adecvata de catre lider
a limbajului emotional are un mare efect de motivare asupra celor pe care îi conduce, ca
urmare a mai bunei întelegeri a conceptiilor si atitudinilor lor[8]. Inteligenta emotionala (la D.
Goleman) sau interpersonala (la Gardner) nu este ereditara, mostenita, ci se cultiva prin
educatie[9].

În conceptia lui D. Misin (studiul "Inteligenta politica si politicomul"), inteligenta politica a

liderului se materializeaza în: dovedirea competentei necesare pentru îndeplinirea în conditii
de eficienta a sarcinilor asumate/încredintate; recunoasterea si respectarea competentei
celorlalti în exercitiul actului politic; acceptarea retragerii, la momentul oportun, din pozitia
de frunte pe care o detine pentru a lasa locul celor mai tineri; refuzul de a transforma pozitia
de lider într-o sursa de privilegii; responsabilitatea morala pentru faptele si actiunile
întreprinse, fata de cei care l-au ales, dar si fata de propria constiinta; încrederea în valorile
nationale si efortul în vederea afirmarii lor pe plan international[10].

Flexibilitatea, adaptabilitatea, arta de a negocia sunt tot atâtea mijloace de a realiza o buna

comunicare cu cercurile puterii, opozitiei politice, cu societatea civila. Liderul trebuie sa se
adapteze, sa se sincronizeze cu dinamica situatiilor politice concrete, sa se manifeste ca o
adevarata "personalitate tranzactionala" prin stapânirea "artei compromisului" si
"manevrarea oamenilor"[11] în sensul atingerii obiectivelor obtinerii si exercitarii în conditii
de eficienta a puterii.

Studii sociologice si de psihologie sociala valoroase scot în evidenta ca numai realismul,

rationalitatea politica, inteligenta nu sunt suficiente pentru câstigarea încrederii/sustinerii
adeptilor si simpatizantilor în vederea exercitarii puterii. Adesea, în perceptia si opinia
publica sunt mai apreciati liderii politici care se remarca prin efortul si angajarea în
rezolvarea problemelor cu care se confrunta marea masa a cetatenilor.

Angajarea. Aceasta trasatura exprima devotamentul complet pe care liderul politic trebuie sa

îl manifeste fata de îndatoririle si atributiile ce îi revin, el consolidându-si, astfel, legitimitatea
si autoritatea. Una din conditiile sine qua non ale reusitei activitatii liderului implicat în
obtinerea si exercitarea puterii este daruireapentru aceasta cauza, care trebuie completata,
pe buna dreptate, de constientizarea pozitiei sale si a sarcinilor pe care le are de îndeplinit,
simtul proportiilor, evaluarea efectelor si urmarilor faptelor sale.

Energia. Energia face trimitere la entuziasmul (elanul si efortul de asumare a initiativei) pe

care este necesar sa îl demonstreze liderul politic în realizarea scopului si intereselor
urmarite. Este de retinut ca eficienta energiei cu care el îsi îndeplineste îndatoririle si
atributiile încredintate depinde  de loialitatea si integritatea manifestate.

Nu de putine ori, entuziasmul liderului are un rol la fel de important ca si calitatea pregatirii
sau munca sustinuta pentru realizarea scopurilor politice propuse si poate suplini un
coeficient de inteligenta mai redus, competenta, calitatile deficitare. În acest sens, este cu
atât mai îndreptatita remarca potrivit careia: "Capacitatea de a transmite altor oameni
entuziasmul pentru un tel comun este aproape o definitie a calitatii de lider"[12].

Hotarârea exprima dorinta de actiune, perseverenta, vointa, încrederea în victorie,

concentrarea, disciplina, si asumarea responsabilitatii liderului în raport cu sarcinile politice
asumate/încredintate. Trebuie retinut ca liderul politic, care are o vointa puternica si de
lunga durata, exercita o influenta importanta asupra maselor si este urmat (ascultat) de
acestea pe o perioada mai îndelungata. "Un mare geniu politic - arata, foarte sugestiv, Emil
Cioran - trebuie sa fie un dominator. Daca stie si nu poate comanda,    n-are nici o
valoare"[13].

