1

„Moara cu noroc”
- eseu despre temă și viziune-

Nuvela „Moara cu noroc” a apărut în volumul „Novele din popor”, în 1881 și reprezintă
„prima nuvelă memorabilă construită la noi cu elemente de psihologie abisală”(George
Munteanu), dar și „ prima mare nuvelă realistă din literatura română”(Nicolae Manolescu, în
„Istoria critică a literaturii române”).
Ioan Slavici este un mare scriitor transilvănean, care prin opera sa anticipează
problematica abordată ulterior de Liviu Rebreanu: lumea satului, viața societății ardelenești.
Astfel, el este considerat de criticul George Călinescu „un instrument excelent de observație
al mediului rural”. Între reprezentanții Epocii Marilor Clasici, Ioan Slavici este nuvelistul
prin execelență, alături de Ion Creangă (povestitorul), Mihai Eminescu( poetul) și I. L.
Caragiale(dramaturgul) .
Ca specie literară, nuvela este o creație epică în proză de dimensiuni medii, cu un
singur fir narativ și cu un conflict concentrat, la care iau parte puține personaje, cărora li se
realizează un portret complex. O trăsătură esențială a nuvelei este faptul că accentul cade mai
mult pe personaj decât pe acțiune. Astfel, întâmplările au rolul de a evidenția portretul fizic și
moral al celor trei protegoniști, Ana, Ghiță și Lică. Acțiunea are un ritm alert, iar ca tehnică
naratică principală se folosește înlănțuirea.
Nuvela se încadrează în curentul literar realism, apărut în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, ca o reacție împotriva romantismului . Apartenența la doctrina realistă este
justificată de atenta observare a mediului social, în special a societății, care este supusă
trecerii de la existența patriarhală la capitalism, elemente figurate simbolic prin trecerea
preotagonistului de la statutul de meșteșugar la cârciumar. Este o nuvelă realistă și prin lipsa
idealizărilor, prin verosimilitatea întâmplărilor, intrigii și personajelor, obiectivitatea
perspectivei narative, surprinderea relației dintre om și mediul în care trăiește, prezența
personajelor tipice, simetria incipitului cu finalul și atenția acordată analizei psihologice.
Opera se încadrează și în proza de analiză psihologică prin faptul că surprinde
transformarea malefică a personajelor sub efectul nefast al lăcomieiș accentul fiind pus pe
conflictul psihologic. Toate aceste elemente sunt redate prin tehnici literare specifice prozei
de analiză psihologică: introspecția, monologul interior, monologul interior adresat și stilul
indirect liber ca modalități de redare a trăirilor și frământărilor personajului central.
Denotativ, titlul nuvelei „Moara cu noroc” indică reperul spațial al evenimentelor:
moara, situată la răscruce de drumuri, între Ineu și Fundureni. Conotativ, titlul are valoare
simbolică, anunțând măcinarea sufletească a lui Ghiță și punând în evidență componenta
psihologică a nuvelei. Sintagma „cu noroc” trebuie înțeleasă în dublu sens: pe de o parte, ca
indicând norocul avut de Ghiță la moară, reușind să adune cu ușurință banii care să asigure
pros –peritatea familiei sale, iar pe de altă parte, poate fi privită și în sens ironic, ca expresie a
nenorocului pe are și-l atrage Ghiță, prin alegerile greșite pe care le face după apariția la
moară a lui Lică Sămădăul. Sintagma „cu noroc” face trimitere și la motivul „fortuna labilis”,
anunțat încă din incipit, prin cuvintele bătrânei(„Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă
e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”), și dezvoltat în întreaga nuvelă.
Astfel, moara își pierde conotațiile benefice, cumulând semnificația locului bântuit: „moara a
rămas părăsită, cu lopețile rupte”. Ea este degradată la statutul de cârciumă, loc al viciului,
 2

