Colegiul National de

Comert al ASEM

Catedra “Stiinte Umanistice”

Ambroci Mihaela
gr. CON 295

Tema: “Generatia “ochiul al treilea”- Nicolae Dabija si Ion Hadirca”

(teza anuala)

Profesor

Elena Golban, prof.

grad didactic 2

Chisinau, 2011

1
 Planul

Capitolul 1

§1. Biografie: Nicolae Dabija ……………………………………………………………………………….3

§2.Poezia “Ochiul al treilea” de Nicolae Dabija…………………………………………………….4

§3. Nicolae Dabija – Neoromantism şi militantism……………………………………………….5

§4. „Creuzetele” poeziei şi publicisticii lui Nicolae Dabija……………………………………..9

§5.Utilitatea ochiului al treilea…………………………………………………………………………….12

Capitolul 2

§1.Biografie: Ion Hadirca…………………………………………………………………………………….13

§2.A fi in timp…………………………………………………………………………………………………….14

§3. Claudia Satravca, Director biblioteca „Târgu-Mureş”, Chişinău……………..31

§4.Aprecieri critice……………………………………………………………………………………………..32

Capitolul 1
2
 §1.Nicolae Dabija (n. 15 iulie 1948, comuna Codreni, raionul
Cimişlia, Republica Moldova), este un scriitor, istoric literar şi om
politic din Republica Moldova, Membru de Onoare al Academiei
Române (din 2003). Dabija este un pseudonim literar
pentru Ciobanu.

Biografie

Nicolae Dabija, de naţionalitate română şi religie ortodoxă, este nepotul arhimandritului

Serafim Dabija, unul din marii duhovnici români, deportat în Gulag în 1947. Cunoaşte
profund viaţa comunităţilor româneşti din jurul României.

În calitate de redactor şef al săptămînalului Literatura şi Arta editat de Uniunea

Scriitorilor din Republica Moldova a avut un rol important în lupta de renaştere
naţională din Republica Moldova. Săptămînalul condus de Dabija a fost, în anii 1988-
1989, cea mai importantă publicaţie care susţinea revenirea "limbii moldoveneşti" la
grafia latină, recunoaşterea identităţii dintre limba moldovenească şi cea română şi
decretarea ei ca limbă oficială în RSS Moldovenească. În perioada de glorie săptămînalul
"Literatura şi Arta" depăşea tirajul de 150.000 de exemplare. În prezent, respectivul
săptămînal e nevoit să apeleze la sponsori pentru supravieţuire.

Studii

În 1972 a absolvit Universitatea de Stat din Moldova. Din anul 1974 a fost membru
al PCUS, iar între 1979 şi 1988 a fost membru în Biroul Comitetului Central al ULCTM
(comsomolului din RSS Moldovenească).

§2.Ochiul al treilea 
de Nicolae Dabija
3
 Îmi vine din ce în ce mai greu
să deosebesc primăvara de rai, lacrimile de stropi-
ameţitor, ameţitor se-nvârt în jurul meu
lucrurile văzute cu al treilea ochi.

Tot mai greu mi-i, nu pot distinge

urzica pictată - de urzică,
în ea văd o minge-n altă minge
şi mingea cea mai mare e-n mingea cea mică.

Plouă cu seminţe, fără puteri

le măturăm şi le ardem, pe câmpul arat...
Dar ce-am văzut cu ochiul-al-treilea ieri
va fi doar mâine cu adevărat.

Ierbile, munţii ne seamănă nouă,

norii, frunzele - la fel;
e parcă pace, parcă plouă
în viitorul spionat de el.

Toate lucrurile făcute cu ochii închişi

le duc la capăt cu el; un corb
bătrân, îl văd tânăr peste caişi
cu ochiul al treilea, care nu-i orb...

De la un timp, din ce în ce mi-e mai greu

să deosebesc realul de vis, ceara din lună de ceara din plopi -
ameţitor, ameţitor se-nvârt în jurul meu
lucrurile văzute cu al treilea ochi.

"Nicolae Dabija este o vie dovadă că Basarabia n-a murit şi n-are

când să moară" (Grigore Vieru, în volumul: Nicolae Dabija, \"Libertatea are
chipul lui Dumnezeu\", Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1997.)

§3.Nicolae Dabija – Neoromantism şi militantism

4
Un „poet de vocaţie”, îndelung aşteptat (scria Vl. Beşleagă în 1977!),
reprezentant de frunte al şcolii de poezie de la Chişinău (cum remarca
Ioan Alexandru, 1989), logodind linia confesivă, productivă prin
„refrenele sufletului” („preaplin de Ea”) şi „nuntirea seminţelor”, în
jubilaţie senzorială cu lirica de tribun, scotocind, cu patimi de
enciclopedist, adâncurile limbii, purtând „foşnet de cazanii” este,
neîndoios, Nicolae Dabija.

Doar un deceniu trecuse de când, propunând un nume nou în lirica

basarabeană (v. Tineretul Moldovei, 23 decembrie 1965), tânărul Mihai
Cimpoi atrăgea atenţia asupra şi mai tânărului poet, cel care ivea,
debutând în 1975, o carte de referinţă, consacrându-l rapid drept lider
al generaţiei: Ochiul al treilea (Editura Cartea moldovenească),
premiată peste doi ani (Premiul Tinere-tului, 1977). Cu suma primită,
Nicolae Dabija (Ciobanu), născut la 15 iulie 1948 la Bişcotari (azi
Codreni) – Cimişlia, va construi o fântână în satul natal, aflat (trecând
prin „codrii de miresme grei”) în vecinătatea Căinarilor părintelui
Alexei Mateevici. Cum tatăl era „ţăran cu bibliotecă”, viitorul poet s-a
înscris la Facultatea de Ziaristică, de unde va fi exmatriculat (în 1969,
pentru „activităţi naţionaliste”) şi va absolvi, în 1972, Facultatea de
Filologie, lucrând în TV şi practicând gazetăria; din 1986 este redactor-
şef al săptămânalului Literatura şi arta, publicaţie cu rol major,
veritabil „vârf de lance” în ceea ce, în-dreptăţit, s-a numit Renaşterea
basarabeană.

Înainte însă, într-o epocă subjugată de realismul „de comandă”, N.

Dabija a contribuit la reabilitarea poeticului. Lirica sa, beatudinală,
sigilată de amintirea cântului orfic, îndatorată surselor folclorice,
recuperând eufoniile străve-chimii contrasta cu megapo-emele
animate de suflu epo-peic, dezvoltând industrios, de pildă, mitul
leninist (A. Lupan, Em. Bucov, G. Meniuc, B. Istru şi încă alţii).
Convins, în numele maximalismului etic, că lumea – prin poezie –
poate deveni „mai bună”, că „toate lucrurile au câte-o aură”, că iubirea
are „gust de nemurire”, Nicolae Dabija impune, sub acuza de a fi
tradiţionalist, modulaţia profetică, sedusă de diafanitate; dar
tradiţionalismul, reamintim, nu este un concept estetic. Programatic
mesianică (cf. M. Cimpoi), lirica dabijiană, cheltuind energie verbală,
îmbracă accente vaticinar-pamfletare; în virulenţa satirei, constatase
D. Micu, „lăcrimează elegia”. Poet modern, indiscutabil, de mare
popularitate, pornit Pe urmele lui Orfeu (1983), carte soco-tită