Integritatea. Integritatea presupune aderarea de catre lider la un set de valori morale

(onestitate, corectitudine etc.) în activitatea politica pe care o desfasoara, fara de care nu
poate obtine si/sau consolida încrederea celor pe care îi conduce.

Loialitatea reprezinta sinceritatea abordarii responsabilitatilor politice asumate/încredintate,

fata de superiori, fata de sine si fata de subalterni. Pentru o reusita deplina în atingerea
scopurilor propuse, loialitatea pe care liderul o pretinde subalternilor trebuie completata cu
cea manifestata de acesta fata de nivele ierarhice inferioare.

Altruismul. Altruismul implica sacrificarea intereselor si ambitiilor personale si angajarea

plenara a liderului politic în rezolvarea si realizarea intereselor colective si performantei
grupului/organizatiei pe care le reprezinta, dar si stabilirea, în egala masura, de relatii
interpersonale pozitive cu membrii acestora, destinate scopului în cauza.

Încrederea în subordonati este acea trasatura care conduce spre stabilirea de relatii

interpersonale bazate pe încredere reciproca, întrucât încrederea liderului în subordonatii
sai implica, în mod direct, încrederea acestora în autoritatea si personalitatea sa. Capitalul
de încredere câstigat, astfel, de lider are efecte benefice în planul initiativei, angajarii sale în
rezolvarea sarcinilor încredintate si convingerii cu care le abordeaza.

Succesul si performanta lidership-ului (activitatea de conducere) politic sunt obtinute, în

mod special, de liderii care se sprijina mai mult pe subalterni, pe experienta, participarea,
capacitatea, competenta si initiativa acestora. În acelasi timp, liderul de succes trebuie sa-si
constientizeze subalternii de rolul sau determinant în cadrul organizatiei si de faptul ca fara
sprijinul si competenta sa organizatia va esua[14].
 2. PRINCIPII sI CERINŢE ALE ACTIVITĂŢII LIDERULUI POLITIC

Eficienta activitatii de lidership depinde de respectarea/aplicarea în practica a

unor principii (reguli si norme specifice, rezultate din experienta pozitiva a acelor lideri si
organizatii politice care realizeaza performante notabile ori de câte ori le respecta)
si cerinte menite sa-i consolideze liderului puterea si pozitia în cadrul grupului/colectivitatii
pe care o conduce. Cele mai semnificative tehnici manageriale si mecanisme psihosociale
prin care conducatorul politic îsi exercita puterea si influenta sunt[15]:

Organizarea si directionarea activitatii politice spre îndeplinirea obiectivelor colectivitatii

pe care o conduce. Practica exercitarii eficiente a puterii politice face necesara cunoasterea
si sustinerea corespunzatoare, de catre lider, a obiectivelor si standardelor de calitate ale
activitatii de conducere, îndeplinirea functiilor si responsabilitatilor specifice ce-i revin. Între
acestea, organizarea si coordonarea activitatii unei anumite comunitati de interese politice
au un rol esential. În context, conducatorul trebuie sa faca dovada capacitatii de a motiva si
concentra eforturile celor pe care îi conduce (sa aiba aptitudini organizatorice), de a le
supraveghea si evalua corect si obiectiv contributiile în acest sens (sa manifeste, de
asemenea, calitati psihosociale, exprimate prin inteligenta interpersonala si emotionala sau
sociala).

Demonstrarea competentei si abilitatii politice si manageriale. Competenta (capacitatea)

si abilitatea conducatorului politic deriva din cunoasterea si pregatirea îndeplinirii adecvate
a raspunderilor si responsabilitatilor rezultate din rolul/statutul sau. Demonstrarea
competentei si autoritatii, esentiale în activitatea de organizare si conducere pe care o
desfasoara, depind de nivelul pregatirii sale politice, dar si de cel al pregatirii psihologice si
psihosociologice. Orice lider politic, cu atât mai mult cel care se pregateste sa exercite
puterea politica, trebuie sa aiba un "simt" psihologic si psihosociologic dezvoltat, în masura
sa îi permita sa recepteze corect mesajele si informatiile primite, sa le prelucreze si sa le
valorifice în favoarea sa.

