UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICA BUCUREŞTI

LUCRARE DE LICENȚĂ

VIOLENȚA DOMESTICĂ

Coordonator: Conf. univ. dr. AURA PREDA

1
 Absolvent: MADALIN BULANCEA

București, 2013

CUPRINS

I. Introducere

II. Cadrul legislativ

2.1 Legea nr 217/2003

2.2 Noțiunile de violență

2.3 Repere istorice privind violența domestică (legea comparată)

III. Analiza fenomenului “Violența Domestică”

3.1 Analiza cantitativă (statistici)

Violența: variabile teoretice şi date statistice

3.2 Analiza calitativă (factori,consecințe)

3.2.1 Violența psihologică

3.2.2 Violența fizică in familie

2
3.2.3 Violența sexuală

3.2.4 Violența socială

3.2.5 Violența economică

3.3 Profilul agresorului.Profilul victimei.Teorii criminologice care pot

explica fenomenul de violenta domestica

3.3.1 Profilul agresorului din punct de vedere psihologic

3.3.2 Profilul victimei din punct de vedere psihologic

IV Teorii criminologice care pot explica fenomenul de violență

domestica

V Modele şi strategii privind violența domestică

5.1 Măsuri legislative pe plan internațional

5.2 Prevederile Codului Penal

5.3 Legea specifică privind combaterea şi prevenirea violenței in

familie

5.4 Legea romanească privind violența domestică

VI Implicarea comunității in reducerea violenței domestice

6.1 Biserica

6.2 Poliția

6.3 Autoritatea Publică Locală

VII Studii de caz

VIII. Bibliografie

3
 I. INTRODUCERE

1.1. Abordări cu privire la violența domestică

Pe parcursul secolului XX, situaţia femeilor s-a ameliorat treptat.

Acest lucru s-a întâmplat prin modificarea constituţiilor naţionale şi prin

elaborarea unor declaraţii şi documente internaţionale. În multe ţări au fost
desfiinţate limitările juridice, astfel încât femeile au căpătat acces la
educaţie, la sistemul sanitar şi au putut să participe şi ele la viaţa politică. În
ciuda acestor fapte s-a văzut că drepturile femeii nu sunt întotdeauna
garantate, indiferent de contextul cultural. Actele de încălcare a drepturilor
femeii sunt rezultate directe ale uzului de violenţă. Cel mai important drept
al omului - dreptul la viaţă şi la integritate corporală - este de foarte multe
ori refuzat femeilor din întreaga lume. În familie, în societate şi din partea
statului, femeile fac obiectul violenţelor de tot felul.

Tradiţia veche de multe secole şi prezentă în multe ţări ale lumii de

încălcare a drepturilor femeii a constituit un obstacol cu care s-a confruntat
miscarea de emancipare a femeilor și respectarea drepturilor lor. În
momentul în care statele încearcă la nivel internaţional să pună capăt acestor
tradiţii, ele se lovesc deseori de rezistenţa populaţiei. Aceste tradiţii nu pot fi
combătute decât prin introducerea unor măsuri de durată care să vizeze toate
sferele vieţii umane. Multe guverne ne-occidentale au atras atenţia asupra
faptului că drepturile omului au trăsături pur occidentale şi nu pot fi
transferate în culturile lor. Astfel, "egalitatea" dintre femeie şi bâărbat nu ar
fi compatibilă cu multe dintre aceste culturi. Unele state ne-occidentale
pledează pentru o aşa numită "echivalare" la adoptarea diferenţelor
fundamentale. Aceste argumente sunt deseori tolerate şi adesea preluate prin
perspectiva "toleranţei" de reprezentanţii şi organizaţiile occidentale. Totuşi
4
trebui să avem în vedere că astfel de argumente sunt folosite de cele mai
multe ori pentru a justifica încălcări de proporţii ale drepturilor omului, care
nu sunt expresia unor obiceiuri ci consecinţele acţiunilor unor sisteme
statale represive (de ex. în Algeria sau Afganistan). Deseori, acele identităţi
şi tradiţii folosite drept scut sunt construite în mod artificial, pentru a
deturna atenţia de la inechităţile socio-economice şi de la raporturile
asimetrice de putere.

Perceperea superiorităţii masculine in societate a devenit o constantă a

zilelor noastre. Din nefericire, societatea noastră a format o cultura opresiva
asupra femeilor, acestea fiind considerăte prea des inferioare, ceea ce are
drept consecinţă, tratarea lor intr-o manieră dispreţuitoare. Oricât de
amuzante şi inofensive par la prima vedere, bancurile cu,şidespre femei, au
rolul de a reaminti locul inferior al femeii in societate. Mulţi bărbaţi susţin
faptul ca au fost educaţi să trateze respectuos o femeie şi că nu ar ridica
niciodată mana împotriva acesteia, dar, paradoxal, abuzul fizic este foarte
des întâlnit. Agresiunile verbale şi non-verbale afectează atât fizicul, cat şi
psihicul femeilor, iar nivelul tolerantei variază de la o cultură la alta.

In lipsa ajutorului şi a suportului violența va continua și se va înrăutăţi. Cel

mai bine estecă victimele violentei domestice să înţeleagă opţiunile pe care
le au şi să ia masuri cat mai urgent, deoarece nici o persoană nu merită să fie
abuzată.

Cu toate că nu există nici un tipar pentru victimele violenţei domestice,

relaţiile abuzive au caracteristici similare. In majoritatea cazurilor partenerul
pretinde putere şi control absolut asupra celeilalte persoane.

In unele cazuri abuzul nu este uşor de identificat. O relaţie abuziva poate

avea un început extrem de subtil. Agresorul poate arunca întâmplător
remarci nepotrivite sau poate manifesta o gelozie absurda, lipsita de
motivaţie. Gradual, formele abuzive îşi măresc apariţia şi intensitatea. Este
extrem de important să ştimcă aceste abuzuri nu apar subit, peste noapte, ele
implica un proces treptat care urmăreşte dezintegrarea persoanei agresate.

Statutul femeii in societatea romanească nu are cum sa se îmbunătăţească

atâta timp cat tinerelor le este inoculata, încă de mici, ideeacă merita sa fie
pedepsite pentru nesupunere şică intr-o relaţie atitudinea umila fața de
5
 partener este litera de lege. Grav este că doar 66 % dintre femei1 consideră
că anumite comportamente precum controlul economic al femeilor in cadrul
familiei şi abuzurile verbale sau emoţionale reprezintă violența domeşstică,
mai alescă de la abuzul psihologic la cel fizic şi sexual este numai un pas.

Mentalitatea, ignoranta, educaţia precara, teama de oprobiul public şi lipsa

unor masuri coercitive eficiente împotriva agresorului determina femeile sa
se complacă in situaţia de victime. Violenţa domestică devine parte a unui
ciclu dificil de întrerupt. De obicei, de fiecare data când se întâmpla abuzul,
posibilitatea de evadare se scurtează. Ieşirea din acest tipar al violentei se
desfăşoară destul de dificil, mai ales dacă victimă este singura şi nu primeşte
sprijin din partea nimănui. Când trăiesc intr-un mediu haotic, ostil şi
stresant, victimele violenței încep sa se îndoiască de ele şi de abilităţile de a
avea grija de ele. Aceasta forma de violenţa le diminuează încrederea in sine
şi sensul realităţii. Este important să-si dea seama dacă sunt sau nu capabile
sa depăşească aceasta situaţie . De cele mai multe ori, unica soluţie consta in
părăsirea partenerului.

Dependenta economică și psihică fată de agresor le face sa se resemneze şi

să acceptecă atât ele, cat şi copiii lor sa devină ţinta predilecta a agresiunilor
verbale, fizice şi sexuale. Factorii de risc care favorizează aceasta stare de
fapt sunt numeroşi: alcoolul, şomajul, precum și propria experienţă de
victimă a violenţei. In ce priveşte categoriile profesionale, violenţa
intrafamilială nu scuteşte pe nimeni, victimele sunt in general femeile de
toate vârstele.

1.2 Justificarea alegerii temei

Violența in familie a crescut alarmant in contextul unei societăţi

generatoare de nemulţumiri şi frustrări ce oferă premisele unui
comportament violent. Comportamentul agresiv a fost studiat îndelung de
multe persoane, care au încercat să găsească cauzele și chiar să prevină
diferitele stări cauzatoare de agresivitate. Conform definiţiei date de

1
www.gallup.com
6
dicţionarul explicativ al limbii romane, agresivitatea este „un comportament
distructiv şi violent orientat spre persoane, obiecte sau spre sine”. Exista și
o agresivitate calma, nonviolenţa dar întotdeauna agresivitatea semnifica
atac, ofensiva, ostilitate, punere in primejdie sau chiar distrugere.
Agresivităţii i-a fost acordata o origine ereditara sau instinctiva , dar aceasta
teza a fost contrazisa, observându-secă agresivitatea este un rezultat al
învăţării, al modelării comportamentului in funcţie de mediul de dezvoltare.

Violența in familie îşi are originea in structura socială, in tradiţii, obiceiuri

şi mentalităţi care subînţeleg superioritatea bărbatului asupra femeii. Exista
o serie de factori agravănţi ai manifestărilor violente in familie, cum ar fi
mutaţiile intervenite la nivelul relaţiilor intrafamiliale, apariţia unor
puternici factori de deteriorare a raporturilor dintre parteneri - starea de
stres, creşterea consumului de alcool, infidelitatea, gelozia. Un factor des
întâlnit in ultima perioada îl reprezintă proliferarea violenței prin mijloace
mass-media, precum și atitudinea de indiferenta a opiniei publice fața de
comiterea actelor de violența in familie.

In general, suntem atât de duri, agresivi, nerăbdători in nişte situaţii atât de

simple, neimportante, situaţii in care poţi sa te comporţi altfel. Majoritatea
dintre noi ne comportam ca nişte surzi şi orbi, admitem şi nu reacţionam in
situaţiile când suntem supuşi violentei sau chiar şi atunci când suntem
agresaţi. Problemă este că noi nici nu conştientizăm că foarte des suntem
victime ale diferitelor forme de violența. Motivul poate ar fi că nu suntem
informaţi, nu cunoaştem, si, in rezultat, situaţia este cea care este.

Altfel spus, exista viata cu acte violente, acceptam violența si, inconştient, o
promovam. Abuzurile, violența sunt tratate ca probleme secundare,
neluându-se in considerăţie că ele influenţează viitorul societăţii. Este
necesar de înţeles importanța abordării problemei violenței asupra femeii
care urmează a fi integrata in contextul vieţii sociale. Sunt o mulţime de
consecinţe negative, ale violenței asupra femeii: izolare; neîncredere,
nelinişte; productivitate scăzuta; probleme de ordin psihic, emoţional,
consum abuziv de alcool, drogare. Se pot observă o serie de efecte negative
şi asupra societăţii in general pentru că de bunăstarea fiecărui individ in
parte depinde bunăstarea societăţii: mărirea criminalităţii, perpetuarea
violenței din generaţie in generaţie, familii destrămate, divorţuri numeroase.
7
 Este necesar sa înţelegem care este rolul negativ al violenței ca fenomen
social, sa ne conştientizăm comportamentul şi sa tindem spre schimbare,
îmbunătăţire, sa nu acceptam molestarea, sa nu ignoram atacurile verbale
sau învinuirile, sa fim mai sensibili, sa nu toleram şi sa perpetuam violența.

Motivul pentru care violența domestică constituie tema acestei analize este
şi creşterea frecvenței acestor cazuri apărute in societatea romaneas că .
Conform afirmaţiei făcute de Gelles şi Staus2 „ este mult mai probabil ca o
persoana sa fie lovita sau ucisa in propria familie, de un alt membru al
familiei, decât oriunde altundeva, de oricine altcineva”.

In timp ce multe tari se axează pe controlul violentei stradale, nu trebuie

omis faptul că femeile pot deveni victime in propriile lor case.

Violența domestică se poate manifesta împotriva oricui, insa, de cele mai

multe ori, bărbaţii abuzează de partenerele lor de viata. Tot mai multe femei
sunt atacate verbal fiindu-le inoculate opresiunea, mania, teama şi lipsa de
încredere in sine. Numărul bărbaţilor agresaţi verbal reprezintă o mica
fracţiune comparativ cu numărul femeilor.

Femeile sunt expuse violentei in permanenta, indiferent că e vorba de

familie, de locul de muncă sau de o banala plimbare in parc. Violența nu
tine numai de statistici, este un fapt real care se desfăşoară într-o societate
ce este încă axata pe agresiunea bărbaţilor asupra femeilor.

1.3. Mituri despre violența domestică

Violența domestică are un impact negativ puternic asupra stării

emoţionale a victimelor. Femeile care sunt victime ale violentei domestice
sunt mai nemulţumite de viata lor şi au o apreciere de sine mai scăzuta. De
obicei ele se simt lipsite de speranţa şi fără valoare şi tind sa creadă că nu
pot face decât foarte puţin pentru a schimba multe din aspectele importante
ale vieţii lor.

2
Pop, Luana Miruna(coord.), „Dictionar de politici sociale”, ed. Expert, Bucuresti, 2001

8
Fundaţia Şanse Egale pentru Femei a realizat un material cu privire la
„ miturile despre violența”.:

Femeile provoacă violența şi o merita!

Violența nu este o cale de rezolvare a conflictului. Intre conflict şi violența

nu se poate pune semnul egalităţii, deoarece conflictul face parte din viata
cotidiana, el reprezintă regula. Violența reprezintă excepţia, este o forma
gravă şi primitiva de rezolvare a conflictului. Bărbaţii nu au nici un drept sa
abuzeze in vreun fel o femeie, indiferent de „ provocare”.

Nu este violentă, ci doar ciondăneala!

Există o diferenţa clara intre cearta şi violența: in timp ce in cearta nivelul

puterii este aproximativ egal, in acţiunea de violența raporturile de forţa şi
putere nu sunt la fel, căci unul are categoric mai multa putere decât celalalt.
Rezolvarea prin violența împarte părţile in învinşi şi învingători.

Violența se întâmpla numai in familiile sărace sau cu nivel scăzut de

educaţie!

Frecventa şi gradul de manifestare a violentei nu depind nici de nivelul

socio - economic, nici de cel educaţional, violența apare in toate straturile
sociale şi la toate nivelele economice şi de educaţie. Aceasta prejudecâta,
cum că violența se întâmpla numai in familiile sărace sau cu nivel scăzut de
educaţie, este posibil sa pornească de la ideea că oamenii cu studii sau cu
venituri ridicate pot rezolva mai uşor o situaţie conflictuală. Realitatea este
că in aceste medii femeile raportează mai greu agresiunile, din diverse
motive: ruşine, presiune socială mai mare, afectarea imaginii la locul de
munca, de asemenea dependenta emoţionala faţă de agresor şi sprijin redus
din partea reţelei sociale şi comunitare.

Violența domestică este o problemă privata, nimeni nu ar trebui sa se

amestece!

Extinderea fenomenului din punct de vedere numeric şi complexitatea

consecinţelor asupra femeilor, copiilor şi relaţiilor intre adulţi fac din acest
fenomen social o problemă care ne priveşte pe toţi, societatea in ansamblul
ei.

9
5. De fapt, femeilor le place să trăiască in aceste relaţii violente, altfel ar
pleca!

Sunt foarte multe motive de ce femeile nu-si paradesc partenerul. Femeia

afectata, de cele mai multe ori nu găseşte resurse sa rupă o relaţie după
prima agresiune îndreptata asupra ei; motive: dependenta ei emoţionala şi
financiara faţă de agresor, sentimente de loialitate şi iubire pentru acesta,
prezenta copiilor şi resurse limitate de creştere a lor, neîncredere in sine,
stima de sine scăzuta, sărăcia relaţiilor de sprijin social şi familial,
sentimente de ruşine şi depresie, izolare.

6. Bărbaţii violenţi sunt aşa pentru că au fost abuzaţi/ maltrataţi in copilărie

sau provin din familii violente!

Deşi exista bărbaţi ce au suferit abuzuri in copilărie, nu toţi, devenind adulţi,

repeta abuzul in relaţiile lor.

7 Bărbaţii violenţi sunt bolnavi psihic!

Nu s-a confirmat aceasta credinţă.

8. Bărbaţii abuzează femeile deoarece nu cunosc un alt mod de a-si exprima

emoţiile!

Realitatea infirma aceasta idee, printre altele chiar prin însuşi

comportamentul abuzatorului din aşa- zisa „ faza de miere”, care urmează
de obicei episodului de violența. In aceasta perioada, bărbatul pare că
regreta, îşi cere iertare, promiţând că nu se va mai repeta.

9. Alcoolul este cauza violentei domestice!

Realitatea arata că doar in jumătate din cazurile violentei domestice,

bărbatul este sub influenta alcoolului.

10. Violența se va opri odată şi- odata!

Studiile arată că, odată ciclul violenței pornit, sunt realmente şanse minime
ca violența sa se oprească.

II. CADRU LEGISLATIV

10
 2.1 Legea nr. 217/2003

Din punct de vedere juridic, violența caracterizează folosirea

forţei sau autoritătii personale pentru a produce un prejudiciu sau o
vătămare a integrităţii personale. Potrivit Legii 217/25 mai 2003, violența în
familie reprezintă 3„orice acţiune fizică sau verbala săvârşită cu intenţie de
către un membru de familie, împotriva altui membru al aceleaşi familii,
care provoacă o suferinţa fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu
material”. De prevederile legii beneficiază şi persoanele care au stabilit
relaţii asemănătoare acelora dintre soţi (concubinii) sau dintre părinţi şi
copil, dovedite pe baza anchetei sociale. Pîna în anul 2002, în România nu
exista în cadrul legislativ nici o referire cu privire la acest fenomen. În
Codul penal românesc nu erau prevăzute articole prin care violența în
familie sa fie incriminata şi pedepsita, fiind prevăzute articole prin care se
pedepseau actele de violența în general. Din noiembrie 2002, au fost făcute
modificări în Codul penal, actele de violența domestică fiind pedepsite.

Conform dicţionarului de psihologie violența 4„tine de nivelul de

reactivitate al sistemului nervos dar mai ales de structura caracterială, de
lipsa de stăpânire de sine, de impulsivitate, de slaba organizare a vieţii
psihice, de lipsa autocontrolului sau insuficienta reacţiilor emotiv-
impulsive, de emoţii puternice, de conştiinţă de sine dilatata, de forţă bruta
needucată, de lipsa de morală”

Psihologii încearcă sa înţeleagă abuzarea femeii analizând pe de o parte,

caracteristicile individuale ale femeilor şi bărbaţilor, axându-se pe
cercetarea trasaturilor de personalitate, mecanismelor defensive interne si,
pe de alta parte, pe prezenta unei afecţiunii mentale sau psihopatologice.
Din perspectiva psihologică, la un moment dat, agresorii erau caracterizaţi
ca infantili, lipsiţi de controlul impulsurilor, in timp ce femeile erau
caracterizate ca masochiste, paranoice sau depresive. Psihologii Snell şi
Gayford susţineau că femeile erau considerăte indirect răspunzătoare de

3
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.frame
4
Idem 9, pg 722

11
brutalitatea bărbatului. Ca mame au fost considerăte responsabile de
tulburările psihice ale fiului, iar ca soţii responsabile pentru provocarea
situaţiilor in care bărbatul uzează de violența.

Din punct de vedere clinic o definiţie larg acceptată a violenţei domestice

este aceea formulată de Stark şi Flitcraft: ”Violenţa domestică este o
ameninţare sau provocare, petrecută în prezent sau în trecut, a unei răniri
fizice în cadrul relaţiei dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor
legal sau de domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate fi însoţit de intimidări
sau abuzuri verbale; distrugerea bunurilor care aparţin victimei; izolarea
de prieteni, familie sau alte potenţiale surse de sprijin; ameninţări făcute la
adresa altor persoane semnificative pentru victimă, inclusiv a copiilor;
furturi; controlul asupra banilor, lucrurilor personale ale victimei,
alimentelor, deplasărilor, telefonului şi a altor surse de îngrijire şi
protecţie”

Se numeşte "violenţa în familie" orice act vătămător, fizic sau emoţional

care are loc între membrii unei familii. Abuzul în interiorul unei familii
poate lua multe forme: abuzul verbal, refuzul accesului la resurse financiare,
izolarea de prieteni şi familie, ameninţări şi atacuri care în unele cazuri pot
duce la moartea unuia dintre parteneri. Deşi până de curând s-a presupus că
femeia este cel mai adesea victimă violenţei în familie, în urma unor
cercetări s-a descoperit că de fapt numărul bărbaţilor agresaţi este destul de
mic pentru a constitui tema unei cercetări.

2.2. Notiunile de violența, agresivitate, violența domestică,

criminalitate

12
 2.2.1. Notiuni de violența şi violența domestică

In descrierea violentei domestice, punctul de plecare îl poate

constitui, definiţia generala a violentei5: „utilizarea forţei şi a constrângerii
de către un individ, grup sau clasa socială in scopul impunerii voinţei lor
asupra altora” sau 6„conduita şi atitudine care constau in contragerea fizică
sau psihică exercitata de unele persoane asupra altora pentru a le impune
voinţa, opresându-le” Violența domestică este definită in acelaşi dicţionar
ca fiind „ansamblul conflictelor din grupul marital care au ca efect
maltratarea partenerului”. Acest mod de definire face referire la violența
fizică in mod prioritar, ignorând celelalte forme de violența. S.M. Rădulescu
definea KKKKviolența conjugala ca 7„orice formă de agresiune, abuz sau
intimidare, dirijata împotriva unui membru al căminului familial, unei rude
de sânge sau contra altor persoane din mediul familial”

Conform Comitetului de Miniştri ai Consiliului Europei violența in familie

este „orice act sau omisiune comisa in interiorul familiei de către unul din
membrii acesteia şi care aduce atingere vieţii, integrităţii corporale sau
psihologice sau libertăţii altui membru al acelei familii, şi vătăma in mod
serios dezvoltarea personalităţii lui/ei”8 (Recomandarea nr. 85/26 martie
1985 cu privire la violența in familie)

Prin violența asupra femeilor se înţelege orice act de violentă bazată pe

diferenţa de sex care are drept rezultat sau poate conduce la vătămarea sau
suferinţa fizică, sexuală sau psihologică a femeilor, inclusiv ameninţarea cu
astfel de acte, cu constrângerea sau lipsirea arbitrara de libertate, chiar dacă
acestea apar in viata publică sau privata. (Conform Declaraţiei de la Beijing,
din cadrul cele de a Patra Conferinţe Mondiale a Femeilor, septembrie
1995).