5
„nocivă” şi „salvată” de prefaţa lui Pavel Boţu (pe a-tunci preşedinte al
Uniunii Scriitorilor), N. Dabija află în poezie o „bucuroasă tristeţe”. Pus
„pe crucea / poemului desă-vârşit”, membru de onoare al Academiei
Române, scotocind arhivele, încropind manuale şcolare, tradus şi
tălmăcind, la rându-i, din operele confraţilor de condei, autorul
Zugravului anonim (1985) e încercat, totuşi, de teamă, râvnind cartea
cu versuri nescrise. Aflând că „de dragoste nu scapi nici după moarte”,
el – ca „fidel caligraf ” – nu va cultiva un intelectualism aseptic.
Poeziile sunt „peisaje ale sufletului” şi frisonul lor emoţional, chiar
suportând – ocazional – şi notaţii de conjunctură, febril-realiste, nu se
leapădă de spiritul elegiac. Efuziuniile incantatorii capătă tonalităţi
oraculare, urgenţele Istoriei îl obligă să-şi aroge un rol mesianic,
împăcând graţia lirică şi prospeţimea metaforei cu imprecaţia nutrită
de vigoare civică, cântând, pre-cum altădată Goga – ca tribun şi
cărturar – durerile neamului şi toate „dorurile interzise” (cum îşi
botezase o ediţie de autor, scoasă la Litera Inter-naţional, în 2003).
Pentru N. Dabija fiecare poem este „ca o scrisoare”. Elegiac şi misio-
nar, aşadar, poetul – instalat, la start, în imaginarul neoro-mantic –
scrutează acum, apăsat de tirania realului şi presiunea evenimentelor,
prezentul, iradiind speranţă (tocmai prin poetica visării, pendulând
între real şi mitic). Şi o face cu sentimentalitate şi luciditate,
deopotrivă. Cândva, la începuturi, risipind candoare, se refugia în
tainele sufletului, poetizând universul şi zeificându-şi, cumva profetic,
trăirile prin transferul în transcendent: „Dar ce-am văzut cu ochiul-al-
trei-lea ieri / va fi doar mâine adevă-rat”. Într-un „veac peltic” acest
vizionarism se îndurerează; balansul între teluric şi astral revine unui
profetmartir „cu aripile ascunse sub cămaşă”, privind întâmplările
printr-o lacrimă. Într-o „cetate asediată”, şi poezia, inevitabil, „miroase
a timp concret” (cf. I. Ciocanu). Încât, N. Dabija constată că „poezia
pură” nu e o soluţie. Deşi fără vocaţie politică (mărturisea, cândva),
autorul Fotografului de fulgere (1998) îşi asumă o misie. Legat
ombilical de tradiţiile cărturăreşti, fără a părăsi universul candorilor şi
taina fiinţei („eu-sămânţă”), fără a abandona imboldul e-legiac, el
cultivă febril – decla-matoriu şi retorica de tribună. Misionarismul său
nu e însă ocazional, fiindcă poetul ştie prea-bine că „nu are dreptul la
eroare”. Ca mare poet social (cum îl văzuse Ioan Ale-xandru încă din
1989, lău-dând, spuneam, Şcoala de poezie de la Chişinău), el
îmbrăţişează linia militantă, devine scriitor „cu program” (ajustat din
mers), face de toate slujind tribun-arta. Apără fiinţa naţională lansând

6
cuvinte durute, contemplând „râul cel mai trist din lume” (Prutul,
fireşte) şi harta „rup-tă”. Vrea să scoată din letargie molcomeala
moldavă, luptă cu amnezia fiindcă nu se îm-pacă nicidecum cu „supra-
vieţuirea prin uitare” (reco-mandată stăruitor de unii). În consecinţă,
va blama mnemo-fobia şi, în numele iubirii de neam (o patrie „pusă la
pe-rete”), cercetează „faptele timpului” (v. În căutarea identităţii)
beletrizând în coloratură cronicărească, oferind întrupări poetice, uşor
deviante, cu substrat alegoric, extrăgând învăţături din „aburul
evenimentelor”. Inci-sivitatea poetului-oştean e îndreptăţită;
răstălmăcirea Istoriei, pângărirea fiinţei naţionale cer replici pe măsu-
ră, aşezând cursul Istoriei în albia firească, apărând limba: „Vom fi
atât cât vom vorbi /această limbă strămoşească”. O limbă „plină de
dumne-zeire”, cu doine „grele de vecie” şi lacrimi-sărbători, zugrăvind
„oftatul”. Îndemâ-narea stilistică, trăgându-şi sevele din ethosul
popular, e deîndată vizibilă; ca şi grija cizelării, cinstind înaintaşii.
Mistuit de această „povară” a memoriei, cu scrupul didacti-cist,
metaforizant însă, Dabija va încerca eseistice gesturi recuperatorii. Şi
amintita Pe urmele lui Orfeu sau Anto-logia poeziei vechi moldove-
neşti (din 1986) vor să alunge „frigul uitării”. Elegiacul Da-bija, om
instruit, categoric, dezgroapă limba „vechilor cazanii” şi zestrea
teologilor răsăriteni de-construind teh-nica palimpsestului. Vrea să
ajungă la „sfinţii dintâi”, la acele „cuvinte care luminea-ză” propunând,
în concentrare aforistică, sub efervescenţă mitogenetică portrete îmbi-
bate de o nostalgie difuză. Dar resemnarea nu s-a cuibărit, iar
virulenţa satirei răzbate, în-deosebi, în producţia editoria-listică. Sub
presiunea istoriei imediate, Dabija devine un redutabil polemist.
Gazetăria sa, exploatând filonul emines-cian, impune prin accente
pamfletare şi disponibilitate retorică. Incomod, poetul recurge la un
limbaj violent pentru a scoate la lumină ade-văruri îndelung tăinuite.
Verva sa biciuieşte fundamenta-lismul moldovenesc şi de-plânge
soarta sisifică a Basa-rabiei (o „icoană spartă”). Verbul dabijian,
demonstra Nina Corcinschi, propune prin „scenarii şi limbaje” o
interferenţă între poezie şi publicistică şi provoacă, prin colocvialitate,
instanţele dia-logale. Citite ca „exerciţii de înviorare a spiritului” (M.
Cimpoi), editorialele lui Dabija pot fi cercetate şi din unghiul „poeziei
genurilor”; ele impun însă, întâi, prin încărcătura polemică, oferind o
lectură îmbietoare şi prin haina stilistică, „înaripând cu-vântul” (cf. Ti-
mofei Roşca).

7
Ca animator al Renaşterii basarabene, poetul – cutreierat pe toată
întinde-rea operei de un romantism difuz – deplânge acum, retros-
pectiv, ca „ar-hanghel îmbă-trânit”, situaţia şi se repliază, fără a părăsi
baricadele, înspre un eros întomnat, într-un eden părăginit, în ruină.
Cândva dorea „să măsoare cu o iubire vecia”; acum, recapitu-lând
iubirile unei vieţi, e vizitat de o „melancolie de amurg” (V. Dinescu).
Sub un titlu înşelător (Maraton printre gloanţe, Editura Rafet, Râmnicu
Sărat, 2008), ultimul său volum, prefaţat de acelaşi V. Dinescu, ne
mărturiseşte tăcerile poetului, regăsindu-şi fibra romantică; lângă
poemul-rugăciune, mutând în vers „ceriştea”, vom afla, desigur, şi
combativitatea de altădată. Militantismul n-a obosit, civismul nu e o
temă abandonată sau epuizată, dimpotrivă. Chiar dacă mulţi produc
clăbuci retorici. Dar poetul, „o piatră în zidul cetăţii” este, în acelaşi
timp, şi o făptură fragilă („un fluture printre picături de ploaie”), trăind
sub ameninţarea „gloanţelor” anilor. Amintirile dăinuie, nu sunt
volatile, inima „beată”, trăind excesiv într-un prea-plin repetitiv
divulgat, învaţă acum singu-rătatea: „ce greu înveţi să fii singur”.
Altădată, „între două bătăi de inimă” începea un mit; personajul
îndrăgostit, printr-o ciudată decorpora-lizare, veghează – abstracti-zat
– o întâlnire a umbrelor, iscând, totuşi, o „tresărire înfiorată”. Şi
constată, în chip concluziv: „Aripile mele, of!, cum mă mai dor, / dar
ele nu mă dor de zbor lung: / aripile mă dor de nezbor, / că n-am
ajuns cu ele acolo unde / trebuia să ajung...”

Ieşind din prizonieratul contingentului, fisurând con-venţia realistă, N.

Dabija e ispitit de o „zeificare a trăirii”, poetizând Universul prin
beatificare. O întreagă promoţie se va alinia acestui trend litic,
inocentând lumea, plombând simboluri romantice, adoles-centine,
explorând peisajele sufletului, îmbrăţişând viziunea mitizantă. Dacă
valul optzecist, sub tirania realului, va destrăma această aură mitică
(la V. Gârneţ, de pildă, peisajele devin „bolnave”), N. Dabija – ca fidel
caligraf – cultivă, cu iluminări profetice, visătoria, posibilul, viziunea
interioară ţintind idealitatea. Lucrurile „înfrunzesc”, poe-tul înstrunează
lira de iarbă ori harfa de dor; iar „ochiul al treilea” ca „organ tăinuit al
sufletului” descoperă, cu risipă de fantezism, un uni-vers al candorilor,
deschis, deopotrivă, spre oracular şi ocazional. Înaintând în vârstă, cel
care publica volumul Lacrima care vede (1994) îşi temperează, s-ar
zice, efuziunea incantatorie. Devine, în schimb, mult mai incisiv,
imaginarul (sigilat, matricial, de spiritul elegiac) îşi conservă graţia
lirică, dar desfăşoară, dincolo de tonalităţile oraculare, un virulent nerv
8
publicistic. Ca „fotograf de fulgere”, poetul nu are linişte: „în zbucium
doar m-am odihnit” (v. Remember). Condamnă conjuncturiştii şi
profitorii, barzii de curte (cerşind „o troacă plină de grăunţe”; v. Mierla
domesticită), vrea să ajungă la „sfinţii dintâi” (constatând că idolii sunt
schimbători; v. Expoziţie de icoane). Şi, dincolo de aceste instantanee
(„vă las ca amintire / acest fulger / care am fost”), supus unor grele
încercări, descoperă vecinătatea morţii. Pe un pat de spital, după
accidentul de la Ţipova, el aude „ţipătul morţii”. Ciclul Strigăt mut
(acolo izvodit) nu propune însă un discurs dezabuzat, dizolvat în
scepticism: „vecinătatea morţii te-ajută să trăieşti”. Cu un astfel de
îndemn, deşi conjugă verbele la „timpul pierdut”, cel „născocit de
poeme” rămâne un melancolic luminos, cum bine îl definea Eugen
Simion. Elegiac, cantabil, cu reverii profetice, conjugând atmosfera
liturgică (de o simplitate rafinată) cu înverşunarea polemică, slujind –
de-loc blazat – cauza românismului, trăind – mărturisea – „între
dragoste şi moarte”, trezind interesul exegeţilor (vezi, de pildă, eseul
Photographer of Lightning, din 2003, al Mariei M. Simonca), adulat şi
hulit, bun, aşadar, „de pus pe crucea / poemului desăvârşit”, Nicolae
Dabija este un nume-reper, convins că spusele sale se vor adeveri
cândva: „Dar ce-am văzut cu ochiul-al-treilea ieri / va fi mâine cu
adevărat”.

