Curs 1

Eticä si deontologie medicalä

Notiuni de eticä si deontologie medicalä

Etica provine din grecescul ethos - (obicei, deprindere, character; conduita). Definitii: 1. Studiul
teoretic al principiilor conceptiilor de baza din orice domeniu al gândirii si activitatii practice. 2.
Ansamblu de norme in raport cu care un grup uman regleaza comportamentul pentru a deosebi ce
este legitim si acceptabil în realizarea scopurilor; Morala provine din latinescul mores (obicei, fire,
caracter) este o totalitate de norme, principii, reguli, idealuri, care determina regulile comportarii
oamenilor modeleaza aspectelor relatiilor în societate. Prin morala profesionala se înteleg norme de
comportament profesional, are valoarea unor criterii de referinta pentru asigurarea progresului
profesional. Prin etica profesionala se întelege justificarea teoretica a necesitatii respectarii acestor
norme. Etica este teoria morala, morala reprezentând obiectul de studiu al eticii. Deontologia
medicala provine din grecescul deon.

Definitii:

1. Parte a eticii care studiaza normele obligatiile specifice unei activitati profesionale.

2. Totalitatea normelor de conduita obligatiilor etice ale unei profesiuni.

3. Teorie a datoriei, a obligatiilor morale.

Etica si deontologia medicala prevede ca medicii sa îndeplineasca la nivel cuvenit toate normele
etico-deontologice în conditiile activitatii profesionale. Etica medicala a fost conceputa ca un set de
reguli pe care doctorii trebuiau sa îl urmeze - Juramântul lui Hippocrate. Astazi ea reprezinta o
ramura a filozofiei care se ocupa cu studiul moralei ce reglementeaza comportamentul corpului
medical. Reprezinta studiul principiilor de comportament general acceptate în societate - bun/rau,
corect/incorect. Juramântul lui Hippocrate este un juramânt care cuprinde îndatoririle morale ale
unui medic în exercitarea profesiunii sale. Este atribuit lui Hippocrate, medic din Grecia antica. Multe
din principiile acestui juramânt sunt astazi valabile, ca pastrarea secretului profesional sau
interzicerea relatiilor intime cu pacientii. Altele sunt subiecte controversate, cum ar fi interzicerea
avortului sau a eutanasiei.

La primirea in rândurile Colegiului Medicilor din România, medicul va depune juramântul lui
Hipocrate în formularea moderna adoptata de Asociatia Medicala Mondiala in cadrul Declaratiei de
la Geneva din anul 1975: " Odata admis printre membrii profesiunii de medic: Ma angajez solemn sa-
mi consacru viata în slujba umanitatii; Voi pastra profesorilor mei respectul si recunostinta care le
sunt datorate; Voi exercita profesiunea cu constiinta si demnitate; Sanatatea pacientilor va fi pentru
mine obligatia sacra; Voi pastra secretele încredintate de pacienti, chiar dupa decesul acestora; Voi
mentine, prin toate mijloacele, onoarea nobila traditie a profesiunii de medic; Colegii mei vor fi fratii
mei; Nu voi îngadui sa se interpuna între datoria mea pacient consideratii de nationalitate, rasa,
religie, partid sau stare sociala; Voi pastra respectul deplin pentru viata umana de la începuturile sale
chiar sub amenintare nu voi utiliza cunostintele mele medicale contrar legilor umanitatii. Fac acest
juramânt în mod solemn, liber, pe onoare!" Etica are un caracter aplicativ materializat in elaborarea
si recomandarea unor solutii stiintifice, pentru solutionarea optima a problemelor morale.

Morala, însa, este o forma a constiintei sociale, care reflecta si fixeaza în principii, norme, reguli,
cerintele de comportare privind raporturile dintre indivizi dintre individ colectivitate (natiune,
societate, familie). Normele de comportament moral nu sunt cuprinse în articole de lege, ele
constituie cerinte de conduita.

Sarcini de baza ale eticii deontologiei medicale :

1. Studierea principiilor, normelor regulilor etico-deontologice favorizeaza calitatea si eficacitatea

tratamentului pacientilor.

2. Luarea masurilor necesare pentru excluderea factorilor negativi in activitatea medicala.

3. Mentinerea permanenta a normelor relationale etico-deontologice stabilite între personalul

medical si pacienti.

4. Excluderea consecintelor negative urmate de asistenta medicala necalitativa.

5. Perfectionarea permanenta a cunostintelor etico-deontologice generale si profesionale a

lucratorilor medicali de toate rangurile.

6. Respectarea principiilor etico-morale în compartimentul dezvoltarii medicinii prin cercetarile

stiintifice efectuate pe fiinta umana.

Principiile regulile etice :

1. Principiul non-vatamarii.

2. Principiul autonomiei.

3. Principiul beneficiului.

4. Principiul dreptatii, echitatii, justitiei.

Moralitatea comuna — cele patru principii sunt întemeiate pe moralitatea comuna. Termenul
desemneaza ansamblul de norme, regulilor încetatenite de-a lungul timpului intre toate persoanele
serioase moral.

Principii fundamentale în exercitarea profesiei de medic

- conform codului de deontologie medicala al Colegiului Medicilor din România din 04.11.2016
Scopul si rolul profesiei medicale Întreaga activitate profesionala a medicului este dedicata exclusiv
apararii vietii, sanatatii si integritatii fizice si psihice a fiintei umane.

Nediscriminarea

Actul profesional si întreaga activitate a medicului se vor exercita, respectiv desfasura fara niciun fel
de discriminare, inclusiv în ceea ce priveste starea de sanatate sau de vindecare ale pacientului.

Respectul demnitatii fiintei umane

Actul profesional, în oricare forma sau modalitate, se va face cu respectarea stricta a demnitatii
umane ca valoare fundamentala a corpului profesional. Primordialitatea interesului si a binelui fiintei
umane In toate deciziile cu caracter medical, medicul va trebui sa se asigure ca interesul si binele
fiintei umane se prevaleaza interesului societatii ori al stiintei.

Obligativitatea normelor profesionale si a celor de conduita

Medicul trebuie sá depunå toate diligentele sa se asigure ca decizia profesionala pe care o ia sau
interventia cu caracter medical respecta normele si obligatiile profesionale, regulile de conduita
specifice cazului respectiv.

Independenta profesionala

Medicul este dator sa apere independenta profesionala, fiind interzisa orice determinare a actului
medical ori a deciziei profesionale de ratiuni de rentabilitate economica sau de ordin administrativ.

Caracterul relatiei medic-pacient

Relatia medicului cu pacientul va fi una exclusiv profesionala, se va cladi pe respectul acestuia fata
de demnitatea umana, pe întelegere, compasiune fata de suferinta.

Obligatia diligentei de mijloace

Medicul va dedica întreaga stiinta si pricepere interesului pacientului sau, va depune toate
diligentele pentru a se asigura ca decizia luata este corecta, iar pacientul beneficiaza de maximum de
garantii în raport cu conditiile date, astfel încât starea sa de sanatate sa nu aiba de suferit.

Principiul specializarii profesionale

Cu exceptia unor cazuri de urgenta vitala, medicul actioneaza potrivit specialitatii, competentelor si
practicii pe care le are.

Respectul fata de confrati

De-a lungul întregii sale activitati, medicul îsi va respecta confratii, ferindu-se si abtinându-se sa îi
denigreze.

Codul de la Nurnberg

In timpul celui de-al doilea razboi Mondial si al Holocaustului, în Germania nazista sau petrecut
numeroase experimente medicale asupra unui larg segment de populatie inclusiv copii în lagarele de
concentrare în perioada anilor 1940. Acest acte de tortura medicala au fost practicate si sub ochii
medicilor nazisti si ai asistentilor acestora, nu doar a personalului militar. Acestia nu s-au oferit
voluntar si nu si-au dat consimtamântul pentru proceduri. La Auschwitz si în alte tabere detinutii
selectati au fost supusi unor experimente periculoase care erau destinate sa ajute personalul militar
german în situatii de lupta, sa dezvolte noi arme, sa ajute la recuperarea personalului militar ranit si
pentru a avansa ideologia nazista. Dupa razboi, aceste crime au fost judecate la ceea ce a devenit
cunoscut sub numele de Procesul Medicilor, iar repulsia fata de abuzurile comise a condus la
elaborarea Codului de etica medical de la Nurnberg. Medicii nazisti din procesul medicilor au
sustinut ca necesitatea militara si-a justificat experimentele de tortura prin echivalarea cu traumele
provocate de victimele cu daune colaterale ale bombardamentelor aliate. Procesul medicilor a fost
primul din cele 12 procese de crima de razboi ale medicilor germani pe care autoritatile americane
le-au tinut în zona lor de ocupatie din Nurnberg, Germania, dupa încheierea celui de-al doilea razboi
mondial. Douazeci dintre cei douazeci si trei de acuzati au fost medici printre care si oficiali nazisti si
au fost acuzati ca au fost implicati în experimentele umane ale nazistilor si în asasinarea în masa, sub
masca euthanasiei.

Codul de la Nürnberg, care prevede consimtamântul voluntar explicit al pacientilor, este necesar
pentru experimentarea umana, a fost elaborat la 9 august 1947. La 20 august 1947, judecatorii au
pronuntat verdictul împotriva lui Karl Brandt si a altor 22 de persoane. Cele zece puncte au devenit
cunoscute sub numele de „Codul de la Nürnberg", care include principii precum consimtamântul
informat si absenta constrângerii. Se crede ca acesta are la baza în principal Juramântul Hipocratic.

Cele zece puncte ale codului au fost stipulate în sectiunea verdictului intitulata „Experimente
medicale permise"

1. Consimtamântul voluntar al subiectului uman este absolut esential.

2. Experimentul ar trebui sa fie de asa natura încât sa ofere rezultate fructuoase pentru binele
societatii, neprocurabile prin alte metode sau mijloace de studiu, si nu aleatoriu si inutil.

3. Experimentul ar trebui sa fie astfel conceput si bazat pe rezultatele experimentarii pe animale si

pe o cunoastere a istoriei naturale a bolii sau a altei probleme studiate, astfel încât rezultatele sa
justifice experimentul.

4. Experimentul trebuie realizat astfel încât sa se evite orice suferinta si ranire fizica si mentala
inutila.

5. Nu ar trebui efectuat niciun experiment acolo unde exista un motiv a priori pentru a crede ca va
avea loc decesul sau vatamarea invalidanta.

6. Gradul de risc care trebuie asumat nu trebuie sa depaseasca niciodata pe cel determinat de
importanta umanitara a problemei care trebuie rezolvata prin experiment.

7. Trebuie facute pregatiri adecvate si trebuie prevazute facilitati adecvate pentru a proteja subiectul
împotriva posibilitatilor chiar îndepartate de ranire, invaliditate sau deces.

8. Experimentul trebuie efectuat numai de persoane calificate stiintific. Cel mai inalt grad de
indemanare si ingrijire ar trebui solicitat in toate etapele experimentului celor care conduc
experimentul.

9. Pe parcursul experimentului, subiectul uman ar trebui sa aiba libertatea de a pune capat

experimentului daca a ajuns la starea fizica sau mentala in care continuarea experimentului i se pare
imposibila.

10. In timpul experimentului, omul de stiintá responsabil trebuie sá fie pregátit sá incheie
experimentul in orice etapa, daci are o cauzá probabilá de a crede ca o continuare a experimentului
poate avea ca rezultat vátámarea, dizabilitatea sau moartea subiectului.
Codul de la Nürnberg a fost initial ignorat, dar a cápátat o semnificatie mult mai mare la aproximativ
20 de ani dupá ce a fost scris. Codul de la Nürnberg nu a fost acceptat oficial ca lege de nicio natiune
sau ca orientári etice oficiale de cátre nicio asociatie. De fapt, referinta Codului la datoria hipocratica
fata de fiecare pacient si necesitatea de a furniza informatii nu a fost initial adoptata de Asociatia
Medicala Americana.

