CURS 8

CLASA CESTOIDEA

Cestodele sunt helminţi cu corpul format din mai multe segmente (proglote) dispuse
cap la cap. Prezintă ea organe de fixare ventuze şi, uneori, una sau mai multe coroane de
cârlige. Corpul este plin cu ţesut lax parenchimatos. Nu au cavitate generală şi nici tub
digestiv; hrănirea se face prin osmoză pe toată suprafaţa corpului. Sunt organisme
hermafrodite.
La periferie există o cuticulă anhistă cu numeroase perforaţii fine prin care pătrunde
hrana. Subcuticula este alcătuită din celule fusiforme alăturate, aderente intim de cuticulă.
Stratul muscular este alcătuit din trei categorii de fibre: dorsoventrale, longitudinale şi
circulare (transversale). În parenchim se găseşte aparatul reproducător.
Corpul unui cestod este format din trei regiuni : scolexul (capul) pe care sunt organele
de fixare reprezentate de ventuze şi cârlige (croşete chitinoase), gâtul (colul), porţiunea
imediat următoare scolexului, care are capacitatea de a genera segmentele (proglotele) şi
strobila formată din totalitatea proglotelor. Pe măsură ce gâtul formează noi proglote, cele
formate anterior se îndepărtează de gât, respectiv de scolex, astfel încât proglotele situate spre
porţiunea distală a strobilei sunt cele mai bătrâne. În lungul strobilei se disting trei grupe de
segmente: segmentele tinere, situate în imediata vecinătate a gâtului, care nu au o structură
bine diferenţiată, segmentele adulte în care aparatul reproducător este deplin format şi
segmentele bătrâne, în care toate organele reproducătoare s-au atrofiat, exceptând uterul.
Structura generală a unui proglot matur este următoarea (fig. 53): aparatul
reproducător femel este alcătuit din două glande germigene (ovare) de la care pornesc două
oviducte prin care trec ovulele într-o zonă numită „răspântie” genitală. Tot la acest nivel se
deschide canalul ce vine de la glanda vitelogenă (viteloductul) prin care ajunge aici substanţa
vitelină necesară dezvoltării ulterioare a oului. Tot din aparatul reproducător femel face parte
şi canalul vaginal, care are unul din orificii la nivelul răspântiei genitale, iar al doilea orificiu
comunică cu exteriorul proglotului prin papila genitală. Aceasta este o formaţiune
musculoasă situată pe muchia proglotului sau pe faţa ventrală. Prin canalul vaginal pătrund în
răspântia genitală spermatozoizii care vor fecunda ovulele, şi celula-ou astfel formată,
înconjurată de substanţa vitelină, va pătrunde în canalul uterin.
Aparatul reproducător mascul este reprezentat de un număr variabil de foliculi
testiculari (până la câteva sute de foliculi), de la care, prin canalele eferente, se elimină

1
spermatozoizii ce pătrund într-un canal comun (canalul deferent) care se deschide în papila
genitală alături de orificiul canalului vaginal. Cestodele prezentând un hermafroditism
proterandric (dezvoltarea aparatului reproducător mascul se face înaintea dezvoltării
aparatului reproducător femel), fecundarea nu se face în cadrul aceluiaşi proglot.
Pe măsură ce proglotele îmbătrânesc, toate elementele aparatului reproducător se
atrofiază, rămânând numai uterul. Acesta este foarte dezvoltat, ocupând toată masa
proglotului care devine un veritabil sac cu ouă. Forma proglotului bătrân şi a uterului este
caracteristică pentru fiecare cestod, permiţând diagnosticarea parazitului după această
porţiune a corpului. La unele cestode uterul nu prezintă un orificiu de eliminare a ouălor, deci
este un uter închis „în deget de mănuşă”, în care se acumulează ouăle pe măsura formării lor.
În aceste condiţii, proglotele situate în partea terminală a strobilei prezintă dimensiuni mult
mai mari decât proglotele tinere. La alte cestoide uterul prezintă un orificiu de eliminare a
ouălor numit tocostom. În această situaţie, ouăle se elimină pe măsură ce se formează şi
proglotele nu-şi măresc foarte mult volumul.
Dispoziţia papilei genitale este un criteriu de clasificare pe familii al cestodelor.
Familiile de cestode care prezintă interes pentru patologia umană sunt : familia Taeniidae,
familia Hymenolepididae, familia Dilepididae, familia Diphyllobothriidae.

