Universitatea „Ștefan cel Mare”

Facultatea de Drept și Științe Administrative

DIVORȚUL ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVAT

Student: Reuț Andrei-Marius

Disciplina: Drept internațional privat

Drept Anul/Grupa: anul IV, grupa 3

Profesor coordonator: Lector univ.dr. Nicoleta-Dumitrita FLOREA

Suceava 2020
 Introducere
Divorțul reprezintă modalitatea juridică prin care o căsătorie încetează și
reglementează cazurile, procedurile și efectele desfacerii căsătoriei cu privire la relațiile
dintre soți în timpul și după momentul desfacerii căsătoriei
Normele conflictuale privind desfacerea căsătoriei sunt cuprinse în art. 2597-2602
din noul Cod Civil. Conform ultimului articol, legea care cârmuieşte divorţul se aplică şi
separaţiei de corp
Căsătoria poate fi desfăcută prin divorț numai în timpul vieții soților. Divorțul
poate interveni pe cale judiciară, pe cale administrativă sau prin procedură
notarială.Determinarea legii aplicabile în materia divorţului este una de natură subiectivă,
soţii având posibilitatea să aleagă varianta optimă. Libertatea părţilor este însă admisă
numai în anumite limite. De comun acord, soţii pot alege una dintre legile enumerate de
art. 2597 Cod civil. Astfel, divorţul va fi supus legii reşedinţei obişnuite comune, legii
ultimei reşedinţe obişnuite comune, legii statului al cărui cetăţean este unul din soţi sau
peteritoriul căruia soţii au locuit cel putin 3 ani ori legii române. Aceste legi nu sunt
organizate în cascadă, desemnarea uneia dintre ele nu este condiţionată de imposibilitatea
desemnării legii precedente.
Legea aplicabilă divorţului se prevede de către soţi printr-o convenţie. Potrivit art.
2599 Cod civil, condiţiile de formă ale convenţiei de alegere care trebuiesc îndeplinite
desoţi privesc forma scrisă, semnătura parţilor şi data certă. Convenţia de alegere a
legiiaplicabile se poate încheia sau modifica cel târziu pana la data sesizării
autorităţiicompetente să pronunţe divorţul. Alin.(2) al art. 2598 dispune că instanța
judecătorească poate să ia act de acordul soților cel mai târziu până la primul termen de
judecată la care părțile au fost legal citate. Spre deosebire de divorţul administrativ,
divorţul pe cale judecătorească le conferă soţilor beneficiul unui răstimp suplimentar în
care se pot decideasupra legii aplicabile

Art. 2600 Cod civil stabileşte legea atunci când soţii nu au desemnat expres o astfel
de reglementare. Astfel, divorţul va fi cârmuit de :
a)legea statului pe teritoriul căruia soţii îşi au reşedinşa obişnuită la
dataintroducerii cererii de divorț
b)în lipsa reşedinşei obişnuite situate pe teritoriul aceluiaşi stat, legea statului
peteritoriul căruia soţii şi-au avut ultima reşedinţă obişnuită, dacă cel puţin unul dintre

2
soţi mai are reşedinţa obişnuită pe teritoriul acelui stat la data introducerii cererii de
divorț
c)în lipsa reședinței obișnuite comune a unui dintre soți pe teritoriul statuluiunde
soții au avut ultima reședință obișnuită comună, legea cetățeniei comune a soților la data
introducerii cererii de divorț
d) în lipsa cetățeniei comune a soților, legea ultimei cetățenii comune a soților,dacă
cel puțin unul dintre ei are această cetățenie la data introducerii cererii de divorț
e)legea română, în toate celelalte cazuri