Localizarea violentei in contextul relaţiei de familie introduce termenul de

putere, respectiv de putere diferenţiata a bărbatului faţă de femeie. Se
5
Zamfir, Vlasceanu, „Dictionar de sociologie”, ed. Babel, Bucuresti, 1998
6
Schiopu, Ursula(coord), „Dictionar de psihologie”, ed. Babel, Bucuresti, 1997, pg 721
7
Radulescu, S.M, „Sociologia violentei (intra)familiale”, ed. LuminaLex, Bucuresti, 2001
8
Cercetarea Nationala privind Violenta in Familie şi la Locul de Munca- Romania, 2003

13
numeşte "violența in familie" orice act vătămător, fizic sau emoţional care
are loc intre membrii unei familii. Abuzul in interiorul unei familii poate lua
multe forme: abuzul verbal, refuzul accesului la resurse financiare, izolarea
de prieteni şi familie, ameninţări şi atacuri care in unele cazuri pot duce la
moartea unuia dintre parteneri. Abuzul, agresivitatea, violența tind sa
graviteze in jurul relaţiilor in care diferenţele de putere sunt foarte mari.
Max Weber defineşte puterea că: „abilitatea de a controla comportamentul
altora, cu sau fără consimţământul acestora”. Aceasta definiţie introduce o
alta noţiune şi anume aceea de control in relaţie, care este definită ca
„puterea unuia in raport cu neputinţa altora”. După Luana Pop, violența
domestică implică o manifestare de putere, in mod compensatoriu, din
partea unor indivizi care se simt mici şi neînsemnaţi in alte cercuri,
ajungând sa refuleze in contextul unor relaţii protejate, in cadrul cărora
puterea le este legitimata, prin atribuirea unor poziţii şi roluri in relaţie.
Violența domestică este explicata de izolarea socială, pe care o generează
ca efect imediat al instalării unor comportamente violente in interiorul
familiei.

2.2.2. Notiuni ale agresivităţii.

Agresivitatea este o noţiune care vine din limba Latină -

agressio care înseamnă a ataca. Se referă deci la o stare a sistemului
psihofiziologic, prin care persoana răspunde printr-un ansamblu de conduite
ostile în plan conştient, inconştient şi fantasmatic,cu scopul
distrugerii,degradării, constrângerii, negării sau umilirii unei fiinţe sau lucru
învestite cu semnificaţie, pe care agresorul le simte ca atare şi reprezintă
pentru el o provocare.

Agresivitatea, avându-şi originea în mecanismul de excitabilitate al

sistemului nervos central, este o însusire a fiinţelor vii pe toată scara
evoluţiei acestora. Definiţia anterioară se circumscrie la agresivitatea
umană, manifestată în cadrul relaţiilor socio-afective, registrul ei de
manifestare întinzându-se de la atitudinea de pasivitate şi indiferenţă, refuz

14
de ajutor, ironie, tachinare, până la atitudinea de ameninţare şi acte de
violenţă propriu-zisă.

Manifestările agresivităţii umane sunt extrem de diverse şi la diferite

niveluri: pulsional,afectogen,atitudinal,comportamental; deci, aria
agresivităţii este mult mai extinsă decât cea a violenţei. Parte integrantă a
naturii umane, agresivitatea include şi modalităţi ale naturii umane, ca de
pildă dinamismul unei persoane angrenate în lupta pentru autoafirmare sau
în depăşirea greutăţilor vieţii. Incluse noţiunii de agresivitate sunt noţiunile
care desemnează comportamentul agresiv, cât şi implicarea actului agresor
în viaţa socială.

Dicţionarul “Walman” defineşte agresivitatea în urmatoarele

accepţiuni: tendinţa de a arăta ostilitate prin manifestarea de acte agresive;
tendinţa de a depăsi opoziţiile întâlnite; tendinţa de autoafirmare prin
promovarea neabătută a propriilor interese; hiperenergie în atitudini şi
reacţii; tendinţa permanentă de dominare în grupul social sau comunitate.

Definirea agresiunii are drept scop stabilirea raportului de cuprindere

conceptuală între aceasta şi violenţă demonstrând aserţiunea din introducere,
că eforturile de înţelegere a fenomenului de violenţă trebuie să înceapa cu
elucidarea fenomenului de agresivitate.

Sir Huxley spunea într-unul din eseurile sale că diversificarea formelor de

cunoaştere umană a creat, din necesitătea identificării fenomenelor, un
număr atât de mare de noţiuni pe care ştiinţele le folosesc încât îţi dă
impresia unui adevărat Turn Babel.

Orice demers de cunoaştere are nevoie înainte de toate, de o clarificare a

conceptelor pe care le intrebuinţeaza, delimitându-le sensul şi sfera
semantică.

Excitabilitatea exprimă starea sistemului nervos central

caracterizată printr-o sensibilitate de grad maximal faţă de factorii de mediu
extern sau intern.Definirea acesteia are la bază noţiunea psihofiziologică de
excitaţie, care vine din limba latină-“excitatio” care înseamnă stimulare.
Excitaţia psihomotorie este definită ca manifestarea la un nivel

15
supradimensionat a funcţiilor psihice normale sau modificarea lor în sens
cantitativ sau calitativ, cu răsunet în sfera exprimarii verbale sau
comportamentale.

Bordenat şi Pringney considerău că excitaţia psihică presupune ridicarea

tensiunii psihologice şi exacerbarea dinamismului psihic, stări care devin
patologice atunci când sunt însoţite de o tulburare afectogenă reactivă,
consecinţa unei emoţii sau a unui incident grav, uneori însoţind un
eveniment grav sau un simptom delirant sau confusional.

Stările de excitaţie se manifestă diferit în funcţie de factorul vârstă: copiii

până la vârsta adolescenţei, pot prezenta episoade de hiper excitaţie în
cadrul normalităţii, dar în cazuri de suferinţă neuropsihică aceste stări capătă
caracter permanent şi devin patologice. La adolescenţă şi debutul tinereţii
persistenţa unei excitabilităţi crescute poate ascunde debutul unei psihoze
periodice sau o forma atipică a unei agitaţii catatonice ori episoade psihotice
acute. La persoanele vârstnice, hiper-excitabilitatea nervoasă traduce
evoluţia unui proces demenţial.

Formele de manifestare ale hiperexcitabilităţii sunt: gesturi de nerăbdare,

ton ridicat şi iritat al vocii, voiciune crescută cu o stare accentuată
excitativă, ideaţie accelerată, mnemoexcitaţie, efervescenţă a limbajului, a
imaginaţiei, labilitate emoţională, încredere exagerată în sine, agresivitate.
Coloratura afectivă este marcată prin furie.

Deşi cazurile de excitabilitate crescută, cu reacţii agresive se găsesc în

tabloul unor stări patologice despre care se crede că sunt în clinică de
specialitate, trebuie să subliniem că cele mai multe persoane cu tulburări de
acest tip circulă libere în societate, atât în faza de debut, cât şi în faza de
ieşire din instituţiile respective. Frecvenţa statistică a acestor persoane este
destul de ridicată, ele reprezentând un factor de risc social major.

Impulsivitatea este definită ca o trăsătură caracteristică implicând un mod

impulsiv de a reacţiona prin impulsiuni. La rândul lor, impulsiunile sunt
modalităţi acţionale de reacţie involuntară, brusca, necontrolată şi
neintegrate într-o activitate raţională (acte violente, descărcări explozive,
reacţii de mânie etc.)

16
În practică, noţiunea de impulsiune este utilizată pentru a desemna un act de
violenţă agresivă.Dar nu orice act impulsiv poate fi considerăt că e o
agresiune.

R. Lafon defineşte impulsivitatea ca fiind o “descărcare incoercibilă şi

imediată a unei stări de tensiune emoţională, într-un act sau comportament”.
Actul impulsiv face ca tensiunea psihică să înceteze. El poate fi necontrolat,
imprevizibil, iraţional, având originea în motivaţii subiective sau într-o
reacţie reflexivă.

Propulsivitatea reprezintă declanşarea agresivităţii datorită unui resort

intern. Ea apare în mod forţat, automat, fără să se supună controlului
voluntar. Ca mod de manifestare, propulsiunile pot fi: kinetice, monotipiile
ritmice, ca balansarea capului sau a unui membru, mişcări parazite, accese
de automatisme ambulatorii. Toate aceste manifestări nu au sens, sunt
inadaptate şi neaşteptate-instinctive,având originea în tendinţele
fundamentale ale inconştientului. Aceste manifestări sunt determinate de
trebuinţele şi expresiile emoţionale.

Din punct de vedere clinic, propulsiunile de acest gen presupun o eclipsă

totala sau parţială de conştiinţă, o regresie spre comportamentul arhaic.
Acestea apar în cadrul jocului la copii sau în cadrul relaţiilor interpersonale
la adult (C. Gorgos).

Comportamentele impulsive prezintă o foarte mare importanţă

în viaţa socială şi sunt caracterizate prin regresiunea conştiinţei şi
personalităţii, odată cu dezintegrarea comportamentului care îşi pierde
unitatea şi formele normale de apărare. Persoana nu se mai angajează
intenţionat, activitatea sa devine mai mult sau mai puţin depersonalizată,
luând aspectul de trăire a viselor sau fantasmelor, în sensul că nu este
controlată ci derulată în închipuire, delirant, cu multe automatisme, fără
control conştient.

În stările de perplexitate, cu comportamente imobile, impulsiunile izbucnesc

brusc, cu mişcări instinctuale profunde.

În stările confuzionale, ele apar sub forma de acte de agresiune, de apărare,

de fugă sau ca automatisme profesionale, exprimând fantasme oniria în care

17
se condenseaza tendinţe afective, teamă, gelozie,mânie. (H. Ey).
Impulsiunile apar de asemenea în episoadele depresive psihotice cu
componentă anxioasă, în suicid, ca reacţii auto şi heteroagresive, iar în
accesele maniacale, ca gesturi erotice sau excentrice.

Impulsiunile activităţii verbale sunt fie propulsiuni de tip ecolalie, polilalie,

coprolalie, ticuri verbale, fie impulsuri organizate sub forma de strigăte,
discursuri, calambururi, jocuri verbale.

În bolile psihice, cum ar fi demenţele, schizofreniile, delirurile cronice,

comportamentele impulsive reprezintă o manifestare de ieşire la suprafaţă a
dorinţelor şi tendinţelor, a substratului complexual şi inconştient al fiinţei,
întrucât disoluţia morbidă a personalităţii antrenează disoluţia cenzurii şi a
capacităţii conştiente de supraveghere a conduitelor, astfel încât energia
instinctuală a sinelui, primitivă şi violentă, cuplată cu energia instinctuală a
supraeului, se manifestă deopotrivă în comportamente impulsive, dar şi în
raptusuri hetero şi autoagresive, crime, violenţe sado-masochiste, crize de
agitaţie, fugă, acte incendiare.

Violenţa este o noţiune care îşi are originea din limba latină vis care
înseamnă forţă, deci utilizarea forţei pentru a manifesta superioritatea.
Formele violenţei se îmbogaţesc pe parcursul evoluţiei societăţii umane şi
capătă o amploare din ce în ce mai mare, cu toate mijloacele şi costurile
sistemelor de apărare împotriva acesteia.

Modalităţile actelor de violenţă sunt în funcţie de epocă, topografie,

circumstanţe, cultură, dar mai ales de evoluţia moral-spirituală a
comunităţilor. Cu alte cuvinte, violenţa are o geometrie variabila şi
schimbătoare. Formele ei merg de la violenţa în plină lumină, la violenţa
foarte bine ascunsă.

Sfera de definire a violenţei este mult mai largă decât cea stabilită de
criminologie. Jean-Claude Chesnais, încercând să stabilească zonele
semantice incluse în definiţie, stabileşte, într-o viziune geometrică, trei
cercuri.

18
Ca nucleu, deci primul cerc, este violenţa fizică, pe care autorul o consideră
cea mai gravă, întrucât cauzează moartea persoanei, vătămarea corporală şi
libertatea individului. Ea este brutală, crudă, sălbatică.

Al doilea cerc, mult mai întins, îl reprezintă violenţa economică, care

priveşte toate atingerile şi frustrările asupra bunurilor materiale, cunoscând
practic o infinitate de forme. În societăţile cu un grad ridicat de evoluţie
industrială se poate opera foarte greu la despărţirea a ceea ce ai de ceea ce
eşti, întrucât individul se identifică atât de mult ca existenţă cu ceea ce îi
aparţine ca mijloc de existenţă. În acest fel violenţa se confundă cu
delincvenţa.

Cel de-al treilea cerc îl reprezintă violenţa morală. A vorbi de violenţă în

acest sens, spune Chesnais, constituie un abuz de limbaj în condiţiile vieţii
moderne, când se confundă în toata ambiguitatea, reglementarea şi
agresiunea, organizarea şi agresiunea.

2.2.3. Notiuni de criminalitate

Din punct de vedere juridic , un comportament delincvent este

definit printr-o serie de trăsături specifice , care se regasesc in majoritatea
sistemelor legislative şi anume :

reprezinta o faptă , o acţiune (inacţiune) cu caracter ilicit , imoral , ilegitim ,

ilegal , prin care sunt violate şi prejudiciate anumite valori şi relaţii sociale ;

această faptă este comisa de o anumita persoana care actionează deliberat ,

constient şi responsabil (cu alte cuvinte , are raspundere penală) ;
39562zti72tlm2k

fapta respectiva este incriminata şi sactionata de legea penală .

Reprezentand o institutie de bază a dreptului penal , delictul este o faptă

antisocială , ilicită, care lezeaza o serie de valori şi relaţii sociale , fapta
imputabilă anumitor persoane şi constitutivă de efecte juridice , adica de

19
raspundere penală .Pentru acest motiv , numai in prezenta unei anumite
fapte , considerată ilicita sau ilegala , norma prevede sactionarea persoanei
vinovate . Pentru a exista deci , raspundere penală , trebuie sa existe , in
primul rand , o faptă antisocială reală , savarsită de o anumită persoană care
este responsabilă , iar in al doilea rand , fapta respectivă trebuie incriminată
de legea penală . Inexistenta uneia sau a mai multora dintre aceste trasaturi
(ilicitatea , vinovatia , incriminarea) conduce , practic la inexistenta
delictului sau crimei ca atare .

Principiul legalitatii delictului şi sanctiunii (“nullum crimen sine lege”,

“nulla poena sine lege”) este inscris la loc de frunte in marea majoritate a
legislatiilor penale moderne , reprezentand suprema garantie a respectarii
drepturilor şi libertatilor individuale . Din nefericire , acest principiu a fost
neglijat sau ignorat de unele sisteme penale totalitariste şi inlocuit cu
principiul “analogiei” delictului , ceea ce a condus la comiterea unor abuzuri
judiciare impotriva unor persoane nevinovate .

Definirea şi circumscrierea delictului prin cele trei trasaturi mentionate au

nu numai o importantă teoritica generala ,cat şi una practica , permitand :

a) includerea , in categoria delictelor şi crimelor , numai acelor acţiuni şi

fapte care intrunesc comulativ aceste trasaturi (de pilda , nu reprezinta delict
fapta comisă de un individ , care este lipsit de discernamant sau de
raspundere penală , sau săvarsirea unei fapte care , desi este imorală , nu
este incriminata de legea penală) ;

b)delimitarea delictelor şi crimelor de alte abateri sau incalcări al normelor

de drept, care nu afectează insa ordinea socială şi normativă şi nu
pericliteaza viata şi securitatea indivizilor , grupurilor , instituţiilor (cum
sunt , de pilda , contraventiile , delictele civile ,abaterile disciplinare sau
administrative , fată de care sunt adoptate sanctiuni civile, disciplinare ,
financiare , contraventionale etc.). tl562z9372tllm

Spre deosebire de alte sisteme penale , Codul penal roman elaborat in 1969
şi aflat inca in vigoare , cu unele modificari facute in special dupa 1990 , nu
utilizeaza notiunea de delict sau crima , ci pe cea de infracţiune .

20
Clasificarea faptelor antisociale in delicte , şi crime se face , in functie de
două criterii :

a)cel al gravitatii , tinandu-se cont de valoarea pagubei produse, valoarea

obiectului lezat, felul şi modalitatea de comitere a faptei etc. ;

b)cel al sanctiunii aplicate . Pe aceasta baza, in unele sistemepenale,

acţiunile ilicite indreptate impotriva sigurantei statului , vietii persoanelor ,
sau impotriva unor bunuri şi valori deosebite , care au produs efecte grave
sau sunt comise prin violența , cruzime, frauda şi coruptie sunt considerăte
crime , in timp ce faptele comise impotriva unor valori şi bunuri mai putin
importante, din neglijenta sau culpa sunt incriminate ca delicte.

Prin utilizarea celui de al doilea criteriu , cel al sanctiunii (pedepsei) ,

faptele pentru care se aplica pedepse criminale sunt crime , in timp ce cele
sanctionate corectional sunt delicte .

Tot in functie de gravitatea şi intensitatea sanctiunii aplicate , intr-o serie de

sisteme penale se face distinctie intre :

a)delicte sau crime politice , considerăte ca deosebit de grave , cum sunt

cele care violeaza ordinea socială , normatica , siguranta statului şi
instituţiilor sale fundamentale ;

b)delicte sau crime de drept comun , indreptate contra proprietatii , familiei ,

bunelor moravuri etc.

Recunoasterea unor diferente intre cele două tipuri de delicte – politice şi de

drept comun – se concretizează in existenta,in mai multe legislatii, a unui
sistem special de sanctiuni pentru delicte politice (asa numitele pedepse
politice),teoretic, mai bland decât sistemul sanctiunilor

aplicate delictelor de drept comun .

Sistemul nostru penal nu recunoaste nici diferentierea actelor antisociale cu

caracter penal in delicte şi crime , şi nici subimpartirea acestora in delicte
politice şi delicte de drept comun.

Prin articolul 17 din Codul penal, infracţiunea este definită ca o “fapta care
prezinta pericol social ,savarsita cu vinovatie şi prevazuta de legea penală”.

21
Prima trasatura ,aceea de pericol social, se refera la aspectul material,
obiectiv al infracţiunii ;a două priveste aspectul moral sau subiectiv al
infracţiunii ,iar a treia include aspectul legal al infracţiunii.

Criteriul “pericolului social” avand o puternica incarcatura ideologica şi de

clasa trebuie abandonat ,urmand a fi adoptate noi criterii democratice
,legitime şi umaniste, in functie de care vor fi dezincriminate unele fapte
“periculoase” (cum ar fi de pilda , avortul-deja dezincriminat , cersetoria ,
vagabondajul , chiar prostitutia şi homosexualitatea etc.) şi incriminate , in
schimb , acele fapte care violeaza valori şi relaţii sociale importante (cum ar
fi , de pilda, coruptia , frauda bancara , evaziunea fiscala , crima organizata
etc.) .

De asemenea , in functie de exigentele prevenirii criminalitatii din tara

noastra , anumite fapte savarsite cu violența (omor, viol, tâlhărie) , prin
frauda şi coruptie vor trebui considerăte drept crime, in timp ce altele
trebuie sa fie considerăte delicte .

Tot astfel , este necesara o departajare a delictelor şi crimelor in: politice şi

de drept comun, tratamentul de executare a sanctiunilor pentru delictele
politice urmand a fi mai moderat , comparativ cu cel aplicat delictelor de
drept comun .

2.2.4. Factorii şi elementele delictului (crimei)

Fundamentand trasaturile constitutive ale notiunii de delict sau

crimă, juristii recunosc faptul că el reprezintă, in primul rand, un fenomen
social, fiind estimat in functie de valorile şi normele sociale de conduita pe
care le violeaza .Totodata, delictul dobandeste o conotatie juridica prin
consecinţele sale prevazute de norma penală.

Ca fapta antisocială, comisa in societate, crima presupune acţiunea

(inacţiunea) unei persoane, care atenteaza (cu discernamant şi vinovatie) la
anumite valori şi relaţii sociale ce sunt protejate de normele de drept penal.
Plecand de la aceasta constatare, in doctrina dreptului penal se consideră ca

22
orice delict include patru elemente sau factori:obiectul şi subiectul
delictului, latura obiectiva şi latura subiectiva a delictului .

Dintre acestia , obiectul şi subiectul reprezinta factorii (sau conditiile)

delictului, in timp ce latura obiectiva şi cea subiectiva alcatuiesc elementele
delictului . Pentru ca o anumita fapta sa constituie , de pilda , delictul de furt
sau tâlhărie , ea trebuie sa intruneasca cumulativ aceste elemente şi conditii ,
adica : sa fie o fapta ilicita prin care este lezat (furat , distrus , sustrat etc.)
un anumit bun (obiect) , de catre o persoana responsabila, prin care se
produc consecinţe negative (pierderea sau distrugerea bunului) .

Dimpotriva, nu constituie delictul de furt sau tâlhărie fapta unei persoane

lipsite de discernamant sau iresponsabila (elementul subiectiv) ori disparitia
unui bun , in absenta unei acţiuni desfasurate de o anumita persoana (latura
obiectiva) .

Obiectul delictului se referă la valorile şi relaţiile sociale care sunt violate

sau lezate printr-o acţiune ilegala sau ilicita. Pentru a preveni violarea
acestora şi sanctionarea celor vinovati, normele dreptului penal protejeaza
cele mai importante şi reprezentative valori sociale recunoscute intr-o
anumita societate .

Uneori , aceste valori sunt bineintelese , alteori sunt explicite; cateodata , ele
apar sub forma unor clasificari operate de legiuitor (valori intelectuale,
politice , economice , estetice , religioase etc.) , in timp ce , in unele
legislatii , ele sunt concretizate şi explicitate (cum ar fi , de pilda , viata ,
sanatatea şi demnitatea persoanei, libertatea şi frumusetea, proprietatea,
familia , siguranta statului şi instituţiilor democratice etc.).

