Luceafarul – Eseu structurat

Poezia “Luceafărul” este considerată de către critici ca fiind cea mai reprezentativă poezie pentru
opera lirică eminesciană deoarece aceasta conţine întreaga plajă tematică a discursului liric eminescian
precum şi ideologia romantică ce a modulat gândirea, inclusiv filosofică a lui Eminescu. 
“Luceafărul” se încadrează în specia literară a poemului, specie de interferenţă a epicului cu
liricul, de întindere relativ mare, cu un conţinut filozofic şi caracter alegoric. Totodată, “Luceafărul” este
un poem romantic, realizat prin amestecul genurilor (epic, liric şi dramatic) şi al speciilor. Asfel, lirismul
susţinut de meditaţia filozofică şi de expresivitatea limbajului este turnat în schema epică a basmului şi
are elemente dramatice (secvenţele realizate prin dialog şi dramatismul sentimentelor).
Poezia “Luceafărul” pune în discuţie incompatibilitatea dintre geniu şi omul de rând.
Originalitatea textului eminescian constă, deci, în problematizarea raportului de existenţă dintre fiinţa
geniului şi a omului comun, în condiţiile în care povestea Luceafărului, desfăşurată pe alte coordinate, a
fost preluată de Eminescu urmând ca surse de inspiraţie două basme: “Fata din grădina de aur” şi “Miron
şi frumoasa fără corp”.
Tema romantică a poemului este problematica geniului în raport cu lumea, iubirea şi cunoaşterea.
Iubirea se naşte lent din starea de contemplaţie şi de visare, în cadru nocturn, relizat prin motive
romantice: luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda, visul. Astfel, compoziţia romantică se
concretizează prin opoziţia planurilor cosmic şi terestru, respectiv prin opoziţia a două ipostaze ale
cunoaşterii: geniul şi omul comun. Tema iubirii este ilustrată în text prin două poveşti de dragoste care
definesc iubirea în mod diferit; pentru Luceafăr iubirea este o cale superioară de cunoaştere pentru care
merită sacrificiul morţii (acceptând moartea Luceafarul doreşte, de fapt, să cunoască ceva ce îi este
interzis în interiorul planului său existenţial, deci să cunoasca ceva de dincolo de lumea sa), pe când
iubirea ilustrată în tabloul al doilea, de Cătălin şi Cătălina, pune în lumină o definire a sentimentului
mediata de eros, iubirea şi erosul fiind cosubstanţiale, iubirea pentru omul comun împlinindu-se prin eros
în interiorul cuplului.
Incipitul poemului, un prim element al textului poetic, semnificativ pentru ilustrarea viziunii despre lume,
conţine formula specifică basmului prin care cititorul este avertizat asupra structurii narative: “A fost
odată ca-n povesti / A fost ca niciodată”.Întâmplările sunt puse sub semnul unui timp mitic, în care faptele
sunt unice şi irepetabile. În aceste condiţii, fata de împărat va avea atributele unei fiinţe ieşite din limitele
comunului, particularizată prin unicitate în lumea în care trăieşte: “O prea frumoasă fată // Şi era una la
părinţi / Şi mândră-n toate cele / Cum e fecioara între sfinţi / Şi luna între stele”.
De asemenea, un al doilea element al textului poetic, relevant pentru prezentarea viziunii despre
lume, este titlul poemului, care este, de fapt, motivul central al textului. Titlul susţine alegoria pe tema
romantică a locului geniului în lume, văzut ca fiinţă solitară şi nefericită, opusă omului comun. Alegoria
înseamnă că povestea, personajele, relaţiile dintre ele sunt transpuse într-o suită de metafore, personificări
şi simboluri. Totodată, titlul uneşte două mituri: unul românesc, al stelei călăuzitoare şi altul grecesc, al
lui Hyperion (“cel care merge pe deasupra”), sugerând natura duală a personajului de tip romantic.
În ceea ce priveşte motivele romantice de la începutul poemului: luceafărul, marea, castelul, fereastra,
oglinda, acestea susţin atmosfera de contemplaţie şi de visare în care se naşte iubirea dintre Luceafăr şi
fata de împărat. Motivul îngerului şi motivul demonului sugerează chipurile sub care se arată Luceafărul,
amplificând tensiunea lirică a trăirii emoţiei erotice. În antiteză cu imaginea angelică a primei întrupări, a
doua este circumscrisă demonicului, dupa cum o percepe fata: “O, eşti frumos, cum numa-n vis / Un
demon se arată”.
Zborul cosmic, motiv literar ce relevăsetea de iubire ca act al cunaoşterii absolute, se
intersectează cu nuanţate motive ale timpului. Zburând spre Demiurg, Hyperion ajunge într-un spaţiu
atemporal, care coincide cu momentul dinaintea naşterii lumilor: “Caci unde-ajunge nu-I hotar, / Nici
ochi spre a cunoaşte,/ şi vremea-ncearcă în zadar / Din goluri a se naşte”.
Pe de altă parte, în constituirea cuplului adamic, profunzimea pasiunii şi unicitatea iubirii trăite îl
scot pe Cătălin din ipostaza terestră: “ - O, lasă-mi capul meu pe sân, / Iubito, să se culce / Sub raza
ochiului senin / Şi negrit de dulce; / Cu farmecul luminii reci / Gândirile strâbate-mi, / Revarsă linişte de
veci / Pe noaptea mea de patimi”.
Totodată, particularităţile prozodice ale textului sunt semnificative pentru ilustrarea viziunii
despre lume. Antiteza dintre planul terestru şi cel cosmic este sugerată, la nivel fonetic, de alternarea
tonului minor cu cel major, alternare realizată prin distribuţia consoanelor şi a vocalelor. Muzicalitatea
elegiacă, meditativă a celor 98 de strofe ale poemului, este dată măsura versurilor (7 – 8  silabe, ritmul
iambic, rima încrucişată. De asemenea, sunt prezente asonanţele şi rima interioară (“una”–“luna”, “zare”
– “răsare” , “plec” – “împle”).
În opinia mea, poemul “Luceafărul” însumează toate categoriile lirice din poezia anterioară a lui
Eminescu şi poate fi considerat un mit al poeziei şi al poetului, în măsura în care poezia sa nu este o
imitaţie a naturii, ci o transfigurare lirică a semnificaţiilor realităţii, iar simbolurile cu care operează
autorul sunt forme încifrate ale unor idei filozofico-poetice.