Lumea occidentala a respins initial Codul de la Nürnberg considerandul „cod pentru barbari” si nu
pentru medici si anchetatori civilizati. In plus, hotararea nu a specificat daca Codul de la Nürnberg ar
trebui aplicat in cazuri precum prizonierii politici, infractorii condamnati sau voluntarii sanatosi. Lipsa
de claritate, brutalitatea experimentelor medicale lipsite de etica si limbajul fara compromisuri al
Codului de la Nürnberg au creat o imagine conform careia Codul a fost conceput pentru incalcari
deosebit de flagrante. Cu toate acestea, Codul este considerat a fi cel mai important document din
istoria eticii cercetarii clinice, care a avut o influenta masiva asupra drepturilor omului la nivel
mondial.

Codul de la Nürnberg si Declaratia aferenta de la Helsinki stau la baza Codului regulamentelor

federale, care sunt reglementarile emise de Departamentul pentru Sanatate si Servicii Umane al
Statelor Unite pentru tratamentul etic al subiectilor si sunt utilizate in comitetele de revizuire
institutionale. In plus, ideea consimtamantului informat a fost acceptata universal si constituie acum
articolul 7 din Pactul international al ONU privind drepturile civile si politice. De asemenea, a servit
ca baza pentru Ghidurile etice internationale pentru cercetarea biomedicala care implica subiecti
umani propuse de Organizatia Mondiala a Sanatatii.

Declaratia de la Helsinki

Declaratia de la Helsinki este un set de principii etice referitoare la experimentele umane dezvoltat
pentru comunitatea medicala de Asociatia Medicala Mondiala (WMA). Este considerat pe scara larga
drept documentul esential al eticii cercetarii umane. Nu este un insa instrument juridic obligatoriu în
temeiul dreptului international.

Principii

Declaratia este obligatorie din punct de vedere moral pentru medici si aceasta obligatie prevaleaza
asupra oricaror legi sau reglementari nationale sau locale, în cazul în care declaratia prevede un
standard mai înalt de protectie a oamenilor decât acesta din urrna.

Anchetatorii trebuie sa respecte legislatia locala, dar vor fi respectate standardele superioare.
Principii de baza

Principiul fundamental este respectul pentru individ (articolul 8), dreptul sau la autodeterminare
dreptul de a lua decizii în cunostinta de cauza (articolele 20, 21 22) cu privire la participarea la
cercetare, atât initial, cât si pe parcursul cercetarii. Datoria investigatorului este numai fata de
pacient (articolele 2, 3 9 si 10) sau voluntar (articolele 16, 18) si, desi este întotdeauna nevoie de
cercetare (articolul 6), bunastarea subiectului trebuie sa primeze întotdeauna asupra intereselor
stiintei (articolul 5), iar consideratiile etice trebuie sa aiba întotdeauna prioritate fata de legi si
reglementari (articolul 9).
Recunoasterea vulnerabilitatii crescute a persoanelor si a grupurilor necesita o vigilenta speciala
(articolul 8). Se recunoaste ca, atunci când participantul la cercetare este incapabil din punct de
vedere fizic sau mental de a da consimtamântul sau este minor (articolele 23, 24), atunci ar trebui
luat în considerare consimtamântul dat de catre o persoana care actioneaza în interesul subiectului.

Principii operationale

Cercetarea ar trebui sa se bazeze pe o cunoastere aprofundata a mediului stiintific (articolul 11), pe

o evaluare atenta a riscurilor si beneficiilor (articolele 16, 17), sa fie efectuata de catre specialisti in
domeniu (articolul 15) folosind protocoale aprobate, sub rezerva revizuirii etice independente a
supravegherii de catre un comitet convocat corespunzator (articolul 13). Protocolul ar trebui sa
abordeze problemele etice si sa fie în conformitate cu declaratia (articolul 14). Studiile ar trebui sa
fie întrerupte daca informatiile disponibile indica faptul ca consideratiile initiale nu mai sunt
îndeplinite (articolul 17). Informatiile referitoare la studiu ar trebui sa fie disponibile publicului
(articolul 16). Publicatiile etice se extind la publicarea rezultatelor si luarea în considerare a
eventualelor conflicte de interese (articolul 27). Investigatiile experimentale trebuie întotdeauna
comparate cu cele mai bune metode, dar în anumite circumstante poate fi utilizat un placebo sau un
grup de tratament (articolul 29). Interesele subiectului dupa finalizarea studiului ar trebui sa faca
parte din evaluarea etica generala, inclusiv asigurarea accesului acestora la cea mai buna îngrijire
existenta (articolul 30).

Importanta acestor aspecte a fost dintotdeauna constientizata si plecând de la acest principiu sau
realizat permanent modificari si adaptari cu noutatile si vremurile actuale. Înca din 1975, când s-a
publicat prima revizuire a declaratiei (care a fost de aproape doua ori mai mare decât varianta
originala), necesitatea progresiei a fost o prioritate, punând în prin plan aspectele etice asupra
îngrijirii pacientilor. La momentul actual, declaratia de la Helsinki este la a saptea revizuire.

Curs 2
Norme de etica si integritate in mediul academic si stintific

Etica este studiul moralei unei societăţi (sau studiul moralităţii, al moravurilor). Morala unei societăţi
(sau universităţi) este un ansamblu de reguli care coordonează membrii acelei universităţi – membri
care au de obicei interese diferite, chiar divergente - spre atingerea unor ţeluri comune majore în
aşa fel încât: să nu-şi facă rău unii altora; să-şi asigure o viaţă profesională şi socială reuşită; să
sporească bunăstarea tuturor, într-un mod imparţial; să respecte demnitatea şi autonomia tuturor
celor afectaţi de activităţile universităţii; să recompenseze munca după merit.

Cercetări teoretice de etică organizaţională evidențiază că mediul sau contextul organizaţional

influenţează în mod direct comportamentul (i)moral al membrilor unei organizații. Universitățile
trebuie să dezvolte un mediu etic și practici etice la nivel instituțional pentru a pretinde
comportamente etice la nivel individual. Este așadar nevoie să fim atenți la etica universității ca
întreg, deopotrivă cu etica membrilor acesteia.

Principiile şi normele morale au fost prezente întotdeauna în mediul universitar, dar în cea mai mare
parte a timpului sub forma unor reguli nescrise, a unor obiceiuri academice şi bune practici
profesionale variabile de la o universitate la alta. Uneori se poate confunda morala universitara cu
morala creştină, ce domină în afara universităţii, în societate şi în viaţa privată. Morala academică şi
cea a cercetării nu sunt părți ale „moralei comune”, ci 2 sunt forme ale eticii instituţionale.

Aceasta se bazează pe următoarele principii fundamentale:

CLARITATE = gradul în care aşteptările universității cu privire la conduita morală a membrilor sunt
curate, concrete şi complete

CONSISTENȚĂ = gradul în care aşteptările universității cu privire la conduita morală a membrilor sunt
coerente, univoce, neambigue şi compatibile

SANCȚIONABILITATE = măsura în care universitatea aplică sancţiuni pozitive / negative pentru

conduite responsabile / iresponsabile

REALIZABILITATE = măsura în care aşteptările universității cu privire la conduita morală a membrilor

pot fi îndeplinite de aceștia, prin asigurarea resurselor organizaționale necesare

SUSȚINERE = măsura în care universitatea îi sprijină sau îi împiedică pe membri să adopte un

comportament etic (ex. prin motivație adecvată)

VIZIBILITATE = gradul în care poate fi observată și monitorizată conduita membrilor, dar şi

consecințele acesteia

CRITICABILITATE = gradul în care universitatea asigură un mediu deschis spre discutarea dilemelor și
comportamentelor morale.

Integritatea academica presupune obligația fiecărui membru al comunității universitare de a acționa

în interesul universității, de a-i susține politicile, strategiile și obiectivele în vederea realizării misiunii
acesteia. Integritatea academică este asigurată şi prin funcţionarea Comisiei de etică şi integritate
academică, a existenţei unui Cod de etică şi deontologie profesională universitară. Aceasta
funcţionează pe baza unui regulament 3 propriu, iar Codul de etică şi deontologie profesională este
aprobat de Senatul universităţii şi este parte a Cartei universităţii.

Principiile de bază care reglementează normele de deontologie academică, așa cum decurg ele din
Carta Universității și din Codul de Etică si deontologie profesionala universitară sunt menite să
asigure promovarea și consolidarea culturii de integritate academică, dar și respectul față de
standardele etice și profesionale.

Etica academică este studiul moralei din universitate manifestată în relaţiile dintre personal şi
instituţie, dintre membrii instituţiei şi dintre personal şi beneficiarii externi. Codurile etice se bazează
pe principii etice universale care sunt ghidul creării regulilor morale specifice. Principiile etice nu
sunt nici ele reguli de conduită, ci criterii majore care întemeiază şi justifică regulile de conduită; ele
ţin de fundamentele moralităţii, fiind dezbătute şi modificate continuu de eticieni.

Datoriile morale specifice sau standardele morale (reguli de conduită, proceduri de aplicare a
principiilor) există sub forma unor obligaţii sau interdicţii care ne spun ce să facem/să nu facem sub
aspect moral. Principii etice universale:
1) Principiul autonomiei: trebuie să respectăm dreptul fiecărei persoane de a decide liberă alegerile,
scopurile şi proiectele proprii, fără nici o ingerinţă străină, pe baza propriilor sale credinţe şi valori.

2) Principiul demnităţii: omul trebuie respectat ca valoare supremă şi incomparabilă; el nu trebuie

tratat niciodată doar ca un mijloc pentru a ne atinge scopurile egoiste, ci ca scopul cel mai înalt. Şi
avem dreptul să ne aşteptăm la acelaşi tratament.

3) Principiul binefacerii: Fă binele şi, dacă nu poţi face bine fără să faci simultan şi un rău, atunci e
preferabil să nu acţionezi.

4) Principiul precauţiei : Nu trebuie să acţionăm (mai ales în cercetare) în modalităţi care pot fi
dăunătoare în viitor chiar şi în condiţiile în care nu putem prezice exact care vor fi daunele şi cine vor
fi cei afectaţi.

5) Principiul dreptăţii : Trebuie să distribuim echitabil bunurile şi serviciile universităţii, să nu

discriminăm persoanele, să le apreciem după merit, nevoi, contribuţie şi responsabilitate etc., ţinând
cont de resursele disponibile.

Acestea sunt cele mai cunoscute principii etice din filosofia europeană a moralei şi cele mai
relevante pentru etica academică.

Din aceste valori decurg următoarele reguli morale:

1. Autonomia: - Libertăţile academice - Autonomia universitară şi personală - Respectarea

consimţământului informat în cercetare

2. Respectul demnității: - Datoriile legate de respect şi toleranţă - Interdicția calomniei,

dezinformării, denigrării, - Transparenţa informaţiei ştiinţifice şi administrative; - Datorii privind
onestitatea şi corectitudinea intelectuale (plagiat, fraude intelectuale, proprietate intelectuală,
„fabricarea” rezultatelor cercetării etc.)

3. Principiul binefacerii: - Datorii legate de respectarea integrităţii profesionale. - A nu produce

durere fără motiv oamenilor şi animalelor folosite în experimente.

5 - Datoria de a urmări prin întreaga activitate binele comunităţii universitare şi al societăţii în sens
larg.