FAMILIA TAENIIDAE

Cuprinde cestode care au papila genitală situată pe marginea proglotelor, alternând

neregulat. Reprezentanţii acestei familii se dezvoltă în organismul uman fie sub formă
larvară, fie sub formă adultă, omul putând fi astfel fie gazdă intermediară, fie gazdă
definitivă. În cadrul acestei familii există trei genuri care interesează patologia umană:
Taenia, Multiceps şi Echinococcus. Criteriul de diferenţiere în genuri este aspectul formei
larvare. Toate se prezintă în stadiul larvar sub formă de veziculă cu lichid: genul Taenia are ca
formă larvară o veziculă monochistică, mono-cefalică (o veziculă cu un singur scolex); genul
Multiceps are ca larvă o veziculă cu mai mulţi scolecşi (monochistică, policefalică); genul
Echinococcus are larva polichistică, policefalică (mai multe vezicule şi mai mulţi scolecşi).
Din genul Taenia fac parte: T. solium şi T. saginata, care se dezvoltă în intestinul omului.

GENUL TAENIA

2
 Taenia solium. Morfologie : este un parazit care, în faza adultă, are o lungime de 4-6
m, un scolex cu 4 ventuze şi un rostru cu o coroană dublă de cârlige (fig. 54). Cuticula este
subţire, de culoare albă; prin transparenţa sa se poate observa structura internă (fig. 55).
Proglotul bătrân de T. solium are o formă dreptunghiulară, 1-1,5 cm lungime, de circa 3 ori
mai lung decât lat (fig. 56).
Răspândire geografică: T. solium este răspândită pe teritoriile în care populaţia
consumă carne de porc.
Biologie, ciclu evolutiv. Tenia nu depune ouăle, uterul neprezentând comunicare cu
exteriorul, astfel încât la analizele coproparazitare la un purtător de tenie nu vom găsi ouă
izolate.
La Taenia solium proglotele bătrâne, caracteristice, sunt eliminate pasiv, mai multe la
un loc, odată cu scaunul. Ajunse pe sol, proglotele pline cu ouă, pentru a evolua, trebuie să fie
ingerate de o gazdă intermediară reprezentată de porc, în stomacul căreia sunt digerate şi
ouăle sunt puse în libertate. Oul de tenie conţine un embriofor cu un embrion hexacant.
Acesta, eliberat din învelişul embrioforului sub acţiunea sucului gastric, străbate peretele
intestinal şi, cu ajutorul cârligelor sale, trece în circulaţie şi ajunge la nivelul musculaturii.
Aici embrionul se veziculează, peretele veziculei se invaginează şi dă naştere unui mugure ce
se va transforma într-un scolex de tenie. Această formaţiune veziculară - cisticercul -
reprezintă forma larvară a teniei, numită Cisticercus cellulosae. Cisticercul are o dimensiune
de 1-1,5 cm şi reprezintă o singură veziculă cu un singur scolex. Ţesutul din jurul
cisticercului se modifică şi organismul formează o membrană de izolare în jurul lui. Porcul
ingerând un număr mare de proglote se infectează cu numeroase ouă, astfel încât, în
musculatura sa se dezvoltă un număr foarte mare de cisticerci. Se localizează, cu predilecţie,
în musculatura intercostală şi sublinguală, iar când numărul lor este mare se pot dezvolta în
toată masa musculară, în miocard şi în creier. Omul consumă carnea de porc infectată cu
cisticerci şi aceştia eliberaţi în intestin îşi evaginează scolexul, iar vezicula cisticercului se
resoarbe. Scolexul se fixează de mucoasa intestinală şi gâtul începe să genereze proglotele,
încât, după 2 luni şi jumătate, până la 3 luni, se organizează o nouă tenie adultă.
Taenia saginata. Morfologie. În stare adultă este tot un parazit în intestinul subţire al
omului. Atinge o lungime de 6-8-10 m, cu cuticula de culoare uşor gălbuie şi musculatura
bine reprezentată. Scolexul are 4 ventuze, nu prezintă rostru, nici cârlige, de unde şi
denumirea de T. inaermis. Proglotele bătrâne, viguroase, cu musculatura puternică, sunt
dreptunghiulare, au până la 2,3-3 cm lungime şi sunt de 5 ori mai lungi decât late. Uterul plin
cu ouă embrionate prezintă 18-24 ramificaţii de o parte şi de alta a liniei mediane.