Prin pregatirea si competenta dovedite, liderul poate fi un model viabil pentru cei pe care îi
conduce si le poate mari capitalul de încredere în capacitatea sa de a gestiona problemele
fundamentale ale colectivitatii, în conformitate cu orizontul lor de asteptare. În mod
obisnuit, sunt preferati si acceptati liderii pragmatici, în proportie mai mare decât cei
sofisticati, la care prevaleaza mai ales abordarile teoretice ale realitatii politice. 

Comunicarea eficienta cu subordonatii (guvernatii). Comunicarea este un principiu si,

totodata, o cerinta de mare importanta în activitatea liderului politic. Ea are rolul de a realiza
coeziunea si legatura dintre acesta si membrii organizatiei/colectivitatii pe care o conduce,
de a le orienta, confirma, infirma, analiza si evalua activitatea pentru îndeplinirea în bune
conditiuni a scopului si obiectivelor asumate/încredintate (de lider/liderului) sau, dupa caz,
în legatura cu care se exprima sperante, asteptari în directia realizarii (de catre
colectivitate/populatie). Comunicarea/informarea bilaterala corecta, eficienta în cadrul
activitatii de exercitare a puterii politice specifica binomului lider-guvernati determina efecte
pozitive: pe de o parte, liderul reuseste sa evalueze în mod realist activitatea, sperantele
celor pe care îi conduce si, pe cale de consecinta, sa ia cele mai oportune si eficiente
decizii; pe de alta parte, se diminueaza suspiciunea, neîncrederea subordonatilor
(guvernatilor) fata de lider si sporeste autoritatea acestuia.

Nu putine studii sociologice si de psihologie sociala au abordat si explicat convingator rolul

benefic al comunicarii asupra eficientizarii raportului dintre conducatori-condusi în procesul
exercitarii puterii. Comunicarea politica faciliteaza, astfel:

1. a)reactii pozitive, care pot determina sentimente/atitudini de solidaritate prin care cei
doi termeni ai relatiei de putere se încurajeaza /se ajuta reciproc; reactii de
destindere prin care se încearca diminuarea tensiunii acumulate în timp (se
utilizeaza, în acest sens, unele "artificii" ce intra în recuzita si retorica politicii - gluma,
anecdota, acordul disimulat, întelegerea si acceptarea tacita, consensul);
2. b) formularea de raspunsuri prin care liderul politicofera sugestii si indicatiila
problemele presante cu care se confrunta comunitatea. Exprimarea opiniilor
personale, a sentimentelor si dorintelor liderului cu privire la probleme politice,
sociale, economice etc. de interes major pentru colectivitate, informarea cetatenilor,
criticarea unor solutii si initiative ale adversarilor politici, asumarea responsabilitatii,
într-un cuvânt transparenta relatiei cu obiectul actului puterii îi întareste autoritatea
si pozitia. Cetatenii îsi arata, de multe ori, preferinta si sustinerea pentru liderii
politici care comunica, dialogheaza, se implica direct în rezolvarea problemelor
comunitare, decât fata de cei care conduc "din umbra" si sunt lipsiti de transparenta;
3. c)reactii negative, ce vizeaza dezacordul, dezaprobarea, refuzul, tensiunea,
încordarea si, în consecinta, respingerea liderului de catre organizatie/populatie sau
respingerea acestora de catre lider. Reactiile negative rezultate în procesul
comunicarii au rolul de a contribui la rezolvarea unor probleme latente care
agraveaza tensiunea si predispun la conflicte organizationale si, în ultima instanta,
conduc la scaderea autoritatii si legitimitatii liderului si a structurii de putere din
cadrul grupurilor, organizatiilor, comunitatilor politice.