Spre deosebire de art. 2597 Cod civil, legaturile din art. 2600 sunt organizate în
cascadă. Dacă nu pot folosi o legătură, abia atunci vor trece la următoarea. Dacă legea
străină astfel determinată nu îngăduie divorţul sau il permite în condiţii deosebit de
restrictive, se va aplica legea română in cazul în care unul dintre soţi este cetăţean român
la data sau îşi are reşedinţa obişnuită în România la data cererii de divorţ. În situația în
care un soț cetățean român divorțează în altă țară, instanța străină va trebui să respecte
normele conflictuale din dreptul internațional privat român. Dacă soluția pronunțată
diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române, art.1082 alin.(2) din Codul de
procedură civilă dispune că hotărârea de divorț străină nu poate fi recunoscută în țara
noastră.Domeniul de aplicare a legii divorțului cuprinde mai multe aspecte. Ele se
referăla următoarele:
-persoanele care pot cere desfacerea căsătoriei prin divorț; motivele de divorț
-efectele divorțului cu privire la relațiile dintre soți, efectele divorţului cu privire
larelaţiile patrimoniale, precum și la relațiile dintre părinți și copii
Denunțarea Unilaterală
Unele state oferă posibilitatea recunoaşterii desfacerii căsătoriei prin denunţare
unilaterală. Acest lucru nu există în ţara noastră. Astfel, actul întocmit în străinătate prin
care se constată voinţa unilaterală a bărbatului de a divorţa, fără ca legea aplicabilă să
recunoască femeii un drept egal nu poate fi recunoscut în România decât dacă sunt
îndeplinite cumulativ următoarele condiţii
a) actul a fost întocmit cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă
prevăzute de legea străină aplicabilă;
b) femeia a acceptat în mod liber și neechivoc această modalitate de desfacere a
căsătoriei;

3
 c) nu există niciun alt motiv de refuz al recunoașterii pe teritoriul României a
hotărârii prin care s-a încuviințat desfacerea căsătoriei în această modalitate. În cazul
încare femeia a acceptat o asemenea desfacere a căsătoriei, invocarea ordinii publice nu
se justifică, întrucât are semnificația unui divorț prin acordul soților1.

Separația de corp.
Instituția separației de corp este un succedaneu al divorțului. Prin separaţia de
corp,soţii sunt despărţiți în fapt, cu toate că ei continuă să fie căsătoriţi in drept. Conform
art. 2602 Cod civil, legea care cârmuieşte divorţul se aplică în mod corespunzător
şiseparaţiei de corp. Asadar, deşi conform art. 373 Cod civil, căsătoria se desface numai
prin divorţ, dreptul internaţional privat român recunoaşte şi separaţia de corp pronunţată
în străinătate pentru străini. Ea reprezintă încetarea obligaţiei soţilor de a convieţui, deşi
căsătoria lor continuă să existe. Această instituţie a fost multă vreme remediul găsit ded
reptul popoarelor catolice pentru dificultăţile insurpontabile pe care traiul în comun le
ridica în multe căsătorii
Dreptul soților de a cere separația de corp este reglementat de legea aplicabilă
divorțului. Tot acestei legi sunt supuse și efectele separației de corp. În schimb
problemele de procedură privind separația de corp sunt guvernate de legea forului
european. Spre deosebire de dreptul românesc, atât legea elvețiană, cât și legea franceză
recunosc această instituție, fiind supusă acelorași reguli ca și divortul, cu câteva excepții
precum: separația nu desface căsătoria, dar pune capăt obligației de coabitare; în caz
dedeces, soțul supraviețuitor își conservă drepturile; separația de corp antrenează
întotdeauna separația bunurilor: lasă să subziste obligația de ajutor; la cererea unuia
dintre soți, separația de corp este convertită de plin drept în hotărâre de divort, daca
ceastă a durat 3 ani2.

1
Ciucă A.,Statut personal şi naţionalitate în dreptul internaţional privat , Editura Fundaţiei Axis, Iaşi,2005, p. 53-55
2
Ciucă A.,Statut personal şi naţionalitate în dreptul internaţional privat , Editura Știițitcă Lumen, 2019,p. 134-142

4
5