§4.„Creuzetele” poeziei şi publicisticii lui Nicolae Dabija

Aprecierea operei literare şi a persoanei care a produs opera reprezintă elemente ce

trebuie considerate separat în cadrul actului de evaluare critică. Se înţelege că nu e
vorba de o separare în sensul preconizat de critica literară, ci de cercetarea operei
literare în sine care, preocupată fiind de contemplarea textului scris, scoate în prim-
plan: momentul istoric, mediul social şi natural, ideile despre lumea creatorului,
circumstanţele legate de biografia acestuia etc. Studiul literar catalizează formarea
opiniei estetice, emite judecăţi de valoare, care nu pot avea însă alt suport (şi nici alt
obiect) decât realitatea strictă a creaţiei.
Firesc este şi adevărul că din clipa când a devenit publică opera literară a lui Nicolae
Dabija, ea şi-a dobândit destinul autonom, mişcarea liberă.
Aceste şi alte referinţe argumentate au alcătuit cuprinsul volumului Poezie şi
publicistică. Interferenţa limbajelor semnat de tânără cercetătoare Nina Corcinschi.
Chiar în introducere autoarea insistă să spună că: „În perioada renaşterii naţionale
generaţia «ochiului al treilea» s-a afirmat prin revenirea la valorile spirituale româneşti.
Avatarurile timpului l-au determinat pe Nicolae Dabija, unul dintre cei mai
reprezentativi exponenţi ai acestei grupări, să suplinească mai multe roluri, să-şi asume

9
mai multe «voci». Poetul, publicistul, eseistul, istoricul literar, autorul de manuale
şcolare, politicianul – sunt ipostazieri produse (şi) de sincopele istoriei, sunt portavoci
ale acesteia, dar şi producătoare de semnificaţii inedite, pe care ştiinţele literare încă
urmează să le discearnă prin sita valorică”(p. 5).
Identificăm în Nina Corcinschi, cu reală satisfacţie intelectuală, un literat situat la polul
opus spiritului critic absolutist-juvenil, ai cărui exponenţi, destul de numeroşi în zilele
noastre! – nu ezită a aborda teme realmente fundamentale, convinşi fiind, în
simplissima lor naivitate, că, pentru a duce la bun sfârşit asemenea pretenţioase
întreprinderi, e suficient doar presupusul lor har de cititori ahtiaţi, inspiraţi,
argumentaţi, cu cele 50 – 100 de neologisme şi sintagme extrase din arsenalul
terminologic al diferitelor „noi critici”. Unei astfel de mentalităţi amuzante şi
îngrijorătoare prin orgoliul ei pueril, autoarea volumului Poezie şi publicistică.
Interferenţa limbajelor îi răspunde cu alt gen de orgoliu: acela al tânărului interpret
care, sigur de vocaţia sa, abordează teme de maximă importanţă şi dificultate.
Cercetătoarea e înarmată cu conştiinţa lucidă a faptului că numai rigoarea informaţiei,
fermitatea criteriilor şi a metodei sunt de natură a-i justifica şi susţine cutezătoarea
decizie: „Literatura română est-pruteană din anii ‘60 -’70 stă sub semnul reabilitării
esteticului. Valorile generaţiei vierene - sacrul şi armonia originară - sunt asumate şi de
continuatori, dar mânuite cu o ţinută estetică mai îndrăzneaţă. Lider de generaţie
şaptezecistă, Nicolae Dabija ilustrează poate cel mai pregnant, pe urmele scriitorilor
şaizecişti, trecerea de la o literatură nonvalorică, dictată de oficialităţi, la una ce repune
în drepturi imaginarul, jocurile fanteziei, evaziunea în mit” (p. 8).
De aceea – poate şi dintr-un obscur impuls tineresc de a arăta la tot pasul că ştie exact
ce urmăreşte – Nina Corcinschi îşi „condimentează” frecvent textul studiului cu explicite
concluzii de principiu, chemate, evident, a delimita cât mai exact aria tematică pe
cuprinsul căreia acţionează, precum şi modalitatea de lucru îmbrăţişată: „Paravanul sub
care se ascund două atitudini fundamentale ale lui N. Dabija - de ofensivă şi de
defensivă - este ochiul al treilea. Dacă la N. Esinencu, de exemplu, factorul de
autoprotecţie într-o societate ostracizantă îl constituie teribilismele, la N. Dabija
universul securizant este format de ochiul al treilea, interior, care trasează calea de
acces spre o lume transcendentală, recuperatoare de spaţii pierdute.
Transcendentalismul reprezintă o dimensiune defensivă, de refugiu a autorului dintr-o
lume ostilă creaţiei - pe un tărâm utopic, adolescentin, care formează o aură
protectoare pentru eul creator, ce-i conceptualizează valorile: jocul fanteziei, al
insolitului etc. O altă dimensiune de refugiu reprezintă pentru poet investigarea
propriului eu. Într-o lume eminamente dezechilibrată introvertirea însemna căutarea de
adevăr şi certitudine. Lipsa de repere exterioare determină revendicarea lor în spaţiul
interior. Eul îndrăzneşte să transgreseze apartenenţa sa la şurubăria socialismului
«dezvoltat» şi să-şi pună în valoare ireductibilitatea, unicitatea umanităţii sale. Astfel

10
devine posibilă comunicarea cu alt eu. Ochiul al treilea este cel care posedă potenţe de
profeţie, de descoperire a tainei sufletului. Iar sufletescului îi corespund, la N. Dabija,
elemente ale realităţii introvertite în peisaje: dragostea - un peisaj al sufletului, Patria -
un alt peisaj al sufletului, poezia sa fiind un produs al acestora” (p.9).
Apare cât se poate de limpede faptul că Nina Corcinschi intenţionează să pătrundă fără
reticenţă şi în miezul unei problematici de excepţională acuitate şi actualitate cultural-
ştiinţifică. E o problematică aflată efectiv pe ordinea de zi a cercetării: „Problemele
sociopolitice şi culturale sunt subiecte pentru care publicistul Nicolae Dabija manifestă
un interes major şi pe care le tratează cu mare curaj cetăţenesc, opunând rezistenţă
minciunii şi înstrăinării de istorie şi neam. Publicistul readuce în actualitate problema
limbii, a istoriei, a culturii naţionale, promovează valorile autentice româneşti
(indispensabile, de altfel, în tendinţa moldovenilor de a se integra în civilizaţia
europeană, care mizează pe factorul umanistic, spiritual, pe respectarea identităţii
naţionale a fiecărui popor). Publicistica lui, cu puternice rezonanţe în epocă, prezintă
interes nu numai în contextul tranziţiei. Prin importanţa temelor abordate, dar şi prin
plasticitatea mijloacelor de expresie, acestea au atât valoare actuală, imediată, cât şi
importanţă general-umană care le asigură rezistenţa în timp” (p. 54).
Totul este, în gazetăria lui Nicolae Dabija, expus direct, fără înconjur, cu o masivitate a
formulării ce impresionează mai mult decât strălucitoarele artificii verbale; autoarea
accentuează că redactorul-şef al hebdomadarului Literatura şi arta  vrea să convingă
prin soliditatea argumentaţiei, nu să farmece prin verva de ingeniozitate. Tonul său (e
vorba de Nicolae Dabija) e mai degrabă ofensiv decât polemic; îi displace violenţa în
limbaj, preferă limpezimea dură a afirmaţiei nete, dispreţuieşte arabescurile fanteziei,
menite să învăluie gândul, şi merge drept la ţintă, fără ocolişuri diplomatice. Autoarea
studiului vede în poetul gazetar un luptător, şi în gazetărie – o profesiune de conştiinţă:
„...în mesajul publicistic al lui N. Dabija se regăsesc nenumărate idei sănătoase, aserţiuni
care contribuie, în mod cert, la conturarea profilului moral al românilor din Basarabia şi
la rezolvarea diverselor probleme complicate ale modului lor de a fi” (p. 74).
Important este că, spre deosibire de puţine alte cazuri, Nina Corcinschi ia în cea mai
mare măsură, pe cont propriu, un asemenea bogat şi divers material teoretico-aplicativ,
adaptându-l cu pricepere şi, de ce nu, câteodată, chiar cu inspiraţie, scopului urmărit.
Vorbind despre Structura discursului în publicistica lui Nicolae Dabija, doctorul în
filologie Nina Corcinschi menţionează: „Publicistica lui N. Dabija, prin structura ei
mozaicală, polifonia lexicală şi flexibilitatea tematică etc., care converg într-un aliaj
unificant, stă în mod cert în lumina modelatoare a creaţiei lui Mihai Eminescu.
Capacitatea de «absorbţie şi de reconvertire a unor elemente heteroclite este poate
dominanta cea mai clară a scrisului de presă eminescian», susţine Monica Spiridon,
adăugând că publicistica poetului poartă, în linii mari, «stigmatul retoric al genului
deliberativ canonic» .