constituind toposul central al textului. Acest spațiu nu mai asigură „pâinea cea de toate
zilele”, ci evocă răul.
Regăsim în capitolul II al nuvelei numeroase elemente anticipative, ce accentuează
mesajul tragic. Acestea sunt reprezentate de cele „cinci cruci”, ce prevestesc moartea
năprasnică, presimțirile bătrânei fiind că „locurile sunt rele”. Faptul că se vede „turnul
bisericii” semnifică existența principiilor morale, dar personajele nu se raportează la biserică
și își pierd fondul etic. Ulterior, corbii și imaginea copacului carbonizat semnifică
nenorocirea, prevestind finalul.
Tema principală a operei este cea socială, sugerată de descrierea târgului ardelenesc în
secolul XIX. Tema banului este prezentă, acesta reprezentând fericirea materială a
personajului, reprezentând un element al realismului operei. Se prezintă influența negativă a
avuției asupra personajelor, întrucât, așa cum afirmă Balzac, „zeul la care se-nchină toți e
banul”. Intervine de asemenea și tema destinului, implacabil, pe care Ghiță are iluzia că îl
poate modifica și controla, comițând „hybrisul” care va conduce în final la pedeapsa . Tema
psihologică este legată de mesajul operei, evidențiind greșelile general umane. Tema familiei
e justificată de prezența cuplului matrimonial Ghiță-Ana, iar cea a dragostei e figurată prin
prezența iubirii conjugale dintre cei doi, dar și prin relația aldulterină Lică-Ana. Temele sunt
completate de motivul hanului (perceput ca loc al dezumanizării), de motivul lui
Mefistofel(întruchipat de Lică Sămădăul, unealtă a destinului) și de motivul banului(agent al
dezumanizării personajului).
Evenimentele nuvelei au loc pe parcursul unui an calendaristic, delimitat pe baza unor
coordonate religioase: Sfântul Gheorghe și Paște. Ambele repere temporale au valoare
simbolică și anticipativă. Sfântul Gheorghe este momentul în care Ghiță se mută la „moara cu
noroc”, pe care o luase în arendă. El simbolizează începutul luptei personajului cu demonul
banului, întruchipat de Lică. Spre deosebire de personajul creștin, eroul lui Slavici reușește să
învingă, ceea ce poate explica opțiune autorului pentru prescurtarea diminutivală a numelui:
Ghiță. Paștele este momentul final al acțiunii, când cei care au greșit sunt sancționați, iar locul
este purificat prin foc.
Prima scenă semnificativă ce ilustrează personajul tipologie, trăsătură specifică
realismului și influența nefastă a acestuia asupra familiei, a cărei liniște o tulbură, este cea
care corespunde intrigii și prezintă apariția Sămădăului la moară. Acesta reprezintă tipul
răufăcătorului, în timp ce Ghiță este tipul cârciumarului. Dialogul dintre Ghiță și Lică este
dominat de ultimul. Deși Ghiță se opune încercărilor Sămădăului de a-l supune. Acesta este
mult mai puternic și reușește să-și impună condițiile(„nu doar că aș putea plăti tot ce se poate
perde într-un an, ci pentru că de la mine nimeni nu cutează să fure, ba să-l ferească Dumnezeu
pe acela pe care aș crede că-l pot bănui. M-ai înțeles?!”).
Aspectul vestimentar al Sămădăului și afirmația „nimeni nu mă oprește în cale să mă duc în
oraș și să stau de vorbă cu domnii” evidențiază în mod direct statutul său social și puterea pe
care o are în comunitate.
Notația autorului surprinde temerile lui Ghiță: „răcit în tot corpul”; „îi trecu un fel de junghi
prin inimă”. În urma acestei confruntări, Ghiță înțelege că va putea rămâne la moara doar cu
voia lui Lică și-și ia măsuri de precauție.
O altă scenă semnificativă care ilustrează tema operei, dezumanizarea personajului
datorată patimei pentru bani, este cea care corespunde punctului culminant. Momentul în care
 3