Ocrotind aceste valori , normele penale protejează de fapt , desfasurarea

normală a relaţiilor sociale dintr-o anumită societate , prin asigurarea şi
garantarea reciprotatii drepturilor şi obligatiilor dintre indivizi, grupur,
instituţii de stat, relaţii şi drepturi intemeiate pe incredere , respect şi
cooperare . De aceea , orice delict sau crimă violează , in ultima instanta ,
anumite drepturi (aşteptări) apartinand fie indivizilor (ca persoane fizice),
fie statului ( in calitate de persoană juridică), fie instituţiilor sociale (ca
persoane juridice) . De pildă , in cazul delictului de furt , sunt lezate şi
prejudiciate relaţiile (valorile) sociale referitoare la patrimoniu in general, la
23
dreptul de proprietate , in special .Tot astfel, prin delictul de abuz de
incredere (contra avutului public sau particular), sunt prejudiciate relaţiile
sociale referitoare la increderea şi cooperarea dintre indivizi şi instituţii
care-si asuma drepturi şi obligatii reciproce privind dreptul de proprietate.

Subiectul delictului este fie o persoana care comite acţiunea ilicita (subiect
activ) , fie persoana care sufera consecinţele negative ale acestei acţiuni
(subiect pasiv) .Subiect activ al interacţiunii poate fi o persoană fizică ( un
individ),cat şi o persoana juridica .

Legislatia noastră penală consideră că numai persoanele fizice pot fi

subiecte active, nerecunoscand, asa cum se intampla in alte legislatii ,
calitatea de subiect activ şi persoanelor juridice care pot comite delicte in
anumite imprejurari (si faţă de care se adopta anumite tipuri de sanctiuni,
constand de pilda, din dizolvarea ţi sau bancii frauduloase, confiscarea
bunurilor, inchiderea localului etc.).

O persoană intruneste calitatea de subiect activ al delictului numai dacă

indeplineste trei conditii:

a) sa aiba o anumita varsta (care difera sensibil in diferite sisteme penale );

b) sa fie responsabila (ceea ce exclude persoanele iresponsabile sau lipsite

de discernamant);

c) sa dispuna de libertatea de gandire (hotarare) şi acţiune .

Subiectul pasiv al delictului, care poate fi orice persoana fizică sau juridica,
este acela care sufera de pe urma acţiunii ilicite , avand dreptul la restituiri
materiale şi morale , in functie de intensitatea şi gravitatea prejudiciului
cauzat prin infracţiune .

Latura obiectiva –reprezinta elementul cel mai important care defineste

structura unui delict , fiind constituit dintr-o serie de aspecte ce vizeaza :
acţiunea (inacţiunea) delincventa, consecinţele antisociale produse , raportul
cauzal dintre acţiunea ilicita şi consecinţele negative , precum şi alti
indicatori referitori la timpul şi locul delictului , modalitatile de comitere ,
mijloacele utilizate etc.

24
Prin acţiunea delincventa , sunt violate o serie de norme juridice cu caracter
prohibitiv , care interzic savarsirea anumitor acte şi fapte (a nu ucide , a nu
fura , a nu insela s.a.) , in timp ce prin inacţiune (omisiune) sunt incalcate
norme care stipuleaza in mod expres comiterea anumitor acţiuni .

Consecinţele şi urmarile sociale ale faptei delincvente constau in producerea

unor pagube şi prejudicii materiale şi morale diferitelor persoane, instituţii şi
organizatii (moartea victimei, distrugerea bunului , lezarea demnităţii
persoanei etc.).

Relaţia cauzala dintre acţiunea delincventa şi consecinţele sociale

periculoase constituie , dupa opinia multor penalisti , aspectul cel mai
important , intrucat numai pe baza stabilirii şi dovedirii lui concrete
instantele judiciare apreciaza existenta şi gravitatea delictelor .

Raportul cauzal trebuie circumscris doar la acţiunea (inacţiunea) delincventa

care a povocat prejudiciul şi la efectele acesteia asupra relaţiilor şi valorilor
lezate. Uneori stabilirea raportului cauzal este extrem de dificilă , intrucat ,
in realitate , nu exista , decât in anumite situatii , o legătură directă , vizibila
de la fapta la efect. Practica judiciara releva numeroase situatii in care :

a) o singura acţiune delincventa produce mai multe efecte ;

b)mai multe acţiuni delincvente generează un singur efect ;

c)mai multe acţiuni determina mai multe efecte .

2.3. Repere istorice privind violența domestică (legea

comparata)

O problemă socială este definită in termini generali, ca o

„ caracteristica, situaţie apăruta in dinamica unui 25nclus social care
afectează 25nclusiv funcţionarea sa şi necesită intervenţia pentru corectarea,
eliminarea sa” . In studiile pe acest domeniu exista o mare varietate de
definiţii ale noţiunii de problemă socială. Elementul comun al definiţiilor
este acela ca un aspect social poate fi considerăt problemă socială dacă

25
îndeplineşte anumite condiţii. John E Farley consideră ca o problemă socială
se caracterizează prin următoarele aspecte :

- este considerată in mare măsura ca fiind o sursa de dificultăţi ;

- afectează sau se presupune ca va afecta un număr mare de 26nclusiv;

- este cauzata de acţiunea sau inacţiunea oamenilor sau a societăţii in

general.

Violența domestică este un flagel al societăţii româneşti şi al familiei,

producând dezintegrarea acesteia din urma ca unitate socială. Datorita
consecinţelor devastatoare în plan social, abuzul domestic nu mai reprezintă
o chestiune privata, devenind o problemă publica.

In literatura românească de specialitate, problemă socială a fost definită ca „

un proces social, o caracteristica, situaţie despre care societatea sau un subsistem al
ei consideră ca trebuie schimbata.” Aceasta definiţie include două condiţii necesare:
„ un obiect- acel aspect, situaţie, proces care este problemătic şi
reprezintă, cu alte cuvinte, o sursa de dificultăţi şi asupra căruia urmează a se
acţiona pentru a fi schimbat intr-un sens convenabil;
conştientizarea dificultăţii- respectivul aspect de eliminat sau de realizat
este pus ca problemă, acceptat de către membrii sistemului social respectiv ca
trebuind a fi schimbat. Pentru a exista o problemă socială, ambele elemente trebuie
sa existe: dificultăţi reale şi conştientizarea lor ca probleme.
Violența domestică a fost recunoscuta ca problemă socială abia in secolul
al XX-lea, iar in încercarea de a defini acest fenomen s-au folosit termeni ca:
bătaia soţiei, violența domestică, viol in relaţia de cuplu, conflict conjugal, viol
marital, violența împotriva femeii.
O problemă socială este o „condiţie nociva pentru societate, care
provoacă îngrijorare populaţiei şi captează atenţia publica, generând controverse
ce pot determina acţiuni colective de soluţionare” . Din acest punct de vedere,
orice problemă socială presupune două elemente: existenta unui conţinut măsurabil
al problemei respective care sa fie evidenţiat in statistici oficiale, pe de o parte si,
pe de alta parte, existenta unei preocupări, îngrijorări pe care aceasta problemă le
provoacă unui număr semnificativ de persoane (publicului larg sau experţilor).
Problemă violentei domestice este prezenta in statistici, un exemplu in acest sens
este şi studiul realizat de Gallup România in 2003 in urma căruia a reieşit ca 52%
26
 dintre femeile din Bucureşti au experimentat abuzul verbal, emoţional sau fizic la
un moment dat in timpul căsătoriei sau concubinajului. Experţii care cercetează
această problemă sunt de acord că violenţa este un fenomen larg răspândit, mult
mai răspândit decât arată sondajele, pentru simplu fapt ca unele fapte nu sunt
raportate poliţiei sau spitalelor. Acest studiu demonstreză, pe de alta parte şi
interesul publicului faţă de subiect. Îngrjorarea autorităţilor s-a materializat cu
elaborarea unui set de masuri legislative ce reglementează acest aspect social, mult
timp neglijat. Societatea civila si-a oferit sprijinul pentru victimele abuzurilor prin
crearea de adăposturi.

In Germania şi in Statele Unite ale Americii, o femeie din trei au fost

victimele violentei domestice, vinovat pentru aceasta fiind un bărbat din
familie, soţul sau partenerul de viata. In Rusia, 80% din faptele penale sunt
comise in cadrul familiei. In 1992, in Cuba, 26,2% din femeile cuprinse intr-
un 27nclus au fost victimele violentei fizice, iar 33,5 % ale violentei de
ordin psihologic, făptaşii fiind soţii sau partenerii lor de viata. In Egipt, una
din trei soţii au fost lovite cel puţin o data de partenerii lor. In Kuweit, circa
15 % din soţii sunt afectate de violența domestică. In Africa de Sud, la
fiecare sase zile o femeie este ucisa de soţul sau partenerul ei. In Lituania,
34,5 % din totalul persoanelor ucise sunt femei, criminalii fiind proprii soţi.
In Pakistan, 80 % din femei sunt victimele violentei domestice.

În România, ideologia comunistă promovează principiul egalităţii între sexe,

lansând pe piaţă imagini deformate ale femeii. Este încurajat principiul non
– intervenţiei statului în viaţa privată a individului, prin dezinteresul
acestuia fată de problemele de acest tip. Violenţa, dincolo de uşile bine
ferecate ale familiei, se păstrează în stadiul latent, fiind negată, la fel ca
toate celelalte probleme sociale, de către un regim care reuşise să instaureze
o stare de beatitudine generală, întreţinută prin constrângere ideologică şi
forţa maselor.

Perioada de după revoluţie este o perioada de tranziţie. Problemele sociale

ale femeilor s-au amplificat in prima parte a acestei perioade. Problemele
întregii societăţi s-au amplificat, aceasta fiind caracterizata de conflicte,
instabilitate politica, regres economic şi debusolarea instituţiilor statului.
Printre altele, perioada de după revoluţia din decembrie 1989 a fost

27
caracterizată prin înlăturarea unor subiecte tabu ale societăţii româneşti şi
încurajarea dezbaterii publice a acestora. Nici viaţa intimă de familie nu a
scăpat acestei tendinţe generalizate; înlăturarea temerilor pe care regimul
28nclusive le implantase în sânul societăţii noastre, înlăturare produsă brusc,
a încurajat aceasta tendinţă de revelare a intimităţii vieţii de familie. Pe de
altă parte, având ca fundament spectaculosul arătat fără cenzură, viaţa de
familie a devenit subiect de presă, scrisă ori audiovizuală. În concret,
societatea românească, a simţit, de la păturile sale cele mai înalte şi pană la
cele de la nivelurile inferioare, că se poate vorbi în mod deschis despre viaţa
de familie, că pe lângă prejudecăţile acuzatoare, există oameni care înţeleg
aceste aspecte tragice ale vieţii de familie şi că se constituie, treptat, grupuri
din ce în ce mai capabile să sprijine depăşirea unor asemenea probleme care,
în mod tradiţional, presupuneau o complacere în denaturarea relaţiilor
normale de familie.

În al doilea 28ncl, nu trebuie ignorate aspectele economice ale vieţii

româneşti de după înlăturarea regimului 28nclusive, aspecte care sunt în
unanimitate recunoscute ca generând crize în interiorul familiei şi, în ultimă
instanţa, fenomenul de violenţă domestică. O societate egalitară, sprijinită
pe măsuri sociale la toate nivelurile sale şi pentru toţi cetăţenii a răspuns, pe
multe dintre nivelurile sale, necorespunzător. Fluctuaţiile pieţei muncii,
liberalizarea preţurilor şi alte asemenea realităţi sociale caracteristice
lansării unei economii de piaţă funcţionale au găsit nepregătiţi pe mulţi
dintre membrii societăţii româneşti, problemele cotidiene copleşindu – le
viaţa sub toate aspectele sale, 28nclusive, din păcate, viaţa de familie.
Pentru că dincolo de aceste teoretizări ale problemelor sociale resimţite la
nivel larg, trebuie să recunoaştem efectele pe care frustrările generate de
„greutăţile vieţii” le implantează la nivelul vieţii intime din cadrul familiei.

Încălcarea normelor legale ce constituie cadrul de reglementare al relaţiilor

de familie atrage după sine sancţiuni de drept civil sau penal, în funcţie de
gradul de pericol social al faptei. Pe lângă infracţiunile specifice prevăzute
în Codul Penal, 28nclusive28 bigamie, 28nclusiv, abandon de familie, din
păcate, violenţa şi-a făcut loc şi în sânul familiei, generând infracţiuni de
omucidere, loviri cauzatoare de moarte, vătămări corporale grave, violuri
urmate de decesul victimei, pruncucideri.

28
 În perioada 1980-1993, 70% din cazurile de divorţ au menţionat violenţa ca
motiv al divorţului.Rata divorţului a crescut considerăbil, de la 45 000
cazuri in 1992 la 60 000 în 1993. Aproape 29nclus sunt înregistrate aprox.
11 700 raporturi medicale care conţin cazuri de agresiune fizică asupra
femeilor sau copiilor, ceea ce înseamnă că 0,2% din populaţia feminină a
ţării este afectată de acest fenomen.

Anual, sunt comise împotriva femeilor un număr însemnat de infracţiuni

prin violenţa, printre care: omoruri(32% din totalul acestor infracţiuni),
lovituri cauzatoare de moarte(26%) şi violuri cu victime decedate(100% din
ansamblul acestei categorii de infracţiuni). Conform datelor statistice,
existente la Institutul de Cercetare şi Prevenire a Criminalităţii din cadrul
Inspectoratului General de Politie, în anul 1997, în jur de 500 de femei sunt
bătute zilnic de soţi , iar 9% dintre ele cad victimă omorurilor. Aceste
tendinţe s-au menţinut, cu unele modificări, şi in anii ulteriori.

Conform unor statistici furnizate de Centrul Pilot pentru Femeile Victime

ale Violenţei Domestice din Bucureşti, în România numărul de femei
victime ale violenţei domestice a crescut de 5 ori din 1996 până în 1998. În
1998:

-13% dintre femeile victime ale violenţei domestice au murit.

-74% dintre femeile victime ale violenţei domestice au fost agresate de către
soţi

-4% dintre acestea au fost agresate de către 29nclusive

9
-7% de către foştii soţi

-15% de către alte rude apropiate.

Statisticile oficiale subestimează numărul cazurilor de violenţă domestică

din cauza reticenţei victimelor de a le raporta. Institutul de Medicina Legală
din Bucureşti a înregistrat 4 460 cazuri de femei bătute – doar 47% dintre
ele au mărturisit din proprie iniţiativă, în timp ce restul de 53% au fost
îndemnate de poliţie să raporteze. Asociaţiile de femei şi autorităţile române

9
http://www.politiaromana.ro/violenta_in_familie.htm

29
 nu au iniţiat o cercetare în acest domeniu, concentrându-se în schimb asupra
drepturilor economice şi sociale ale femeilor.

Conform informaţiilor mai complexe oferite10, 12,4% din totalul

infracţiunilor prin violenţă, comise în întreaga perioadă 1990-1999, s-au
petrecut în mediul familial. O pondere importanta în totalul infracţiunilor o
deţin violurile, care în anul 1999 au înregistrat 1483 de cazuri, cea mai mare
cifră oficială de până atunci, cu 56,6% mai multe decât în 1990. Creşterea
este vizibilă mai ales pentru violurile soldate cu moartea victimei (de la 9
cazuri în 1990, la 110 cazuri în 1997 şi la 93 de cazuri în 1999)

Rezultatele arată că în perioada 1997-1999 ponderea femeilor victime ale

omorului intrafamilial a fost constantă şi deosebit de ridicată: peste 60% din
totalul femeilor victime ale infracţiunii de omor.

Aceeaşi pondere mare se înregistrează şi în rândul femeilor victime ale

loviturilor cauzatoare de moarte (64% din totalul victimelor, în anul 1999).

Aproape jumătate din totalul victimelor infracţiunii de vătămare corporală

au fost agresate de către partenerul de viaţă.

În anul 1998 potrivit unui 30nclus al Institutului Naţional pentru Cercetarea

şi Prevenirea Criminalităţii, şotii sau concubinii au fost autorii a 40 de crime
având ca victime şotiile sau concubinele, 18 din totalul victimelor au murit
ca urmare a aplicării unor lovituri cauzatoare de moarte, iar alte 251 de
victime s-au ales cu vătămări corporale. Conform informaţiilor mai
complexe oferite, 12,4% din totalul infracţiunilor prin violenţă, comise în
întreaga perioadă 1990-1999, s-au petrecut în mediul familial. O pondere
importantă în totalul infracţiunilor o deţin violurile, care în anul 1999 au
înregistrat 1483 de cazuri, cea mai mare cifră oficială de până atunci, cu
56,6% mai multe decât în 1990. Creşterea este vizibilă mai ales pentru
violurile soldate cu moartea victimei (de la 9 cazuri în 1990, la 110 cazuri în
1997 şi la 93 de cazuri în 1999).

Cele mai multe informaţii cu privire la fenomenul violenţei domestice

provin din sectorul neguvernamental şi din evidenţele poliţiei. Conform
unor date recente ale Inspectoratului General al Poliţiei Române, din totalul

10
http://www.politiaromana.ro/violenta_in_familie.htm

30
 de 26.890 infracţiuni violente înregistrate în anul 2002, în 2.115 cazuri
autorii şi victimele au fost soţi sau rude apropiate, ceea ce reprezintă 7,86%
din total.

Conform Raportului global asupra violenţei şi sănătăţii, prezentat la

Conferinţa OMS din octombrie 2002 la Geneva, mai mult de jumătate dintre
femeile victime ale omuciderii au fost ucise de către actualul sau fostul soţ
sau partener (în unele ţări procentul poate ajunge până la 70%).

Abia in anul 2003 a fost întreprinsă o cercetare la nivel naţional în ceea ce

priveşte violenţa domestică: Cercetarea naţională privind violenţa în familie
şi la locul de muncă – România, 2003, Centrul Parteneriat pentru Egalitate.
Conform acestei cercetări 17,8% dintre femei au fost de-a lungul vieţii
victime ale unui tip de violenţă domestică. Conform aceleiaşi cercetări
situaţia pe 2002-2003 se prezintă astfel: 800.000 de femei din România au
suferit în mod frecvent violenţă domestică dintre care 695.000- violenţă
psihologică, 316.000 abuzate fizic şi 227.000 au fost victime ale violenţei
economice şi peste 70.000 de femei au fost abuzate sub forme multiple,
31nclusive sexual.

Există anumite variabile socio-economice care se corelează pozitiv cu

apariţia violenţei domestice împotriva femeilor. Femeile cu un nivel mai
scăzut de educaţie, cele din familii cu venituri mici şi cu mai muţi copii au o
probabilitate mai mare de a fi fost victime ale violenţei domestice.

În orice caz, aceasta nu înseamnă că nu există victime ale violenţei

domestice în păturile sociale superioare: 8% din femeile care au fost abuzate
fizic de mai multe ori în ultimele 12 luni au studii superioare iar 6% din
femeile abuzate sexual mai mult de o dată în ultimul an provin din familii
cuprinse în categoria superioară de venit11.

III. ANALIZA FENOMENULUI “VIOLENȚĂ DOMESTICĂ”

11
http://www.gallup.ro/romana/poll_ro/releases_ro/pr030527_ro/pr030527_ro.htm#2

31
 3.1. Analiza cantitativă (statistici)

In perioada 1990-2001,numărul infracţiunilor cercetate de

Politie a crescut constant pana in anul 2000,avand valoarea cea mai mare in
anul 1998,cand atinge o cifra de 4 ori mai mare decât in anul 1990.Din
1998,numărul infracţiunilor cercetate de Politie scade usor şi constant.Exista
momente critice,in 1992 şi 1993,cand numărul infracţiunilor creşte cu
74.737 şi in anul 1994-1995,cu respective 60.042.

Numărul infracţiunilor cercetate de Politie este mult mai mare in mediul

urban decâtin mediul rural;in anul 1998,numărul infracţiunilor a crescut faţă
de 1990 de 5,67 ori in mediul urban şi de 6,87 ori in mediul
rural.Bulversarile consecutive schimbării din anul 1990 au determinat o
creştere accentuate a infracţiunilor cercetate de Politie in mediul rural,adica
de 2,5 mai mare in anul 1991,determinand fenomene de anomie.

Acestea se manifesta in contextual schimbarilor sociale rapide,instabilitaţii

institutionale şi diminuării autorităţii institutionale şi a autorităţii in spatial
privat-familia-,pentru ca indivizii devenind nesiguri in privinţa aşteptărilor
faţă de ei,intampina dificultăţi in modul lor de a raspunde provocarilor
aduse de context.

Diferentele mari in rata criminalitatii-infracţiuni cercetate de Politie-,ca şi

cele induse in statisticile furnizate de Ministerul de Justitie sunt tributare
reformelor produse in activitatea acestor insitutii;o analia comparative a
situatiei pre-amnistiere cu cea post-amnistiere poate explica mai nuantat
dinamica criminalitatii.

Numărul de invinuiti a crescut spectaculos in 1990 pana in anul 2001;anul

2001 arata o creştere de aproape 5 ori a numărului de invinuiti faţă de anul
1990.

3.1.1. Violența:variabile teoretice şi date statistice

32
 Teoria criminologică ne furnizeaza o varietate de explicatii ale
comportamentului violent,printer care cele refritoare la personalitate-
trasaturi de personalitate,profil psihologic-,apartenenta şi rolul familiei
disfunctionale,natura instinctuala umană,expunerea la violența-ca experienţă
personală directă sau indirectă,inclusiv mass-media-,abuzul de substanţe-
droguri,alcool-,comportamentul colectiv şi individual,valori regionale şi
nationale.Dupa cum se observă,este dificil a diferentia aportul adus de
diferitele discipline interesate de comportamentul violent şi explicatiile care
se dau acestuia,intrucat discipline diferite au in campul lor de preocupari şi
investigatii,intr-un fel sau altul,comportamentul violent şi problemătica sa
complexa.

Mediul rural detine o pozitie superioara in privinţa numărului total de

personae condamnate anul pentru omor,in anumiti ani(1996-1997),aceasta
pondere apropiindu-se la aproape două treimi(61.3% in mediul rural faţă de
38.7%,in mediul urban).12Concentrarea infracţiunilor in mediul rural poate fi
explicate prin faptul ca,in present,in Romania,mediul rural a cunoscut
schimbari esentiale,care au amplificat hibridizarea modelelor
etice,normative şi culturale ale indivizilor cu consecinţe negative asupra
comportamentelor lor sociale şi individuale.