11
În spaţiul românesc, publicistica scriitoricească de calitate a debutat prin glisările
sinuoase ale procedeelor discursive eminesciene din zona tipicului retoric în cea a
subtilităţilor vizionare, secundând strategic funcţiile de captatio, docere şi movere ale
unui arabesc informaţional adus la simbioză perfectă. Un publicist ca Eminescu, care şi-a
asamblat erudiţia enciclopedică cu o iscusinţă arhitecturală nemaiîntâlnită până la el în
orga celor mai incompatibile articulaţii sonore, nu putea să nu aibă continuatori. Într-o
epocă în care informatizarea cunoaşte ascensiuni şi proliferări nelimitate, Nicolae Dabija
răspunde la provocările de eclectism postmodern, urmând modelul hibrid al publicisticii
eminesciene. Modulaţiile conţinutiste, arta combinatorie perfect dirijată sunt asigurate,
în creaţia dabijiană, printr-o vastă cultură” (p. 75).
La prima vedere, exegezele spectaculos contextual-comparatiste, precum cele realizate
de Nina Corcinschi, pot părea puţin forţate. Nimic mai neadevărat însă decât o atare
impresie, căci tocmai simţul măsurii, al echilibrului este resortul care conferă
demonstraţiei o surprinzătoare credibilitate.
În totul însă Poezie şi publicistică. Interferenţa limbajelor de Nina Corcinschi reprezintă,
poate, cel mai de seamă debut al anului 2008.

§5.Utilitatea ochiului al treilea (Nicolae Dabija)

Dorm într-o casă din preajma unei păduri. Geamurile sunt deschise larg. La un moment
dat, am straniul sentiment că uriaşele crînguri de salcîm au înflorit, ca la o comandă
divină, într-o singură clipă, cu toate odată: de mireasma pătrunzătoare mă trezesc
brusc, ca de un bec pe care îl aprinde cineva întârziat într-o cameră de hotel neştiind
dacă mai este cineva acolo.

Pînă în zori mai sunt cîteva ore. Dar nu pot să mai dorm. Şi ies în ogradă.

E pădurea copilăriei mele.

Stau pe prag în noapte şi încerc să o scrutez cu privirea. Apoi, în timp ce trag în piept
aerul de miresme tari, închid ochii, ca să o pot vedea mai bine. Ea se întrezăreşte
luminînd palid prin întunericul împarfumat. Aşa o întrezăresc toată, pînă departe,
amestecată cu cerurile spuzite de stele şi cu vînturile care încă n-au pornit, îmbrăcată în
strai alb de mireasă primăvăratică.

Numai cu un al treilea ochi o pot vedea în toată măreţia ei.

Capitolul 2
§1.Biografie

Ion Hadârcă (n. 17 iulie 1949, orașul Sîngerei, județul Bălți) este

un poet, traducător și om politic din Republica Moldova.
12
Ion Hadârcă s-a născut la data de 17 iulie 1949 în comuna Sîngereii Vechi
(astăzi orășelul Sîngerei) din județul Bălți. A debutat ca poet în timpul școlii,
publicând în anul 1965 primele versuri în revista "Cultura Moldovei". După
absolvirea Școlii medii generale din Sângerei în anul 1966, este angajat la ziarul
raional "Calea leninistă".

Între anii 1968–1970 își satisface stagiul militar obligatoriu în Armata Sovietică,
după care devine student la Facultatea de Filologie a Universității Pedagogice
"Ion Creangă" din Chișinău (1970-1974). În perioada studiilor universitare, își
continuă activitatea literară, citind primele cicluri de poeme în cadrul cenaclului
literar "Luceafărul", poezii care i s-au publicat în ziarele "Tinerimea Moldovei",
"Moldova socialistă", "Cultura Moldovei".

Între anii 1974–1978, efectuează studii de doctorat la Institutul de Limbă și

Literatură al Academiei de Științe a Republicii Moldova și activează în calitate de
colaborator. În anul 1977, este consemnată apariția primei plachete de versuri a
lui Ion Hadârcă, "Zilele" (în colecția "Debut", sub numărul 19/1979), în prefața
căreia criticul literar Mihai Cimpoi remarca: "Nu poetul alege temele, ci temele îl
aleg pe poet, după cum nu poetul are de căutat dimensiunea temporală, cărei
este predestinat, ci Prezentul l-a încadrat organic în sine". Pentru acest volum, i-
a fost decernat Premiul "Boris Glăvan" al tineretului din RSS Molovenească.

În anul 1978, devine membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Este autorul
selecției pentru antologia de poezii, poeme și eseuri Fața pâinii în anul 1979,
urmând o a doua ediție în anul 1985.

În perioada 1978-1981, Ion Hadârcă lucrează în calitate de redactor, apoi șef de

secție la Editura Literatura artistică din Chișinău. Demisionează de la editură în
anul 1981 din motive ideologice, neîmpărtășind politica cenzurii oficiale, care se
înăsprise mult în perioada tipăririi în Occident a romanelor lui Soljenițîn și a
activizării mișcării disidente "Solidaritatea" din Polonia. Timp de doi ani nu este
angajat nicăieri.

În anul 1983 este numit director al cenaclului literar "Luceafărul" de pe lângă

revista "Tinerimea Moldovei". Apoi, după doi ani, i se oferă conducerea secției de
Literatură pentru copii și tineret a Uniunii Scriitorilor din Moldova. La Plenara din
18-19 mai 1987 este ales membru al Comitetului de conducere al Uniunii
Scriitorilor, precum și secretar al Comitetului de conducere, ulterior – al biroului
organizației de partid al breslei scriitoricești.

Începând din anul 1992, Ion Hadârcă îndeplinește funcția de președinte al

cenaclului Mihai Eminescu de la Biblioteca Publică “O.Ghibu” din Chișinău.
13
Ion Hadârcă s-a remarcat și ca traducător, publicând următoarele traduceri:
volumul de versuri Trestia dulce de Mirta Agirre (1981), Curcubeul turkmen de I.
Pirkuliev (1984), basmulDaruri înțelepte de Samuil Marșak (1986), poezii scrise
de scriitorii ruși Aleksandr Pușkin, Iuri Lermontov, Velimir Hlebnikov, Serghei
Esenin, Evgheni Evtușenko (1986-1987), volumulVersuri de Ivan Draci (1989),
volumul Poem în aquaforte de Federico Mayor (1998), „Demonul meu” de M.
Lermontov (2006).

§2.A FI ÎN TIMP...

Voi începe prin a spune că Ion Hadârcă este, în primul rând, un liric. În poezia de

astăzi vin adesea poeţi care scriu bine sau scriu bine la rece ( de unde metafora critică a

“cioplitorului în bazalt pe care Andrei Ţurcanu o folosea în chiar un articol despre Ion

Hadârcă), poeţi care ne prezintă modele de scris cu toate aparenţele unei conştiinţe

estetice înalte. Liricii pot fi recunoscuţi lesne chiar în cazul când sunt “cioplitori în
bazalt”, oameni care se vor distanţaţi de magma incandescenţei creatoare, de
emotivitate pentru a afişa un stil al timpului nostru. Ei vor mai întâi să elaboreze şi să-şi
impună semnele apartenenţei la un fel de a fi general, consunator cu un model cerut de
ziua de azi. Prin aceasta se şi explică faptul că foarte mulţi se întâlnesc cu timpul şi îşi
însuşesc logica şi tiparele lui de sensibilitate, fără a se întâlni şi cu sine. Or, arta nu
exclude nicidecum o asemenea întâlnire; dimpotrivă, o include organic ca pe o
componentă esenţială a personalităţii artistului.