4. Dreptatea: - Tratament echitabil; - Non-discriminarea; - Recompensarea după merit; - Eliminarea

conflictelor de interese; - Măsuri împotriva corupţiei şi abuz;

Membrii comunității academice au o serie de obligații de care trebuie și fie conștienți, și pe care
trebuie să le onoreze: - responsabilitate față de prezentarea adevărului științific, față de societate,
față de colegi și comunitatea științifică, - responsabilitate față de ei înșiși și propria lor muncă,
bazandu-se pe sistemul de valori fundamentale privind autonomia universitara, libertatea
academică, autonomia personala intelectuală a cercetătorului și acceptarea diversității de opinii și
convingeri, profesionalismul si onestitatea profesionala, responsabilitatea personala, promovarea
tolerantei si egalitatea sanselor, menite să asigure promovarea și consolidarea culturii de integritate
academică.
Curs 3
Onestitate academică

Principalele valori etice sunt autonomia universitară, libertatea academică, autonomia personală,
profesionalismul, onestitatea profesională, responsabilitatea personală, promovarea toleranței și
egalitatea șanselor. Libertatea academică dă dreptul oricărui membru al comunității academice de a-
şi exprima deschis opiniile profesionale și obligația universității de a nu le cenzura decât în condițiile
legii. Libertatea academică presupune inclusiv libertatea în selectarea și dezbaterea subiectelor, în
examinarea critică a judecăților, valorilor, normelor și practicilor sociale în spiritul onestității
intelectuale și cu asumarea responsabilității pentru opiniile exprimate, dar și respectul față de
libertatea celorlalți membri ai comunității universitare. Orice membru al comunității academice îşi
poate articula în mod liber, în interiorul sau în afara mediului academic, opiniile, concepțiile și
teoriile fundamentate pe competenţa sa profesională. Sunt încurajate abordarea critică,
parteneriatul intelectual şi cooperarea academică, indiferent de opiniile politice sau convingerile
religioase.

Activitatea fiecărui membru al comunității academice se raportează la cele mai înalte standarde de
competență și profesionalism. Universitatea inițiază programe academice apte să contribuie
semnficativ la evoluţia cunoaşterii, la dezvoltarea culturii și artelor românești și la formarea unor
specialiști competitivi. Fiecare membru al comunităţii academice trebuie să își asume răspunderea
pentru calitatea activității didactice și de cercetare și pentru contribuția sa în desfășurarea
procesului de învățământ.

Integritatea academică se construiește printr-un comportament etic al membrilor comunității

fiecărei universități, care generează o cultură bazată pe onestitate academică și rigoare intelectuală,
în care actul educațional tinde spre excelență și este susținut de o evaluare corectă și obiectivă, iar
toți membrii contribuie la prevenirea, identificarea și raportarea acțiunilor care pun în pericol acest
deziderat, astfel încât universitatea să poată interveni și sancționa faptele reprobabile. În acest
context, participanților la programele educaționale universitare li se cere în mod special să dea
dovadă de onestitate academică, evitând orice manieră în care ar putea să obțină un avantaj
academic pentru sine sau pentru altcineva prin mijloace necinstite sau nedrepte.

Exemple de încălcare a onestității academice:

 Plagiatul;

 Fabricarea datelor;

 Reproducerea propriilor lucrări pentru a obține credite la alte cursuri ;

 Predarea de lucrări de seminar, licență, disertație, doctorat care au fost parțial sau complet scrise
de o altă persoană (indiferent că au fost realizate gratuit de un prieten sau contra-cost de o firmă
specializată);

 Copiatul la examen după materiale proprii sau după lucrarea unui alt coleg (inclusiv consultarea cu
un alt coleg în timpul examenelor);
 Introducerea în sala de examen a unor materiale după care se poate copia (telefon, notebook,
cărți, foi etc.);

 Utilizarea inadecvată a echipamentelor electronice la examen pentru a accesa informații.

Plagiatul

Plagiatul reprezintă însușirea ideilor, metodelor, procedurilor, tehnologiilor, rezultatelor sau textelor
unei persoane, indiferent de calea prin care acestea au fost obținute, prezentându-le drept creație
personală.

Proprietatea intelectuală și drepturile de autor sunt încălcate, potrivit Codul de Etică, atunci când:

- sunt copiate sau parafrazate idei, texte, argumente, date sau rezultate în mod necorespunzător,
fără menționarea autorului și referire la operă;

- sunt prezentate public idei, rezultate de cercetare, ipoteze, date, reprezentări (vizuale, auditive),
formule, algoritmi, demonstrații, secvențe de program etc. emise sau create de alte persoane, fără
menționarea autorului și referire la operă;

- sunt însușite contribuțiile intelectuale (traduceri, sistematizări, tabele, figuri etc.) fără menționarea
autorului și referire la operă;

- se produce o confuzie cu privire la proprietatea intelectuală în urma prezentării publice a unui text
scris, vorbit, material video sau audio prin neatribuirea sursei, astfel încât publicul nu poate stabili în
mod clar paternitatea asupra operei.

Confecționarea de date reprezintă înregistrarea și prezentarea unor date din imaginatie, care nu
sunt obținute prin metodele de lucru folosite în cercetare.

Falsificarea reprezintă măsluirea materialelor de cercetare, a echipamentelor, proceselor sau

rezultatelor, omiterea unor date sau rezultate de natură a deforma rezultatele cercetării.

Conflictul de interese reprezintă situația de incompatibilitate în care se află o persoană care are un
interes personal ce influențează imparțialitatea și obiectivitatea activităților sale în evaluarea,
monitorizarea, realizarea și raportarea activităților.

Interesul personal include orice avantaj pentru persoana în cauză, soţul/soţia, rude ori afini până la
gradul IV inclusiv, sau pentru instituţia din care face parte.

Exemple de conflicte de interese:

- când printre membrii comisiilor de admitere, licenţă, disertaţie, doctorat, acordare de granturi,
angajare, promovare etc., există şi evaluatori care sunt rude de gradul I sau II cu unii dintre
candidaţii evaluaţi;

- când o persoană are roluri multiple susceptibile de a-i altera obiectivitatea fiind de exemplu, în x
acelaşi timp, membru al unei echipe de cercetare care solicită finanţare şi evaluator al proiectului
respectiv;
- când un membru al universităţii participă la negocieri comerciale cu firme sau organizaţii în care are
interese materiale;

- când colaborările şi angajamentele externe ale unor membri ai corpului didactic şi administrativ al
Universităţii împiedică îndeplinirea în bune condiţii a sarcinilor înscrise în statele de funcţii şi fişele
posturilor pe care le ocupă etc

Participanților la programele de studii ale instituției (studenți, masteranzi, doctoranzi, cercetători),

cât și cadrelor didactice și personalului administrativ li se cere să se comporte astfel încât să:

• Respecte libertatea și autonomia academică și personală prin neimpunerea unor credinţe

religioase, ataşamente politice sau alte categorii de convingeri, precum și prin libertatea de a alege
programele de studiu şi de cercetare, oportunităţile şi nivelurile de pregătire pe care le consideră
adecvate;

• Protejeze dreptul la confidenţialitate în toate problemele ce ţin de viaţa celorlalți;

• Promoveze egalitatea de șanse, evitând orice formă de discriminare sau tratarea inegală a
persoanelor, bazată explicit ori implicit pe criterii extraprofesionale precum rasa, etnia, religia,
convingerile politice, naționalitate, gen, vârstă, dizabilități etc;

• Prevină şi să combată corupţia (ex. darea şi luarea de mită în bani, cadouri sau alte avantaje
materiale, traficul de influenţă) în toate formele ei, astfel încât să evite situațiile de obţinere a unor
avantaje nemeritate (ex. la concursurile de admitere în facultăţi, la examene, la concursurile de
ocupare a posturilor didactice, de cercetare şi tehnice, la competiţiile de obţinere a granturilor de
cercetare etc.);

• Prevină atât abuzul de putere, cât și abuzul de încredere;

• Respecte onestitatea academică și corectitudinea intelectuală prin evitarea și declararea formelor

de plagiat, copiat, „fabricare” a rezultatelor cercetărilor, de încălcare a proprietății intelectuale şi a
drepturilor de autor;

• Manifeste respect și toleranță față de ceilalți, fiind interzise adresările suburbane, jignitoare,
ireverenţioase sau vulgare, umilirea, intimidarea, ameninţarea ori atacul la persoană;

• Evite și să sancționeze orice formă de hărțuire (ex. fizică, psihică, sexuală) prin care este manifestat
un comportament degradant, intimidant sau cinismul.

Hărțuirea sexuală Legea nr. 202/2002, republicată în 2007 definește hărţuirea sexuală ca fiind acea
situaţie în care se manifestă un comportament nedorit cu conotatie sexuală, exprimat fizic, verbal
sau nonverbal, avand ca obiect sau ca efect lezarea demnităţii unei persoane şi, în special, crearea
unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau jignitor”.

“Constituie discriminare bazată pe criteriul de sex orice comportament nedorit, definit drept
hărţuire sau hărţuire sexuală, având ca scop sau efect:

a) de a crea la locul de munca o atmosfera de intimidare, de ostilitate sau de descurajare pentru

persoanaafectata;
b) de a influenta negativ situaţia persoanei angajate in ceea ce priveste promovarea profesionala,
remuneratia sau veniturile de orice natura ori accesul la formarea si perfectionarea profesionala, in
cazul refuzului acesteia de a accepta un comportament nedorit, ce ţine de viaţa sexuală”.

Exemple de hărțuire:

 Condiţionarea promovării unui examen sau a prestării unui serviciu de un favor sexual.

 Asaltul sexual continuu, în ciuda protestelor celeilalte persoane, având ca efect lezarea reputaţiei
victimei.

 Atingerea fizică a unei persoane, cu evidente conotaţii sexuale, fără consimţământul persoanei
respective.

În situația de zi cu zi, sunt deseori întâlnite asa-zisele dileme morale. De exemplu. Reprezintă oare
hărţuire sexuală: invitarea de către profesor a unei studente la un restaurant sau invitarea unei
subalterne de către şeful său la restaurant (pentru a continua discutarea unor probleme de serviciu),
spunerea de glume sexiste, relaţiile romantice dintre un tânăr profesor şi o studentă? Aceste situații
sunt discutabile, de aceea este de preferat să fie evitate.

sau Mai mulţi colegi discută la o terasă cazul unei colege care a obţinut o bursă (şi a fost promovată)
sugerând prin gesturi că virtuţile ei ar fi mai degrabă “aerodinamice” decât profesionale. Este acesta
un gest de hărţuire sexuală? Da, cu siguranță.

Nu contează locul unde are loc discuţia, hărţuirea sexuală poate consta din acte care crează un
mediu profesional ostil ce afectează grav capacitatea acelei femei de a-şi desfăşura normal
activitatea.

Corupția

- reprezintă folosirea abuzivă a puterii publice, în scopul satisfacerii unor interese personale sau de
grup.

Exemple de fapte de corupție:

Luarea de mită care constă în fapta funcționarului care, direct sau indirect, pretinde ori primește
bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o
respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la
îndatoririle sale de serviciu, sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește
cu închisoare de la 3 la 12 ani și interzicerea unor drepturi. (art. 254 Cod Penal).

Darea de mită care constă în promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în modurile și
scopurile arătate în art. 254, se pedepsesc cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. (art. 255 Cod Penal).

Trafic de influență: Primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni,
de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârșită de către o persoană care are
influența sau lasă să se creadă că are influența asupra unui funcționar pentru a-l determina să facă
ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 10
ani. (art. 257 Cod Penal).
Cadourile

Se declară „bunurile şi serviciile primite cu titlu gratuit în cadrul unor activităţi de protocol în
exercitarea mandatului sau a funcţiei, a căror valoare depăşeşte, fiecare, echivalentul a 300 de
euro”. Apare următoarea dilemă morală se pot accepta cadouri?