Datele statistice furnizate de Ministerul Justitiei releva ca numărul minorilor

condamnati definitiv pentru infracţiuni cu violența creşte constant şi destul
de mult din 1990 pana in 1997 inclusiv(1983 in 1990 şi 11.802 in 2001,deci
de aproape 6 ori).Din 1998,insa,numărul minorilor scade ajungandu-se la
6.726 in 2001,adica la o reducere de 1.75 ori).Concomitent cu creşterea
numărului minorilor implicate şi a faptelor cu character infractional
savarsite de catre acestia se constata:scaderea varstei de la care acestia incep
efectiv activitatea delincventa,tendinta organizarii in grupuri criminogene cu
o structura bine definită,diviziunea sarcinilor infractionale,accentuarea
agresivitatii şi premeditare unor fapte grave cu urmari ireparabile.S-au
inregistrat cazuti din ce in ce mai frecvente de omor savarsite de minori.

3.2. Analiza calitativă (factori, consecinţe)

12
Banciu D.Teodorescu, V(2000),Etiologia infractiunilor de omor in perioada de tranzitie, Revista de
Criminologie, Criminalistica şi Penologie, nr 8. p. 7-23

33
 Potrivit Cercetării Naţionale privind Violenţa în Familie(2003)
există cinci tipuri de violenţă domestică:

Violenţa psihologică – o persoana urmăreşte sa submineze personalitatea

altei persoane, iar modul de realizare merge de la critici, insulte ce dau
naştere unor sentimente de inferioritate pana la manipulare. Violența
psihologică constă în agresiuni verbale, intimidare, batjocoră, umilire;

Violenţa fizică – o persoana încearcă sa producă suferinţa unei alte

persoane, modalitate ce nu exclude împuşcarea, înjunghierea, împinsul,
vătămarea prin folosirea unor obiecte contondente, a pumnilor, picioarelor,
pălmuirea;

Violenţa socială, reprezentând o formă de violenţă psihologică pasivă, care

constă în controlarea victimei, izolarea acesteia de familie sau prieteni,
monitorizarea activităţii lui sau ei, rezultând întreruperea sau insuficienta
relaţiilor sociale, precum şi în restrângerea accesului la informaţie;

Violenţa economică, o altă formă de violenţă psihologică pasivă, care

presupunere oprirea accesului victimei la bani sau la alte mijloace
economice. In cazul abuzului economic, agresorul aduce victimă intr-o
poziţie financiara dependenta.

Violenţa sexuală, adică forţarea victimei la activitate sexuală nedorită.

Majoritatea cazurilor de violența împotriva femeilor se prezintă ca o

combinaţie de violența fizică, psihologică şi sexuală, susţinuta de o violența
de origine relaţionala (socială) şi incluzând uneori o violența economică şi
morală. Violenţa domestică nu se serveşte „la bucată ”, ci „la pachet”.
Conform aceleiaşi cercetări tipurile de violenţă definite de victimele
autodeclarate ca fiind cele mai grave sunt:

Violenţa psihologică: 71% dintre victime sunt bărbaţi şi 46% dintre victime
sunt femei (victimele declară această formă de violenţă ca fiind experienţa
„care m-a rănit cel mai mult”);

34
 Violenţa fizică: 43% dintre victime sunt femei, spre deosebire doar de 11%
dintre victime bărbaţi, susţin că dintre toate formele de violenţa pe care le-
au suportat, acesta a fost „cea mai gravă”.

Violenţa socială este considerată drept cea mai gravă de către 13% dintre
persoanele victime ale violenţei domestice, femei şi bărbaţi fără diferenţe
statistic semnificative13.

3.2.1. Violenţa psihologică

Violența psihologică este strâns legata de formele violentei

verbale, înjurăturile, ameninţările repetate cu despărţirea, de violența fizică,
bătaia si, in cel mai sumbru caz, moartea.

„Violenţa psihologică se manifestă prin ridiculizare, intimidare, luare in

batjocoră a sistemului de convingeri culturale sau religioase ale victimei,
şantaj, ameninţarea că îi va lua copii, că o va interna sau o va ucide,
distrugerea patrimoniului familial, manifestarea unui comportament posesiv,
de control exagerat asupra timpului, vorbelor şi actelor victimei, negarea
dreptului acesteia de a avea prieteni ori contacte sociale, aplicarea unor
interogatorii permanente”14.

Cercetarea Naţională privind Violenţa Domestică, studiind violenţa

psihologică are în vedere: insulte sau înjurături frecvente, ameninţări
repetate cu bătaia, ameninţări cu moartea. Conform aceleiaşi cercetări,
dintre persoanele care au suportat acest tip de violenţă, doar 29% au trebuit
să facă faţă la o singură formă din cele de mai sus, 28% la două forme, in
timp ce restul de 43% au fost abuzaţi psihologic sub multiple forme.
Violenţa psihologică nu apare izolat ci aproape întotdeauna completată de
abuzuri fizice, sociale sau economice.

În ceea ce priveşte relaţia dintre victimă şi agresor, dintre femeile victime

62% locuiesc împreuna cu agresorul dintre care:
13
Centrul Parteneriat pentru Egalitate, Cercetarea Naţională privind violenţa in familie şi la locul de munca-
România, 2003
14
Radulescu,Sorin,”Sociologia Violenţei(intra) familiale-victime şi agresori în familie”,Editura
LuminaLex,Bucureşti,2001,pagina 30

35
 25% pentru că nu pot să plece;

35% pentru că vor;

2% nu răspund15.

Agresorul principal în cazul violenţei psihologice este soţul sau concubinul,

în 20% din cazuri fostul soţ şi 46% actualul. Persoanele agresate sunt de
toate vârstele asemănător populaţiei. În 55% din cazuri agresorul era băut în
timpul agresiunii, 16% dintre persoanele agresor au fost internate, cel puţin
o dată la un spital de boli nervoase şi 10% dintre agresori au suferit cel puţin
o condamnare penală.

Teoriile explicative ale violenţei în familie pun în discuţie o serie întreagă

de cauze şi factori determinanţi ai violenţei psihologice. Violenţa
psihologică nu este determinată de o singură cauză, ci reprezintă un efect de
interacţiune într-o serie întreagă de factori. Factorii semnificativi ai violenţei
psihologice împotriva femeii sunt: alcoolismul, sărăcia, socializarea într-un
mediu familial marcat de violenţă, distribuţia asimetrică a puterii în
gospodărie. Violenţa psihologică este determinată şi de o serie de factori
mai puţini semnificativi: vârsta, educaţie, şomajul, supraaglomerarea
locuinţei, mediul de rezidenţa.

Dintre efectele violenţei domestice cele ale violenţei psihologice se referă la

sănătate, stare de spirit, stima de sine a victimei, nivelul de informare
precum şi stabilitatea familială şi relaţiile de familie.

În ceea ce priveşte toleranţa populaţiei faţă de violenţa psihologică, prin

comparaţie cu ţările europene, în România toleranţa populaţiei este destul de
mare. La nivelul UE scorul mediu este de 3,62 (foarte gravă) în timp ce in
România, scorul mediu este de doar 3,13, indicând faptul că opinia publică
faţă de violenţa psihologică împotriva femeii este doar destul de gravă.

15
Centrul Parteneriat pentru Egalitate, Cercetarea Naţională privind violenţa în familie şi la locul de muncă-
România, 2003

36
 3.2.2. Violenţa fizică în familie

Violența fizică însumează toate actele fizice care se produc cu intenţia de a

răni sau de a face rău unei persoane.

„Forma fizică a violenţei domestice constă în ghiontiri, îmbrânceli, palme,

pumni, lovituri cu picioarele, ştrangulare, lovituri cu diverse obiecte,
fracturi, alungarea din cămin, abandon şi crimă”16.

Conform Cercetării Naţionale privind Violenţa Domestică dintre victimele

violenţei fizice aproape toate (93%) au fost pălmuite, lovite cu piciorul şi o
jumătate au fost trântite de perete sau podea; în 16% din totalul cazurilor de
violenţa fizică victimă a fost rănită cu un cuţit sau cu un alt obiect.

În ceea ce priveşte incidenţa violenţei fizice, 6,8% din populaţia adultă a

ţării raportează violenţa fizică în familie, ea fiind răspândită fără deosebire
în mediul urban şi în cel rural, precum şi în toate regiunile ţării. Violenţa
fizică este aproape de patru ori mai frecventă la femei (10,5%) decât la
bărbaţi (2,5%), indiferent de vârstă sau etnie.

În ceea ce priveşte relaţia dintre victimă şi agresor, fără diferenţe în funcţie

de vârstă, nivel de educaţie sau mediu de rezidenţă, 60% dintre femeile
victime locuiesc împreună cu agresorul, 25% pentru că vor (pondere care
creşte la 33% pentru femeile căsătorite) şi 35% pentru că nu au unde să
plece17.

Sunt trei motive principale pentru care femeile agresate fizic în familie nu
pot pleca din locuinţa pe care o împart cu agresorul: lipsa banilor, lipsa unui
adăpost alternativ şi copiii. Motivele ”nu am banii necesari” şi „nu am unde
merge” nu sunt specifice nici unei anumite categorii de vârsta, nici unui

16
Rădulescu , Sorin, ”Sociologia Violenţei(intra) familiale-victime şi agresori în familie”, Editura
LuminaLex,Bucureşti,2001,pagina 30
17
Centrul Parteneriat pentru Egalitate, Cercetarea Naţională privind violenţa în familie şi la locul de muncă-
România, 2003

37
anumit nivel de educaţie sau mediului de rezidenţă. În schimb ”nu vreau sa
aibă copiii de suferit”, „mi-e teamă de ce ar zice lumea” şi „mi-e teamă să
nu fiu atacată” sunt argumente folosite cu precădere de femeile căsătorite.
Celelalte motive: pierderea slujbei, schimbarea şcolii pentru copii,
despărţirea de prieteni, teama de a fi răpiţi copiii sunt menţionate într-un
număr nesemnificativ de cazuri.

Toleranţa populaţiei faţă de violenţa fizică în familie este măsurata cu

ajutorul unui indice care porneşte de la aprecierile populaţiei asupra
diferitelor comportamente agresive. Prin comparaţie cu ţările europene în
România, populaţia are o atitudine semnificativ îngăduitoare faţă de violenţa
fizică, informaţie extrasa din aceeaşi cercetare.

3.2.3. Violenţa sexuală

„Abuzul sexual are două componente: prima este cea de a

determina victimă sa întreţină un raport sexual contrar dorinţei ei, a două
componenta este cea de a încerca sa se submineze sexualitatea unei
persoane in sensul criticării sau prezentării intr-o manieră defavorabila a
performantelor sale sexuale”

Violența sexuală desemnează actul sexual sau exploatarea sexuală, fără

acordul persoanei. Actele care sunt considerăte violența sexuală sunt:
expunerea unei persoane la un material pornografic, violul, agresare sexuală
cu un obiect, violul conjugal sau intr-o relaţie, hărţuirea sexuală, folosirea
unei persoane pentru satisfacerea propriei plăceri.

Violența sexuală s-a manifestat atât in rândul persoanelor feminine

divorţate, cat şi căsătorite, puţine dintre ele recunoscând ca au fost violate
de către partenerii lor, indiferent dacă exista sau nu un document care sa
ateste legătura legala.

Violenţa sexuală, aşa cum o defineşte Rădulescu, „constă în obligarea

forţată la gesturi nedorite sau raporturi sexuale, cererea ca victimă
(partenera de cuplu) să îmbrace haine mai mult sau dimpotrivă, mai puţin

38
 provocatoare, obligarea acesteia să facă sex cu obiectele, animalele sau
prietenii, de a pune in aplicare fantezii pornografice, negarea sau denigrarea
sexualităţii partenerei. În ceea ce priveşte abuzul sexual împotriva copiilor,
acesta include forţarea acestora de a asista sau a lua parte la activităţi
sexuale, de a-i exploata în scopuri de prostituţie sau pornografie”18.

Violenţa sexuală este raportată doar împreună cu alte trei sau patru tipuri de
violenţă în familie. Spre deosebire de violenţa psihologică sau cea socială
care se manifestă şi separat, violenţa sexuală apare doar împreună cu acestea
plus violenţa fizică, cu sau fără abuzuri economice. Violenţa sexuală în
familie este raportată doar de femei, deci este o formă de violenţă exclusiv
împotriva femeii.

Factorii determinanţi ai violenţei sexuale in familie sunt similari violentei

psihologice şi fizice. Factori precum mediu de socializare, sărăcia sau tipul
gospodăriei devin factori semnificativi în ceea ce priveşte violenţa sexuală.
Dar puternic semnificativ in acest caz este alcoolismul, agresorul fiind beat
in majoritatea cazurilor.

Se observă aceleaşi efecte ale violentei sexuale ca şi in cazul violentei

psihologice şi fizice, dar se remarca un procent mai ridicat in cazul femeilor
nemulţumite de relaţia cu partenerul. Efectele violenţei sexuale se referă la
sănătate, stare de spirit, stima de sine, nivel de informare precum şi la
stabilirea familiei şi a relaţiilor de familie.

Atitudinea populaţiei faţa de violenţa sexuală în familie se estimează

pornind de la aprecierile populaţiei asupra gravităţii fenomenului. În
România violenţa sexuală, alături de violenţa fizică, reprezintă formele de
violenţă domestică faţă de care populaţia are cea mai puternică atitudine de
respingere. Totuşi comparativ cu ţările UE toleranţa populaţiei romane este
mai mare.

3.2.4. Violenţa socială

18
Rădulescu, Sorin, ”Sociologia Violenţei(intra) familiale-victime şi agresori în familie” ,Editura
LuminaLex,Bucureşti,2001,pagina 30

39
 Violenţa socială este considerătă, în literatura de specialitate,
violenţa psihologică pasivă. Distincţia ştiinţifică între violenţa psihologică şi
violenţa socială nu este, desigur, cunoscută de către oamenii obişnuiţi care
au răspuns întrebărilor puse de cercetarea naţională privind violenţa
domestică şi la locul de muncă. Cu toate acestea, o analiză factorială, arată
că populaţia face aceasta distincţie. Acuzele nefondate de infidelitate, se
subscriu teoretic, ambelor tipuri de violenţă. Pe de o parte acuzele nefondate
şi frecvente duc la disconfort psihologic care poate duce la comportament de
abuz psihic, pe de altă parte aceste acuze pot duce la izolare, şi „de teama
bărbatului mă feresc”, la restrângerea relaţiilor sociale, mai ales a celor cu
persoane de gen opus.

Dintre persoanele care au suportat violenţa socială în familie,45% au trebuit

să facă faţă la o singură formă dintre cele de mai sus, în timp ce
restul,55%,au fost abuzate social sub multiple forme.

Violenţa socială este răspândită fără diferenţe semnificative între mediile de

rezidenţă. În Bucureşti este mai frecvent(11%) raportată decât în celelalte
regiuni ale ţării, 7,1% din populaţia adultă a ţării raportează violenţa socială
in familie. Violenţa socială este de aproape de 2 ori mai frecventă la
femei(9,3%) decât la bărbaţi(4,6%), indiferent de vârsta, nivel de educaţie,
etnie sau religie

Grupul persoanelor care raportează violenţa socială în familie se împarte în

3 subgrupuri. Primul subgrup este format din tinerele şi tinerii care pe
perioada copilăriei şi adolescenţei s-au simţit controlaţi în mod excesiv de
către părinţi. Al doilea subgrup, mai numeros decât primul, include
persoanele, majoritatea de peste 30ani şi căsătorite, care în primii 5 ani de
căsnicie au simţit comportamentul partenerului atât de încărcat de gelozie
încât le-a restrâns libertatea. Al treilea subgrup este unul foarte mic şi
include persoane de toate vârstele, care resimt comportamentul partenerului
drept abuziv, rezultând o insuficienţa a relaţiilor sociale.

Caracterul predominant temporar şi localizat la nivelul anumitor cicluri de

viata al violenţei sociale în familie din România este susţinut şi de faptul că
o pondere mai mare a victimei, decât în cazul violenţei psihologice sau celei

40
fizice, consideră că aceasta a luat sfârşit şi nu se mai aşteaptă la abuzuri în
acest sens.

3.2.5. Violenţa economică

În strânsă legătură cu violenţa socială, violenţa economică în

sânul unei familii se materializează prin limitarea accesului la veniturile
familiei. Lipsa banilor personali duce la restrângerea relaţiilor personale, nu
pentru că li se interzice direct întâlnirile cu prietenii, ci pentru că nu dispune
de banii necesari uzului personal.

Conform Cercetării Naţionale privind Violenţa în Familie şi la Locul de

Muncă, 2003, majoritatea persoanelor (61%) care au suportat violenţa
economică în familie au trebuit să facă faţă şi celorlalte forme ale violenţei
domestice. Cel mai frecvent, alţi membrii ai gospodăriei iau din banii
victimei fără acordul acesteia sau nu-i permit să aibă banii personali.
Femeile reprezintă 72,5% dintre cazurile de violenţă economică în familie.

Nu putem vorbi de un complex cauzal al violenţei economice, dar, conform

aceleiaşi cercetări, putem situa sărăcia ca unul din factorii principali care o
determină (45% dintre femeile victime ale abuzurilor multiple, printre care
şi cele economice, provin din familii sărace). În analiza violenţei economice
nu trebuie să neglijăm importanţa pe care o are relaţia de putere dintre cei
doi soţi; o jumătate dintre femeile intervievate pentru cercetarea mai sus
amintită sunt femei din gospodării organizate patriarhal.

Atitudinea populaţiei din România faţă de violenţa economică este destul de

tolerantă. Tematica violenţei economice în familie exercitată de soţ
împotriva femeii este considerătă puţin importantă. Prin comparaţie cu ţările
europene populaţia României este mult mai îngăduitoare la violenţa
economică asupra femeii. Faptul este explicabil însă, dacă ţinem cont că
majoritatea populaţiei percepe societatea românească ca fiind alcătuită din
puţini membrii încadraţi în muncă.

41
 Considerătă spaţiul celor mai profunde relaţii afective, familia este şi cel
mai activ centru de agresivitate, poate şi pentru faptul că, în familie fiecare
îşi poate dezveli adevărata faţă a personalităţii sale. Cu alte cuvinte familia
poate fi un focar de violenţă, la fel de bine ca şi o sursă de confort şi
securitate. Violenţa domestică include ansamblul actelor abuzive de natură
fizică, sexuală sau psihologică intervenite în mediul familial.

În concepţia Iolandei Mitrofan există două forme de violenţă familială, cu

consecinţe medicale şi sociale importante:

Violenţa familială de durată (cronică), în registru moderat, disimulată

Violenţa familială, explozivă, în registru acut, deconspirată prin impact

medico-legal

Autoarea citată consideră că violenţa familială cronică este o sursă

importantă de alimentare a tulburărilor psihogene, în special la femei, iar
după un număr mare de ani creează fundalul cauzal al clacării. Se asociază
de obicei cu violenţa psihologică. Pe de altă parte, violenţa explozivă dă
naştere la tensiuni şi situaţii umilitoare care generează la rândul lor
frecvente manifestări psihopatologice, cum sunt: izolarea, depresia, tentative
de suicid, abuz de alcool. Se asociază de obicei cu violenţa fizică.

Comportamentul adoptat de victimă diferă în funcţie de caracteristicile

psihosociale ale fiecărui individ aflat în această postură. Multe dintre
victime nu fac plângere din diverse motive, ele neavând, de cele mai multe
ori, nici măcar sprijinul familiei sau al prietenilor.

În concepţia lui Cristian Ciupercă violenţa domestică se poate manifesta19

prin una sau o combinaţie de mai multe acţiuni, dintre care cele mai
importante sunt:

Agresiune emoţionale; umilirea în faţa familiei, a rudelor, a prietenilor şi

chiar a străinilor, punerea victimei în situaţii dificile

Agresiunea prin intermediul copiilor: îndepărtarea copiilor de unul dintre

părinţi ,limitarea accesului şi întâlnirilor cu aceştia, ameninţări legate de
copii

19
Ciuperca, Cristian, “Cuplul modern- intre emancipare şi disolutie”, ed. Tipoalex, Alexandria, 2000, pg 248

42
Agresiune prin control: interzicerea întâlnirilor cu prietenii, împiedicarea
creării de noi prieteni, verificarea agendei, a programului zilnic, a
corespondenţei sau a jurnalului intim

Agresiune prin intimidare: observăţii cu privire la orice activitate,

distrugerea anumitor lucruri îndrăgite de victime, ameninţări, achiziţionarea
şi etalarea în mod ameninţător a unor arme

Agresiune prin status social: ameninţări legate de sex, rasă, clasă socială,
vârsta, ocupaţie, sănătate, deficienţe fizice sau psihice

Agresiune financiara: limitarea dorinţei de a munci şi de căpăta o

independenţă financiară, neconsultarea în problemele financiare ale familiei,
controlul banilor şi al cheltuielilor

Agresiunea prin învinovăţirea şi denigrarea victimei: nerecunoaşterea

actului de violenţă prin învinovăţirea victimei, aducerea în discuţie a
factorilor extrapersonali şi familiali (probleme cu şefii, sărăcie, boală)

Agresiune fizică: lovire, bătaie, ameninţarea cu anumite obiecte periculoase.

IV. PROFILUL AGRESORULUI. PROFILUL VICTIMEI. TEORII

CRIMINOLOGICE CARE POT EXPLICA FENOMENUL DE
VIOLENŢA DOMESTICĂ

4.1. Profilul agresorului din punct de vedere psihologic

Persoana care manifesta comportament agresiv are in istoria sa de

viata,aproape intotdeauna,experiente in care el a fost in rol de victimă,rol

43
“invatat şi exersat” indelung in familia de origine.Dacă ne referim la profilul
agresorului,descoperim multe asemanari intre el şi victimă.Nu este
paradoxal acest lucru,deoarece sunt amprentele,urmele momentelor pe care
agresorul le-a trait atunci cand el insusi a fost in postura de victimă.

In legătură cu profilul persoanei agresive,interesat este faptul ca intalnim

comportamente asemanatoare cu ale victimei,dacă privim din unghiul celor
trei directii sau comportamente ale stimei de sine:iubirea de sine,imaginea
de sine(conceptia arhestipala despre sine)si increderea in sine.

Agresor:

-Raportul agresorului cu iubirea de sine este scazut,in sensul ca nu este

capabil sa se iubeasca neconditionat,cu defecte,limite,nereusite;de cele mai
multe ori,el proiecteaza defectele şi esecurile pe persoanele
apropiate,transformandu-le in victime.

-Relaţii interpersonale schimbatoare,nesigure nestatornice,de scurta

durata,pentru ca cere de la ceilalti iubire,fara ca el sa ofere.