Ion Hadârcă ne prilejuieşte această dublă întâlnire în multe din poeziile primei sale

cărţi: gravitatea reflexivă rămâne a unui ingenuu, încât apariţia sa fundamentală este

Poetul-Copil: Lorca, Esenin. Să citim poezia titulară a cărei farmec nu e atât în meditaţia

asupra timpului, ci în bănuiala că miracolul se petrece noaptea, în dialogul pe care-l

susţine cu tatăl său, acesta fiind, desigur, mereu cel din copilărie, iar poetul fiind mereu

Copilul:

Nu-nţeleg părinte şi mă mir -

Şapte sunt şi câtă măcinare,

14
 Ca uimirea lângă trandafir,

Ca lumina dintr-o lumânare.

Dacă vii cumva de sărbători

De-ale casei noastre să-mi aduci -

Zile mari, încununate-n zori

Cu frunzari de vişini şi de nuci.

Zilele înşirate printre degete ar fi în limbaj noţional evidenţa, timpul categorisit cu

precizia şi claritatea seacă a contabilului. Totuşi, a ţine zilele săptămânii în

“degetefuioare” poate numai un copil care bănuieşte că sensul e dincolo de ele, în ceva

inexplicabil: “Noaptea printre degete mă doare...”

Perspectiva infantilă, chiar dacă aceasta e simulată de matur, aduce roua viziunilor

lui Ion Hadârcă şi ceea ce s-ar putea numi frăgezimea lor ardentă. Copilul poate fi (şi

este!), fireşte, un martor, el întinde secolului o oglindă înrourată sau chiar înlăcrimată,

făcându-se participant, alături de marii poeţi, la toate frământările lui sociale.

Paparudă nudă, lacrima ni-i rudă -

Lorca şi Neruda...

Lacrima şi roua se înrudesc prin posibilitatea lor extraordinară de a oglindi: “Eu

sunt nebunul cerşetor de stele,/ Pândind mereu oglinda unui lac...” (“La steaua”). De ce

“nebun”? Fiindcă e la mijloc o nebunie romantică: stelele vor fi împuţinate de timp şi

steaua care aparţine poetului cade încet-încet prin ani-lumină. Ion Hadârcă pune mereu
în faţa lucrurilor şi a lumii o oglindă liniştită: în liniştea ei, însă, se întâmplă ceva
esenţial.

Miracolele adevărate se petrec în partea nevăzută a tăcerii, dincolo de zile, noaptea.

Este chiar în poezia lui Ion Hadârcă o tăcere vegetală, în care e ascunsă tăcerea
timpului cu sensul ei general-abstract, prins în “orologii leneşe”, în “mâţele cu fosfor”,
dar şi frământarea umană, durerile trecutului, suferinţele şi eroismul celor care au
făurit victoria.

Poetul-Copil se maturizează prin însuşi faptul conştiinţei de a avea nevoie de maturitate:

15
Câmp izbândit împreună cu morţii,

Câmp sărbătorit deopotrivă cu macii.

Brazdă adâncă, lucrând ca o torţă

Pentru lumină preasfântă de pace.

Însă brazda nu se înfoaie,

Că-i bătută de războaie.

Pân’ şi soarele amijă

Într-o ţeavă, într-o schijă.

E nevoie atunci de mai multă petală,

De accente mai grave de dor şi de rod,

Şi de multă ieşire din clipa fatală,

Şi de zilele Patriei bune de plod.

Zilele eului liric şi “zilele Patriei bune de plod” se întâlnesc în micul poem “Victoria”

într-o unică undă temporală. Timpul ca Întreg se infiltrează autoritar în viziunile

tânărului poet, care, simţindu-le acţiunea, hamletizează, se întreabă mereu: “A fi în
Timp - aceastai întrebarea!” Solemnitatea gesturilor, ritualică, se păstrează şi aici
intactă. Liricului îi stă mai bine (şi Hadârcă îşi dă seama perfect de acest lucru!) cu
maturitatea copilului decât cu copilăria maturului, oricât de iscusită ar fi aceasta. De
aceea în aproape întregul volum “Zilele”, regăsim tăcerea solemnă a jocului,
sonoritatea lui reţinută şi blândă, dezinteresarea, dar şi semnificaţia ezoterică, fiindcă
acolo copiii îşi trăiesc o viaţă a lor.

Ion Hadârcă se uită la noi cu ochii satului şi ne învăluie cu respiraţia epică lină şi

măsurată a acestuia: “Lână lină, lână moale,/ Potolită ca un sfat…” O perdea fină se

aşază între zilele de azi şi “zilele mari, încununate-n zori” ale copilăriei. “Mă tot petrec în

lucruri mai nou şi mai departe”, va spune poetul, dar perdeaua devine şi mai subţire, şi
mai transparentă - prin această subţiere este obţinut un anume efect de echilibrare

permanentă. Copilăria trebuie recuperată. Mai ales când la mijloc stau şi cuvintele.

Tânărul poet trebuie să aibă acum conştiinţa reinventării (a cioplitului în bazalt, cum a

16
spus fericit Andrei Ţurcanu): “Să aprindem ruguri să se facă toamnă,/ Să găsim mireasa

albă ca o doamnă,/ Iar în jurul mesei puful de gutui/ Să poftească-n versuri vorba care
nui”. “Vorba care nu-I” poate să i-o dea poetului - de atâtea ori - concretul. Ion Hadârcă,
deşi liric în freamătul stihial al versurilor sale, pe linia folclorului şi a lui Grigore Vieru,
nu se teme de aspectele prozaice ale concretului: dovada ne-o fac poeziile “Elegie
albă”, “Grâul”, “Salcâmul”, “Metafora de-acasă”. Mama lui Nicolae Gribov ogoind stepa
ca pe un fiu, mama poetului sărutând în creştet pâinea de grâu cu care s-au identificat
cei ce intră şi ies din pământ - în chip baladesc - pân’ la glezne, pân’ la brâu, laptele
fermei închipuind un nivel alb al lumii, spre care se ridică apele din mări, salcâmul,
mutul părtaş la nevoi şi bucurii, Neruda invitat să asculte fluierele de soc, iată cum
concretul îşi face prezenţa sensibilă în poeziile lui Ion Hadârcă, marcat mereu, aşa cum
spuneam, de lumina generoasă a copilăriei:

Iese toamna din alună

Şi răcoarea din fântână.

Întâlneşte-mă cu luna,

Luminează-mă cu mâna.

La ieşirea lui răsună

Apele de sub ţărână.

Întâlneşte-mă cu luna,

Luminează-mă cu mâna.

De pe ram cădea cununa

Şi-mi încercuia stăpâna,

Întâlnindu-mă cu luna,

Luminându-mă cu mâna.

Cuvintelor, “vorbelor care nu-s”, li se redă potolita, stinsa sonoritate a jocului pentru

a se reînfiinţa cu dezinvoltură.

Adâncirea în concret intensifică adâncirea reflexivă, încât aratul, desţelenirea ,

toate muncile câmpului sunt receptate ca acte de conştiinţă, de maturizare

cetăţenească, ca procese psihice. Este aceasta o altă notă originală a poeziei lui Ion
Hadârcă. În mod obişnuit tinerii poeţi compară totul din jurul nostru cu poezia,
17
realitatea fiind adesea la ei un text frumos, conceput şi receptat ca un poem. Se pare că
autorul “Zilelor” încearcă în acest sens ceva mai mult: urmăreşte formarea procesuală
a ideii poetice (a se vedea poezia “Grâu”), pornind de la concret pe scara bogată a
asociaţiei: “Desţelinind pământuri desţelinim mai mult: / O glie adâncită în vase
capilare,/ Ea s-a desprins odată de marele tumult/ Să-şi însuşească altfel veşmintele
solare/ Şi-n fiecare lucru, în aparenţă mut,/ E-o muncă migăloasă de adâncire-n sine,/
Aşa cum adâncită în amfore de lut/ Lumina încolţeşte spre altele, mai pline./ Acesta-i
echilibrul/ obştescului elan./ Dar mai rămâne fapta/ Şi mai rămâne încă/ Aducerea
aminte,/ albastră, peste lan./ Întâia mai înaltă,/ A doua mai adâncă.

Imprevizibilul asociaţiei ne cucereşte în primul contact cu poezia lui Ion Hadârcă şi

evoluţia lui de mai departe este de ordinul unei decizii: va putea rămâne poetul
ingenuul din “Zilele”, muşchiul stihial de aici sau va pune preţ pe construcţia logică
raţională, pe “cioplirea în bazalt”, pe aliteraţia căutată anume, care numai hrănită cu
sensuri spirituale înseamnă ceva?

Oricum, prin ceea ce a realizat în chiar primul său volum (din care nu lipsesc,

evident, nici unele locuri comune) volumul “Zilele” este al unui liric proaspăt.

***

“Remarcăm la poetul Ion Hadârcă o anumită eleganţă, de loc ostentativă, a rostirii.