„Orice gratuitate, favoare, discount, invitaţie la masă, şi alte lucruri similare având o valoare
monetară redusă, pot fi acceptate. Ca urmare, pot fi primite: modeste trataţii cu ocazia unor întâlniri
şi discuţii academice (cafea, răcoritoare, pateuri), pachete, cupe şi alte premii, cadouri de protocol
sub 300 de euro; acele cadouri a căror valoare o rambursaţi; materiale didactice (cărţi, softuri) utile
universităţii; cadouri făcute de o rudă; cadouri făcute pe baza unei vechi relaţii de prietenie, nu
pentru a aştepta un avantaj; cadouri provenite de la altă universitate; pixuri, calendare, căni sau alte
lucruri de mică valoare.

Deci angajaţii universităţii pot primi cadouri care respectă următoarele criterii:

 sunt strâns legate de munca lor ca angajaţi ai Universităţii sau de îndeplinirea misiunii universităţii
(cărţi de la edituri, softuri de la firme producătoare etc.).

 sunt utile personalului şi studenţilor;

 sunt aprobate de Comisia de Etică a Universităţii.

 au o valoare sub 30-50 de euro.

ETICA SI DEONTOLOGIA MEDICALÄ

1. Etica medicalä

A. Consideratii generale

Asa cum am mai arätat, etica este o stiintã socialä care se ocupä cu studiul valorilor si al conditiei
umane din perspectiva principiilor morale si al rolului lor în viata socialä. Etica încearcä, la modul
sistematic, sä înteleagä si sä accepte anumite comportamente umane, judecându-le prin prisma
moralei. Morala cuprinde ansamblul normelor de convietuire, de comportare a oamenilor unii fatä
de altii si fatä de colectivitate si a cäror încälcare nu este sanctionatä de lege, ci de opinia publicä.

Etica medicalä se preocupä de aspectele morale ale practicii medicale. Întregul comportament
uman a fost modelat de-a lungul secolelor în jurul unor valori fundamentale. Acestea sunt valorile
etice. Douä dintre cele mai importante valori etice sunt viata si libertatea. Pornind de la aceste douä
valori, putem construi douä principii etice: respectul datorat vietii si respectul autonomiei persoanei.

Particularizând aceste douä principii la practica medicalä, se nasc numeroase dileme etice care sunt
argumentate si de schimbärile în conceptiile traditionaliste privind obligatiile morale în general sau
în particular dacä ne referim la relatia medic-pacient.

Exemple de dileme etice sunt: mentinerea în viata a unui pacient dependent de aparate, dreptul la
eutanasie, dreptul la avort, fertilizarea in vitro cu mamä purtätoare, transplantul de tesuturi si
organe „post-mortem". Aläturi de cele douä principii etice enuntate anterior mai pot fi enuntate si
alte principii etice: principiul binefacerii (al beneficientei), adicä trebuie sä faci bine, dar acest bine
trebuie sã fie util si efectul säu sä fie mai puternic decât efectul negativ al actiunii de binefacere,
principiul justitiei, adicä a se da fiecäruia ceea ce meritä, principiul non-maleficientei, adicä nu
trebuie provocat räul sub nici o formä. Acestea sunt si un motto al activitätii medicale sub forma
dictonului „primum non nocere" - mai întâi sä nu faci räu.

B. Drepturile pacientilor

Relatia medic-pacient a suferit de-a lungul timpului o continuä transformare, ea trecând de la o

relatie de dependentä a pacientului fatä de medic (deci oarecum de subordonare) la o relatie de
egalitate, de parteneriat, pacientul fiind liber sä aleagä, cu constientizarea calitätii si a costurilor.

Pacientul nu este doar o persoanä bolnavä; ea beneficiazä si ca persoanä sänätoasä de programe de

promovare a sänätätii sau de prevenire a unor îmbolnäviri. De asemenea, performantele actului
medical se raporteazä acum nu doar la salvarea vietii, ci si la alte obiective fundamentale:
prelungirea vietii, cresterea calitätii vietii, prelungirea în conditii de calitate a vietii, usurarea
suferintelor, reluarea functiilor, prevenirea infirmitätilor, cresterea, mentinerea sau redarea
întregului potential fizic si psihic, reintegrarea sau reinsertia socialä.

Datä fiind permanenta limitare a resurselor disponibile pentru sãnätate, este necesar ca aceste
resurse sä fi cât mai judicios folosite pentru protejarea sänãtätii si a vietii pacientului.

Participarea pacientului la luarea deciziilor, desi limitata, este neîndoielnic necesara pentru a putea
mentine în echilibru aceastä relatie medic-pacient si pentru a responsabiliza decizia medicalã.
Cetätenii devenind pacienti nu trebuie priviti doar din punctul de vedere al bolii (ca purtätori ai unei
afectiuni), pentru cä pacientul aduce cu el nu numai o problematicä medicalä, ci si una socialä,
economicä, psihicä.

Tocmai de aceea, existä de mai multä vreme o politicä de promovare a drepturilor pacientilor,
pornind de la implementarea conceptului de respect pentru persoanä si de echitate în sänätate.

Dezvoltarea sistemelor de sänätate, riscurile din ce în ce mai mari rezultate din practica medicalä,
care tinde sä se depersonalizeze si sä se dezumanizeze, progresele tehnologice de care beneficiazä
medicina modernä si, nu în ultimul rând, birocratia medicalä au determinat accentuarea
recunoasterii dreptului de autodeterminare si deseori formularea unor garantii în ce priveste
drepturile pacientilor.

Cresterea importantei miscãrii pentru drepturile omului si evolutia multor concepte în aceastä
perioadä fac necesar un set de drepturi ale pacientilor. În ceea ce priveste drepturile pacientilor,
trebuie fãcutã o distinctie între drepturile sociale si drepturile individuale. Drepturile sociale sunt
legate de obligatiile asumate de societate, implementate de guvern sau de alte organisme publice
ori private pentru a furniza cantitati rezonabile de servicii medicale (de îngrijiri de sänätate) pentru
întreaga populatie. Aceste drepturi sociale sunt direct legate de accesibilitatea la serviciile de
sãnätate si sunt apreciate în mod colectiv, fiind în strânsä legãturä cu nivelul de dezvoltare a
societãtii în întregul ei. Drepturile individuale se referä la integritatea persoanei, la confidentialitate,
la convingerile religioase si sunt intim legate de drepturile si libertãtile omului. Aceste drepturi
implicä obligatii, si responsabilitäti din partea pacientilor, responsabilitäti referitoare la propria lor
auto-îngrijire sau responsabilitäti fatä de fumizorii de setvicii de sänätate.
Drepturile pacientilor au fost sintetizate în Declaratia promovärii drepturilor pacientilor în Europa,
de la Amsterdam, din 1994, a biroului regional european al OMS si în alte documente ale OMS
(Citizens Choice and Patients Rights -1996).

Drepturile pacientilor, asa cum au fost formulate in Declaratia promovärii drepturilor pacientilor în
Europa si în proiectul nostru de lege, sunt:

1. dreptul de a fi respectat ca fiintä umanä;

2. dreptul la auto-determinare;

3. dreptul la viatä, la integritatea fizicä si psihicä a persoanei;

4. dreptul la securitatea propriei persoane;

5. dreptul la intimitate si confidentialitate;

6. dreptul de a avea päreri proprii, de a avea valori morale si culturale proprii, dreptul a-i fi
respectate aceste convingeri (filosofice sau religioase);

7. dreptul de a fi informat privind serviciile medicale disponibile si modul de utilizare a acestora

(publicitatea serviciilor medicale), dreptul de a fi informat asupra identitätii si statutului profesional
al furnizorilor de sänãtate în grija cärora se aflä;

8. dreptul de a fi complet informat asupra stärii de sänätate, asupra interventiilor medicale propuse,
asupra riscurilor si beneficiilor fiecärui procedeu, alternativele existente la procedurile propuse,
inclusiv în cazul neefectuärii tratamentului, precum si date despre diagnostic si despre prognostic; în
cazul în care informatiile i-ar putea cauza suferinte, va fi avertizat despre acest lucru, pacientul
putând decide dacä doreste sau nu sä fie informat, iar dacä informatiile vor cauza un mare räu, in
mod exceptional), informarea va fi refuzatä pacientului; dreptul de a informa rudele pacientului doar
cu acordul acestuia;

9. dreptul de a cere si o a doua opinie medicalä;

10. dreptul de a solicita si de a primi la externare un rezumat scris al investigatiilor, al diagnosticului,

al tratamentului, al îngrijirilor medicale pe perioada spitalizärii;

11. dreptul de a fi reprezentat în cadrul sistemelor de sänätate, în probleme de elaborare a politicilor

de sänätate, în probleme de elaborare a programelor de sänätate, de alocare a resurselor, de
evaluare a calitätii setviciilor medicale;

12. dreptul de a beneficia de activitätile de promovare a sänätätii si de prevenire a îmbolnävirilor.

În ce priveste consimtämântul, amintim urmätoarele drepturi:

1 . dreptul de a refuza sau de a opri îngrijirile sau un tratament medical, asumându-si räspunderea
faptelor sale.Consecintele refuzului sau opririi tratamentului vor fi explicate pacientului. Când
pacientul nu-si poate exprima vointa, dar este necesarä o interventie medicalã de urgentä,
personalul medical are dreptul sä deducä acordul pacientului dintr-o exprimare anterioarã a vointei
acestuia. In cazul în care este necesar consimtãmântul reprezentantului legal, dar interventia
medicalä este urgentä, si acesta nu poate fi obtinut în timp util, interventia medicalã se va face fãrä
consimtãmânt. Acest lucru este important sub aspectul responsabilitätii medicale, în situatia lipsei
consimtämântului, din considerentele anterior prezentate, responsabilitate care este exclusä pe
temeiul cazului fortuit.

In toate celelalte situatii, lipsa consimtãmântului antreneazä, potrivit Legii nr. 3/1978, încä în
vigoare, räspunderea medicului sau a personalului medical care efectueazä actul medical. În cazul
refuzului acordärii consimtämântului de cätre reprezentantul legal, dacä furnizorii de servicii de
sänätate considerä cä interventia este în interesul pacientului, hotärârea va apartine unei instante
de arbitraj sau unei instante de judecatä;

2. este obligatoriu consimtämântul pacientului pentru recoltarea, pästrarea, folosirea produselor

biologice prelevate din corpul säu; Dacä se folosesc în cursul stabilirii diagnosticului sau a
tratamentului cu care pacientul a fost de acord, consimtämântul se presupune (se prezumä). Se va
cere consimtämântul pacientului pentru participarea sa în procesul de învätämânt sau de cercetare
stiintificä.

3. dreptul de a nu fi fotografiat sau filmat într-o unitate sanitarä färä acceptul säu;

4. dreptul de a fi informat (de a cunoaste) întreg personalul medical care îi acordä îngrijiri si care are
obligativitatea identificärii prin purtarea de ecuson cu nume, specialitate si functie.

În ce priveste confidentialitatea, amintim urmätoarele drepturi:

1. toate informatiile privind starea pacientului, rezultatele investigatiilor, diagnosticul, prognosticul,

tratamentul sau datele personale sunt confidentiale, chiar si dupä moartea pacientului. Informatiile
pot fi divulgate numai în cazul în care pacientul dä acordul sau dacä legea prevede expres.
Consimtämântul se presupune dat atunci când informatiile sunt oferite altor furnizori de servicii
medicale care se implicä în tratarea pacientului. Transferul pacientului între douä unitäti sanitare se
face numai cu acceptul säu;

2. datele privind identitatea bolnavului sunt confidentiale si trebuie protejate; pacientii au acces la
propriile date medicale, putând cere aducerea lor la zi sau corectarea celor gresite sau incomplete;

3. este interzis amestecul în viata privatä a pacientului, cu exceptia situatiei in care aceasta
influenteazä diagnosticul, tratamentul sau îngrijirile, si numai cu consimtämântul acestuia.