-Traieste intens sentimentul de vinovatie,dar il proiecteaza pe ceilalti(ceilalti

sunt de vina pentru ceea ce i se intampla rau,lui);

-Relaţii interpersonale schimbatoare,nesigure nestatornice,de scurta durata

pentru ca cere de la ceilalti iubire,el nefiind capabil sa ofere;

-Traieste intens sentimentul de vinovatie şi in proiecteaza pe ceilalti:”tu esti

de vina pentru ca ma provoci şi de aceea te lovesc”;

-Imaginea pe sine(conceptia arhetipală despre sine)pe care agresorul o are

despre propria persoana este negative şi actionează ca o frana in viata
personală;

-Imaginea de sine negative;

-Se desconsideră ca persoana,de aceea nu ii consideră pe ceilalti;

-Conceptia despre sine este negativă;

-Increderea in sine este scazuta;prezinta rezistenta la schimbare,pentru ca nu

are capacitatea de a se adapta la situatii dificile;

44
-Nu poate gestiona manieră in care actionează in situatiile importante şi
apeleaza la violența pentru a obtine puterea şi controlul;

-Nu crede in propriile capacitati de a actiona-raport deficitar intre acţiune şi

stima de sine.

4.2. Profilul victimei din punct de vedere psihologic

Stima de sine-cu fundamentele ei:iubirea de sine,imaginea de sine(conceptia

arhetipală despre sine)si increderea in sine-reprezinta pentru individ un
mijloc de a atinge scoputi personale propuse,evident;este un mijloc prin care
persoana experimenteaza valorizarea in relaţia cu propriul sine.

In relaţia cu victimă,agresorul actionează in patru planuri sau

coordinate vitale pentru om şi anume: in planul acţiunilor pe care le initiaza
o persoana,activitati care ii permit sa isi castige existenta; in planul relaţiilor
personale,relaţii pe care victimă le promoveaza cu cei apropiati,cei care
alcatuiesc propria familie şi familia de origine; in planul relaţiilor sociale,
adica toate relaţiile pe care ea le are cu prietenii, colegii sin u in ultimul
rand, vorbim despre planul cel mai inim, planul vietii private. Acest plan se
refera la spatial intim al persoanei şi este in legătură cu sistemtul de valori la
acre adera,cu manieră in care persoana actionează inspre construirea ei
spirituala, nu materiala.

Victimă:

-Iubirea de sine este scazuta; acest lucru se datoreaza faptulyi ca sunt mai
importante pentru ea nevoile partenerului şi isi asuma responsabilitatile in
ceea ce priveste comportamentul acestuia.

-Promoveaza relaţii de dependenta din punct de vedere afectiv, pentru ca are

nevoie sa traiasca sentimentul de iubire, pe care, de altfel, nu il
experimenteaza aproape niciodata;

45
-Traieste intens sentimentul de vinovatie-ca şi agresorul-dar nu il
proiecteaza pe ceilalti, ci il traieste cu intensitate mare, consecinţele fiind:
emotivitate crescuta, incapacitatea de a exprima sentimentele, acte suicidare;

-Ca şi agresorul,victimă are cu siguranta in istoria sa de viata,experienţă

abuzului.

Victimă nu are capacitatea de a se iubi pe ea,pentru ca dezvolta o ă de

atasament cu agresorul.

-In relaţia cu imaginea de sine,putem afirma ca momentul abuzului

imprima victimei pierderea sentimentului valorii personale; acest fapt duce
la deformarea imaginii şi conceptiei arhetipale despre sine, dar şi despre
lume.

-Imaginea de sine(conceptia arhetipală)despre sine este negative;

-Sentiment de vinovatie pentru ca se identifica cu esecurile pe care le

traieste.

-Increderea in sine scazuta; are permanent nevoie de confirmari in toate

acţiunile pe care le intreprinde.

-Sentimentul de nesiguranta pe care victimă il traieste este urmare a

dependentei emotionale pe care ea o dezvolta in relaţiile pe personale

-Traieste puternic sentimente de nesiguranta, ceea ce conduce la atitudini de

ezitare, inhibiţii, abandonuri.

4.3. Teorii criminologice care pot explica fenomenul de violență

domestică

În legătură cu violenţa domestică au fost emise unele teorii

sociologice, psihologice şi feministe, care încearcă să explice cauzele
apariţiei acestui fenomen.

Comportamentul violent şi violenţa extremă în abuzul intim domestic au

fost ignorate pînă acum în criminologie, explicaţiile violenţei intime tinzând

46
 a fi incluse în violenţă ca unfenomen mai larg. Teoretizările recente,
beneficiind de schimburile interdisciplinare, aurafinat domeniul acestui
fenomen, considerând că natura şi conţinutul relaţiei între agresor şivictimă
trebuie să conducă la subtipologii pentru a înţelege mai bine diferenţele între
diferiteleforme de violenţă interpersonală şi mecanismele trecerii la actul
violent.Teoriile mai tradiţionale, ca teoria schimbului, dezorganizarea
socială şi teoriile subculturii pot fi adaptate la înţelegerea violenţei
domestice. Dacă este necesară pentrucriminologie extinderea repertoriului
de comportamente criminale pentru a include criminalitatea intimităţii
interpersonale, sociologii şi psihologii sociali se întreabă dacă nu
sereconsideră violenţa conjugală în noi accepţiuni determinate de
schimbările sociale.Discrepanţele de vârstă, sex, activităţi şi interese,
disonanţa şi inflexibilitatea rolului,rigiditatea graniţelor sistemului familial,
sunt variabile care cresc tensiunea, favorizând violenţa.20

O cauză importantă o constituie şi violenţa în societate, care contaminează

toatecanalele informaţionale din mass- media, furnizând modele care sunt
preluate lanivelul microstructurilor sociale, creând un cerc vicios al
violenţei, în care se evidenţiază un patern circular. Violenţa generată în
familie conduce la o societate violentă şi invers, iar osocietate care accceptă
violenţă în sferele vieţii publice accentuează tendinţeleviolente în cadrul
familiei. Faptul că violenţele în familie nu sunt sancţionate,
neexistândnorme şi legi care să le interzică, iar recompensele imediate sunt
mult mai mari decâtsancţiunile, determină perpetuarea acestor forme de
manifestare. Cercetătorii audemonstrat că o cauză importantă a violenţei din
mediul familial o constituie stresulvieţii cotidiene, bărbaţii fiind mai
predispuşi în a-şi maltrata soţiile.Teoriile asupra violenţei familiale au
evoluat în trei direcţii:

1.cele care explică abuzurile împotriva copiilor;

2.cele care explică abuzurile împotriva soţiei/soţului;

3.cele care explică abuzurile în general.

Conform teoriilor dezordinii sociale, procesele de bază care

guvernează asociaţiile întreoameni îşi au rădăcinile în procese psihologice
20
Ellen Janosik-“Crisis Counseling: A Contemporary Approach”, Ed. Pa

47
precum sentimentul de atracţiei între indivizişi dorinţa lor de a primi
recompense. Schimbul social reprezintă un proces derivat din premisele de
bază enunţate mai sus, fiind astfel determinat de interesele
individuale.Aşteptările ca beneficiile oferite să fie întoarse caracterizează nu
numai tranzacţiileeconomice, ci şi pe cele sociale în care darurile şi
serviciile par a fi oferite gratuit. Ipoteza poziţiei sociale sugerează faptul că
statusurile indivizilor sunt asociate pozitiv cu accesul la şiutilizarea unor
resurse sociale mai bune. În fine, ipoteza puterii legăturilor sociale
stipuleazăcă utilizarea unor legături mai slabe este asociată pozitiv cu
accesul şi utilizarea resurselor sociale. Legăturile sociale slabe permit
accesul la indivizi cu profiluri extrem de diferite,facilitând mobilitatea
socială, puterea poziţiei fiind mai tare decât cea a legăturilor: accesul
la poziţii mai înalte în ierarhie presupune spargerea cercului închis al
relaţilor familiale intime.Teoria dezorganizarii sociale aduce in prim plan
ideea condorm careia geneza şidinamica delincvenţei sunt determinate
sensibil de marile depresiuni sau crize sociale sieconomice, de fenomenele
de urbanizare şi exod rural. Rata delincvenţei este mai ridicată înariile şi
zonele caracterizate prin deteriorarea fizică, declin de populaţie,
dezintegrareculturală, ceea ce împiedică exercitarea adecvată a controlului
social al comunităţii, generând fenomene de „dezorganizare socială”,
marginalizare, devianţă. Analizând nivelul situaţieisociale a familiei, nivelul
condiţiilor în care se desfăşoară socializarea adolescentului şicalitatea
acestei socializări, s-a ajuns la concluzia că delincvenţa juvenilă este
consecinţadificultăţilor materiale, a contradicţiilor şi conflictelor individuale
sau colective cu care seconfruntă adolescenţii şi tinerii. Din acest motiv,
tinerii delincvenţi provin din familiicaracterizate printr-un nivel scăzut socio
economic şi cultural, condiţii precare de locuinţă şiconfort şi care au un
număr mare de copiii, nereuşind să asigure osocializare şi o
educaţieadecvate. Delincvenţii minori domiciliază, de regulă, în zonele
periferice şi sărace ale marilor oraşe şi provin din familii dezorganizate sau
descompletate. În consecinţă, trebuie remodelatînsuşi mediul social şi
familial în care trăieşte tânărul pentru a putea preveni apariţia şi proliferarea
manifestărilor dedelincvenţă.Identificând existenţa unor tipuri şi niveluri
diferite de socializare, teoriile subculturiievidenţiază faptul că în familie
copiii asimilează, prin intermediul părinţilor, modele de valorişi norme

48
 omogene şi coerente, în timp ce prin socializarea făcută de şcoală
aceastăomogenitate dispare. În consecinţă, sistemul de valori prin care sunt
apreciate performanţeletinerilor în şcoală aparţine claselor privilegiate sau
care deţin puterea. Din acest motiv, supuşi presiunii celor două forme de
socializare – familială şi şcolară – copiii aparţinând claselor defavorizate
reacţionează într-un mod asemănător nevrozei, prin exteriorizarea frustrării
şiasocierea în bande sau „subculturi” delincvente.Totodata, R. Agnew
argumenteaza avantajele unor modele de determinism soft
sauinterdeterminism in criminologie ca explicatii fertile ale variatiilor
privind criminalitatea.

“Teoriile traditionale in criminologia pozitiva, sustine el, privesc

comportamentul criminal ca originandu-se in motive ferme de planificare
rationala – premeditare, in timp ce deterministii soft recunosc infracţiunea
ca un comprortament mai “lumesc”, mai simplist, detip rutina, adica lipsit
de motivatie clara şi de planificare atenta.”21

Teoria activitatii de rutina este o teorie recenta in criminologie, sustinerea

cea mai solidafiind adusa de catre M. Felson, pentru care evenimentele
criminale isi au originea in rutinelecotidiene, astfel incat violența domestică
şi violența intima devin rutine şi locuri comune.Finkelhor sustine prin
teoretizarile sale autonomia conceptului de violența intima. El a produs o
abordare estrem de fertila privind prevalenta violentei sexuale intime care se
bazeaza pe patru preconditii:congruenta emotionala, excitatia sexuală in
jurul copiilor, blocajul sidezinhibiţia. Ultimele două conditii sunt legate de
teoria rutinei. Conform acesteia, barbatulagreseaza pentru ca partenera lui,
legala sau consensuala, este disponibila spatial, agresiuneaeste mai facila in
mediul privat şi pentru ca le este mai usor sa recurga la violența, din
punctullor de vedere, decât sa negocieze sau sa comunice stresul şi
tensiunile din cadrul relaţiei, iar sansa de a fi raportat la politie este una
redusa.Teoriile privind controlul interpersonal, ca şi cele referitoare la
controlul informal releva faptul ca distanta dintre stagiile informale şi cele
formale reprezinta diferenta dintredimensiunea reala a criminalitatii şi cea
cunoscuta in statistici, indiferent de gradul de acuratete sau de limitare in
privinţa cunoasterii naturii şi extensiei fenomenului criminalitatii.

21
Aurora Liiceanu-op. cit., p. 64

49
 V. MODELE ŞI STRATEGII PRIVIND VIOLENŢA
DOMESTICĂ

"Nu considerăm necesară vreo dovadă pentru următoarele adevăruri: că bărbaţii şi

femeile sunt, au fost cu toţii creaţi la fel, că au fost înzestraţi de Creator cu anumite drepturi
inalienabile, că ei trebuie să trăiască în libertate să poată aspira spre fericire, că guvernele
trebuie să intervină întru garantarea acestor drepturi” (Declaraţie scrisă şi adoptată de prima
Women’s Rights Convention din SUA, din Seneca Falls, New York, iulie 1848)22 .
În 1848, în localitatea Seneca Falls din statul New York, Elizabeth Cady Stanton şi
Lucretia Mott au organizat o conferinţă pe a cărei ordine de zi s-a aflat pentru prima dată
discriminarea femeilor. "Declaration of Sentiment" se sprijinea, la fel ca "Declaraţia
drepturilor femeii şi ale cetăţenei" a lui Olympe De Gouges(Franţa), pe “Declaraţia de
Independenţă” de la 1776. Această declaraţie era îndreptată împotriva dominaţiei bărbaţilor
din toate domeniile vieţii. Acest text se baza pe premisa că toţi, bărbaţii şi femeile se nasc cu
aceleaşi drepturi asupra vieţii, libertăţii şi fericirii şi că garantarea acestor drepturi inalienabile
ar trebui să constituie singurul scop legitim al statului. Toate legile care obligau femeile să
adopte o poziţie subordonată au fost declarate ilegitime.
22
http://www.dadalos.org/rom/Menschenrechte/grundkurs_3/frauenrechte/woher/dokumente/dokument_3.htm/
Art.1. „Declaratia sentimentelor”, Seneca falls, SUA, 1848

50
 In timp ce pe plan internaţional mişcarea feminista luase amploare, in anul 1817 apar
în Moldova şi Muntenia legislaţii de ansamblu de Drept privat; cea din Muntenia numita
“Codul Caragea” a apărut sub domnia lui Ion Gh. Caragea. Conform acestui cod bărbatul are
mult mai multe drepturi decât femeia; el are dreptul sa utilizeze “bătaia mic’şoara” pentru a-si
“corecta” soţia (Soţul are voie sa-si lovească soţia cu o nuieluşa de nuc atâta timp cat nuieluşa
nu se rupe). Norocul femeilor de astăzi este ca societatea a evoluat şi odată cu ea şi
mentalitatea oamenilor, atât a bărbaţilor cat şi a femeilor. Aceasta evoluţia a avut loc dar, cu
toate acestea mai exista familii in care se utilizează “bătaia” pentru corectarea soţiei deşi
bărbaţii nu mai au acoperire legala din acest punct de vedere. Au trebuit sa treacă ataţia ani ca
sa apară o lege specifica pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor de care ar trebui sa dispună
fiecare femeie.

5.1. Măsuri legislative pe plan internaţional

Drepturile femeii sunt drepturi ale omului — drepturi care revin femeilor pentru
simplul fapt că sunt fiinţe umane. Tratamentul inegal al bărbaţilor şi femeilor are o tradiţie
foarte lungă. Civilizaţia modernă nu face nici ea excepţie - declaraţiile drepturilor omului de
la 1776 şi 1789 precum şi imaginea omului ca subiect matur politic, aşa cum au apărut ele în
perioada Iluminismului, excludeau în mod sistematic femeile din schemă. Drepturile omului
nu erau valabile decât pentru bărbaţi. Organizaţiile feministe au luptat mult pentru a-şi
dobândi drepturile politice şi civile.
Încă de la înfiinţarea ONU a fost recunoscut principiul egalităţii sexelor (în preambul
şi în articolul 1.3 al Cartei ONU: comunitatea statelor se obligă să trateze în mod egal femeile
şi bărbaţii). În “Declaraţia Universală a Drepturilor Omului” din anul 1948, nediscriminarea
se baza, printre altele, şi pe relaţile dintre sexe.
Realitatea era însă cu totul alta pentru femeile lumii, iar acest lucru nu a prea fost luat
în seamă de instituţiile pentru drepturile omului din cadrul ONU. Drepturile femeii au fost
elaborate de către comisii ONU speciale ("Comisia femeilor"), ale căror propuneri au fost
prea puţin transpuse în scris; Convenţiile ONU pre-existente nu au schimbat cu nimic situaţia
reală în care se găseau femeile. Încălcări ale drepturilor femeilor nu au fost tratate în mod
explicit. Neglijarea generală a problemelor care vizau femeile în cadrul aparatului ONU a

51
avut rezultate deloc neglijabile: Comisia femeilor a cerut în 1972 Adunării Generale a ONU
ca anul 1975 să fie declarat Anul Internaţional al Femeii, activităţile din domeniul drepturilor
femeilor urmând a fi amplificate.
Anul internaţional al Femeii (1975), Deceniu Femeii (1976 - 1985) şi cele trei
conferinţe internaţionale ONU ale femeilor care au avut loc pe parcursul acestui deceniu sub
motto-ul "egalitate, dezvoltare şi pace" au constituit un moment de răscruce. Numărul
activităţilor desfăşurate în beneficiul femeilor a crescut în cadrul ONU.
În timpul mişcării de emancipare au apărut unele idei care reformau în mod
fundamental raporturile dintre sexe, atât în spaţiul public, cât şi în cel privat. Acele femei şi
organizaţii care s-au impus pentru drepturile femeii vor fi portretizate în cadrul acestui
capitol. Astăzi, organizaţiile de femei sunt active în toate ţările lumii; ele au parteneri în
comitetele naţionale şi internaţionale. În acest capitol vom vedea şi care este misiunea pe care
o au astăzi mişcările feministe la nivel internaţional.
În multe ţări ale lumii se pleacă de la ipoteza motivată cultural şi religios că dorinţa
femeilor de a fi tratate în mod egal cu bărbaţii nu-şi găseşte locul în contextul drepturilor
omului. Poziţionarea femeii ca "om de categoria a două" este cea care hrăneşte atitudinile
discriminatorii şi violenţa. Chiar şi în statele în care egalitatea dintre femei şi bărbaţi este
garantată de Constituţie, transpunerea în practică a drepturilor femeii nu este executată pe
deplin.
Prevederile internaţionale cu privire la drepturile omului vizează astăzi cu siguranţă şi
persoanele de sex feminin. Principiul conform căruia nici o persoană nu trebuie să aibă de
suferit din pricina faptului că aparţine unui anumit sex a fost încă de la începuturi parte
esenţială a declaraţiilor ONU. Totuşi, discriminarea femeilor mai continuă şi astăzi să fie o
realitate peste tot în lume, femeilor fiindu-le limitate drepturi esenţiale şi fundamentale
precum dreptul la viaţă şi la integritate corporală. Feministele critică conceptul drepturilor
omului, susţinând că acesta ar viza doar societatea occidentală şi mai ales problemele cu care
se confruntă doar bărbaţii.
In iunie 1993, reprezentanţi ai naţiunilor şi ONG-urilor din toata lumea s-au reunit la
Viena, Austria pentru Conferinţa Mondiala a Naţiunilor Unite pe tema Drepturilor omului.
Apărătorii drepturilor omului pe problemă femeilor lucraseră timp de doi ani la nivel naţional,
regional şi global pentru a face ca drepturile femeilor sa fie recunoscute ca drepturi ale
omului, şi ca violența împotriva lor sa intre in discuţie . Documentul rezultat “Declaraţia şi
Programul de Acţiune de la Viena” a fost semnat de 171 de state şi are un caracter istoric prin
evidenţierea faptului ca violența împotriva femeilor este un fenomen care continua sa existe
peste tot in lume .

52
 Documentul declara:
“drepturile femeii şi ale fetei sunt o parte inalienabila, integrala şi indivizibila a
drepturilor omului. Violența bazata pe diferenţe de gen, toate formele de hărţuire şi exploatare
sexuală , inclusiv acelea rezultate din prejudecăţi culturale şi trafic internaţional sunt
incompatibile cu demnitatea şi valoarea persoanei şi trebuie sa fie eliminate.”23
In decembrie 1993 Adunarea Generala a Naţiunilor Unite a adoptat “ Declaraţia de
Eliminare a Violentei Împotriva femeilor”
În 1994, Conferinţa internaţională a populaţiei şi dezvoltării, de la Cairo, a adus în
discuţie problemă egalităţii între femei şi bărbaţi cu privire la viaţa sexuală şi la reproducere.
Programele de acţiune propuse s-au axat pe stoparea traficului de femei şi copii, promovarea
educaţiei femeilor ca măsură de a le proteja împotriva violenţei domestice, stabilirea de
programe pentru victimele violenţei domestice.
A patra Conferinţă asupra problemelor femeii de la Beijing (1995) a declarat violenţa
împotriva femeilor ca fiind unul din cele 12 obstacole împotriva respectării drepturilor femeii.
O atenţie deosebită a fost acordată serviciilor medicale primare pentru femeile victime ale
violenţei domestice.
În septembrie 1995 a avut loc cea de-a 4-a Conferinţă internaţională a femeilor, la care
au participat aprox. 47.000 de persoane. Aceasta a fost cea mai mare Conferinţă din istoria
ONU. Aici a fost adoptată "Declaraţia pentru eliminarea tuturor formelor de violenţă asupra
femeilor", drepturile femeii afirmându-se aici ca o componentă integrală a drepturilor omului.
În cele ce au urmat a început o nouă discuţie aprinsă, care s-a întins pe tot cuprinsul lumii, pe
tema definiţiilor diferite de la o cultură la alta a drepturilor femeii. Faptul că catalogul de
revendicări de 150 de pagini, "programul de acţiune", a fost semnat de 189 de state, se
datorează mai ales prezenţei a multor mii de membri ai organizaţiilor neguvernamentale. Prin
ratificarea Declaraţiei s-au impus următoarele obligaţii:
promovarea egalităţii între sexe în domeniul politicii, economiei şi societăţii,
protejarea drepturilor femeii,
combaterea sărăciei femeilor, mai ales a acelora din ţările în curs de dezvoltare,
condamnarea tuturor formelor de violenţă asupra femeilor,
desfiinţarea diferenţelor dintre sexe în domeniul educaţional şi sanitar.24

23
http://www.dadalos.org/rom/Menschenrechte/grundkurs_3/frauenrechte/was/un-politik.htm
“Declaratia şi Programul de Acţiune de la Viena”
24
Conferinţă Internaţională ONU a femeilor: "Acţionăm în spiritul egalităţii, al dezvoltării şi al păcii" 1995

53
 In 1995 Naţiunile Unite au organizat cea de-a patra Conferinţa Mondiala privind
problemele femeilor, la Beijing, unde apărătorii drepturilor femeii au cerut din nou ca
guvernele sa ia masuri concrete pentru a îmbunătăţii statutul femeii.