Poetul nu-şi caută formula, ci o găseşte cu uşurinţă aproape întoteauna .Atunci când

sintaxa este însă întoarsă, el nu-şi abandonează ţinuta, ci ca un adevărat arbitru al

verbului , care a dobândit înţelepciunea de a fiinţa într-un ţinut pe cît de miraculos, pe

atât de ambiguu, mărginit de două imperii, unul lăuntric, altul exterior. Ion Hadârcă
înaintează cu aparentă uşurinţă pe marginea propriului său râu.

Să ascultăm o litanie încrustată cu migală pe un bob gingaş de sonet : ”În faţa ta eu

vin ca să ma neg/De urmele ce pleacă mai departe /Cu grijile diurne şi deşarte/ Ca-n faţa

universului întreg.”

Actul orgolios de autoinstruire şi negaţie nu are loc în faţa unui idol mut şi orb, ci în

faţa propriului eu. Eul diurn îngenunchează iertare în faţa Eului nocturn, cerând
înţelegere şi iertare pentru gândurile deşarte pe care le înfăptueşte fiinţa în încercarea
ei de a exista în spaţiul concret. Ruptura dintre stratul subconştient al fiinţei umane se

18
produce pe un fundal armonios, mioritic al împăcării si jertfirii de sine.Secundele se
scutură din ore şi zilele năpădesc ca nişte viespi cupolele pline de un dumnezeiesc
nectar.Liniştea tremură împrejur şi încremeneşte în granit.

Greşelile, odată cu paşii, se amplifică la infinit.

Concluzia sonetului este următoarea : ”Căci numai tu vei şti să dai contur / La tot
ce-a fost şi va rămâne pur.”

Astfel, poetul vrea să spună că puritatea încă mai poate fi descoperită în orice
faptă.

Ea e sămânţa pe care, în bunătatea şi inspiraţiunea sa, creatorul a aruncat-o în orice

fiinţă şi în orice lucru. “ (Nichita Danilov)

“Între oamenii cu suflet mare şi cuget neînfricat pe care i-am cunoscut şi îndrăgit în

viaţa mea este şi Ion Hadârcă, fecior de plugari, om de aleasă simţire şi gând adânc...

Petru un poet cuvântul înseamnă lucrare, muncă, faptă, dăruire. Ion Hadârcă este

poetul arderii totale…

... Este omul de curaj care primeşte cu pieptul deschis, drept în faţă, loviturile

timpului depăşit de istorie.

Ion Hadârcă este omul care, în numele renaşterii vieţii noastre, a neamului nostru, a

Patriei noastre, sparge timpul către viitor cu propria inimă dezgolită… “(Vladimir
Beşleagă)

“Textul poetic al lui Ion Hadârcă este dens, cu dense trimiteri la bogăţiile limbii, la

istorie, la cultura noastră populară şi la culturile altor popoare. Expresia este proaspătă,
cu

o anumită doză de surpriză bine temperată. Dar în acelaşi timp poetul are gustul frazei

arhaice, îi este familiar uzul expresiei cronicăreşti. “(Liviu Damian)

“Ion Hadârcă a adoptat postura de poet-copil ce priveşte în lume nu atât prin

copilăria maturului, cât prin maturitatea copilului, încercat deja de asprimile timpului şi

secolului. De aceea hamletizează în sens modern : "A fi în timp aceasta-i întrebarea". “

19
(Mihai Cimpoi)

“Din poezia lui Ion Hadârcă simţim un suflet demn şi incoruptibil. Cioplitorul în bazalt

sfarmă neînduplecat tipare anchilozate şi acordă minereului o limpezime, prin care

întrezărim reflexele de lumină ale erupţiilor vulcanice.”(Andrei Ţurcanu)

“ Ion Hadârcă are destinul ciudat, între atâţia mari poeţi ca şi el, de a se bucura şi de

contestaţii, datorită remarcabilei sale activităţi politice. Deşi a fost secretar de partid

Hadârcă s-a radicalizat cu o mare rapiditate şi a ajuns să conducă Frontul Popular al

Moldovei, devenind, în acelaşi timp, şi al doilea om în ierarhia statului basarabean.

Poezia lui a rămas însă aceeaşi: o splendidă sinteză de simţire şi luciditate.

Moldova suverană îi datorează mult şi luptătorului Hadârcă, şi poetului Hadârcă.

Citindu-l pe acest poet, după ce i-am tot citit pe ceilalţi, sunt obligat să constat că marea
poezie de la Chişinău este recunoaşterea revoluţiei de la Chişinău. Sper, pentru tot
restul poeziei române, cea scrisă între hotarele de azi ale statului nostru, să se
molipsească de simplicitatea, de îndurerarea, de fatalitatea poeziei basarabene. O
poezie care a dezrobit o ţară. Unul din numele acestei lupte este acelaşi cu unul din
numele acestei poezii: Ion Hadârcă.” (Adrian Păunescu)

“Volumul Ambasadorul Atlantidei anunţă o nouă tendinţă a poeziei lui Ion Hadârcă,

în care echilibrul ideatic şi emoţia lirică se conjugă fericit cu expresia ludică şi ironia, işi

completează imaginea unui poet modern, mereu deschis spre orizonturile poetice

înnoitoare.

Dincolo de prim-planul semantic-conotativ, autorul lasă să se întrevadă o altă ...

imagine: secundă, răsturnată sau deformată, ce conferă poemului sens metaforic,

infrastructural: "O desime - // O formulă / De-nfrunzire / A frunzimii // O-ndesire / A

zecimii /

Un noian // O rarişte / Adeseorizată // O linişte / Arareoristă" (Desimea). Cenzurat de o

rafinată "inteligenţă lingvistică", spiritul ludic nu diminuează, aici comunicarea lirică şi

nu bruiază sensul ideatic. Ironia şi aerul parodic al acestei categorii de poeme, în care se
mai înscriu Poemul deşertului, Saltimbecilia, Spleen, Hăul, Of de ev, Era să fie, Litanii la

sărutul implacabil. “(Arcadie Suceveanu)

20
“Un surrealism temperat, anulând convenţiile de realitate - aici domnind

contiguităţile, desfacerea şi batjocorirea clişeelor, asociaţiile tari ce şterg dulcegăriile -

constituie partea cea mai consistentă a cărţii. Iată “Saltimbecilia” în care o irealitate

aşezată în vocabular aspru şi respingător, ostil poncifelor, ne introduce în realitatea nu

mai puţin dezagreabilă, repugnantă a actualităţii politice: “Planeta megieşă (acolo - ia -
ia!)/ se cunoaşte că-i Saltimbecilia,/ am făcut şi cu ea schimb/ de şcoli şi saltimbasade:

saltimbanii ei mereu mai reduşi/ totuşi sunt convertibebeluşi;/ în loc de centimă

măsoară cu saltima/ şi-n loc de stimă - grohotima;/ (o grohotimă are o sută de saltime)/
vara - la saltimbăi/ iarna - la saltumbe prin văi;/ dar mai mult preferă saltim-bolul/ iar
colecţionarii strâng/ saltimbre de lipit pe unghia dreaptă/ mesaje către urechea stângă
de sus;/ toată planeta-i pătrată şi plată/ dintr-o parte curge/ şi suflă prin alta/
Saltimbecilia rotindu-se/ în jurul buricului mic/ şi acela saltimbecil”! “(A.I. Brumaru)

“Ion Hadârcă este un poet sensibil, uşor clasicist, bântuit de marile teme

dintotdeauna ale poeziei. Nu lipsită de implicare, prin critica adusă unei societăţi
bolnave şi prea puţin dispuse de a se îndrepta, poezia sa va rezista totuşi, precum o
Atlantidă acoperită de toate apele mării, dar mereu prezentă; şi aceasta pentru că, după
cum afirmă poetul într-un “Sonet pascal”: “Nu-n zadar ţinem umbră acestui pământ/
Noi suntem prorociţi Învierii”. “(Cassian Maria Spiridon)

“Versurile lui Ion Hadârcă nu se supun canoanelor versificaţiei decât accidental,

finalitatea lor este critică, iar tonalitatea, mai curând sarcastică. Verva protestului se

declanşează mai ales în pasajele dialogate, create după model platonician, a căror

“maieutică” are drept ţintă adevărul. Şi de aici, postura inedită a creatorului, care se-
ntreabă printre rânduri care e rostul acestei diseminări gigantice şi fără rost. Dezvoltând

“teoria stării inutile”, condeiul său ironic nu poate scăpa ocazia unei răfuieli personale
cu un “demenţial diapazon/ pe unde lungi, ultrascurte…”, invazie de ştiri contradictorii,
de impresii absurde, care-l alienează pe om pe propria-i cunoştinţă. În acest spectacol

“coupe”, invenţia stilistică este impresionantă: elemente dadaiste, contingenţă cu

suprarealismul, cu literatura absurdului, formule poetice nonconformiste, care alătură

codului general al limbii simboluri matematice, grafii inedite abrevieri şi calambururi