Drepturile reproducerii:

1. în cazul unei sarcini care pune în pericol viata femeii trebuie sus!inut si protejat dreptul la viatä al
acesteia;

2. femeile au libertatea si garantia cã nu vor fi fortate sä fie gravide, sä fie sterilizate sau sä facä
avort;

3. dreptul la informatii, educatie si servicii necesare dezvoltärii unei vieti sexuale normale si unei
sänätä!i a reproducerii;
4. dreptul partenerilor de a hotärî dacä sä aibä sau nu copii, dreptul la metode de planificare
familialä eficiente, discrete si lipsite de riscuri.

În ce priveste tratamentul si îngrijirile medicale:

1. dreptul fiecärui cetätean de asi alege medicul de familie si pe ceilalti fumizori de sãnätate si de a
se înscrie la un medic de familie;dreptul de a-si a medicul de familie;

2. dreptul Ia asistentä medicalä de urgentä;

3. selectarea pacientilor pentru anumite tipuri de tratament va tine cont doar de criterii medicale;

4. dreptul la protectie împotriva practicilor medicale neprofesioniste;

5. dreptul la îngrijiri terminale;

6. dreptul la serviciile comunitare disponibile;

7. pacien!ii nu pot fi obligati la recompensarea furnizorilor de servicii de sänätate decât prin

reglementärile legale în vigoare în acea unitate sanitarä; dupä terminarea îngrijirilor sau
tratamentului, pacientii pot oferi angajatilor sau unitätii pläti suplimentare, cu respectarea regimului
legal de declarare si impozitare.

5. Deontologia medicala
A. Notiuni generale.

Aparitia profesiunii medicale si evolutia sa istorica

Deontologia desemneaza exigentele etice legate de exercitarea unei profesiuni si care se

concretizeazä uneori în codul deontologiei adoptat oficial de un anurnit corp profesional. Aceste
coduri deontologice sunt rezultatul unui consens al majoritatii profesionale si asigura un
standard de calitate profesiunii respective. Profesiunea medicalã poate fi consideratã cea mai
veche profesiune cu caracter direct umanist. Dacä celelalte profesiuni satisfac necesitati
importante ale omului (de alimentatie, de habitat, de instructie etc.), profesiunea medicala are
ca scop apãrarea valorii celei mai de pret a omului -sanãtatea.

În perioada de început a comunei primitive, mestesugul vindecarii era practicat empiric (pe baza
experientei personale) de fiecare membru al colectivitatii, fiecare „lecuindu-se" singur sau
acordând, în spiritul relatiilor sociale de întrajutorare, asistentä celorlalti membri ai tribului. În
etapa în care societatea comunei primitive trece la diviziunea muncii, spre sfârsitul epocii
neolitice, apare un personaj nou -vindecätorul.

Acumulând mai multe cunostinte din experienta practica si dovedind mai multä abilitate decât
semenii säi, vindecätorul nu mai participä direct la procesul de procurare a mijloacelor de
subzistentä (vânatoare, pescuit, agricultura) ci desfäsoara o activitate sociala distincta, acordând
asistentä medicalä tuturor membrilor colectivitätii. Practica tämäduirii a devenit ocupatia si apoi
apanajul anumitor familii care transmiteau din generatie în generatie cunostintele dobândite.
 Vindecätorul apare astfel ca o persoanä care presteazä o activitate necesarä colectivitätii,
„investitä" de colectivitate cu dreptul de a vindeca, având în acelasi timp si datoria de a-si pune
priceperea în slujba comunitätii.

Noua profesiune de vindecãtor a apärut, deci, în momentul în care unii membri ai colectivitätii
au dobândit aptitudini speciale si cunostinte în plus, fatä de ceilalti, pentru a vindeca bolnavi, iar
societatea a putut produce suficiente mijloace de subzistentä pentru a-si permite ca unii dintre
membrii ei sä se ocupe de practica vindecärii, primind de la ceilalti cele necesare traiului. S-au
realizat astfel conditiile social-economice pentru ca practica medicalä sä devinä o profesiune. În
mod inevitabil, vindecätorii se gäseau deseori în fata unor situatii si probleme pe care nu le
puteau rezolva si nici întelege, cu putinele cunostinte de care dispuneau. Din acest motiv, adesea
recurgeau si ei la supranatural pentru a explica si justifica procese fiziologice sau patologice
neîntelese, cum ar fi tulburärile psihice.

Este momentul când activitatea medicalä începe sä se organizeze pe lângä temple, iar slujitorii
acestora, preotii, preiau destinele mestesugului medical. Acestei etape îi urmeazä o alta, în care,
sub influenta unui complex de factori socialeconomici si culturali, a acumulãrii unui patrimoniu
faptic bogat privind îngrijirea sänätätii, pratica medicalä se laicizeazä. Acesta este începutul
propriu-zis al profesiunii medicale.

Se presupune cä aceasta s-a petrecut în urmä cu 4-5 milenii în India, China, Grecia. Constituirea
profesiunii medicale, precum si preocupärile distincte în aceastä materie, au condus la
necesitatea ca noua practicä creatä sä fie asezatä pe anumite principii, recomandäri, norme, legi,
care sä asigure medicilor rezultate bune în exercitarea actului medical si care sä protejeze
bolnavul. Desprinse din experienta practicä a profesiunii, la început aceste cerinte au avut doar
un caracter de recomandare. Cu timpul, repetate din generatie în generatie, ele au devenit
cutume, constituindu-se în reguli ferme si instituite ca cerinte morale obligatorii.

B. Exercitarea profesiunilor medicale.

Jurämântul lui Hipocrate si perenitatea sa
Un moment deosebit de important pentru civilizatia noasträ îl reprezintä secolul al V-lea
î.e.n. În aceastä perioadä, Grecia anticä a cunoscut maxima înflorire a economiei, a culturii, a
filosofiei si a artelor, perioadä cunoscutä sub numele de „secolul lui Pericle". In aceastä
perioadä se desävârseste procesul istoric de laicizare a medicinei si se contureazä unele
dintre cele mai nobile precepte ale profesiunii medicale. Din aceastä perioadä se presupune
cä dateazä cunoscutul „Jurãmânt al lui Hipocrate" - primul document unitar de moralã
medicalä.
Se pare cã, datoritä marii autoritãti profesionale a lui Hipocrate, tot ceea ce a produs bun
epoca sa, în domeniul teoriei si practicii medicale, al eticii acestei profesiuni, i s-a atribuit lui,
fiind supranumit „pärintele medicinei". Din doctrina lui Hipocrate retinem umätoarele: totul
este subordonat interesului bolnavului, subordonare care implicä profunde sentimente
morale, mergând pânä la renuntarea, din partea medicului, la orice fel de recompensä
materialä.
latä cum se exprima Hipocrate în privinta relatiilor dintre medici: "Nu este nici o rusine ca un
medic dezorientat în fata unei complicatii la un bolnav, asa încât din lipsä de experientä sä
nu mai gäseascä nici o iesire, sä recomande un consult cu alti medici. Medicii, în consult, sä
nu se certe niciodatä si sä nu se defäimeze".
Se cuvine remarcat faptul cã, aproape de la începuturile constituirii ca profesiune, medicina
a impus angajarea sub legämânt, a celor ce se initiazä în arta vindecãrii, de a respecta
neabätut anumite cerinte de conduitä profesionalä. Cunoscute sub formä de jurämânt, mai
târziu de coduri, au apãrut documentele care au transmis de la o epocä la alta fondul de aur
al deontologiei medicale si tezele valoroase ale practicii îngrijirii sänãtãtii omului. Despre
putine documente deontologice s-a scris atât de mult cât s-a scris despre Jurämântul lui
Hippokrates si putine documente si-au pãstrat forta emotionalä si semnificatia universalä ca
acesta. Acest document si-a pästrat si isi va pästra valoarea educativä, forta emotionalä
datoritä faptului cä el cuprinde cerinte permanent valabile ale conduitei profesionale, cä a
desprins din varietatea problematicii morale trãsäturi semnificative ale unei cerinte majore a
deontologiei medicale: respectul absolut fatä de bolnav.
Orice actiune întreprinsä trebuie sä fie în avantajul bolnavului si niciodatä împotriva lui,
exercitarea profesiunii medicale trebuind sä se facã exclusiv în slujba interesului bolnavului,
a sänätätii si a vietii lui.
Pentru frumusetea sa moralä, redäm în întregime Jurämântul lui Hipocrate:
„Jur pe Apollo, medicul, pe Esculap, pe Higieia si Panacheia si pe toti zeii si zeitele, pe care le
iau ca martori, cä voi împlini complet, dupä puterea si judecata mea, acest jurämânt si acest
legämânt scris. Voi considera pe cel care m-a învätat aceastä artä egal pärintilor mei si voi
împärti cu el cele necesare traiului, si dacä va fi nevoie îi voi da ajutor, socotindu-i pe urmasii
lui ca pe fratii mei si învätându-i färä platä arta, dacä vor avea nevoie sä si-o însuseascä. Îi voi
ajuta prin percepte, lectii si toate celelalte învätäturi, pe copiii mei, pe aceia ai dascãlului
meu sau pe elevii care au fäcut legämânt scris în jurämânt dupä legea medicalä si pentru
nimeni altul. Voi întrebuinta regimurile în folosul celor bolnavi, dupä puterea si judecata mea
si mä voi feri säi vatãm si sä-i nedreptätesc. Nu voi da nimänui un medicament care sä
provoace moartea si nici nu voi sugera o asemenea intentie. De asemenea, nu voi aplica
vreunei femei un pesar abortiv. Voi petrece viata mea si voi practica arta mea în puritate si
sfintenie. Nu voi face litotomie, ci o voi läsa în seama bärbatilor care executä aceastä
practicä. În toate casele în care voi merge, voi intra pentru folosul bolnavului, sträin de orice
nedreptate voluntarä si vãtämätoare si de acte nedemne fatä de femei bärbati, de oameni
liberi sau sclavi. Asupra celor ce voi vedea si voi auzi în timpul tratamentului si în afara
tratamentului, privind viata oamenilor si care nu trebuie divulgate în afarä, voi pästra
täcerea, socotind cä nu trebuie spuse. Dacä voi executa astfel, în chip desävârsit, acest
jurämânt nu îl voi cälca, sä mä bucur de viatã si de artä, stimat totdeauna de oameni, iar
dacä voi cälca, sä mi se întâmple dimpotrivä".
Este de la sine înteles cä, dupä mai bine de douä mii de ani, Jurämântul lui Hipocrate contine
si prevederi anacronice. Remarcäm, cu acest prilej, cä normele de conduitä profesionalä sunt
determinate de specificul si nivelul de dezvoltare a profesiunii respective, de modul ei de
organizare într-o anumitã epocã, de nivelul cunostintelor stiintifice si de morala dominantä a
epocii. Asa, de pildã, trebuie întelese obligatiile privind transmiterea cunostintelor
profesionale, cele privind obligatiile materiale fatä de maestru si cele privind avortul.
În fondul de aur al deontologiei medicale au intrat însã multe elemente rationale cuprinse în
jurämânt, dintre care mentionäm:
 - recunostinta fatä de maestri si datoria moralä de a dezvolta si transmite generatiilor
urmätoare cunostintele dobândite;
- datoria absolutä a medicului de a sluji viata, de a utiliza toate cunostintele sale în folosul
bolnavului;
- probitatea profesionalä a medicului în tot ceea ce el întreprinde; interzicerea tratamentelor
vãtãmätoare; orientarea activitätii în folosul bolnavului;
- spiritul de omenie al medicului si moralitatea sa;
- discretia (atitudinea eticä cunoscutä, mai ales, sub forma secretului profesional).
Prima formä modernä a Jurämântului profesional pentru absolventii facultätilor de medicinä
a fost adoptatä la reuniunea din 1948 de la Geneva a Asociatiei medicale mondiale:
„Odatä admis printre membrii profesiunii de medic, mã angajez solemn sä-mi consacru viata
în slujba umanitätii. Voi pästra profesorilor mei respectul si recunostinta care le sunt
datorate. Voi exercita profesiunea cu constiintä si demnitate. Sänätatea pacientilor va fi
pentru mine obligatie sacrä. Voi pästra secretele încredintate de pacienti, chiar si dupä
decesul acestora. Voi mentine prin toate mijloacele onoarea si nobila traditie a profesiunii
de medic. Colegii mei vor fi fratii mei. Nu voi îngädui sä se interpunä între datoria mea si
pacient considera!ii de nationalitate, rasä, religie, partid sau stare socialä. Voi pästra secretul
deplin pentru viata umanä de la începuturile sale chiar sub amenintare si nu voi utiliza
cunostintele mele contra legilor umanitätii. Fac acest jurämânt în mod solemn, liber, pe
onoare”
Controlul si supravegherea exercitärii profesiei de medic se realizeazä de cätre Ministerul
Sänätätii si de cätre Colegiul Medicilor din România.
C. Aspecte actuale ale deontologiei medicale
Aspectele actuale, cu caracter general, se regäsesc în Codul international de eticä medicalä,
elaborat de Asociatia medicalä mondialä.
Acest cod, referindu-se într-o formä generalä la normele de conduitä profesionalä, trece în
revistä îndatoririle medicilor fatä de bolnavi si între ei însisi, formulând urmätoarele cerinte
de conduitä moralä:
- în cadrul misiunii sale umanitare si sociale, medicul trebuie sä mentinä permanent o
atitudine moralä exemplarä si sä respecte imperativele profesiunii sale;
- medicul nu poate sä îndeplineascä un act medical motivat de beneficiul personal;
Sunt nedeontologice:
a) orice procedeu de reclamä si publicitate, altele decât cele care sunt autorizate prin uz si
coduri de eticã nationale;
b) orice colaborare cu o institutie de îngrijire în care medicul nu isi pästreazä independenta
profesionalä;
c) acceptarea oricärei remuneratii pentru tratamentul aplicat unui bolnav care sä nu fie
justificat de starea sänãtätii acestuia si acceptarea unui comision, oricare ar fi titlul acestuia;