Ghiță decide să-i întindă o cursă lui Lică, profitând de faptul că acesta îi ceruse să-l lase
singur o noapte cu soția sa, reprezintă atingerea punctului maxim al dezumanizării. Această
decizie marchează incipitul scenei la finalul căreia Ghiță devine un criminal. Ghiță își ascunde
gelozia și acceptă propunerea Sămădăului pentru a-i demonstra că nu are nicio slăbiciune, dar
în realitate suferă cumplit și e decis să riște totul pentru a-l prinde pe Lică.
Personajul se autoiluzionează punând la cale planul care să-i satisfacă dorința de răzbunare,
în speranța că reușita acestuia îi va reface imaginea în ochii comunității. El o folosește pe Ana
drept momeală, sperând că femeia va rezista avansurilor și-l va reține suficient de mult pe
Lică la cârciumă pentru a-i oferi lui Pintea timpul necesar să-l prindă pe Sămădău cu banii și
cu bunurile furate asupra sa. Jandarmul îl condamnă pe Ghiță spunându-i: „Tare om ești,
Ghiță. grăi Pintea. Și eu îl urăsc pe Lică, dar n-aș fi putut să-mi arunc o nevastă ca a ta în
cursa cu care vreau să-l prind”. Replica lui Ghiță „Nevasta… mi-am pierdut-o de mult”
ilustrează renunțarea acestuia la valorile familiei, una dintre temele specifice realismului.
Uciderea Anei simbolizează eliberarea acesteia de păcatul săvârșit, adulter, ilustrând astfel
caracterul moralizator al nuvelei.
O primă particularitate reprezentativă pentru tema operei este subiectul acesteia . Nuvela
„Moara cu noroc” este alcătuită din 17 capitole, primul având funcția de prolog, iar ultimul de
epilog. Acțiunea este construită cronologică, evenimentele desfășurându-se pe parcursul unui
an calendaristic, delimitat pe baza unor coordonate religioase: Sfântul Gheorghe și Paște.
Organizarea cauzală a întâmplărilor pune în evidență caracterul moralizator al textului,
personajele(Ghiță, Lică, Ana) urmând traseul culpă-pedeapsă. Subiectul se construiește gradat
pe momentele subiectului, urmărind etapele confruntării dintre Ghiță și Lică, precum și
modificările umane și psihologice și produse de acestea. Expozițiunea fixează reperul spațial
al desfășurării evenimentelor: moara cu noroc, situată la o răscruce de drumuri; între Ineu și
Fundureni. Intriga o constituie venirea la moară a lui Lică Sămădăul, care îi propune
cârciumarului să-i fie complice la fărădelegile sale și ale celorlalți porcari. Desfășurarea
acțiunii urmărește dezumanizarea treptată a lui Ghiță(și ajunge la final să fie acuzat de
complicitate la crimele Sămădăului, judecat și eliberat pe chezășie), precum și îndepărtarea
acestuia de Ana, pe care deși o iubește, o percepe ca pe o povară. Punctul culminant este
reprezentat de momentul uciderii Anei, momentul maximei dezumanizări a lui Ghiță, cel pe
care orgoliul și dorința de răzbunare l-au făcut să-și folosească soția pentru a-i întinde o cursă
lui Lică Sămădăul. Deznodământul este justițiar și tragic: Ghiță este ucis de Răuț; Lică se
sinucide pentru a nu fi prins viu de jandarmul Pintea, care îi aruncă corpul în râu pentru a nu
se ști că i-a scăpat încă o dată; moara arde.
În ceea ce privește perspectiva narativă, aceasta este obiectivă, evenimentele fiind
prezentate de naratorul omniscient, narațiunea fiind heterodiegetică, iar cititorul află faptele
pe măsură ce îi sunt povestite. Focalizarea este zero, naratorul știind mai mult decât
personajele, iar viziunea este ,,dindărăt”/ „par derriere”.
Conflictele nuvelei sunt complexe, fiind atât interioare, cât și exterioare. În ceea ce
privește conflictele exterioare, întâlnim conflictul dintre Ghiță și bătrână (cel dintre generații)
și conflictul exterior central, cel dintre Ghiță și Lică, fiind unul între clasele sociale, ce îi pune
în antiteză pe cei doi. Conflictul interior principal este o luptă psihologică ce se dă în sfera
conștiinței personajului Ghiță, între cinste și dorința de înavuțire. Acesta se desfășoară pe tot
parcursul operei, având un final tragic.
 4

Privind nuvela în ansamblul ei , putem constata că finalul acesteia ilustrează în mod

concludent adevărul conținut de teza morală care stă la baza ei, enunțată încă de la început
prin cuvintele bătrânei. Slavici nu absolutizează conținutul acestei teze, deoarece
dezaprobarea sa nu vizează câștigul prin muncă cinstită, ca bază a bunăstării, ci goana nebună
după un câștig obținut pe orice cale, cu orice preț,renunțând chiar la ceea ce este omenesc și
moral. Această viziune asupra lumii nuvelei este pusă în evidență atât prin faptele relatate, cât
și prin evoluția protagonistului și a relațiilor sale cu celelalte personaje.
Opera „Moara cu noroc” conturează un mesaj ce rezistă în contemporaneitate, fiind
suprins în manieră realistă efectul nefast al banului asupra familiei. Construcția
protagonistului este impresionantă, setea de înavuțire apărând precum o cauză a
dezumanizării lui, fiind astfel prezentate defectele generale. Personajele sunt simbolice, Lică
reprezentând patima, viciul, iar Ana idilicul, acestea contribuind la descrierea cât mai detaliată
a portetului moral al lui Ghiță. Destinul este, de asemenea, puternic accentuat, apărând
precum unul necruțător pentru cei doi soți. Astfel, opera este una surprinzătoare, Ioan Slavici
dovedindu-și autenticitatea, creând „prin artă un univers verosimil și cât mai exact atașat
realității”, așa cum afirmă Magdalena Popescu.
Așadar, Ioan Slavici este un inovator în planul creației, el prezentând cu veridicitate
viața societății aredelenești și construind personaje bine individualizate, simbolice și în
societatea contemporană.