şocante.., la toate acestea adăugându-se mallaree – anul sindrom al “cărnii triste”, care

21
închide conştiinţa poetică într-o singurătate dezarmantă. Versul este dispus în pagină ca
o continuă provocare, o mănuşă aruncată dispreţurilor lumii absurde, aceea care s-a
ridicat aberant împotriva tiparului arhetipal: cosmicul împotriva Kosmosului, apologeţii
contra divinului Apollo, megalopolisul contra anticei Acropole, Polisul reconstituit din
memorie.” (Corneliu Fotea)

“Prin scrisul său, dl Ion Hadârcă sfidează orice încătuşare şi orice cuşcă!” (George Arion)

“Ion Hadârcă vine în unele poezii din “Zilele” şi “Lut ars” cu o viziune insolită a

arhaicului, în care elementul patern este concomitent gest şi înţelegere, demnitate şi

înţelepciune.” (Gheorghe Crăciun)

“Ion Hadârcă îşi adună versul rând cu rând. Nu cred că există un drum pe unde să fi

păşit el fără să aleagă un vers. Tot ce i se aşterne ochiului în cale, tot ce e auzit şi a

reţinut, constituie sursă de inspiraţie. [...] Ion Hadârcă recreează inspirat poezia inefabilă
a acestui picior de plai.” (Haralambie Moraru)

“Ambasadorul Atlantidei (Editura "Junimea", 1996) dezvăluie un liric şi, deopotrivă,

un pamfletar, un cinic, ironic, amator de calambururi şi jocuri de limbaj, dar, totodată, şi

un poet preocupat de "temele mari", de cele care vizează condiţia umană de la acest
sfârşit de mileniu. De altminteri, cartea debutează cu câteva poeme (Poemul deşertului,

Saltimbecilia, Poezia) care vorbesc despre poet şi poezie, implicându-le într-un abia

disimulat proces moral, fără avocaţi, judecători, procurori şi fără boxe, desfăşurat la

vedere, calchiind, aş spune că au fost de faţă colegi, un numeros public: "ELICHELIA

FUNDUS- / Ciuperca invizibilă minoră / uluitoarea descoperire / infimă increată
incoloră / Din clasa gasteropodelor cea mai / declasată / Din ramura lichenilor - cea mai
lichea / De obicei se cultivă pe gaura cheii / sicofantului mazilit pe stiloul / de argint al
laureatului pe camera / de luat vederile regizorului orb / pe contul spiritului de mahala /
pe la colţuri de talcioc unde se cultivă / din antichitate veritabila / publicistică
basarabeană / Pe canalul întâi - de canalia-întâia Păzea! / Nu ratează nici o iertare: /
Degradează şi scoate la mezat / Părăsite imobile ale raţiunii / Corupte cele mai nobile
destăinuiri / Şi arendează pogoane întinse / De suflet părăginit / Drept îngrăşămintele-i
servesc / Gogoaşa diplomei de semidoct / Şi drojdia scursurii ticăloase / Drept gen de
luptă - / Atacul din spate ţinta pe tract / Şi trasul pe sfoară - aşa o preferă / Farsorii
bancagiii sforarii / Postmăligiştii prelingurarii / Echilibriştii / Hingherii haramii - /
Nestingheriţii nederanjaţii / În confortul lor lichenesc / Vedeţi cum prosperă
/Ciupercarii?/ Fii gata acuş şi în tine ţintesc: "Ia nu mai fi ia las-o mai moale / altuia ochii
22
i-am scoate da tu ne eşti / drag măi d-ai noştri suntem / dea valma prin târlă
Principalul / să taci acolo şi să paralizezi / cât mai în umbră cât mai pitit / cât mai necât"/
- O sole mio o spirite sancte!/ Întăreşte-mi ca limba de gresie / remediul meu să i-l zic: /
Al patimii zeu / Abate-i sucit - / ANATEMA SIT!" (Ciuperca invizibilă). Fărăa desfăşura
neapărat un "proces" deşi tonul acestuia se insinuează printre rânduri), poemul
constituie un dramatic dialog liric despre condiţia umană a unui răzvrătit - un opozant
care ajunge repede la gestul de a se opune, la faptă. “(Ioan Holban)

“Când spun Ion Hadârcă, zic: nasc şi la Basarabia Poeţi! Când spun Ion Hadârcă,

deja rostesc un vers în limba română! Când spun Ion Hadârcă, mă gândesc, spontan, că

mi-ar plăcea să tragem, împreună, clopotele, să sunăm colocvial talanga Junimii de la

Casa Pogor”…” (Lucian Vasiliu)

“Sobru şi sugestiv, concentrat şi fluent, de multe ori mlădiat în spirit folcloric, versul

lui Ion Hadârcă refuză descriptivismul şi retorica neacoperită, extazierile ieftine şi inflaţia

metaforică. El se orientează spre esenţe şi idei, spre stări de spirit vibrante, dramatice,

spre imagini şi asociaţii revelatoare, irepetabile. Registrul poetic dominant este acela al

unei meditaţii grave şi pline de demnitate asupra destinului omului.” (Mihail Dolgan)

“Un exemplu demn de urmat de noi toţi îl aflăm urmând desfăşurarea vieţii şi

activităţii Nandrişilor. Eminentul poet Ion Hadârcă s-a afirmat deja ca un înţelept

conducător de conştiinţe al poporului nostru. Cred că ai avea de învăţat din experienţa

trecutului.” (Nicolae Corlăteanu)

“Echilibrat, lucid, sobru, I. Hadârcă este creatorul unor structuri eufonice de o aleasă

ţinută intelectuală. Meditaţia, modul predilect de exprimare a viziunii, coexistă de foarte

multe ori, în mod latent, cu descrierea şi explicarea situaţiilor poetice, dar fără ca eroul
liric să cadă cumva în descriptivism sau didacticism.” (Ştefan Hostiuc)

“ Ion Hadârcă a ieşit din cărţi, pentru că nu a fost dispus să facă jocul unor alianţe de

neconceput în urmă cu opt ani şi se pregăteşte să intre în Carte. Ambasadorul

Atlantidei, publicată de editura Junimea în urmă cu un an, în colecţia “Magul călător”,

23
atestă un poet mai degrabă ludic, cu un pronunţat simţ al neantului: “Simt un hău /
Adânc şi rău/ Creşte-n sinele al meu/ Gâtui-l-aş/ Vinde-l-aş/ Fără el aş fi un laş// Bun-
prea bun/ Cu cel nebun/ Ca un fum mă descompun// Nici cuminte/ Nici Arvinte/
Adevărul zace printre// Simt un hău/ Adânc şi rău/ Creşte-n sinele al meu” (Hăul).

...Ion Hadârcă şi-a construit un drum al lui între romanticii sentimentului naţional şi

avangadiştii… ariergardei poeziei române de sfârşit de secol. Cu un picior în Basarabia,

cu altul în România (mă refer, fireşte, la picioarele versului!), el încearcă să se definească
pe linia subţire care marchează graniţa: “Teatru etern/ Actorii mor/ Râde-n infern/ Un
vechi autor//…// Importă gestul/ Masca şi mâna/ Se uită restul/ Cade cortina”
(Acropole acelaşi). Poetul e un bufon al istoriei. El îşi permite să-şi râdă de suveran şi să
rostească adevărurile de care nimeni nu are nevoie.” (Val Condurache)

“Creator de sorginte romantică, poezia de ultima oră a lui Ion Hadârcă, oscilează între
rigoarea versului rimat şi libertatea versului liber, generos deschis spre experiment.
Poetul încearcă să edifice – pe suprafaţa unor ample construcţii lirice – o mitologie
proprie, unde să se rostească întreg, pe un ton grav şi ironic uneori, altă dată cu patos şi
o anume solemnitate a discursului. Poate ca nimeni altul din generaţia sa, Ion Hadârcă
reuşeşte să-şi schimbe instrumentarul poetic, sincronizându-se cu cele mai bune modele
literare ale momentului.” (Vasile Gârneţ)

“Ion Hadârcă, distins poet şi cărturar, este unul dintre marii lideri spirituali şi
moderatori din areopagul politic al mişcărilor de renaştere şi eliberare naţională, omul
măreţelor înălţătoarelor vremi ale anilor de foc ‘89–’91 şi nu numai...”(Ion Borşevici)

Grigore Vieru

Salvaţi-vă prin limbă

Lui Ion Hadârcă

S-au otrăvit pe văi izvoare

Şi mierea adunată-n floare.