Este interzis medicului sä dea un sfat sau sä comitä un act medical profilactic diagnostic sau
terapeutic, care sä nu fie justificat de interesul direct al pacientului si din partea
farmacistului de indica!ie pentru utilizarea produselor sale si mai ales sä släbeascã rezistenta
fizicã sau mentalä a unei fiinte umane, färã necesitate terapeuticä;
Medicul trebuie sä uzeze cu cea mai mare prudentä de divulgarea descoperirilor sau
procedeelor de tratament, atât timp cât valoarea lor n-a fost expres recunoscutä;
 Medicul nu trebuie sä certifice decât ceea ce poate constata personal;
Medicul trebuie sä aibä mereu grija de a salva viata oamenilor;
Medicul datoreazä bolnavului sãu toate resursele stiintei si tot devotamentul sãu;când o
boalä sau un tratament depäsesc posibilitãtile sale, el trebuie sä facä apel la un alt medic
mai priceput în materie;
Medicul datoreazä bolnavului säu secretul absolut cu privire la informatiile ce i-au fost
încredintate si cu privire la tot ceea ce ar putea cunoaste ca urmare a încrederii ce i-a fost
acordatä;
Medicul datoreazä, în caz de urgentä, îngrijirile necesare ca datorie generalä fatä de
umanitate. El se poate retrage numai dupä ce s-a asigurat cä aceste îngrijiri vor fi date de o
altä persoanä calificatä;
Medicul trebuie sä-si trateze confratii cum doreste sä fie el însusi tratat de cätre ei;
Medicul trebuie sä se abtinä de la orice deturnare de clientelä si, la modul general, sä evite
tot ceea ce ar putea däuna material sau moral confratilor säi.
Cerintele generale enumerate au fost adoptate, într-o formä sau alta, în fiecare tarä care
dispune de un personal medical cât de cât organizat. Codului intemational de eticä medicalä
cu caracter general i-au succedat o serie de alte documente, în care este exprimat punctul
de vedere al profesiei medicale mondiale în diverse domenii specializate ale medicinii. O
importantä deosebitä, în acest sens, prezintä: Declaratia de la Helsinki, din 1964,
îmbunätätitä de Adunarea medicalä mondialä de la Tokyo din 1975, privind cercetarea
medicalä care utilizeazä subiecti umani; Declaratia de la Sidney, din 1968, privind
determinarea momentului mortii; Declaratia de la Tokyo din 1976, privind atitudinea
medicilor fatä de detinuti si prizonieri.

Curs 6 BIOETICA TRANSPLANTULUI

Transplantul de tesuturi si organe a devenit un procedeu terapeutic care a înregistrat multe succese
dupä introducerea imunosupresiei chimice în anii 1960. Transplantul este o terapie care creeazã
dileme prin însusi faptul cã implicä douä pärti, donatorul si primitorul, dar numai acesta din urmä
beneficiazä imediat, prin îmbunätätirea, uneori spectaculoasä, a stärii de sänätate.

Donarea organelor pentru transplant

Aplicarea rezultatelor obtinute în mai multe decenii de cercetare în domeniul histocompatibilitätii, al

pästrärii organelor si al rezistentei imunitare, precum si perfectionarea în domeniul tehnicii
chirurgicale si al îngrijirii postoperatorii au contribuit la înlocuirea cu succes a partilor bolnave cu
altele sänätoase. Tot mai multi pacienti cu diferite afectiuni ale organelor sunt luati în calcul pentru
transplant. 15 - 20% din bolnavii de rinichi sunt norocosi fiindcä au o rudä histocompatibilä care vrea
sä doneze rinichi. Existä un numär mic de transplanturi de ficat de la rude care sunt în viatä.
Majoritatea pacientilor, însä, trebuie sä se bazeze pe donarea organelor de la cadavre.

Obtinerea consimtämântului pentru donarea organelor

Iatä un sumar al principiilor necesare obtinerii consimtämântului pentru donarea organelor.

Asigurarea unei camere speciale si confortabile pentru a discuta cu rudele pacientului.
  Revizuirea împrejurärilor care conduc la moartea cerebralä si aspectele clinice ale mortii
creierului.
 Folosirea unui limbaj simplu si nu unul tehnic.
 Necesitatea de a läsa câtva timp între anuntarea mortii cerebrale si cererea pentru donarea
organelor.
 Informarea nuantatä asupra beneficiilor produse de donarea organelor.
 Evitarea termenilor „procurare" si „recoltare"
 Acceptarea unui consimtämânt pozitiv cu multumiri personale si cu recunostintã în numele
programelor si persoanelor care au nevoie de transplant; familia donatorului va fi informatä
cä va primi o scrisoare de apreciere si recunostintä.
 Acceptarea unui eventual refuz al consimtämântului în mod politicos si cu multumiri pentru
timpul acordat pentru a se gândi la donarea organelor într-un moment atât de dificil.

Tipuri de consimtamânt

Desi câteva dintre cele 13 täri europene care folosesc consimtämântul presupus au rate de donare
ridicate fatä de acele täri färä consimtämântul presupus, altele au rate scäzute, totusi nici una nu are
organe suficiente pentru a satisface cererile celor care asteaptä un transplant.

Peste jumätate din tärile cu legislatie pentru consimtämântul presupus mai cer consimtämântul
rudelor, din consideratie pentru sentimentele lor si pentru a recunoaste faptul cä participarea activä
la procesul de donare îi ajutä în durerea lor, dar si pentru a evita o posibilä publicitate negativa.

S-a observat cä rudele sunt mai binevoitoare sä certifice cererile pentru donare, dacä existä o
colaborare buna cu personalul medical si dacä ele simt cä au fost implicate în decizii în timpul
spitalizärii persoanei îndrägite.

Importanta metodei folosite pentru a obtine consimtämântul de donare a organelor este ilustratä de
un studiu care a scos în evidentä faptul cä läsarea unui timp între anuntarea mortii cerebrale si
cererea pentru donare a determinat cresterea ratei donärilor cu peste 300% comparativ cu perioada
când cererile de donare se fäceau odatä cu anuntarea mortii cerebrale.

Evenimentele care conduc spre un pacient cu perspectiva de a deveni un donator potential sunt de
obicei neasteptate si de aceea familia este, adesea, într-o stare de neîncredere si chiar de negare.
Este necesar timp pentru a întelege ceea ce s-a întâmplat si, mai ales, pentru întelegerea conceptului
de moarte cerebralä. Odatä ce este clar cä se deterioreazä conditia clinicä a pacientului si cä poate
sä aparã moartea cerebralä, ar trebui sä se anunte familia si se poate introduce notiunea de donare
a organelor ca o posibilä optiune viitoare.

Dupä ce familia a avut timp sä înteleagä cä pacientul este sigur într-o stare färä sperantä si dupä ce
s-a räspuns la întrebäri, poate fi reintrodusä ideea de donare a organelor. Se recomandä sä se
accentueze valoarea viitorului suport emotional dat familiei care stie cä organele donate de la
persoana îndrägitä au contribuit la un transplant reusit, la salvarea unei vieti (terapia durerii
sufletesti). Se dä sansa membrilor familiei de a discuta între ei posibilitatea donärii organelor. Li se
sugereazä faptul cä, la orice întrebare care ar putea sä aparã dupä ce ei completeazä deliberärile lor,
li se va oferi un rãspuns.
Sub nici o formä familia nu trebuie sã simtä constrângere sau presiune pentru donare. În mod ideal,
consimtämântul ar trebui cerut de cineva cu experientä, care poate sä comunice foarte bine
beneficiile donärii organelor.

Procesul de donare a organelor

Donarea reusitä a organelor depinde de realizarea unor etape si necesitä participarea multor
membri din echipa de îngrijire a sänätätii. Desi fiecare etapä este importantä si donarea poate sä
esueze ca rezultat al unui blocaj la oricare secventä, prima este cea mai criticä; se pune întrebarea
dacä pacientul este un donator de organe potrivit.

Atentia principalä a personalului de terapie intensivä este concentratä asupra resuscitärii si

tratamentului, ceea ce face dificilä schimbarea directiei cätre donarea de organe.

S-a constatat cä multi specialisti din domeniul medical se simt stingheriti când solicitä
consimtämântul rudelor apropiate, marcate de momentul tragic. Dezvoltarea programelor regionale
de donare a organelor si disponibilitatea coordonatorilor lor pentru consultare cu privire la alegerea
potrivitä a donatorului si asistentei în procesul de donare reprezintä surse inestimabile de sprijin
pentru personalul de spital unde are loc donarea.

Odatä ce un donator potential a fost evaluat si considerat apt pentru donarea organelor, dupä ce se
declarä moartea cerebralä, se obtine de la familie consimtämântul pentru donarea organelor. Apoi,
donarea organelor se poate produce în unul din cele trei moduri:

1. In cazul spitalelor mai mici, donatorul poate fi transferat la centrul de transplant pentru evaluäri
suplimentare, confirmarea mortii cerebrale si prelevarea organelor.

2. Echipa de recuperare a organelor merge la spitalul donator pentru prelevarea organelor.

3. Majoritatea centrelor de transplant au sectii de traumatologie si de neurochirurgie unde este

efectuat întregul proces de donare a organelor.