3
Ramificaţiile secundare sunt dichotomice (fig. 57).
Răspândire geografică. Parazitul este răspândit în toate zonele globului unde se
consumă carne de vită, mai ales în ţările în care se consumă carne tocată nepreparată termic
(în apusul Europei).
Biologie, ciclu evolutiv. Datorită musculaturii puternice, proglotul bătrân forţează
sfincterul anal, eliminându-se şi izolat, câte un singur proglot, între scaune. Proglotele
eliminate, pline cu ouă, pot astfel fi răspândite pe sol.
Gazda intermediară este reprezentată de bovide. Acestea se infectează mai puţin
masiv decât porcul. Evoluţia se realizează la fel ca la T. solium. Cisticercii Taeniei saginata
(Cisticercus bovis) sunt mai mici, de circa 0,9 cm diametru şi mai puţin numeroşi, ceea ce
explică cazurile mai frecvente de parazitism, deoarece pot scăpa mai uşor controlului
veterinar din abatoare.
Patogenia Taeniei solium şi T. saginata. În intestinul omului se dezvoltă de obicei un
singur exemplar de tenie, dar sunt destul de frecvente cazurile în care s-au întâlnit două, până
la zece exemplare. Parazitul acţionează asupra gazdei prin iritaţia mecanică a peretelui in-
testinal. Suprafaţa mare a teniei, precum şi ritmul rapid de creştere (creşte 7-8 cm pe zi)
necesită o cantitate mare de hrană pe care parazitul şi-o procură din chilul intenstinal. În felul
acesta, organismul gazdă este spoliat de o parte din hrana ingerată şi digerată. Produsele
metabolice eliberate în intestin sunt toxine, alergene, care acţionează în mod nefavorabil
asupra gazdei. La un purtător de tenie se poate observa o modificare de apetit, cel mai des se
remarcă o poftă de mâncare crescută (bulimie), meteorism abdominal, cefalee, stare de
oboseală etc.
Diagnosticul pozitiv se pune pe baza proglotelor pe care bolnavul le elimină cu
scaunul sau între scaune.
Tratamentul actual al teniazei se face cu: mepacrin administrat pe sondă duodenală,
niclosamid sau seminţe de dovleac.
Epidemiologie. Evoluţia T. solium şi a T. saginata făcându-se prin gazde intermediare
(porcine şi, respectiv, bovidee), răspândirea parazitului la om este legată de răspândirea
gazdei intermediare şi de obiceiurile culinare ale populaţiei. Rezervorul de parazit este
reprezentat de purtătorul de tenie care elimină zilnic proglote pline cu ouă. În fiecare proglot
se găsesc circa 130000 de ouă. Infectarea gazdelor intermediare este posibilă mai ales atunci
când defecarea nu se face în locuri special amenajate şi, deci, proglotele de tenie şi ouăle
acesteia pot fi răspândite pe sol. În soluţii de formol 10%, embrioforii sunt devitalizaţi în 10-
12 zile. La temperaturi ridicate de 70-80 °C sunt devitalizaţi în câteva minute. Ouăle viabile