5.2. Abordări legislative ale violenţei domestice in diferite tări europene

Pe parcursul secolului XX, situaţia femeilor s-a ameliorat treptat. Acest lucru s-a
întâmplat prin modificarea constituţiilor naţionale şi prin elaborarea unor declaraţii şi
documente internaţionale. În multe ţări au fost desfiinţate limitările juridice, astfel încât
femeile au căpătat acces la educaţie, la sistemul sanitar şi au putut să participe şi ele la viaţa
politică. În ciuda acestor fapte s-a văzut că drepturile femeii nu sunt întotdeauna garantate,
indiferent de contextul cultural. Actele de încălcare a drepturilor femeii sunt rezultate directe
ale uzului de violenţă. Cel mai important drept al omului - dreptul la viaţă şi la integritate
corporală - este de foarte multe ori refuzat femeilor din întreaga lume. În familie, în societate
şi din partea statului, femeile fac obiectul violenţelor de tot felul.
Particularitatea acestei forme de violenţă constă în faptul că aceasta nu vizează o
singură femeie, ci pe toate ca grupare socială completă. Violenţa la adresa femeilor presupune
tot ceea ce li se refuză femeilor din pricina simplului fapt că sunt femei, astfel încât acestea nu
îşi pot dezvolta pe deplin capacităţile şi sunt oprite din evoluţia lor firească. Deseori, aceasta
este o formă de discriminare a femeilor, prea puţin acceptate în societate, astfel încât bărbaţii
practic nici nu le bagă în seamă, deseori femeile considerând că acest lucru este un rău
necesar inerent calităţii lor de femei, o formă motivată biologic în relaţia dintre bărbaţi şi
femei.
Există violenţă structurală şi violenţă la adresa persoanei: violenţa la adresa persoanei
presupune un atentat direct la corpul femeii, ca de ex. violul, bătăile sau crimele. Violenţa la
adresa persoanei se află de cele mai multe ori în legătură directă cu corpul, cu funcţia de
reproducere şi sexualitatea femeii. Violenţa structurală se exprimă prin considerărea femeilor
ca fiinţe inferioare, prin desconsiderărea şi obiectualizarea femeii şi se află în strânsă legătură
cu pretenţiile de superioritate emise de bărbaţi în multe domenii sociale.
Guvernele statelor nu reacţionează la aceste acte de violenţă sexuală cu aceeaşi
vigilenţă ca în cazul altor fapte penale. Violenţa domestică nu a fost considerătă multă vreme
o încălcare a drepturilor omului, ci o problemă "internă" a statelor, statele la rândul lor
interpretând această problemă deseori ca o problemă "privată", de familie, între victimă şi
făptaş, intre soţie şi soţ. Acest lucru izvorăşte din diferenţierea între sfera "publică" şi cea

54
"privată", care continuă să se menţină atât în societăţile tradiţionale patriarhale cât şi în cele
occidentale.
Având la baza masurile legislative luate pe plan internaţional fiecare tara si-a întocmit
propriul program de respectare a drepturilor femeii .Diferenţele intre prevederile sistemelor
legislative ale tarilor europene cu privire la violența domestică pot fi analizate pe mai multe
criterii:
încadrarea juridică a violenţei conjugale, ca infracţiune specifica
necesitătea depunerii unei plângeri de către victimă împotriva agresorului pentru
declanşarea procedurilor penale
protecţia oferita victimelor prin prevederile de drept civil
ajutorul, asistenta oferita victimelor
Anglia – violența in cuplu nu constituie o infracţiune specifica, fiind supusa normelor
de drept civil . Violul in cadrul cuplului este definit ca infracţiune de la începutul anilor ’90,
nu este necesara plângerea victimei pentru începerea urmăririi penale împotriva agresorului.
Victimele violentei domestice beneficiază de ajutor financiar numai dacă agresorul a fost
urmărit penal şi dacă victimă nu mai locuieşte cu el.
Austria – violența conjugala este încadrata la infracţiunile de lovire şi vătămare
corporala, violul in cadrul cuplului face obiectul sancţiunilor penale începând cu anul 1989;
procedura finala se pot declanşa , in caz de violența domestică, la sesizarea oricărui cetăţean
care are dovezi ca un astfel de act a avut loc .Legislaţia austriaca permite integrarea
agresorului in programe de reeducare. Din 1996 legislaţia permite politiei sa interzică
agresorului accesul in domiciliul victimei in cazul in care acesta pune in pericol viata ,
sănătatea sau libertatea victimei.
Portugalia – începând cu 1991 exista o lege de protecţie a victimelor violentei
domestice , care prevede şi acordarea de ajutor material din partea statului iar din 1999 exista
un plan naţional de acţiune împotriva violentei familiale , care include şi constituirea unei
reţele de adăposturi pentru victime şi a sistemelor de ajutorare a acestora .Violența conjugala
este pedepsita prin codul penal. Declanşarea procedurii penale trebuie precedată in mod
obligatoriu de o plângere din partea victimei. Totuşi, din 1998 , procedura penală poate fi
declanşata şi fără existenta acestei plângeri, dacă interesul victimei o cere.
Spania – prevederile cu privire la violența conjugală sunt cuprinse in Codul Penal care
prevede pedepse cu închisorea de la 6 luni la 3 ani, pentru cel care îşi supune partenera
/partenerul la acte de violența fizică sau psihologică . In anul 1995 Tribunalul Suprem
recunoaşte violul in interiorul cuplului iar declanşare procedurii penale împotriva agresorului
nu necesită o plângere din partea victimei.

55
 Suedia – începând cu 1998 a fost delimitate infracţiunea de “violare a integrităţii
femeii” , care este definite ca repetarea infracţiunilor împotriva vieţii, a libertăţii, sau a
infracţiunilor sexuale comise împotriva unei femei cu care agresorul a avut sau are o relaţie
intima . Violul in interiorul cuplului constituie o infracţiune începând cu anul 1995, iar
procedura penală se poate declanşa la orice reclamaţie a unei persoane care deţine dovezi ca s-
a petrecut un act de violența domestică , nefiind necesara o plângere din partea victimei. Din
1995 in Suedia exista Centrul Naţional pentru femeile maltratate sau violate. Aici, femeile pot
primi ajutor medical de urgenta şi pot beneficia de servicii sociale, de protecţie din partea
politiei şi de consiliere juridica.
Germania – violența conjugala nu face obiectul unor prevederi legislative specifice. In
funcţie de circumstanţe, actele de violența conjugala sunt încadrate juridic ca infracţiuni
împotriva vieţii, a integrităţii corporale , sau împotriva vieţii private şi a intimităţii. Legea
germana recunoaşte şi sancţionează , începând din 1997 violul in cadrul cuplului , iar
procedura penală se poate declanşa automat indiferent de voinţa victimei. Victimele violentei
domestice au dreptul la o indemnizaţie speciala care sa le permită acoperirea cheltuielilor
medicale necesare.

5.3. Norme internaţionale şi prevederile constituţionale in România

5.3.1. Prevederi constituţionale

Constituţia României garantează egalitatea cetăţenilor in faţă legii şi autoritarilor

publice fără privilegii sau discriminări ( Cetăţenii sunt egali in faţă legii şi a autorităţilor
publice, fără privilegii şi fără discriminări; Nimeni nu este mai presus de lege;), precum şi
drepturile şi libertăţile tuturor persoanelor. Art. 22 din cap. 2 privind drepturile şi libertăţile
fundamentale garantează, prin alineatul 1, dreptul la viata, dreptul la integritate fizică şi
psihica ale persoanei. Alin 2 al aceluiaşi capitol stipulează in mod expres ca nici o persoana
nu poate fi supusa torturii sau oricărui altfel de pedeapsa sau tratament degradant ori inuman.
Consacrarea prin Constituţie a acestor drepturi presupune in mod automat respectarea
libertăţilor şi drepturilor femeii in calitatea sa de persoana şi interzice supunerea acesteia la
orice act de violența sau tratament degradant de natura sa atenteze la siguranţa sa fizică sau
psihica. In cazul violării unuia din aceste drepturi sau libertăţi femeia poate şi trebuie sa
beneficieze de protecţia legii.

56
 5.3.2. Norme internaţionale

Poziţionarea controversată a drepturilor femeii în cadrul listei drepturilor omului se

reflectă şi în felul în care au evoluat acordurile şi documentele internaţionale prin intermediul
cărora drepturile femeii au putut fi stabilite, iar actele de încălcare ale acestor drepturi au
putut fi condamnate de Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) pe tot cuprinsul lumii.
România este semnatara mai multor convenţii internaţionale care garantează drepturile
femeii. Conform art. 20 din Constituţia României, toate dispoziţiile constituţionale sunt
aplicate şi interpretate in concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului sau cu
pactele şi tratatele la care România este parte. România este semnatara următoarelor convenţii
internaţionale care interzic abuzul de orice gen al femeilor şi copiilor, interzicând implicit
orice forma de abuz domestic:
Convenţia Internaţionala privind interzicerea traficului cu femei şi copii, de la 30-09-
1921, ratificata de România in 1923
Convenţia Internaţionala pentru Suprimarea Traficului cu Femei Mature de la 11-10-
1933, ratificata in 1935 (legea nr.2/1935)
Convenţia Naţiunilor Unite pentru Suprimarea Traficului cu Persoane, ratificata
la 21-05-1950
Convenţia din 1979 a Naţiunilor Unite privind Eliminarea Tuturor Formelor de
discriminare Împotriva Legii, ratificata in 1981 (decretul nr. 342/1981)
Convenţia Internaţionala Privind Drepturile Copiilor, ratificata in 1990 (legea nr.
18/27.09.1990)
Declaraţia pentru un tratament egal şi pentru eliminarea tuturor formelor de
discriminare a femeilor (1945-1979) Încă de la înfiinţarea ONU a fost recunoscut principiul
egalităţii sexelor (în preambul şi în articolul 1.3 al Cartei ONU: comunitatea statelor se obligă
să trateze în mod egal femeile şi bărbaţii). În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din
anul 1948, nediscriminarea se baza, printre altele, şi pe relaţiile dintre sexe. Realitatea era însă
cu totul alta pentru femeile lumii, iar acest lucru nu a prea fost luat în seamă de instituţiile
pentru drepturile omului din cadrul ONU. Drepturile femeii au fost elaborate de către comisii
ONU speciale ("Comisia femeilor"), ale căror propuneri au fost prea puţin transpuse în scris;
Convenţiile ONU pre-existente nu au schimbat cu nimic situaţia reală în care se găseau
femeile. Încălcări ale drepturilor femeilor nu au fost tratate în mod explicit. Neglijarea
generală a problemelor care vizau femeile în cadrul aparatului ONU a avut rezultate deloc
neglijabile: Comisia femeilor a cerut în 1972 Adunării Generale a ONU ca anul 1975 să fie

57
declarat Anul Internaţional al Femeii, activităţile din domeniul drepturilor femeilor urmând a
fi amplificate.
Aplicarea practică a drepturilor femeii (din 1975)
Anul internaţional al Femeii (1975), Deceniu Femeii (1976 - 1985) şi cele trei
conferinţe internaţionale ONU ale femeilor care au avut loc pe parcursul acestui deceniu sub
motto-ul "egalitate, dezvoltare şi pace" au constituit un moment de răscruce. Numărul
activităţilor desfăşurate în beneficiul femeilor a crescut în cadrul ONU.
Convenţie asupra eliminării tuturor formelor de discriminare a femeilor. Această
Convenţie, adoptată în decembrie 1979 de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor
Unite, a reprezentat un pas important în vederea recunoaşterii drepturilor femeii ca drepturi
ale omului. Convenţia conţinea unele prevederi mai vechi în ceea ce privea protecţia şi
nediscriminarea femeilor, dar a venit să extindă răspunderea statelor părţi în ceea ce priveau
încălcările comise de actori ne-statali. Acest lucru a fost un mare progres, pentru că actele de
discriminare şi de încălcare a drepturilor femeilor nu vin de prea multe ori din partea statului,
ele având loc în "sfera privată". Important a fost mai ales programul concret de acţiune, care
obliga statele semnatare ale Convenţiei să ia anumite măsuri care urmau să garanteze
egalitatea dintre femei şi bărbaţi nu numai prin prevederi formale (de jure), ci şi prin unele
practice (de facto).
Punctele slabe ale acestei Convenţii vizează posibilităţile de transpunere în practică şi
de control ale obligaţiilor contractuale. Faţă de această Convenţie s-au exprimat o mulţime de
rezerve, multe din cele 165 de state părţi neacceptând toate obligaţiile. Statele se obligă de
exemplu să trimită comitetului de experţi un raport anual privind situaţia drepturilor femeii
din ţara lor. Din cauza unor probleme structurale, durata elaborării acestor rapoarte este
deseori prea mare, în plus, multe state nici măcar nu încearcă să-şi respecte obligaţia de a
scrie un astfel de raport. Convenţia nu prevede măsuri de verificare sau de sancţionare. Mai
mult, Comisia Femeilor care a redactat această Convenţie nu dispune de mijloacele financiare
de care dispun celelalte comisii ONU pentru drepturile omului şi nici nu are competenţa de a
se folosi de informaţiile puse la dispoziţie de organizaţiile neguvernamentale.
Conferinţa Mondială a Drepturilor Omului de la Viena (1993). Iniţial, comunitatea
statelor a considerăt că drepturile femeilor - altfel decât drepturile omului, "mai serioase", nu
sunt ameninţate într-o aşa manieră încât fie nevoie de mecanisme de verificare şi control.
Având în vedere rădăcinile adânci pe care le avea viaţa femeilor în tradiţiile culturale şi
sociale, condiţiile de viaţă ale femeilor trebuiau schimbate pe termen lung, pe baza luării unor
măsuri sociale şi economice. Violenţa asupra femeilor nu a fost condamnată în mod explicit în
Convenţia cu privire la drepturile femeii.

58
 Ca rezultat al campaniei întinse pe mai mulţi ani ("Drepturile femeii sunt drepturi ale
omului"), mişcarea pentru drepturile femeii a reuşit să aducă subiectul violenţa pe agenda
celei de-a două Conferinţe internaţionale ONU pentru drepturile omului. Astfel, declaraţia
finală de la Viena condamnă pentru prima oară în istoria Naţiunilor Unite în mod explicit
violenţa asupra femeilor ca încălcare a drepturilor omului. Cu această ocazie s-a afirmat că
"drepturile femeilor sunt parte inalienabilă şi integrantă din drepturile universale ale omului".
La sfârşitul acestei Conferinţe, Organizaţia Naţiunilor Unite a emis în decembrie 1993 o
"Declaraţie pentru eliminarea tuturor formelor de violenţă asupra femeilor". Conform
Declaraţiei de la Viena şi Programului de Acţiune de la Viena, drepturile femeii constituie o
componentă inalienabilă şi indisolubilă a drepturilor universale ale omului, care nu trebuie
relaţii vizate prin invocarea cutumelor culturale şi tradiţionale.
Declaraţia ONU pentru eliminarea tuturor formelor de violenţă asupra femeilor (1993)
În decembrie 1993, Adunarea Generală a ONU a fixat afirmaţiile documentului final de la
Viena într-un act propriu, "Declaraţia pentru eliminarea tuturor formelor de violenţă asupra
femeilor", enumerând următoarele forme de violenţă asupra femeilor din domeniul public şi
privat care reprezintă încălcări ale drepturilor omului25:
violenţă fizică, sexuală şi psihologică în familie, inclusiv abuzurile fizice şi abuzurile
sexuale asupra fetelor,
violenţe legate de dotă,
violuri în căsnicie,
mutilarea organelor genitale femeieşti şi alte practici tradiţionale care lezează
integritatea corporală a femeilor,
violenţa în afara căsătoriei şi violenţa în contextul exploatării,
violenţă fizică, sexuală şi psihologică în afara comunităţii, inclusiv violuri, abuzuri
sexuale, hărţuire sexuală şi intimidare la locul de muncă, în instituţiile de învăţământ etc.,
traficul de femei şi prostituţia forţată,
acte de violenţă fizică, sexuală şi psihologică săvârşite de stat sau comise cu acordul
acestuia, violenţă sexuală şi psihologică, indiferent unde apare.
În martie 1994, Comisia pentru drepturile omului a inaugurat funcţia de raportor
special permanent pe problemă violenţei asupra femeii, al cărei mandat cuprinde întregul
conţinut al Declaraţiei pentru eliminarea tuturor formelor de violenţă asupra femeilor.
A patra Conferinţă internaţională ONU a femeilor: "Acţionăm în spiritul egalităţii, al
dezvoltării şi al păcii"

25
http://www.dadalos.org/rom/Menschenrechte/grundkurs_3/frauenrechte/frauenrechte.htm#1#1

59
 În septembrie 1995 a avut loc cea de-a 4-a Conferinţă internaţională a femeilor, la care
au participat aprox. 47.000 de persoane. Aceasta a fost cea mai mare Conferinţă din istoria
ONU. Aici a fost adoptată "Declaraţia pentru eliminarea tuturor formelor de violenţă asupra
femeilor", drepturile femeii afirmându-se aici ca o componentă integrală a drepturilor omului.
În cele ce au urmat a început o nouă discuţie aprinsă, care s-a întins pe tot cuprinsul lumii, pe
tema definiţiilor diferite de la o cultură la alta a drepturilor femeii. Faptul că catalogul de
revendicări de 150 de pagini, "programul de acţiune", a fost semnat de 189 de state, se
datorează mai ales prezenţei a multor mii de membri ai organizaţiilor neguvernamentale. Prin
ratificarea Declaraţiei s-au impus următoarele obligaţii: - promovarea egalităţii între sexe în
domeniul politicii, economiei şi societăţii,
protejarea drepturilor femeii,
combaterea sărăciei femeilor, mai ales a acelora din ţările în curs de dezvoltare,
condamnarea tuturor formelor de violenţă asupra femeilor,
desfiinţarea diferenţelor dintre sexe în domeniul educaţional şi sanitar
Prevederile constituţionale şi reglementările internaţionale sunt menite sa protejeze
femeia in faţă oricăror forme de abuz, inclusiv cel domestic . Totuşi, in afara de aceste
prevederi, pana nu demult legislaţia interna a României nu conţinea reglementari care sa
limiteze sau sa elimine abuzarea femeii şi violarea drepturilor acesteia in cadrul vieţii private.
Toate formele de violența domestică intrau sub incidenţa Codului Penal, nefăcându-se o
distincţie intre alte tipuri de agresiune şi aceasta. In anul 2000 a fost adoptata Legea
nr.197/2000 care modifica şi completa unele dispoziţii ale Codului Penal şi Codului de
Procedura Penală. In 2003 a fost promulgata Legea 217/25.05.2003 privind Prevenirea şi
Combaterea Violentelor Familiale.