S-a otrăvit barbar văzduhul-

De ce s-a otrăvit şi duhul. Salvaţi-vă, salvaţi-vă,salvaţi-vă,

De ce şi graiul?! Prin limbă şi prin carte! S-a otrăvit

privighetoarea
Sculaţi-vă, sculaţi-vă, sculaţi-vă
Şi firul ploii şi ninsoarea.
Din somnul cel de moarte!
S-a otrăvit barbar văzduhul –
24
 De ce s-a otrăvit şi duhul, Un scriitor nu poate ca să vîndă

De ce şi graiul?! Păpuşoi cu cinci capice kila,-

Sculaţi-vă, sculaţi-vă,sculaţi-vă A lui inimă recheamă primăvara

Din somnul cel de moarte! Să rodească brazda, floarea

Salvaţi-vă, salvaţi-vă, salvaţi-vă cea fragilă.

Prin limbă şi prin carte! Un scriitor nu poate să promită

S-a otrăvit dulceaţa poamei Haine multe şi încă de import,-

Şi laptele din sânii mamei. El ocroteşte hainele pădurii,

S-a otrăvit barbar văzduhul Frunza să nu moară îmtru tot.

De ce s-a otrăvit şi duhul, Un scriitor nu poate ca să scrie

De ce s-a otrăvit şi graiul?! Chitanţe de primit un sau un cărbune,-

Sculaţi-vă,sculaţi-vă,sculaţi-vă Inima poetului cu-o lacrimă

Din somnul cel de moarte! Scrie viaţa satelor strrăbbune.

Salvaţi-vă,salvaţi-vă,salvaţi-vă Un scriitor nu poate să promită

Prin limbă şi prin carte! Munţi de zahăr mari până la nouri,-

Gheorghe Ciocoi Pentru poet averea cea mai mare

Ce nu pot şi ce pot face scriitorii? E stropul cel curat şi sfânt de rouă.

Lui Ion Hadârcă Un scriitor nu poate să-otrăvească rîuri,

Un scriitor nu poate face Nici să are dealuri sau păşuni,-

Maşini, căruţe cu ciment,- Cu o “Mioriţă” şi-un “Luceafăr”

Un scriitor cu scrisul cimentează Poetul îl învie pe străbuni.

Drumul din trecut înspre prezent.

Un scriitor nu poate lecui

Oameni cu prafuri pre amare,-

Scriitorul poate lecui un neam

Cu limba sfântă ce-o avem comoară.

25
 Un scriitor nu poate să promită

Pietre în credinţa strămoşească,-

Al lui suflet a păzi veacuri la rînd

Sfinte praguri de biserici să trăiască.

Un scriitor nu poate-mbolnăvi ogorul

Cu pesticide mult prea veninoase,-

El vrea ţăranul nostru ca să fie

Stăpîn în ţara, pe pămînt şi-n casă.

Un scriitor nu poate pîngări

Apa de izvor ce pe toţi ne ţine,-

Poetul cu-al său suflet pîinea o sărută

Că este prea curată faţa pîinii.

4 februarie 1990.

§3.CLAUDIA ŞATRAVCA,
Director biblioteca „Târgu-Mureş”,
Chişinău

Ion Hadîrcă este poetul nostru basarabean, poet sensibil, uşor clasicist, bântuit de marile
teme dintotdeauna ale poeziei, lucid şi sobru, este creatorul unor structuri eufonice de o
aleasă t inută intelectuală. Autor a peste 30 de volume de poezie,publicistică, eseu şi
traduceri literare, este cunoscut în întreg arealul limbii române, iar opera sa fiind
tradusă în mai multe limbi de circulaţie internaţională. Este un scriitor reprezentativ al
generaţiei optzeciştilor în literatura basarabeană.Primele încercări literare datează din
perioada şcolară. Prima plachetă de versuri , Zilele, cu prefaţă de Mihai Cimpoi, apărînd
în 1977,în colecţia Debut. Autor al volumelor de poezii Lut ars, Darul vorbirii,
Ambasadorul Atlan, Teoria stării inutile, Arta obsesiei, ş.a., a publicat şi cărţi pentru
copii, în care adoptă „postura de poet-copil ce priveşte în lume nu atît prin copilăria
maturului, cît prin maturitateacopilului...” (Mihai Cimpoi):  Noiţele,Duminica mare,
26
Bunicuţa zburătoare, Artera Zen, De ce-imare soarele, Aproape trei cai, Povestea
cerbuluidivin,ş.a. Criticii literari remarcă la poetul Ion Hadîrcă o anumită eleganţă,
deloc ostentativă, a rostirii.Cînd dumnealui recita, Nichita Stănescu se ridica înpicioare:
ca omagiu adus poeziei.Şi Grigore Vieru era de părerecă poezia se recită în picioare, cu
capul descoperit, de parca te-ai afla în amvon. Poetul, Ion Hadîrcă, nu-şi caută formula,
ci o găseşte cu uşurinţă aproape întotdeauna, înaintînd cu aparentă uşurinţă pe marginea
propriului rîu. Din poezia lui simţim un suflet demn şi incoruptibil, ea fiind o
splendidă sinteză de simţire şi luciditate, iar opera sa de viaţă este o construcţie
intelectuală,bazată pe o realizare coerentă de proporţii.

Pentru un poet cuvîntul înseamnă lucrare, muncă,faptă, dăruire. Ion Hadîrcă este poetul

arderii totale,este omul de curaj care primeşte cu pieptul deschis,drept în faţă, loviturile
timpului depăşit de istorie.Este omul care, în numele renaşterii vieţii noastre, a neamului
nostru, a Patriei noastre, sparge timpul către viitor cu propria inimă dezgolită.
Adună versul rînd cu rînd. Nu există un drum pe unde să fi păşit el fără să aleagă un
vers. Tot ce i se aşterne ochiului în cale, tot ce a auzit şi reţinut,constituie sursă de
inspriraţie.Ion Hadîrcă recreeză inspirit poezia inefabilă a acestui picior de plai. Iar
producţia lirică de ultimă oră a lui Ion Hadîrcă are o dicţiune contemporană, un limbaj
mult evoluat şi se înscrie cu toată forţa în expresia paradigmatică a poeziei moderne.

În istoria neamului nostru poetul şi omul politic Ion Hadîrcă e un nume de prestigiu.
Membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, a fost şi preşedintele Frontului Popular din
perioada marilor noastre izbînzi naţionale,a condus prima Mare Adunare Naţională, la 27
august a avut inspiraţia de a propune, în calitatea sa de prim-vicepreşedinte al
Parlamentului, ca imnul „Deşteaptă-te române!” să fie aprobat ca imn naţional al
Republicii Moldova,iar în prezent domnul Ion Hadîrcă este deputat în Parlamentul
R.Moldova de la Partidul Liberal.

Ion Hadîrcă a activat în calitate de redactor, apoi şef de secţie la Editura  Literatura
artistică. Din anul1992 pînă în prezent este preşedinte al cenaclului Mihai Eminescu al
bibliotecii „Onisifor Ghibu”, prima bibliotecă de carte românească din Chişinău. Om de
vastă cultură s i inedită inteligenţă, Ion Hadîrcă este un bun prieten şi al bibliotecii
„Târgu-Mureş” pe care o apreciază înalt. Receptiv şi neobosit, nu o dată a păşit pragul
bibliotecii „Târgu-Mureş”, participînd cu plăcere la acţiunile cultural organizate de
bibliotecă. A fost fidel „Zilelor bibliotecii”, care tradiţional se sărbătoresc anual în luna
octombrie. Cu generozitate a donat bibliotecii cărţile sale, lăsând sincere şi sensibile
gânduri pentru cititori şi colaboratori.

Semnificativ este faptul că Salonul Internaţional de Carte pentru Copii şi Tineret de

repetate ori a premiat cărţile lui Ion Hadîrcă. Poate că nimeni altul în generaţia sa nu
reuşeşte să sincronizeze creaţia cu cerinţele spirituale a acestui picior de plai.

27
§4.Aprecieri critice

 „Poezia lui a rămas însă aceeași: o splendidă sinteză de simțire și luciditate.

Moldova suverană îi datorează mult și luptătorului Hadârcă, și poetului Hadârcă.
Citindu-l pe acest poet, după ce i-am tot citit pe ceilalți, sunt obligat să constat că
marea poezie de la Chișinău este recunoașterea revoluției de la Chișinău. Sper,
pentru tot restul poeziei române, cea scrisă între hotarele de azi ale statului
nostru, să se molipsească de simplicitatea, de îndurerarea, de fatalitatea poeziei
basarabene. O poezie care a dezrobit o țară. Unul din numele acestei lupte este
același cu unul din numele acestei poezii: Ion Hadârcă.”

—Adrian Păunescu

 „Remarcăm la poetul Ion Hadârcă o anumită eleganță, de loc ostentativă, a

rostirii. Poetul nu-și caută formula, ci o găsește cu ușurință aproape întoteauna.
Atunci când sintaxa este însă întoarsă, el nu-și abandonează ținuta, ci ca un
adevărat arbitru al verbului, care a dobândit înțelepciunea de a ființa într-un ținut
pe cît de miraculos, pe atât de ambiguu, mărginit de două imperii, unul lăuntric,
altul.”

—Nichita Danilov

28