4
ingerate de către gazda intermediară dau naştere cisticercului infectant, în 2-3 luni.
Cisticercii aflaţi în musculatură sunt distruşi la 75-80 CC, în 15-20 minute, iar la -10°
în 10 zile. Ingerarea cisticercilor viabili se face odată cu consumarea cărnii insuficient
preparată termic. Obiceiul unor persoane de a consuma tocătură crudă sau carne
semipreparată (friptură „în sânge”) favorizează ingerarea de cisticerci viabili, care se
transformă în adulţi după 75 zile.
Profilaxie. Prevenirea îmbolnăvirii omului de teniază priveşte două aspecte: în primul
rând evitarea răspândirii ouălor în mediul înconjurător şi în al doilea rând evitarea ingerării de
carne parazitată cu cisticerci. Primul obiectiv se realizează prin împiedicarea defecării la
întâmplare pe sol sau în latrine neigienice şi prin inactivarea teniei eliminate după tratament.
Al doilea obiectiv se realizează prin controlul cărnii la abatoare şi sterilizarea cărnii
parazitate. Trebuie controlată de către agentul veterinar al comunei şi carnea porcilor tăiaţi în
gospodăriile populaţiei. De asemenea, se recomandă consumarea cărnii după o preparare
termică corectă.
Cisticercoza umană. Este o complicaţie gravă a teniazei produsă de T. solium.
Infecţia se poate realiza : a) prin ingerarea de ouă de tenie odată cu legumele sau fructele
care au fost poluate cu materii fecale diseminate de apa ploilor; b) prin autoinfectare, care se
întâmplă la un purtător de tenie. Autoinfectarea se poate realiza pe cale exogenă sau
endogenă. În cazul în care un purtător de tenie nu păstrează normele de igienă individuală,
poate vehicula, cu mâinile murdare, embrioforii direct la gură sau pe diferite alimente.
Aceasta este autoinfectarea exogenă. În cazul unor tulburări digestive însoţite de vărsături,
proglotele de tenie pot fi regurgitate din intestin în stomac. Aici ele sunt digerate şi pun în
libertate ouăle (fig. 58). Aceasta este autoinfectarea endogenă. Embrionii hexacanţi eliberaţi
din ou trec în circulaţie şi se localizează în musculatură, subcutanat, dar mai ales au o
predilecţie deosebită pentru ochi şi creier.
Cisticercoza umană devine astfel cu mult mai gravă decât teniaza. Cisticercul îmbracă
aspecte diferite (fig. 59), după organul pe care îl parazitează. Astfel, în musculatură, el are o
formă alungită, fusiformă; în ochi presiunea fiind egală din toate părţile, el ia o formă sferică,
în timp ce în creier, în localizarea sa subarahnoidiană, el se ramifică, de unde şi denumirea de
Cisticercus racemosus. Tulburările pe care le produce sunt în raport cu localizarea.
Profilaxia. Prevenirea cisticercozei umane se poate realiza tratând în mod corect
purtătorul de T. solium şi inactivând imediat parazitul. De asemenea, personalul care
manipulează acest parazit (în laboratoare sau în spitale) trebuie să ia toate măsurile pentru a
preveni răspândirea ouălor în mediul înconjurător.