O dilemä: comertul cu organe pentru transplant

Comertul cu organe este interzis pretutindeni. Se considerä cä dacä s-ar liberaliza comertul cu
organe, vor apare numeroase abuzuri si presiuni asupra säracilor, asupra detinutilor în scopul
obtinerii unui organ de transplant. Pozitia comitetelor de bioeticä este färä echivoc.

Comertul cu organe de transplant trebuie privit ca o activitate neeticä deoarece donatorii sunt
determinati mai de grabä de motive financiare decât de motive umanitare (1995).

Experimentele pe om

Încä din anii premergätori celui de al Il-lea räzboi Mondial au început sa se dezvolte cercetärile bio-
medicale, importanta lor fiind relevatä si de marile sume de bani alocate pentru aceasta,
considerându-se cä ele sunt esentiale pentru bunästarea umanitätii.

Experimentul în medicinä este larg räspândit fãcându-se la toate nivelele:

1. Pe lângä faptul cä terapii bine cunoscute si mult folosite pot avea rezultate diferite în anumite
cazuri, este nevoie de a testa eficienta si efectele secundare ale noilor produse. Asemenea
experimente se vor practica in mod restrâns, deoarece riscurile lor sunt imprevizibile.

2. Este nevoie de experiment si atunci când terapiile vechi sunt folosite în tratarea unor alte boli
(aspirina folosita ca antiagregant plachetar) sau când inovatiile terapiei sunt fãcute ca un aspect
principal al ingrijirii pacientului (injectarea unei substante de contrast într-o arterä urmärind nu
opacifierea, ci embolizarea ei). Tot asa apare necesitatea experimentului când se fac eforturi de a
îmbunätäti o tehnicä mai veche.

Experimentele din ultima categorie se practicä mult mai des, fäcând parte din ceea ce am denumi
libertatea de medicului. Declaratiile internationale cum ar fi declaratia de la Helsinki (1964) au tinut
sä se delimiteze ferm de experimentele inumane realizate pe oameni de medici nazisti în timpul
celui de-al Il-lea Räzboi Mondial. S-a insistat pe structurarea unui model pentru experimentarea pe
subiecti umani care sä restabileascä filozofia umanistä a medicinei cat si a relatiei medic-pacient,
atât de tehnicizatä si implicit mijlocitä de instrumente si aparate.

In S.U.A., începând din 1966, Institutul National pentru Sänätate (NIH), Administratia pentru
Alimente si Medicamente (FDAft) si Departamentul pentru Sänätate, Educatie si Bunästare (DHEWD)
au scos reglementãri detaliate asupra experimentelor pe subiecti umani. În 1974 Comisia Nationalä
pentru Protectia Subiectilor Umani din Cercetarea Biomedicalä si Comportamentalä a interzis
producerea de forme de viatä aberante, cum ar fi hibrizi interspecii incluzând "humanoizi" si
schimbäri în caracterul esential al fiintei umane prin manipulare geneticä. Comitetul National
Francez de Eticä creat în 1975, a adus in discutie aceastä posibilitate. Comitetul de Bioeticä Medicalä
al Institutului National Francez pentru Sänätate Cercetare Medicalä a fost solicitat în 1982 sä-si dea
avizul asupra cercetärilor de manipulare geneticä.

Adunarea Parlamentarã a Consiliului Europei în 1982, rãspunzând la avertizärile pericolului potential

rezultat din aplicarea tehnicilor de inginerie geneticä la fiintele umane, a adoptat un sistem reciproc
de informatie liberä în acest domeniu, iar în 1984 a recomandat celor 21 de state membre ca acelasi
sistem de informatie liberä sã fie în stransa legäturä cu toate proiectele ce cuprind folosirea ADN-
ului recombinat.

Euthanasia

Dupä mijloacele utilizate euthanasia poate fi activä si pasivä.

Euthanasia activã se mai numeste „ucidere din milä” si reprezintä omorârea intentionatä a unei
persoane.

Euthanasia pasivã apare prin neaplicarea unui tratament care ar putea salva viata.

Dupä atitudinea pacientului euthanasia se împarte în voluntarä, involuntarä, nonvoluntarä.

1. Euthanasia voluntarã apare atunci când pacientul, în deplinätatea capacitätilor sale mintale, având
dreptul de a alege, a consimtit euthanasia.

2. Euthanasia involuntarä apare când pacientul, desi are capacitatea de a decide, nu a fost consultat
asupra gestului aducätor de moarte sau a declarat anterior cã nu doreste sã i se facä euthanasie.
3. Euthanasia non-voluntarã apare în cazurile când pacientul este incapabil de a alege dacä doreste
sau nu euthanasie, sau pur simplu nu isi poate exprima consimtämântul. Este cazul fetilor, copiilor
mici, a bolnavilor cu boli mintale severe si a bolnavilor aflati în coma permanent

BIOETICA CONCEPTIEI SEXUALITÄTII UMANE

Sexualitatea este secundarä instinctului de reproducere si derivatä din ea. Lipsirea de scopul
reproducãtor a acestui instinct a determinat aparitia unor diferite tipuri de sexualitäti. Unele din ele
sunt considerate aberante de o majoritate considerabilä a cetätenilor din statele laice, fie ele
democratii autentice, fie foste State socialiste.

Cuplurile parentale posibile pot fi :

bärbat - femeie;

bärbat - bärbat;

femeie -femeie;

bärbat - transsexual feminin;

femeie - transsexual masculin.

Selectia naturalä a triat permanent toate tentativele de reproducere. Dacä nu ar fi fost eliminati
embrionii anormali, perpetuarea speciei ar fi fost incertä, proportia copiilor cu handicap ar fi depãsit
limitele suportabilitätii biologice.

Aproximativ 75% dintre conceptii se pierd „pe drum", undeva între fecundatie si ultimul trimestru de
viatä intrauterinä, din care:

1.25% sarcini sunt eliminate înainte de implantare;

2.33% imediat dupä aceea;

3.15 - 20% între sâptämânile 5 - 27 de sarcinä;

4.1 - 2% în ultima perioadä a gestatiei.

Aceastä risipä are drept explicatie de cele mai multe ori o anomalie cromosomialä.

Selectia naturalä nu a avut alternativä supravietuind doar o proportie relativ micä - la fiecare 200 de
copii unul având o anomalie cromosomialä. Procentul este totusi mare, eficienta selectiei naturale
fiind doar relativä. Douä treimi dintre embrionii si fetii cu sindrom Down dispar, treimea rämasä
reprezentând sute sau mii de copii pierduti social, iar o parte din mamele care au sau au avut un
copil deficient îsi suspendã reproducerea de teamã.

În acelasi timp, 10 - 15% din cupluri sunt sterile, sterilitatea fiind o preocupare importantä a
medicinei contemporane.

INSEMINAREA ARTIFICIALÄ
Se recomandä în cazul cuplurilor în care sotul se teme cä ar putea transmite o boalä geneticä sau în
cazul femeilor singure care isi doresc copii. Aceastä cale este însä acceptatä doar in unele täri ale
lumii, desi este utilizatä frecvent în multe regiuni. Numai în S.U.A. s-au näscut prin inseminare
artificialä, începând cu anul 1988 si pânä acum, cel putin 600.000 de copii. Inseminarea artificialä
implicä acordul ambilor soti. Alegerea donorilor de spermä este dificilä, deoarece presupune
investigatii genetice complete si analize de rutinä pentru a elimina donorii cu antecedente negative,
cu variante cromosomiale färä efecte clinice sau infectii virale, îndeosebi SIDA. Numele donorului
rãmâne necunoscut sotilor care solicitä inseminarea.

Recomandärile Consiliul European de la Strassbourg care a elaborat în 1979 un proiect privind

inseminarea artificialä:

1. este necesar consimtâmîntul ambilor soti;

2. fecundatia se efectueazä într-o unitate medicalä specialä numai de cätre medicul genetician si
echipa sa;

3. medicul are obligatia de a pästra secret absolut asupra sotilor ce au un copil pe aceastä cale;

4. copilul näscut va fi considerat copilul legitim al femeii si al sotului ei;

5. medicul trebuie sä pästreze datele referitoare la donator pentru ca în anumite situatii acestea sä
poatä fi puse la dispozitia cuplului;

6. se interzice mixajulul de spermä de la mai multi donatori;

7. se vor limita numãrul de graviditãti de la acelasi donator;

8. se va cerceta evolutia psihologicä a copiilor care au fost conceputi prin inseminare artificialä si a
familiilor lor;

9. se vor lua precautii ca sä nu se poatä stabili legäturä de filiatie între donator si copil.

FERTILIZAREA IN VITRO

Este o altä posibilitate oferitä cuplurilor sterile, în care primeazä sterilitatea femininä. Aceastä
metodä se poate utiliza în cazul femeilor cu:

• obstructii tubare;

• anomalii anatomice ale trompelor uterine

• care au avut boli transmisibile sexual (cel putin trei episoade urmate de sterilitate).

Fecundatia în afara cäilor naturale, necesitä o serie de etape în laborator:

1. stimularea hormonalä a ovarului;

2. determinarea momentului ovulatiei;

3. punctia foliculului;
4. fecundatia in vitro propriu-zisä;

5. transferul embrionului în uter.

În general sunt necesare trei tentative. Cu toate acestea, procentul succeselor este relativ mic, mai
putin de 10%. În anu1974, Douglas Bevis a tinut o comunicare stiintificä prin care a anuntat cä
träiesc trei copii datoritä fertilizärii in vitro si cä ei sunt perfect normali. Aceastä comunicare a
generat reactii vii atât în biologie cat si în justitie. Indiferent de evolutia viitoare a conceptiilor
morale, trebuie analizate toate consecintele posibile ale acestui mod de fertilizare.

Existä încä o serie de necunoscute:

1. Care sunt urmärile dozelor mari hormonale administrate viitoarei mame?

2. Ar putea ele favoriza dezvoltarea unui cancer?

3. Care sunt consecintele psihologice ale esecului?

4. Femeile ce nu au reusit sä conceapä dezvoltä sau nu un sindrom depresiv?

5. Care sunt reactiile psihologice ale femeilor, care din ratiuni diverse, nu au fost incluse în grupul
candidatelor la fertilizarea in vitro?

6. De ce unele femei abandoneazä tratamentul înainte de a avea certitudinea esecului?

7. Reactiile sotilor sunt sau nu similare cu cele ale sotiilor?

DREPTURILE EMBRIONULUI

Prevenirea tulburärilor genetice care apar de cele mai multe ori dupä producerea conceptiei
constituie una din marile ratiuni practice ale existentei geneticii de azi. Intreruperea sarcinii este un
eveniment traumatizant, dar cel mai adesea nu existä alternativä. Întrebarea cea mai chinuitoare
este: Nu cumva actul în sine echivaleazä cu un asasinat? Räspunsurile sunt diferite în functie de
modul diferit de definire a conceptului de viatä. Existã o limitã dupã care un produs de conceptie
poate fi considerat fiintã cu aceleasi drepturi pe care le are un nou-nãscut? Rãspunsurile sunt
modelate de conceptiile noastre morale, filosofice si nu în cele din urmä religioase.

Pentru geneticienii crestini viata începe în momentul fecundatiei, din punct de vedere calitativ ei
considerând cä un ou nu se deosebeste de un copil. Citãm din Robert Debre: „Aportul recent al
biologiei ne-a învãtat cã adevãrata nastere corespunde fecundatiei. Noi considerãm cã fiinta umanã
pe cale de dezvoltare suferã un proces continuu si cã nu existã nici un moment în care sã se poatã
spune cã nu este om în devenire. Orice fiinta începe cu o celulã unicã. Viata umanã începe cu celula
fecundatã. Nu existã nicio etapã în care sã ai dreptul sã o opresti. "La cealaltä extremä se aflä
embriologii care afirmä: „Viata are doar un organism autonom, adicã un fãt mai mare de trei luni,
eventual 24 sãptãmâni".