Motivarea subordonatilor (guvernatilor). Un lider politic eficient trebuie sa asigure conditii

favorabile, stimulative ale motivatiei celor condusi de a-i recunoaste competenta si
autoritatea în procesul exercitarii puterii. Exista diferite modalitati prin care guvernatii pot fi
motivati într-o asemenea directie. Cele mai semnificative sunt: atitudinea pozitiva
(angajarea) si interesul (preocuparea) manifestate cu privire la satisfacerea nevoilor lor
personale; recunoasterea competentei acestora în îndeplinirea unor misiuni si atributii;
recompensarea succesului si performantelor obtinute; crearea si întretinerea unui climat
psihosocial favorabil si a unei coeziuni ridicate; existenta unor structuri si facilitati care sa
le permita ascensiunea în mod democratic spre functii de conducere politica (puterea
politica).
Controlul îndeplinirii de catre subordonati (guvernati) a sarcinilor si obligatiilor ce le revin.
Una din cerintele fundamentale ale activitatii conducatorului politic este controlul direct sau
prin organisme statale specializate a modului de îndeplinire a atributiilor si obligatiilor pe
care le au subordonatii (guvernatii). Prin evaluarea si urmarirea executarii unor asemenea
atributii si obligatii, liderul are posibilitatea sa cunoasca daca cei pe care îi conduce
constientizeaza responsabilitatile ce le revin si sa dispuna, dupa caz, aplicarea unor masuri
corective adecvate în raport cu abordarile de factura negativa (superficialitate,
incompetenta, dezinteres etc.) manifestate de acestia în context. Necunoasterea modului în
care subordonatii îsi îndeplinesc sarcinile si obligatiile încredintate determina scaderea
performantelor, a autoritatii si legitimitatii liderului si se rasfrânge negativ, în ultima
instanta, asupra eficientei activitatii grupului/colectivitatii.

Educatia si instruirea. Eficienta si performanta activitatii liderului de exercitare a puterii

politice presupune, în mod neconditionat, competenta si profesionalism. Acestea sunt
rezultatul unui proces permanent de educatie si instruire atât a conducatorului, cât si a
celor pe care îi conduce.

Educatia nu vizeaza numai formarea/dezvoltarea unor abilitati, deprinderi, calitati specifice

domeniului politic si culturii politice, ci si dimensiunilor civica, morala, de cultura generala
ale personalitatii umane. În acest sens, o atentie aparte trebuie acordata formarii liderului
politic în spiritul valorilor tolerantei, fair-play-ului, bunavointei, bunului simt si respectului
fata de subalterni.

Cunoasterea de sine. Autocunoasterea îl determina pe liderul politic, implicat în procesul

cuceririi si exercitarii puterii, sa-si formeze o imagine corecta asupra personalitatii sale
(cunoasterea trasaturilor acesteia, a propriilor capacitati si limite etc.), care sa-l determine
sa adopte un comportament adecvat realizarii obiectivelor propuse/încredintate.
Respectarea acestui principiu conduce la punerea în valoare a potentialului managerial,
moral si psihofizic al liderului, la dozarea corespunzatoare a eforturilor depuse pentru
depasirea anumitor limite si vulnerabilitati, deschide calea autoperfectionarii, determina
consolidarea autoritatii si legitimitatii puterii sale.

Modelul (exemplul) psihocomportamental personal. Modelul liderului este un principiu si, în

acelasi timp, un mecanism de functionare al oricarui grup sau organizatie.

Puterea poate fi creata si sustinuta, în mod direct, prin comportamentul si prin

personalitatea liderului, aflate în corespondenta. Pe cale de consecinta, liderul politic
trebuie sa fie sau sa devina un model comportamental si moral pentru cei pe care îi
conduce, întrucât tocmai acest model constituie substratul motivational al recunoasterii
autoritatii si legitimitatii sale. Reusita angajarii si mobilizarii corespunzatoare a subalternilor
(guvernatilor), respectiv eficienta activitatii de conducere, depinde, într-o masura
semnificativa, de capacitatea liderului de  a-si demonstra calitatile prin modelul
psihocomportamental pe care îl ofera (angajare, initiativa, competenta, fermitate,
consecventa, asumarea riscului, integritate morala, convingerea în ceea ce afirma si mai ales,
în ceea ce face).