5
 GENUL MULTICEPS

Din acest gen fac parte cestodele care au forma larvară alcătuită dintr-o singură
veziculă (rezultată, deci, dintr-un singur embrion), dar prezintă mai mulţi scolecşi. Larva este
o veziculă monochistică policefalică şi poartă numele de cenur. Două specii interesează
patologia umană : Multiceps multiceps şi M. serialis.
Multiceps multiceps. Parazitul adult, care se găseşte în intestinul câinelui, are 40-50
cm lungime. Scolexul, piriform, prezintă un rostru cu două rânduri de cârlige.
Evoluţia parazitului are loc în gazda intermediară reprezentată de ovide. Larva se
dezvoltă în encefalul oii, determinând tulburările corespunzătoare zonei în care s-a localizat.
Dacă creierul parazitat este mâncat de câine, fiecare scolex va putea da naştere unui parazit
adult. În mod accidental, omul poate ingera ouăle cestodului şi cenurul se va dezvolta în
creier, determinând o simptomatologie corespunzătoare centrilor nervoşi afectaţi
(asemănătoare cu o formaţiune tumorală). Boala se numeşte cenunoză cerebrală. Tratamentul
este chirurgical.
Multiceps serialis. Parazitul adult se dezvoltă în intestinul câinelui; se poate întâlni şi
la lup sau vulpe. Are 45-70 cm lungime, iar scolexul prezintă 2 rânduri de cârlige.
Gazda intermediară este reprezentată de iepure la care se dezvoltă stadiul larvar -
cenurul serial - subcutanat sau subaponevrotic. Este o veziculă monochistică policefalică, cu
diametrul de 5-6 cm, având uneori ramificaţii laterale. Scolecşii sunt dispuşi în serii liniare.
În mod accidental cenurul serial se poate dezvolta şi la om, cu aceleaşi loc, lizări ca şi la
iepure.
Prevenirea răspândirii acestor doi paraziţi (M. multiceps şi M. serialis) se poate realiza
prin tratarea corectă a câinilor parazitaţi şi inactivarea cestodelor eliminate, ca şi prin evitarea
hrănirii câinilor cu organe prevenite de la animale parazitate cu cenuri.

GENUL ECHINOCOCCUS

Din genul Echinococcus fac parte teniidele care au o larvă polichistică policefalică.
Echinococcus granulosus (Taenia echinococcus). Morfologie. Este un cestod mic,
de 4-6 mm. Corpul său prezintă un scolex cu 4 ventuze şi o coroană dublă de cârlige, gâtul şi
strobila formată numai din 3 proglote: unul tânăr, al doilea adult, cu organizarea aparatului
reproducător completă şi un al treilea, proglotul bătrân. Acesta conţine uterul cu 400-800 ouă

6
embrionate (fig. 60). T. echinococcus trăieşte ca adult în intestin la câine, pisică, vulpe, deci
la carnivore. Forma sa larvară, cunoscută sub numele de hidatidă (sau chist hidatic), se
dezvoltă la ovine, bovine, porcine, animale ce reprezintă gazde intermediare normale ale
acestui cestod. Accidental, hidatida se poate dezvolta şi în organismul uman, cu diferite
localizări; cea mai frecventă este hepatică şi pulmonară, dar poate fi întâlnită în toate
ţesuturile.
Răspândire geografică. Parazitul are o largă răspândire pe suprafaţa globului, mai ales
în zonele cu numeroase crescătorii de ovine şi bovine, cu câini numeroşi care se găsesc în
preajma acestor animale.
Biologie, ciclu evolutiv. Ouăle ingerate de gazdele intermediare sau de om eliberează
embrionul hexacant în lumenul intestinal. Embrionul străbate cu ajutorul cârligelor peretele
intestinal şi, prin circulaţie, ajunge la nivelul diferitelor organe în care apoi se veziculizează,
formează o cavitate şi, într-un interval de timp destul de mare (1-3 ani), se transformă în larvă
ce poate atinge mărimea unui cap de făt. Această formă larvară - hidatida - are următoarea
structură: la exterior se află o cuticulă anhistă, de culoarea albuşului de ou coagulat, alcătuită
din numeroase foiţe lamelare suprapuse unele peste altele. Membrana cuticulară, de circa 1
mm grosime, este foarte elastică : atunci când este tăiată, marginile ei se răsucesc în cornet.
Este impermeabilă pentru moleculele mari, dar este permeabilă pentru cristaloizi şi
moleculele mici de proteine şi lipide. În interior cuticula este căptuşită de o membrană
formată dintr-o masă sinciţială foarte bogată în glicogen (membrana proligeră), capabilă să
dea naştere, prin proliferare, la numeroase vezicule (vezicule proligere). Membrana proligeră
are circa 25 microni grosime (fig. 61). Veziculele proligere au dimensiuni mici, de 500-1000
de microni şi sunt prinse de membrana proligeră printr-un pedicul fin care se poate rupe uşor
şi astfel se desprind de peretele chistic.
În interiorul hidatidei există un lichid comparat cu apa de izvor („apă de stâncă” sau
lichid hidatic). Acest lichid conţine săruri minerale, glucide, substanţe proteice şi o
toxalbumină puternică. Lichidul hidatic reprezintă un mediu favorabil pentru bacterii care,
prin suprainfectare, transformă chistul într-un proces supurativ. Până la formarea scolecşilor
în interiorul veziculelor proligere, hidatida este un chist acefal, deci nefertil şi neinfectant
pentru gazda definitivă. Atât membrana cuticulară, cât şi lichidul hidatic sunt elaborate de
membrana proligeră.
În interiorul veziculelor proligere se organizează viitorii scolecşi (protoscolecşii), în
număr variabil, de circa 30-40 (fig. 62). În acest stadiu de organizare hidatida devine fertilă,
deci infectantă. Protoscolexul este o formaţiune ovalară, de circa 80 microni lungime, având