5.3.3. Prevederile Codului Penal

Pana in anul 2000 toate prevederile împotriva violentei domestice erau incluse in
codul penal fiind reglementate de legea nr. 61/1991, privind sancţionarea faptelor de încălcare
a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice. In Codul Penal roman nu
exista nici o prevedere legala cu privire la violența in familie sau violența asupra femeii.
Astfel, nu exista nici o definiţie legala a violentei domestice.
Femeile victime ale violentei domestice erau intr-o poziţie foarte dificilă şi adesea
renunţau la acţiunea legala, mai ales ca percepţia comuna e ca femeia fie a provocat violența
in familie - in care caz o şi merita! - fie este o "soţie rea" - in care caz trebuie sa fie

60
disciplinata. Astfel, violența domestică este perceputa ca o rutina, care le opreşte pe femei sa
mai vorbească despre violența din familiile lor, dacă tot e ceva atât de comun.
In Codul Penal nu exista nici o specificare pentru cazurile de violența in cadrul
familiei, ele fiind incluse in rândul cazurilor de violența in general. Conform articolului 180
din Codul Penal “(1)Lovirea sau alte forme de violența care cauzează suferinţa fizică se
pedepsesc cu închisoarea de la o luna la trei luni sau cu amenda. (2)Lovirea sau actele de
violența care cauzează o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel
mult 20 de zile se pedepsesc cu închisoarea de la trei luni la doi ani sau cu amenda.
(3)Acţiunea penală se pune in mişcare la plângerea prealabila a persoanei vătămate.
(4)Împăcarea parţilor înlătura răspunderea penală.”26.
Pentru a depune plângerea sau pentru a începe acţiunea in instanţa, victimă trebuie sa
obţină un certificat medico-legal, care e considerăt principala dovada a comportamentului
violent. Dar exista şi cazuri in care certificatul medico-legal nu dovedeşte gravitatea abuzului.
Aceasta procedura legala are multe lacune şi nu este creata pentru a proteja victimă, ceea ce
explica de ce femeile ezita in a căuta o soluţie legala. Mai mult, pentru infracţiunile
menţionate in art. 180 şi 181, cel mai folosit mijloc de pedeapsa este amenda, ceea ce are
două consecinţe: agresorul nu-si va schimba comportamentul in urma pedepsei; iar pedeapsa
trebuie plătita, in cele din urma, din bugetul familiei. De aceea victimele prefera sa-si retragă
plângerea. In general, violența domestică este considerată "o problemă de familie", aşadar
politia are mari ezitări înainte de a interveni. Când poliţiştii intervin intr-un astfel de caz, de
obicei sfătuiesc cuplul respectiv şi mai ales pe agresor sa se liniştească, eventual dându-i
agresorului o amenda. Politia nu arestează de regula agresorul in astfel de cazuri. Acesta nu
este îndepărtat din domiciliul conjugal, cea care pleacă de obicei nemaisuportând situaţia este,
de regula, femeia. Agresorul nu poate fi îndepărtat din domiciliu decât dacă femeia cere,
printr-o ordonanţa prezidenţiala acest lucru (ceea ce presupune acţiunea in instanţa, dosare
pline de certificate medico-legale, plângeri la politie, termene, amânări).
Până în anul 2000, toate prevederile împotriva violenţei domestice erau incluse în
Codul Penal. Pedepsele pentru violenţa domestică erau reglementate reglementate de legea
nr.61/1991 privind sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a
ordinii şi liniştii publice, modificată prin Legea nr.2/2000 şi republicată în 18 august 2000. In
afara acestei legi, care reglementau în mod expres violenţa în cupluri, codul Penal nu conţinea
nici o distincţie între sfera privată şi sfera publică. Astfel, violenţa domestică era reglementată
de aceleaşi prevederi legale ca şi orice alt tip de agresiune, Codului Penal:
26
http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1164

61
 Infracţiuni împotriva familiei ( titlul VIII, Capitolul 1 , articolele 303-307, Capitolul
IV);
Infracţiuni contra persoanei ( titlul II, Capitolul I, articolele 180-184)
Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală (titlul II, capitolul III, art.197-204)
Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială (titlul IX)
Prin legea 197/2000 au fost aduse modificări şi completări importante ale unor
dispoziţii din Codul Penal. Codul penal a reglementat clar pentru prima dată violenţa
domestică. Prin această reglementare este recunoscut în premieră pericolul social crescut al
acestui tip de violenţă. Au fost interzise măsurile şi tratamentele de orice fel care pun in
primejdie dezvoltarea fizică, intelectuală şi morală a copiilor în familie, viaţa, sănătatea sau
integritatea corporală a oricărui membru al familiei.
Astfel, conform noilor reglementări, articolul 75, alineatul 1, litera b, are următorul
cuprins: “Săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime, prin violenţe asupra membrilor familiei
ori prin metode sau mijloace care prezintă pericol public”
Pentru a evita interpretările ulterioare ale legii, noţiunea de membru de familie: a fost
clar definită în textul legii. Conform articolului 149 1, introdus după articolul 149, ”prin
membru de familie se înţelege soţul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuieşte şi
gospodăreşte împreună cu făptuitorul.”27 4.3.4.Violul domestic
Nu numai bătaia, ci şi violul între soţi este incriminat penal. Teoreticienii şi
practicienii dreptului considerău că atâta vreme cât doi parteneri sunt legaţi prin actul de
căsătorie, relaţiile lor sexuale sunt întotdeauna necesare indiferent de dispoziţia sau starea
unuia dintre soţi.
Pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie a fost incriminat, prin Legea 197
din 2000, violul comis în familie, dar ca un element circumstanţial al variantei agravănte a
acestei infracţiuni. Viaţa practică demonstrează că această faptă ajunge în faţa autorităţilor
judiciare destul de rar, dar şi mai rar poate fi probată datorită persistenţei mentale a aşa-zisei
obligaţii de supunere a femeii faţă de bărbat.
Incriminarea violului în familie ca o variantă agravătă a infracţiunii fără a face nici o
distincţie după cum victimă este soţ sau rudă apropiată care locuieşte sau gospodăreşte cu
făptuitorul, este o exagerare a legiuitorului. Este greu de conceput că trebuie pedepsit mai
grav soţul care violează soţia cu care a convieţuit şi a avut o viaţă sexuală normală o perioadă
de 15-20 de ani, faţă de cazul în care fapta este săvârşită împotriva altei persoane
Conform noilor reglementări, “actul sexual de orice natură, cu un membru al familiei,
prin constrângerea acestuia sau profitând de imposibilitatea lui de a se apăra ori de a-şi
27
http://www.dsclex.ro/coduri/codpenal3.htm

62
exprima voinţa”, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani. Până la introducerea
modificărilor de către Legea 197/2000, articolul 197 alineatul 2 din Codul penal prevede o
pedeapsă cu închisoare de la 5 la 15 ani doar pentru următoarele cazuri:
fapta a fost sãvârşitã de douã sau mai multe persoane împreunã;
victimă se aflã în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul făptuitorului;
s-a cauzat victimei o vătămare gravã a integritãţii corporale sau a sãnãtãţii28
Legea 197 din 2000 a introdus după litera b) litera b1), prin care se prevede explicit
pedeapsa cu închisoarea de la 5 la 15 ani în cazul în care victimă violului este membru al
familiei.
Noua lege a introdus modificări care reglementează corupţia sexuală comisă în cadrul
familiei. Dup aliniatul 202, care prevedea pedeapsă cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani pentru
“actele cu caracter obscen săvârşite asupra unui minor sau în prezenta unui minor” a fost
completat prin introducerea alineatului 2 , care stipulează că atunci când actele prevăzute în
aliniatul anterior se săvârşesc în cadrul familiei, pedeapsa se va majora de la unu la 3 ani. "

5.4. Legea specifică privind combaterea şi prevenirea violenţei in familie

5.4.1. Aplicabilitatea legii şi rezistenţa la schimbare

Introducerea acestor modificărilor reglementate de Legea nr. 197/2000 a generat un

val de optimism atât în rândul opiniei publice româneşti, cât şi a oficialităţilor. Această
abordare sistemică şi caracterul decis, ferm, al reglementărilor reflectă o nouă mentalitate
asupra rolului comunităţii şi răspunderii societăţii faţă de ceea ce se petrece aberant în familie,
prea multă vreme considerătă o zonă privată sau, cel mult, supusă normelor şi influenţelor
strict morale. O asemenea schimbare de mentalitate va influenţa şi comportamentul - în
prezent blazat - al autorităţilor administrative şi poliţieneşti. În consecinţă, se va schimba şi
mentalitatea celor predispuşi la încălcarea legii, fiindu-le limpede acum că autoritatea
părintească sau maritală nu le conferă prerogative primitive, de putere absoluta asupra celor
cu care convieţuiesc.
Din păcate, cel puţin pe termen scurt, modificările introduse de Legea 197/ 2000 au
rămas aproape necunoscute. Acest act normativ nu este aplicat nici măcar de autorităţi; care
nu se auto-sesizează, victimele nu îşi cunosc cele mai elementare drepturi ajungând să-şi
părăsească locuinţa şi bunurile, în vreme ce tocmai soţul agresor are obligaţia de a pleca. Este
puţin plauzibil că victimele, chiar dacă au cadrul legal asigurat, îşi vor exercita drepturile.

28
http://www.dsclex.ro/coduri/codpenal3.htm Legea nr. 197/2000, Art.197

63
Aceasta se datorează în mare parte patern-urile culturale existente, mentalităţilor, dar şi
situaţiei economice (cea mai mare a cazurilor de violenţă domestică are loc în familii
defavorizate social, cu venituri reduse). Ignoranţa în materie de legi, slaba încredere în
autorităţi şi în puterea legii, combinate cu factorii de mai sus au făcut ca elaborarea unui cadru
legislativ adecvat să fie insuficientă pentru combaterea violenţei domestice, instituţiile
informale dovedindu-se a fi mai puternice decât cele formale.
Realitatea domestică a arătat ca introducerea unor reglementari cu privire la actele
violente in cadrul familiei nu este suficienta pentru ameliorarea şi apoi stoparea fenomenului.
Oficialităţile au înţeles nevoia apariţiei unei legi specifice prin care orice forma de
comportament abuziv in cadrul familiei, asupra oricărui membru al familiei sa fie pedepsit.
In anii ’90 o serie de state au adoptat şi ele in premiera legi specifice privind violen ța
domestică. In unele state s-a recurs la conectarea proceselor penale cu procesele civice (ex
Cipru, Mexic, Nicaragua, unele state din SUA). Altele au creat noi tipuri de infracţiuni penale
sau au schimbat statutul agresiunilor in familie (ex Belgia, Spania, Franţa, Suedia). La fel ca
in cazul romanesc s-au adoptat legi care specificau ca agresiunile intre parteneri constituie un
factor agravănt in enunţarea sentinţei. Acestea reprezintă încercări de a modifica atitudinea
dominanta in cadrul societăţii, care percepe violența domestică ca fiind mai puţin gravă decât
agresiunea publica sau, cel mult, egala. Totuşi, tratarea violentei domestice ca o infracţiune
oarecare, chiar dacă pedepsita mai aspru, nu reprezintă cea mai buna metoda de a soluţiona
problemă, întrucât violența domestică nu reprezintă un fapt izolat. Faptul ca actele de
violența se produc intre parteneri care au relaţii intime şi sunt legaţi unul de celalalt prin
legaturi multiple şi complexe, face agresiunile in familie sa conţină o diferenţă importanta,
care nu reprezintă un motiv legal suficient de grav pentru a apela la politie. Legea suedeza
recunoaşte aceasta realitate, introducând un nou tip de infracţiune, “violarea integrităţii
femeii”. Tocmai din aceste motive este necesara existenta unei legi care sa definească violența
domestică sub multiplele ei aspecte, atât fizice, cat şi psihologice. De aceea, pentru a
completa prevederile codului penal, au fost lansate două proiecte de legi privind violența
domestică, a căror menire era sa cumuleze intr-o singura lege toate reglementările legate de
prevenirea şi combaterea acestui tip de violența.

5.4.2. Legea românească privind violența domestică

Scopul legii este acela de a ocroti victimele violenţei în familie, fără a face
discriminare între acestea, având ca reper Recomandarea nr. 5/2002 a Comitetului de Miniştri
al Consiliului Europei, care "Recomandă statelor membre să adopte o legislaţie de combatere

64
a violenţei ce apare în familie sau în mediul domestic, incluzând printre altele agresiunea
fizică şi mentală, abuzul emoţional şi psihologic între soţi, parteneri stabili sau ocazionali şi
coabitanţi"29.
Legea nr. 217/2003 aduce cu sine o serie de noutăţi de ordin instituţional şi
educaţional, şi anume:
recunoaşterea şi a altor forme de violenţă în afara celei fizice, şi anume: psihologică,
sexuală, economică;
înfiinţarea unui aparat instituţional, Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei, cu
centre judeţene care să elaboreze o strategie de prevenire şi combatere a violenţei în familie;
recunoaşterea asistenţilor familiali, ca o nouă categorie de profesionişti, specializaţi pe
asistenţa victimelor violenţei în familie;
introducerea medierii în scopul rezolvării conflictelor şi evitării recurgerii la instanţele
de judecâtă;
protejarea victimelor de repetarea violenţei, prin îndepărtarea agresorului, până la
rezolvarea crizei.
înfiinţarea de adăposturi publice sau private pentru ocrotirea victimelor.
In urma negocierilor la nivelul membrilor Camerei Deputaţilor şi Senatului, a rezultat
un singur proiect de lege. Legea 217/25 mai 2003 pentru prevenirea şi combaterea violentei
domestice defineşte prin Art. 2, aliniatul1 violența domestică ca fiind “orice acţiune fizică
sau verbala săvârşită cu intenţie de către un membru de familie, împotriva altui membru al
aceleeaşi familii, care provoacă o suferinţa fizică, psihica, sexuală sau un prejudiciu material”.
Prin aceasta lege se pune punct dezbaterilor şi interpretărilor asupra depistării cazurilor de
violența domestică. Aceasta lege a fost gândita ca un răspuns instituţional la problemătica
violentei in familie. Scopul legii este acela de a ocroti victimele violentei in familie, fără a
face discriminare intre acestea, având ca reper recomandarea nr.5/2002 a Comitetului de
Miniştri al Consiliului Europei, care recomanda statelor membre sa adopte o legislaţie de
combatere a violentei din familie sau din mediul domestic, incluzând, printre altele,
agresiunea fizică şi mentala, abuzul emoţional şi psihologic, violul, abuzul sexual intre soţi,
parteneri stabili sau ocazionali şi coabitanti. Moţiunea precizează clar ca nu doar existenta
unei legi este importanta ci şi aplicarea ei: “prin neaplicarea şi încălcarea termenilor legii,
Guvernul încurajează violența in familie”.
“Violența este in mare măsura o problemă de mentalitate, in rezolvarea căreia trebuie
sa fie implicate nu numai instituţiile statului, ci şi societatea civila”, s-a precizat in cadrul
Conferinţei Naţionale de lansare a Raportului Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii asupra

29
http://www.cdep.ro/pls/steno/dezbateri parlamentare

65
Violenţei şi Sănătăţii. Aceasta trebuie sa conştientizeze ca, deoarece cunoaşte cel mai bine
problemele, atunci când exista o situaţie care ne implica pe toţi, trebuie sa acţioneze şi nu sa
aştepte ca o instituţie sa aibă iniţiative legislative. S-au făcut câţiva paşi mărunţi in acest sens,
dar rolul societăţii civile in promovarea legislativa trebuie sa crească”. Reamintim ca Legea
nr. 217/2003 privind prevenirea şi combaterea violentei in familie, reprezintă primul act
legislativ major iniţiat ca urmare a implicării societăţii civile. Aceasta lege permite crearea
atât la nivel naţional, cat şi la nivel local, a instituţiilor menite sa se implice activ in
soluţionarea acestei probleme. In cadrul amintitului program, Ministerul Sănătăţii a dezvoltat
la nivel naţional, cu sprijin internaţional din partea UNFPA şi USAID, centre pilot care au
permis unui număr mare de femei agresate sa solicite şi sa beneficieze de sprijin
Potrivit Legii 217/25 mai 2003, violența în familie reprezintă „orice acţiune fizică sau
verbala săvârşită cu intenţie de către un membru de familie, împotriva altui membru al
aceleaşi familii, care provoacă o suferinţa fizică, psihica, sexuală sau un prejudiciu
material”30.
De prevederile legii beneficiază şi persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare
acelora dintre soţi (concubinii) sau dintre părinţi şi copil, dovedite pe baza anchetei sociale.
Potrivit Inspectoratului General al Politiei Române, orice persoana care consideră ca este
victimă a violentei sau se simte ameninţata trebuie sa ştie ca violența în familie este o
infracţiune prevăzuta şi sancţionata de Codul Penal.
În acelaşi timp, violul comis în familie este pedepsit. Dacă violența fizică s-a produs,
victimă trebuie sa meargă la Serviciul Medico-legal în cel mult 48 de ore de la comiterea
agresiunii, pentru constatarea acesteia şi eliberarea unui certificat medico-legal.. În plus,
trebuie anunţata cea mai apropiată secţie de Politie, în cel mult două luni de la producerea
agresiunii. Pentru ca Politia sa poată apăra de repetarea violentelor, este bine sa fie făcută o
plângere care sa fie înregistrata la secţie.
Dacă numărul de zile de îngrijiri medicale este sub 60 de zile, chiar dacă Politia începe
urmărirea penală, victimă se poate împacă în orice moment cu agresorul, iar împăcarea
înlătura răspunderea penală a autorului. Specialiştii spun însă ca, de regula, după împăcare
violența va deveni şi mai mare. Pentru ca împăcarea sa însemne şi oprirea violentelor,
începând cu data de 25 august, vor fi instruiţi şi îşi vor desfăşura activitatea specialişti în
medierea conflictelor.
Textul legii prevede în mod special implicarea comunităţii locale, în speţă prin
organele reprezentative (primarii, consilii locale) în sprijinirea acţiunilor de combatere şi
prevenţie a violenţei în familie (articolul 7, capitolul I), precum şi specializarea în cadrul
30
http://www.cdep.ro/pls/proiecte. Legea nr.217/25 mai 2003 pentru prevenirea şi combaterea violentei
domestice

66
poliţiei a unei persoane care sa constituie un liant între comunitate şi organismele care combat
fenomenul.
Dacă pericolul de agresare persista, Politia poate îndruma victimele violentei în
familie spre adăpostul cel mai apropiat. In fiecare judeţ vor fi înfiinţate astfel de adăposturi.
Acolo, victimele agresiunii şi copiii acestora, vor beneficia de cazare pe o perioada
determinată, masa, asistenta psihologică, juridica, medicala, şi chiar de asistare în instanţa. În
cursul urmăririi penale sau a judecaţii, instanţa de judecâta, la cererea victimei sau din oficiu,
ori de câte ori exista probe sau indicii temeinice ca un membru de familie a săvârşit un act de
violența cauzator de suferinţe fizice sau psihice asupra unui alt membru poate dispune, în mod
provizoriu, măsura interzicerii agresorului de a reveni în locuinţa familiei.
Poliţiştii au dreptul şi obligaţia sa intervină în orice caz de violența în familie sesizat,
chiar dacă uşa locuinţei în care se aud ţipetele nu este deschisa.
Prin prezenta lege se instituie un organism la nivel naţional denumit “Agenţia
naţională pentru protecţia familiei”, care are atribuţii în elaborarea, implementarea şi aplicarea
unei strategii naţionale în domeniul violenţei în familie. Ea trebuie să finanţeze sau să
cofinanţeze programele specifice în domeniul protecţiei victimelor violenţei în familie,
precum şi în domeniul apărării şi consolidării familiei. Agenţia instruieşte asistenţi familiali în
domeniu, realizează o bază de date eficientă pentru gestionarea eficientă a situaţiilor de criză.
(Articolul 9, Capitolul II).
Agenţia are un organism corespondent local cu atribuţii asemănătoare (având în
vedere problemătica cauzelor violenţei în familie care poate fi diferită la nivel teritorial
(Articolul 8, aliniatul 4, Capitolul II). Se specializează persoane numite asistenţi familiali
(asistenţi sociali) care vor presta o activitate calificată în asistenţa acordată victimelor
violenţei în familie. ( articolele 12, 13, 14,Capitolul III).
Se înfiinţează mai multe "Centre pentru adăpostirea victimelor violenţei în familie" -
adăposturi care sunt unităţi de asistenţă socială care asigură protecţie, găzduire, îngrijire şi
consiliere victimelor violenţei în familie (Articolele 23, 24, 25, Capitolul VI).
Se înfiinţează consilii de familie (asociaţii fără personalitate juridică, formată din
membrii familiei), care au ca scop medierea şi prevenirea situaţiilor conflictule între membrii
familiei (Articolele 20, 21, capitolul V).
In ceea ce priveşte masurile de protejare a victimelor violentei domestice legea
prevede, ca măsura provizorie, îndepărtarea agresorului din locuinţa - instrument de coerciţie
împotriva agresorului la îndemâna poliţiei şi parchetului , pentru scoaterea acestuia din
locuinţa comună cu cea a victimelor (Articolul 26, 27, Capitolul VII).

67
 Se completează dispoziţii procedurale în procesele specifice cu victime ale violenţei în
familie prin: prezenţa asistentului social şi a psihologului la audieri alături de victimă,
nepublicarea şedinţelor de judecâtă, celeritatea procesului penal în situaţii de genul acesta
(articolul 29, Capitolul VIII).

5.5. IMPLICAREA COMUNITAŢII IN REDUCEREA VIOLENŢEI

DOMESTICE

Familia este celula de baza a societăţii, dacă societatea nu-si vindeca celulele, atunci
cine sa o facă? Noi toţi, membrii comunitatii, suntem responsabili ai acestui sistem şi trebuie
sa ne luptam sa oprim violența. Familia este prima sursa de informaţii şi experienţe pentru
copiii şi tinerii care participa la viata socială. Familia poate fi un bun mediator pentru relaţiile
cu instituţiile publice, te poate ajuta şi sprijini.
Platforma pentru Acţiune şi Declaraţia de la Beijing 31 elaborate in urma celei de a
Patra Conferinţe Mondiale a Femeilor ONU din 1995 a identificat violența împotriva femeilor
ca pe o problemă prioritara care trebuie sa stea in atenţia comunitatii necesitând o reacţie cat
mai urgenta.
In Cercetarea Naţionala privind Violența in Familie şi la Locul de Munca(2003) a fost
analizat sprijinul acordat instituţiilor de către actorii sociali 32.Dintre actorii sociali al căror
sprijin a fost evaluat, cea mai mare contribuţie este considerată a veni din partea Politiei, a
Şcolilor şi a Primariilor/Consiliilor Locale. Aceste instituţii sunt considerăte drept principalii
parteneri in acţiunile de prevenire şi combatere a violentei in familie, împreuna cu
organizaţiile neguvernamentale. La polul opus se afla firmele private, cetatenii şi Biserica.
Sunt două instituţii care se plasează cel mai in afara sprijinului oferit de diferiţi actori
sociali: Direcţiile Sanitare Judeţene, care declara sprijin minim din partea cetatenilor, firmele
şi organizaţiile neguvernamentale şi Parchetele, cu sprijin minim din partea instituţiilor
locale( Primarii, Consilii Locale, Scoli şi firme). La polul opus se afla Inspectoratele de
Politie care definesc in cea mai mare măsura sprijinul oferit de aproape toţi actorii sociali
considerăt ca fiind util, important, chiar vital33.
Este de remarcat faptul ca cetatenii nu sunt definiţi ca unul dintre actorii principali in
interacţiunea cu instituţiile. Acest lucru se datorează in mare măsura faptului ca ei nu sunt

31
Mecanismele nationale, planurie de acţiune şi abordarea integrata a egalitatii intre sexe in statele membre ale
Consiliului Europei de la a 4-a Conferinta Mondiala a Femeilor, Beijing 1995
32
Cercetarea Nationala cu privire la Violenta in Familie şi la Locul de Munca
33
Cercetarea Nationala cu privire la Violenta in Familie şi la Locul de Munca

68
percepuţi drept principali beneficiari ai acestor acţiuni de combatere şi prevenire a violentei in
familie şi nu sunt antrenaţi in mod real in acest proces.
Comunitatea poate interveni in procesul de combatere a violentei domestice prin
impunerea de norme şi reguli: sa se pronunţe in cazuri de violența domestică şi sa i se opună,
sa elaboreze linii de acţiune in aceasta direcţie, sa încurajeze participarea tuturor membrilor
comunitatii.
Trebuie încurajata informarea comunitatii prin:
organizarea activitatii de prevenire: conferinţe, benzi video, ateliere
implicarea întregii comunitati, in special bătrânii, persoanele care se bucura de respect
şi autoritate;
producerea de afişe, broşuri, buletine informative, anunţuri in presa, la radio şi TV;
punerea la dispoziţia victimelor a serviciilor specializate: centre de adăpost, centre de
consiliere.