Formarea de noi lideri si echipe de conducere. Între cerintele fundamentale ale activitatii
conducatorului politic, figureaza si aceea a selectarii si formarii de noi lideri, care sa
continue exercitarea puterii, în conformitate cu ideologia si practica politica specifice
organizatiei/grupului/colectivitatii pe care o reprezinta (de provenienta). Eforturile
subsumate identificarii, pregatirii si promovarii de indivizi compatibili cu aceasta cerinta
trebuie ferite de practicile daunatoare (voluntarism, subiectivism, clientelism politic,
arbitrariu etc.) care se manifesta, din pacate, nu de putine ori, în prezent. Când activitatea în
cauza este desfasurata corect si eficient ea are ca efecte nu numai dezvoltarea spiritului si
solidaritatii de grup (care motiveaza subalternii în participarea responsabila la actul deciziei
politice, prin conturarea sperantei ca pot accede, astfel, la putere), dar si întarirea autoritatii
si legitimitatii liderului aflat în exercitiul mandatului.

3. STRATEGII sI TACTICI UTILIZATE DE LIDERUL POLITIC PENTRU DOBÂNDIREA sI

EXERCITAREA PUTERII

Practica social-istorica releva ca liderul politic, angrenat în procesul obtinerii si exercitarii

puterii, foloseste o serie de strategii, tactici si tehnici menite a conduce la îndeplinirea
obiectivelor pe care si le-a asumat. Unele dintre acestea au valente pozitive, altele fac parte
dintr-un "arsenal" aflat în dezacord cu normele morale. Asupra câtorva dintre ele ne vom
opri, pe scurt, în cele ce urmeaza[16].

Recurgerea la consilieri. Recurgerea la consilieri consta în consilierea liderului politic sau a

staff-ului acestuia de catre specialistii în diferite domenii. O asemenea tactica este menita
sa dea consistenta si eficienta sporite actului de management politic înfaptuit de lider, cu
efecte benefice asupra cresterii cotelor sale de autoritate, legitimitate si popularitate.

Aliantele-coalitiile. Consolidarea puterii liderului si a grupului/organizatiei din care face

parte se poate realiza, între altele, prin folosirea aliantelor-coalitiilor cu lideri si
grupuri/organizatii care au convingeri sau interese politice asemanatoare. Punerea de
acord si coroborarea, pe anumite paliere, a strategiilor, tacticilor si resurselor de care
dispun, la un moment dat, grupurile/organizatiile politice animate de interese convergente
este, de regula, de bun augur pentru îndeplinirea obiectivelor fixate. Practica demonstreaza
însa ca rolul coalitiilor, în acest context, nu trebuie absolutizat: ele pot produce si efecte
contrare, determinate de interesele ascunse ale anumitor organizatii/grupuri de a patrunde
în intimitatea procesului decizional al celor concurente, sub acoperirea încheierii de aliante
formale cu acestea.

Comunicarea. Comunicarea are un rol esential în întarirea autoritatii si legitimitatii liderului

la nivelul organizatiei politice care este angrenata în procesul dobândirii/exercitarii puterii.
Liderul cu abilitati relationale si de comunicare are sanse superioare sa-si mareasca
influenta, atât asupra organizatiei/grupului, ca întreg, cât si asupra fiecaruia din membrii
acestora,  sa le mentina sub control, sa prevada si sa anihileze actiunile ce pot sa-i
submineze autoritatea. Comunicarea favorizeaza relationarea liderului cu subordonatii (prin
înlesnirea cunoasterii reciproce) în actiunea de coroborare a eforturilor pentru atingerea
obiectivelor politice de interes comun.

Manipularea. Manipularea, respectiv tactica de care cel care manipuleaza se foloseste

pentru a determina un actor social (persoana, grup, colectivitate) sa gândeasca si sa
actioneze în functie de interesele sale, apelând la tehnici de persuasiune ce induc, în mod
fals, impresia libertatii de decizie a respectivului actor social, este din ce în ce mai prezenta
astazi în procesul obtinerii si exercitarii puterii politice. Nu de putine ori, liderul politic
utilizeaza instrumente specifice manipularii (minciuna, demagogia, optimismul triumfalist
afisat, argumentul falsificat etc.) pentru convingerea membrilor grupului din care provine
sau ai altor colectivitati, animate de interese comune sau apropiate, cu privire la justetea si
eficienta activitatii de organizare si conducere pe care el o desfasoara.                           