7
o coroană de cârlige situată pe rostrul invaginat. Se observă şi cele patru ventuze. În interiorul
chistului hidatic se mai pot organiza şi vezicule-fiice, având o structură asemănătoare cu cea a
hidatidei-mamă, adică la exterior membrana cuticulară anhistă, iar la interior membrana
proligeră. Veziculele-fiice pot lua naştere prin două mecanisme: din fragmente de masă
proligeră, care se insinuează între lamelele cuticulare organizându-se astfel veziculele
endogene sau exogene, după cum ele se formează în interiorul sau la exteriorul hidatidei; cel
de-al doilea mecanism reprezintă un proces de involuţie al protoscolecşilor, în cazul ruperii
chistului primar şi al diseminării conţinutului său în cavitatea peritoneală sau pleurală. În
acest caz, protoscolecşii, negăsind condiţii normale de dezvoltare, suferă un proces de
regresiune, transformându-se în noi chisturi hidatice.
„Nisipul” hidatic reprezintă depozitul format în interiorul hidatidei de către veziculele
proligere desprinse de pe pedunculul lor, de către protoscolecşi şi cârligele izolate rezultate
din distrugerea protoscolecşilor. Într-o hidatidă se pot găsi 3-6 cm 3 de nisip hidatic, iar într-un
cm3 de nisip hidatic se găsesc aproximativ 400000 de protoscolecşi. Organul afectat
reacţionează printr-un proces inflamator, organizând o membrană de izolare în jurul hidatidei,
membrană numită adventice.
Omul se poate infecta ingerând ouă de Echinococcus granulosus fie prin contactul
direct cu câinele care elimină proglotele bătrâne, fie prin consumarea diferitelor alimente ce
au fost infectate cu ouă vehiculate în mod mecanic de apă, de insecte, de animale. Câinele se
infectează ingerând organe de la animale gazde intermediare, care conţin hidatide. Boala este
întâlnită mai frecvent la crescătorii de animale, care folosesc câinii ca animale de pază.
Patogenie. Boala produsă de localizarea hidatidei în organismul gazdei intermediare
poartă numele de hidatidoză. Aceasta poate fi primară, formă de primă localizare, sau
secundară. Hidatidoza secundară apare în urma ruperii chistului şi diseminării
protoscolecşilor în cavitatea peritoneală sau pleurală. În acest caz se formează numeroase
hidatide noi. Forma secundară reprezintă o complicaţie a formei primare.
În faza incipientă de dezvoltare a hidatidei se instalează o stare de toxicitate, de
alergie, manifestată prin prurit cutanat, erupţie urticariană şi eozinofilie. Manifestările clinice
ulterioare sunt variate, după localizarea chistului în diversele organe. Localizările cele mai
frecvente sunt la nivelul ficatului şi al plămânului.
Diagnosticul se poate stabili în raport cu localizarea chistului. Examenul radiologic
permite evidenţierea chistului pulmonar cu destulă uşurinţă, în cazul chistului hepatic,
examenul radiologie este mai puţin concludent. Se poate constata o formaţiune tumorală (a
cărei etiologie rămâne de precizat) care poate duce la deformarea ficatului. Scintigrafia