5.5.1. BISERICA

Biserica nu poate trata problemele femeilor ca pe nişte probleme din afara, care nu au
relevanta cu cele bisericeşti. Ca o comunitate construita pe credinţa, Biserica trebuie sa se
alăture eforturilor laice in a analiza ce motivează un bărbat pentru a se manifesta cu violența,
de ce femeile nu pot ieşi din ciclul violentei şi cum Biserica, in calitate de instituţie divino-
umană, poate opri manifestarea ei.
Ca instrument al speranţei impartasite, a grijii pentru ceilalţi, Biserica oferă speranţa şi
alternative pentru ca victimele sa aibă şansa unei vieţi noi, iar agresorilor posibilitatea de a se
cai, de a se transforma şi de a-si cere iertare. Biserica va trebui sa se asigure ca viitoarele
generaţii sa fie adevărate comunitati capabile sa trăiască cuvântul Evangheliei. Bisericile din
întreaga lume pot juca un rol dinamic, esenţial in rezolvarea acestei probleme.
Documentul „ Bisericile spun Nu violentei împotriva femeilor” 34 este rezultatul unei
iniţiative asumate in colaborare de către bisericile membre ale Federaţiei Mondiale a
Bisericilor Luterane, intre 1999-2001. A debutat ca urmare a „Decadei Ecumenice: Bisericile,
solidare cu femeile” 1988-1998, şi a fost pregătit de Secretariatul pentru Femei in Biserica şi
societate a Departamentului pentru Misiune şi Dezvoltare a Federaţiei. Grupuri de femei şi
barbati au fost invitate sa reflecteze in continuare asupra problemei violentei, sa elaboreze
planuri de acţiune pentru a reduce şi a contribui la imbogatirea textului.

34
„ Bisericile spun Nu impotriva violentei la adresa femeilor”, Ghidul crestuinului, Federatia Mondiala a
Bisericii Luterane- Departamentul pentru misiune şi dezvoltare- Femeile in biserica şi in societate, noiembrie
2003.

69
 Federaţia Mondiala a Bisericilor Luterane insoteste bisericile in efortul acestora de
identificarea diverselor forme evidente sau subtile ale violentei. Documentul sugerează
moduri in care femei, barbati, comunitatile credincioase pot conlucra pentru a învinge păcatul
violentei împotriva femeilor, păcat ce poate afecta negativ, persoane, comunitati de oameni şi
chiar imaginea bisericii.
Ca şi comunitatea chemata sa-i elibereze pe toţi cei oprimaţi, Biserica are ca imperativ
major implicarea in eliberarea atât a barbatilor, cat şi a femeilor din cultura violentei şi
ridicarea lor la plinătatea vieţii şi a comuniunii. Rolul profetic al bisericii este de a recrea
echilibrul distrus de violența. Acest lucru cere imens de multa hotărâre, disciplina, şi iniţiative
concertate in vederea dezvoltării constiintei, a reconstruirii individului ca entitate valoroasa,
prin oferte de servicii şi opţiuni alternative pentru victime.

5.5.2. POLIŢIA

Politia este prima autoritate la care apelează victimă in cazul unui episod de violența
domestică. Planul ce vizează intervenţia politiei in cazurile de violența domestică35:
Poliţiştii sosiţi la locul infracţiunii, trebuie sa efectueze o investigaţie prealabila
detaliata şi sa pregătească rapoarte despre toate incidentele de violența in familie. Investigaţia
efectuata de poliţist şi procesul-verbal întocmit de el la locul infracţiunii trebuie sa determine:
locul amplasării şi starea victimei, sa determine prezenta suspectului la locul infracţiunii, sa
determine prezenta semnelor de violența şi tipul infracţiunii comise, sa-i înmâneze victimei
chestionarul despre drepturile victimelor infracţiunilor, este necesar sa înlăture victimă din
câmpul de vedere al suspectului. In investigaţia prealabila, poliţistul trebuie sa efectueze
interogarea separata a victimei şi a suspectului, sa determine numele tuturor martorilor, sa
verifice buletinele de identitate, adresele şi telefoanele tuturor martorilor. Poliţistul trebuie sa
comunice victimei existenta diferitelor organizaţii ce acorda ajutor victimelor violentei
domestice
Asociaţia Lumen Iaşi in parteneriat cu Centrul Social pentru Ocrotirea Femeilor
Victime ale Violentei Domestice, au realizat broşura Stop Violența in Familie destinata cu
precădere lucratorilor de politie implicaţi in instrumentarea cazurilor de violența domestică.
Scopul principal al elaborării şi publicării broşurii Stop Violența in Familie a fost facilitarea
accesului la informaţii legate de caracteristicile violentei domestice pentru lucratorii din
politie, cu precădere cei din politia de proximitate. Broşura conţine informaţii utile

35
www.politiaromana.ro

70
lucratorilor din politie, dar şi altor profesionişti implicaţi in prevenirea şi intervenţia in situaţii
de violența intrafamiliala:
caracteristici generale ale violentei domestice(definiţii, forme de manifestare, tipuri de
violența domestică);
cauzele fenomenului violentei domestice;
consecinţele violentei domestice asupra membrilor familiei;
elemente legislative in baza cărora lucratorii de politie pot interveni in cazuri de
violența intrafamiliala;
instituţii şi organizaţii, resurse care acorda servicii de suport pentru victimele violentei
domestice, sau servicii de prevenire a acestui fenomen;

5.5.3. Autoritatea publică locală

Atribuţiile ce revin consiliilor locale potrivit prevederilor Legii nr.705/2001 privind

sistemul naţional de asistenta socială, tot mai multe probleme revin spre soluţionare
administraţiei publice locale. Intervenţiile administraţiei publice locale, prin serviciile
specializate au ca scop refacerea sau dezvoltarea capacitatilor pentru depasirea unei situaţii de
nevoie socială. Rolul administraţiei locale este de a asigura acordarea asistentei sociale prin
dezvoltarea sau infiintarea de servicii proprii, instituţii de asistenta socială, servicii pilot sau
prin concesionarea de servicii sociale unor furnizori de servicii sociale specializaţi, acreditaţi
in condiţiile legii( unitati de asistenta medico-socială, asociaţii sau fundaţii, culte religioase,
persoane fizice) sau finanţarea asociaţiilor şi fundaţiilor romane cu personalitate juridica care
infiinteaza şi administrează unitati de asistenta socială cu proceduri şi planuri de intervenţie şi
asistenta, monitorizarea, evaluarea costurilor şi eficientei serviciilor sociale acordate, in
conformitate cu actele normative in vigoare.
Serviciile sociale sunt asigurate de către autoritatile administraţiei publice locale şi se
organizează la nivel comunitar, in funcţie de nevoile identificate, de numărul potenţialilor
beneficiari, de complexitatea situaţiilor de dificultate şi de gradul de risc social. Serviciile
sociale pot fi servicii de asistenta socială şi servicii de îngrijire social-medicala. Serviciile de
asistenta socială acorda masuri de urgenta pentru victimele violentei domestice. Serviciile cu
caracter primar au drept scop prevenirea sau limitarea unor situaţii de dificultate ori
vulnerabilitate, care pot duce la marginalizare sau excluziune socială. Aceste servicii acorda
masuri de urgenta şi victimelor violentei domestice.

71
 Serviciile specializate au drept scop menţinerea, refacerea sau dezvoltarea
capacitatilor individuale pentru depasirea unei situaţii de nevoie socială. Asistenta socială a
femeilor victime ale violentei domestice poate fi realizata in cadrul diferitelor instituţii sociale
de asistenta şi protecţie a femeilor victime ale violentei domestice. Centrul de Asistenta şi
Protecţie a femeilor victime ale violentei domestice se conduce după următoarele principii 36:
respectarea drepturilor persoanei
apărarea dreptului femeii de a fi sănătoasa fizic şi psihic
apărarea dreptului femeii de a nu fi obiect al maltratării domestice
asigurarea egalităţii dintre sexe;
respectarea demnităţii persoanei;
confidentialitatea;
respectarea dreptului de decizie al femeii victimă;
tratarea individuala;
atitudine egala şi stima faţă de toate femeile care necesită ajutor, indiferent de varsta,
apartenenta etnica sau religioasa;
atitudine nonacuzatoare faţă de femeia victimă a violentei: intelegere, stima, sustinere.
Obiectivul major al consilierii in centrele de asistenta şi protectie a femeilor
victimizate consta in oferirea unui suport emotional şi ajutor de prima urgenta victimei.
Pentru acesta, consilierul este necesar sa poata: sa asculte, sa demonstreze intelegere, sa
determine nevoile femeii victimă, sa demonstreze atitudine pozitiva faţă de client, sa
lamureasca cat mai clar alternativele.

VI. STUDII DE CAZ

Pentru a realiza obiectivele mi-am propus sa utilizez cercetarea prin metode de tip
calitativ: observăţia şi studiul de caz. Informaţiile culese au fost sintetizate şi centralizate sub
forma fişelor de observăţie individuala.
Studiul de caz „este o tehnica speciala a culegerii, a punerii in forma şi a prelucrării
informaţiilor care încearcă sa arate caracterul evolutiv şi complex al fenomenelor, referitor la
un sistem social cuprinzând propriile sale dinamici.” Aceasta metoda constă in „a raporta o
situaţie reală, luată in contextul său, şi o analiză pentru a vedea cum se manifestă şi mai ales
cum evaluează fenomenul care îl interesează pe cercetător”.Unul din avantajele studiului de
caz este că furnizează o situaţie în care putem observă jocul unui număr mare de factori care
interacţionează, permiţând astfel să fie recunoscute complexitatea şi bogăţia situaţiei sociale.

36
http://www.usm.md/crras/crras/ManualePDF/AspecteAS.pdf

72
 Septimiu Chelcea arata ca studiul de caz se particularizeaza in cadrul cercetarii
sociologice prin faptul ca „este inteles ca un sistem integrat , abordat holistic, cercetarea
interesandu- se mai mult cum decât de ce fenomenul studiat se prezinta intr- un anumit mod ,
cazul fiind un fenomen contemporan in contextul social real”

6.1. Analiza documentelor

Documentele au fost deseori definite drept “urme” ale faptelor sociale, pentru că
studiindu-le se pot reconstitui respectivele evenimente. În această cercetare, metoda analizei
de documente a fost folosită ca o modalitate de verificare a informatiilor dar şi a încrederii în
autenticitatea şi veridicitatea faptelor consemnate în respectivele documente.

6.2. CAZUL 1

Datele personale ale victimei:

Data naşterii: 15.10.1962
Educaţia: absolventă a unui liceu teoretic
Ocupaţia: casnică
Familia de provenienţă: tatăl necunoscut, iar mama alcoolică
Probleme de sănătate: nu a avut probleme de sănătate grave, nu a fost internată într-un
spital de boli mentale şi nici nu a urmat vreun tratament în acest sens

Date personale ale agresorului

Data naşterii: 5.07.1959
Educaţia: absolvent al unei şcoli profesionale
Ocupaţia: mecanic auto
Venit: salariul de 5 milioane lei; bani folosiţi pentru cheltuielile casnice, băutură,
medicamente
Familia de provenienţă: este primul copil dintre trei fraţi, părinţii l-au ajutat foarte
mult în primii ani de căsnicie, ajutându-i pe cei doi să -şi construiască o casă
Probleme de sănătate: nu suferă de nici o boala fizică în schimb a fost internat în
cadrul unui spital de boli mentale de două ori şi odată pentru problemele pe care le avea cu
alcoolul

73
 Probleme de comportament: comportamente antisociale asociate cu consumul de
alcool; dosar penal pentru vătămare corporala şi distrugere de bunuri în cadrul familiei
A.I. s-a căsătorit cu A.F. în anul 1982, căsătorie din care au rezultat doi copii: A.S.
(10.11.1983) şi A.C. (16.08.1987). Relaţia de cuplu a fost cât se poate de bună în primii cinci
ani de căsnicie.
Abuzul
Problemele au apărut când soţul a început să consume băuturi alcoolice; certurile
apăreau din diferite motive, îşi acuza şotia de infidelitate, că se sustrage de la îndatoririle
casnice şi că nu se mai ocupă de educaţia şi îngrijirea copilului. În momentul întocmirii
dosarului A.I. era casnică, neavând nici un venit propriu, prin urmare singurul susţinător al
familiei din punct de vedere material era soţul.
Motivul pentru care A.I. vine la centru este acela de a cere ajutor pentru abuzul la care
este supusă în familie din partea soţului atât ea cât şi copii. Victimă povesteşte cum
problemele au început odată cu consumul de alcool şi abuzul, fizic şi psihic, era îndreptat
asupra ei, la început, după care sotul a început să-şi bată şi copii. Actele violente din familie
au început să fie din ce în ce mai dese şi mai grave fapt pentru care ea vine la centru pentru a
cere ajutor.
Ancheta preliminară arată faptul că A.I a fost abuzată fizic în mod repetat fapt dovedit
şi de un certificat medico-legal. Din punct de vedere psihic ea nu prezintă probleme grave,
spre deosebire de copilul mai mic care prezintă probleme grave de comunicare, este speriat şi
irascibil. Soţia este hotărâtă să-și părăsească soţul pentru binele ei şi al copiilor dar nu are
unde să meargă pentru a cere ajutor.
Relaţia conjugală este destul de tensionată, cu multe episoade conflictuale. Soţia îşi
doreşte divorţul, la fel şi fiica cea mare. Agresivitatea soţului a fost probată şi printr-o
plângere penală la secţia de poliţie.
Locuinţa este proprietate privată a soţilor dobândită în timpul căsătoriei. Este o casă la
curte cu trei camere, hol, bucătărie şi baie. Soţia este ajutată de fiica cea mare, A.S., angajată
ca vânzătoare la un magazin.
Ca măsură de urgenţă A.I. şi cei doi copii au fost cazaţi în unul din apartamentele
sociale de care dispune fundaţia. Au ocupat această locuinţă socială pe o perioada de trei luni,
timp în care au început şi demersurile pentru întocmirea divorţului; în acea perioadă era
convinsă că îşi doreşte divorţul. A fost introdusă şi într-un program de consiliere la care a
participat şi soţul. Şedinţele de terapie au dat un rezultat real: soţul a început un program de
dezalcoolizare, a început să comunice atât cu soţia cât şi cu copii. În urma şedinţelor de
consiliere soţii hotărăsc că mai există o şansă pentru familia lor şi A.I. părăseşte locuinţa

74
socială împreuna cu cei doi copii pentru a mai da o şansa căsniciei. Ea renunţă la divorţ şi se
întoarce acasă cu soţul şi cu copiii. Timp de patru luni soţul nu a mai consumat băuturi
alcoolice şi lucrurile păreau a se fi îndreptat. După cele patru luni A.I. revine la FOC pentru a
cere iar ajutor; soţul începe din nou să bea, au reînceput şi certurile însoţite şi de abuz fizic.
Susţinută de fiica cea mare, A.I. se hotărăşte să divorţeze, se mută în gazdă la o vecină,
împreună cu copiii. În cele din urmă divorţul a avut loc, ea locuieşte cu copiii la vecină.
În analiza violenţei domestice acest caz este important prin prisma faptului că arata
clar încercările victimelor de a le mai da o şansă soţilor abuzatori, precum şi etapele ciclului
violenţei.

6.3. CAZUL 2

Date personale ale victimei.

Data naşterii:12.07.1965
Educaţia: absolventa de liceu
Ocupaţie: croitoreasa, în prezent şomeră
Venit :ajutorul de şomaj
Date personale ale abuzatorului.
Data naşterii:16.02.1958
Educaţia :absolvent de liceu.
Ocupaţie: electronist
Venit: salariul 4,5 mil
Antecedente penale: nu are
Antecedente medicale: două internări în spitalul de boli mentale, cu trimitere la
psihiatrie pentru investigaţii (dezalcoolizare)
C.L. se căsătoreşte în anul 1983 cu C.R. cu care se mută în locuinţa acestuia, locuinţa
ce a devenit locuinţă conjugală. La data de 11.05.1985 se naşte C.M, singura fetiţa a familiei
C. Toţi trei au locuit în imobilul cu două camere, proprietate personală a lui C.R.
In data de 13.10.2002 C.L. vine la Centrul FOC pentru a depune o cerere de ajutor,
motivând multiplele acte de violenţă la care era supusă atât ea cat şi fiica ei din partea soţului.
Abuzul:

75
 În cadrul acestei familii au fost întâlnite patru din formele violenţei domestice (fizic,
emoţional, economic şi social). Primele forme de abuz au apărut la 6 ani după căsătorie când
soţul a început să consume băuturi alcoolice. Abuzul a început cu formele economice şi
verbale, motivând că soţia nu ştie cum să administreze banii familiei. Soţul nu o mai lăsa sa
părăsească locuinţa .O dată cu violenţa socială apare şi cea economică concretizată prin faptul
că soţia nu mai avea acces la veniturile familiei, acestea fiind cheltuite de către soţ, în mare
parte pe băuturi alcoolice. O dată cu consumul de alcool apar şi primele forme ale violenţei
fizice. Ea povesteşte cum totul a început cu o palmă continuând cu adevărate bătăi şi cu
lovituri cu obiecte dure. În urma unui asemenea incident soţia este internată pentru trei zile în
spital. Certificatul medico-legal arată că femeia a fost supusă unor acte de violenţă fizică
(loviri) din partea soţului, dar şi lovirea cu obiecte dure. Nemaiputând suporta acest tratament
în sânul familiei ea vine la centru pentru a cere ajutor, dorindu-şi divorţul.
Prima măsura luată în cazul C.L a fost aceea de a le caza (mamă şi fiică) într-una din
locuinţele sociale de care dispune centrul. Femeia a fost introdusă într-un program de
consiliere prezentând următoarele simptome: labilitate emoţională, dependenţa faţă de soţ,
insomnii. In urma terapiei se recomandă rămânerea în locuinţa socială a centrului, atât a
mamei cât şi a fetiţei, mama conştientizând riscul la care era supus copilul. După trei luni de
terapie pentru ambii soţi, soţia se hotărăşte să mai dea o şansă căsniciei şi se întoarce
împreună cu copilul în locuinţa conjugală., sunt retrase actele pentru divorţ.
Terapia atât în cazul soţului cât şi a soţiei părea că a dat clare rezultate pozitive, numai
că la şase săptămâni după ce C.L s-a întors la soţul acesteia la centru vine o înştiinţare din
partea poliţiei din care reieşea faptul că C.L a fost ucisă de către soţul acesteia C.R.
Acest caz este relevant prin prisma faptului că soluţiile la care se ajunge în urma
terapiei şi consilierii nu sunt cele mai bune şi că, de cele mai multe ori etapele ciclului
violenţei reapar la o scurtă perioadă de timp. Intr-un asemenea caz ar trebui căutate
adevăratele cauze ale problemelor şi să se încerce o soluţionare a acestora nu doar o
ameliorare a lor.

76
 BIBLIOGRAFIE

1. Abraham, Pavel, Crăciun, Adriana, “Legislaţie în asistenţa socială”, Vol.I

(reglementări internaţionale), Vol.II (reglementări interne), Ed. Naţional, Bucureşti, 2000
2. Adler, Alfred, “Cunoaşterea omului”, ed. IRI, Bucureşti, 1996
3. Chelcea, Septimiu, “Metodologia cercetării sociologice - metode cantitative şi
calitative”, Ed. Economică, Bucureşti, 2004
4. Eliade, Mircea, “Yoga, nemurire şi libertate”, Bucureşti, ed. Humanitas, 1993
5. Eremi M., Mihăilescu, I., Popa, N., “Sociologia juridică”, Ed. Universitară,
Bucureşti, 1997
6. Ferreol, Gilles şi Neculau, Adrian (coord), “Violenţa - aspecte psihosociale”, Ed.
Polirom, Iaşi, 2003
7. Foucault, Michel, “Istoria sexualităţii”, Ed. De Vest, Timişoara, 1995

77
 8. Larouss, „Dicţionar de psihiatrie şi psihologie clinică”, 1998
9. Mitrofan, Iolanda, Mitrofan, Nicolae, “Elemente de psihologie a cuplului”, Casa de
editură şi presă “Şansa” SRL, Bucureşti, 1996
10. Mitrofan, Nicolae, “Incursiune în psihologia şi psihosexologia familiei”, Ed,
Şansa, Bucureşti, 1998
11. Mitrofan, Iolanda, “Familia de la A la… Z”, Ed. Universitară, Bucureşti, 1996
12. Mitrofan, Iolanda, Ciupercă, Cristian, “Psihologia şi terapia cuplului”, Edit. Press
Mihaela SRL , Bucureşti, 1998
13. Mucchielli, Alex, (coord), “Dicţionar al metodelor calitative în ştiinţele umane şi
sociale”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002
14. Muntean, A., Popescu, M., Popa, S., “Victimele violenţei domestice: copiii şi
femeile” Ed. Eurostampa, Timişoara, 2000
15. Pop, Luana Miruna (coord), „Dicţionar de politici sociale”, Ed.Expert, Bucureşti,
2002
16. Rădulescu, Sorin, “Sociologia violenţei (intra)familiale – victime şi agresori în
familie”, ed. LuminaLex, Bucureşti, 2001
17. Şchiopu, Ursula (coord), “Dicţionar de psihologie”, ed. Babel, Bucureşti, 1997
18. Stupu, Bianca, “Violenţa în familie: coşmarul ca mod de viaţă”, Ed. Coreus Grup,
Constanţa, 2004
19. Zamfir, Catălin, Vlăsceanu, Lazăr, “Dicţionar de sociologie”, ed. Babel, Bucureşti,
1998
20. Zamfir Elena, (coord)., “Strategii antisărăcie şi dezvoltare comunitară”, cap 10
Pavel Abraham, “Starea şi dinamica infracţiunilor de înalta violenţă în România”, ed Expert,
Bucureşti, 2000
21. Centrul Parteneriat pentru Egalitate: Cercetarea Naţională privind Violenţa în
Familie şi la Locul de Muncă - România, 2003
22. Conferinţă Internaţională ONU a femeilor: "Acţionăm în spiritul egalităţii, al
dezvoltării şi al păcii" 1995
23. Studiul privind Violenţa Domestică pe baza analizei Centrului Pilot de Asistenţă şi
Protecţie a Victimelor Violenţei Domestice – M.M.P.S., Direcţia Generală de coordonare a
Strategiilor privind Drepturile Femeii 1998
24. Codul penal al României Publicat în Buletinul Oficial nr. 79-79 bis din 21
iunie1968
Republicat în Buletinul Oficial nr. 55-56 din 23 aprilie 1973*
Republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997

78
 25. Legea nr.197 din 13 noiembrie 2000 pentru modificarea şi completarea unor
dispoziţii din Codul Penal.
Textul actual publicat în M. Of. Nr. 568 - 15 noiembrie 2000.
26. Legea nr.217/25 mai 2003 pentru prevenirea şi combaterea violentei domestice
27.http://www.crisana.ro/stiri/arhiva.php/ziua/16/luna/4/anul/2005/tipstire/ Flagrant
28. http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.frame
29. http://www.politiaromana.ro/violența_in_familie.htm

79