Compromisul. Ca tactica utilizata mai ales în rezolvarea starilor conflictuale, ce au o

anvergura ridicata si un impact complex, compromisul politic este caracterizat prin cedarea
temporara de catre majoritate în raport cu minoritatea. Realizarea compromisului
presupune constientizarea reciproca, de catre majoritate si minoritate, a intereselor lor
politice prezente si de perspectiva si cautarea unor solutii care sa conduca spre
convergenta acestor interese, satisfacerea, pe cât posibil, a intentiilor nedeclarate, evitarea
viitoarelor conflicte si asigurarea stabilitatii/echilibrului de forte în cadrul unor structuri sau
zone geografice de influenta.

Având în vedere rolul foarte important pe care liderul politic îl are în actiunile de obtinere,
mentinere sau exercitare a puterii de catre grupul/organizatia din care provine si ale carei
interese le promoveaza, se impune ca el sa stapâneasca perfect tactica compromisului.
Este relevant, astfel, ca desi, pentru moment, compromisul determina scaderea autoritatii si
puterii partilor care intra în relatie (majoritatea si minoritatea), o asemenea tactica va
contribui, în timp, la refacerea sau chiar la cresterea credibilitatii lor si a liderilor acestora.

Utilitatea si eficienta compromisului, devenit o modalitate curenta de rezolvare a

numeroase probleme politice contemporane, sunt determinate de abilitatile celor care
negociaza si impun conditii si solutii favorabile acceptarii sale.

Încrederea. Crearea unui capital consistent de credibilitate (încredere) în rândul

subordonatilor/guvernatilor este, de asemenea, o problema de importanta majora  cu care
se confrunta liderul politic preocupat de obtinerea/exercitarea puterii. Câstigarea si
mentinerea încrederii este un proces complex, care presupune competenta, cunoastere,
realism etc.. Ea limiteaza sentimentul de incertitudine al colectivitatii pe care o conduce
liderul si, pe cale de consecinta, mareste autoritatea si legitimitatea acestuia.
Entuziasmul. Din "arsenalul" si "recuzita" de tactici si tehnici politice utilizate în scopul mai
sus mentionat nu poate lipsi entuziasmul. Acesta reflecta optimismul si încrederea liderului
politic în viabilitatea si eficienta actiunilor specifice de organizare si conducere pe care le
desfasoara, uneori chiar în dezacord cu realitatea si posibilitatile oferite, si este menit sa
alimenteze/stimuleze încrederea comunitatii în persoana sa. Când un asemenea
comportament depaseste anumite limite ale rationalitatii, liderul si puterea pot cadea în
derizoriu si desuetudine.

Temporizarea. Tactica temporizarii presupune amânarea (dar nu si renuntarea definitiva)

realizarii proiectului politic initial sau chiar schimbari de ordin decizional si strategic, ca
urmare a anticiparii insuccesului si scaderii credibilitatii liderului si puterii. Recurgerea la
temporizare este determinata de lipsa, la un moment dat, a resurselor organizationale
necesare (materiale, umane etc.) sau de presiuni externe si vizeaza refacerea acestor
resurse pentru îndeplinirea obiectivelor asumate.

Tactica "cacialmalei"/bluffing-ului. O asemenea tactica presupune adoptarea de catre

liderul politic a unui comportament apropiat celui al jucatorului de pocker, luîndu-se în
calcul analogia existenta uneori între "etica" jocului în cauza si etica politica. Este relevant
de retinut, în context, ca imperativul îndeplinirii obiectivelor asumate, cere liderului politic, ca
oricarui "jucator", pe lânga pregatire, experienta etc. - îndrazneala, fler, risc asumat,
disimularea atitudinilor, determinându-l, uneori, sa apeleze la modalitati "neortodoxe" de
actiune si relationare (santaj, trisare etc.). Fara îndoiala ca, în final, un asemenea
comportament va conduce la "cacialma", care are efecte negative, la nivel individual si
comunitar.