8
hepatică este de mare ajutor pentru elucidarea etiologiei parazitare a formaţiunii tumorale.
Sunt folosite cu rezultate bune reacţiile imunologice. Se testează starea de alergie cutanată
prin intradermoreacţie (IDR) Cassoni, folosind ca antigen lichid hidatic din chisturi hidatice
de la animale. Rezultatul este fidel în 75% din cazuri. Reacţiile serologice care evidenţiază
prezenţa anticorpilor specifici sunt de mai multe tipuri: reacţia de fixare a complementului
(RFC sau reacţia Weinberg-Pîrvu), reacţia de aglutinare indirectă; imunofluorescenţa
indirectă. Pentru precizarea diagnosticului trebuie coroborate toate metodele clinice şi de
laborator.
Tratamentul este chirurgical. În timpul intervenţiei chirurgicale pot să apară însă
complicaţii grave în cazul ruperii chistului: şocul anafilactic şi hidatidoză secundară.
Epidemiologie. Hidatidoza este o antropozoonoză. Gazda definitivă este reprezentată
de carnivore, care se infectează consumând organele parazitate ale gazdelor intermediare
(erbivore). Se realizează astfel un ciclu independent de om, care asigură menţinerea bolii în
natură. Boala este o parazitoză cu focalitate naturală. Omul intervine în mod accidental în
ciclul evolutiv al parazitului.
Profilaxie. Se realizează prin măsuri complexe luate pe linie veterinară, cât şi sanitar-
umană. Se vor trata toţi cânii parazitaţi, se vor inactiva organele care conţin hidatide. Omul
va evita contactul cu câinii, de pe blana cărora poate lua cu uşurinţă ouăle de T. echinococcus.
Echinococcus multilocularis (E. alveolaris). Este o specie asemănătoare cu E.
granulosus. Există diferenţe mici, neesenţiale, morfologice, între adulţii celor două specii.
Răspândire geografică. Această specie se întâlneşte îndeosebi în regiunea centrală a
Europei, în provinciile Bavaria şi Tirol, în Franţa, Bulgaria, U.R.S.S. şi Japonia.
Biologie. Gazda definitivă este reprezentată de vulpile roşii sau vulpile polare. Se
poate dezvolta în intestinul câinelui şi la alte canide. Gazda intermediară este reprezentată de
rozătoare sălbatice, de animale rumegătoare şi, în mod accidental, de om.
Patogenie. Boala produsă la gazda intermediară este cunoscută sub numele de
hidatidoza alveolară (multiloculară sau bavaro-tiroliană). Forma larvară se localizează mai
frecvent în ficat. A fost găsită însă şi în plămâni, peritoneu, rinichi şi splină. Larva se
deosebeşte de chistul hidatic prin aspectul său particular. Se prezintă ca o masă fibroasă
alveolară, săpată de numeroase cavităţi, ce dau aspectul miezului de pâine.
Diagnosticul clinic este greu de precizat. Boala este confundată cu orice formaţiune
tumorală de altă natură, mai ales datorită caracterului infiltrativ. Poate da diseminări
(metastaze) şi la nivelul altor organe. Organul parazitat nu formează adventice. Pentru
diagnosticul de laborator se folosesc metodele imunologice utilizate şi în diagnosticul

9
hidatidozei.
Tratamentul chirurgical este inaplicabil, datorită caracterului infiltrativ, metastatic al
tumorii.
Prognosticul este grav.

10