Totodatä ei sustin cä a întrerupe evolutia unui embrion cu anomalie cromosomialä - trisomia 21, de
exemplu - este o necesitate socialä. Niciun considerent moral, social sau religios nu justificä
pästrarea unei asemenea sarcini, întrucât pânä la urmä comunitatea suportä pretul supravietuirii lor
si nicio comunitate nu poate asigura viata unui numär prea mare de copii dependenti. Doar dupä
nastere viata este intangibilä, chiar si a celor care vor vegeta, izolati total de activitatea lumii
noastre.

O altä problemä o ridicä embrionii utilizati în practica fertilizärii in vitro. Medicina trebuie sä studieze
embrionii dacä vrea sä înteleagä embriogeneza si dacä vrea sä reducä frecventa esecurilor
reproductive. Dar ce se va întâmpla cu embrionii care nu vor fi implantati? Unii au sugerat
distrugerea celor sub 14 zile, limita de trecere la starea de fiintä, cu aceleasi drepturi ca oricare alt
copil. S-a pus si problema congelärii embrionilor în vederea conservärii lor.

Ca mai toate noutätile de vârf ale geneticii, ea a declansat violente discutii si a fost supusä dezbaterii
unui comitet de bioeticä. S-a discutat destinul embrionilor congelati, convenindu-se ca ultima decizie
sä apartinä pärintilor care au libertatea de a conserva embrionul sau de a-l ceda institutelor de
embriologie, eventual îl pot ceda unei femei sterile. În mod cert, foarte multi embrioni sunt
abandonati.

S-a dezbätut si problema bäncilor de embrioni umani. Orice cuplu steril poate cere un asemenea
embrion - fiind vorba de adoptiunea prenatalä. O atentionare este însä auzitä tot mai insistent:
congelarea îndelungatã poate rãsturna întregul nostru comportament reproductiv putând schimba
de asemenea legile ereditãtii. Recomandarea Consiliului Europei cu privire la utilizarea embrionilor si
fetusilor umani în scop diagnostic, terapeutic, stiintific, industrial si comercial este:

1. sä ancheteze veridicitatea informatiilor care circulä în mass media cu privire la comertul cu

embrioni si fetusi morti, fäcând publice rezultatele;

2. sä limiteze utilizarea industrialä a embrionilor si fetusilor umani, ca si a tesuturilor si produselor

acestora în scopuri strict terapeutice, care nu pot fi realizate prin alte mijloace si sä-si modifice
legislatia în conformitate cu aceste principii sau sä adopte legi care sä precizeze conditiile în care pot
fi efectuate prelevarea si utilizarea în scop terapeutic;

3. sä interzicä crearea de embrioni umani prin fecundatie in vitro în scopul cercetärii acestora în
cursul vietii sau dupä moartea Ior;

4. sä interzicä tot ceea ce ar putea fi definit drept manipulare sau deviere de la aceste tehnici,
incluzând:

• crearea de fiinte umane identice prin donare sau prin orice alte metode ce ar urmäri selectarea
rasialä;

• implantarea unui embrion uman în uterul altei specii sau invers;

• fuziunea gametilor umani cu gametii altor specii;

• crearea unor embrioni din sperma unor donatori diferiti;

• ectogeneza sau producerea unei fiinte umane individualizate si autonome în afara uterului unei
femei, adicä în laborator;

• alegerea sexului prin manipulare geneticä;

• crearea de gemeni identici;

• cercetärile asupra embrionilor umani viabili;

• experimentärile asupra embrionilor umani vii, indiferent dacä sunt viabili sau nu;

• mentinerea embrionilor in vitro dincolo de a 14-a zi dupä fertilitate;

5. sä prevadä sanctiuni adecvate care sä asigure aplicarea regulilor adoptate pentru executarea
prezentei recomandãri;

6. sä elaboreze un registru national de centre si servicii sanitare acreditate si autorizate sä realizeze

aceste tehnici si sä le utilizeze în scopuri stiintifice;

7. sä faciliteze si sä încurajeze crearea de comitete sau comisii nationale multidisciplinare privind

tehnicile artificiale de reproducere umanä, implicând activitätile stiintifice;

8. sä orienteze autoritätile sanitare si stiintifice spre controlarea aplicärii acestor tehnici, autorizând
proiectele specifice în absenta unei legislatii si reglementäri concrete;

9. sä continue studierea problemelor legate de utilizarea tesuturilor embrionilor si fetusilor umani în

scopuri stiintifice;

10. sä însärcineze comisiile sale competente cu elaborarea unui raport asupra utilizärii embrionilor si
fetusilor umani în cercetarea stiintificä tinând seama de necesitatea stabilirii unui echilibru între
principiul libertätii de a cerceta si respectul demnitätii umane inerente întregii vieti, precum si alte
aspecte ale protectiei omului.

Fetusii expulzati prematur, spontan si considerati viabili biologic nu pot face obiectul interventiilor
clinice decât dacä acestea favorizeazä dezvoltarea si existenta lor autonomä. Nu trebuie sä se
intervinä asupra embrionilor sau fetusilor în afara uterului sau sä se preleveze celule, tesuturi si
organe, fãrã consimtãmântul prealabil al genitorilor. Experimentele pe embrioni sau fetusi vii, viabili
sau neviabili, trebuiesc interzise. Totusi, când un stat autorizeazä experiente pe fetusi exclusiv
neviabili, aceste experimente pot fi praticate dacä sunt conforme cu dispozitiile prezentei
recomandäri si au primit acordul prealabil al autoritätilor sanitare sau stiintifice sau când este
aplicabil acordul comisiei nationale multidisciplinare.

Înaintea oricärei interventii asupra unui embrion sau fetus mort, centrele si clinicile trebuie sã
stabileascä dacã moartea este partialã (celulele, tesuturile si organele unui embrion clinic mort pot
rämâne vii încä mai multe ore) sau totalã (când moartea clinicä se asociazä cu moartea celularä).

Utilizarea materialelor biologice provenite de la embrioni si fetusi morti în scopuri stiintifice

preventive, diagnostice, terapeutice, farmaceutice, clinice sau chirurgicale, trebuie sä fie autorizatä
în cadrul regulamentelor ce controleazä cercetarea, experimentarea, diagnosticul si tratamentul
conform dispozitiilor prezentei recomandäri.

ETICÄ SI GENETICÄ IMPORTANTA CONCEPTELOR EREDITARE

Contextul social - politic

Era contemporanä începe cu redescoperirea independentã a legilor lui Mendel. Se putea folosi noul
concept în care gena era o unitate materialä minusculä de pe cromozom, codificând un caracter
particular care putea fi transmis de la pãrinte la urmas, izolat de orice influentä externä. Acest lucru
a permis ca "teoria geneticä a selectiei naturale" sä devinä paradigma dominantä în biologia
evolutionistä. Acest adevär pärea lipsit de valoare. S-a väzut însä, cä în ciuda dedicärii oamenilor de
stiintä, stiinta nu mai constituia o cäutare dezinteresatä si lipsitä de valoare a adevärului, ci era
influentatä la fiecare pas de factori inerenti contextului socio-cultural-economico-istoric în care ea
exista. Asemenea "variabile contextuale" au fost identificate tot mai frecvent de cei care priveau
stiinta ca pe o "întelepciune socialä.

Astfel, genetica a fost privitä ca un fundament stiintific plauzibil pentru sustinerea economiei
capitaliste a liberei întreprinderi, la începutul anului 1900. Mii de oameni categorisiti drept retardati
mintali au fost sterilizati în S.U.A., între 1920 si 1950, majoritatea dupä legi ale diverselor state
sustinute de Curtea Superioarä. Un procent semnificativ dintre ei apartineau grupurilor minoritätilor
sau erau lipsiti din punct de vedere economico-social. Tribunalele eugenice naziste au cerut mai întâi
sterilizarea unui numär neprecizat de oameni, estimat de unii la aproximativ un milion, între 1933-
1940.Începînd cu 1988, în Republica Popularä Chinezä, prin intermediul legilor provinciale, s-a cerut
sterilizarea persoanelor retardate mintal. Avorturile sunt obigatorii dupä un anume numär de copii.

În provincia Henan, unele legi preväd sterilizarea tuturor persoanelor cäsätorite cu "boli ereditare
serioase, incluzând boli mintale, incapacitate mintalä ereditarä, malformatii ereditare". Ca rãspuns la
atitudinea Chinei, Fondul Natiunilor Unite pentru Activitäti Populationale s-a oferit sä finanteze un
studiu national asupra cauzelor si preventiei retardärii mentale.

Variabilitatea Geneticã Si Interactiunea Genã - Mediu Înconjurãtor

Nu mai existä controverse stiintifice asupra contributiei semnificative a geneticii în absolut orice
aspect al functionärii organismelor. Asa cum inteligenta este mäsuratä prin teste conventionale
acest lucru este acceptat pentru multe träsäturi comportamentale. Entuziasmul pentru noua
geneticä nu eludeazä rolul crucial al mediului în determinarea impactului informatiei codificate
genetic cu individul în curs de dezvoltare sau matur.

Printre bolile complexe cu impact asupra sänätätii publice care par sä cuprindä atât factori ereditari
cât si gene multiple, cel putin trei pânä la cinci actionând împreunä, se citeazä variate forme de
artritä , cancer, hipertensiune, obezitate, diabet, sclerozä multiplä, unele forme de boli mintale si o
parte din bolile autoimune.

Studiile de lungä duratä a diferentelor si similaritãtilor psihologice la gemenii care au fost crescuti
separat sugereazä natura generalä a interactiunii determinantilor de mediu si genetici, desi
mecanismele specifice de legäturä sunt necunoscute. Când variabilitatea mediului este micä (cum ar
fi de exemplu când contextul social este similar pentru toti care cresc în cadrul lui, iar influenta
culturalä este relativ omogenä) capacitatea de transmitere a caracterelor este mare. În mod contrar,
într-o circumstantä heterogenä (unde existä variatii fenotipice crescute), capacitatea de transmitere
a comportamentelor specifice, cum ar fi cele lingvistice sau religioase, este joasä. Unii emit
consideratii psihologice semnificative pentru estimarea consecintelor unei manipuläri genetice
deliberate cu scopul de a produce un anume tip uman, având drept corolar reducerea
heterogenitätii genetice.

Terapie geneticä clinicä

Unele boli ereditare par a fi cauzate de mutatia unei singure gene. Acele boli care permit dezvoltarea
fätului pânä la punctul de a se naste un copil viabil sunt datorate unor enzime deficiente sau
absente, cu exceptia bolilor de sânge.

Deficientele imune si tulburärile cauzate de lipsa unei singure enzime par a fi candidati potriviti
pentru terapia genicä. Terapia genicä se referä la insertia materialului genetic într-o celulä pentru a
corecta un defect. Ea se bazeazä pe prezumtia cä bolile genetice trebuiesc tratate alterând însäsi
gena mutantä, decât concentrându-ne pe efectele produse de ea.

Efortul terapeutic este reprezentat de înlocuirea sau suplimentarea infomatiei bazate pe deficienta
geneticä cu acel cadou format din gene normale functionale. Copii ale genelor normale, care au fost
izolate si donate, sunt inserate în celulele pacientului din organe si tesuturi, poate din mäduva
osoasä. Genele inserate vor putea produce proteine care sä corecteze defectul enzimatic sau
biochimic. Procedeul descris mai sus este cunoscut ca "terapie genicä somaticä" deoarece gena nouä
este introdusä într-un tesut sau un organ obisnuit la un individ dupä nastere.

Spre deosebire de "terapia liniei germinative", ea nu duce la modificäri care se pot mosteni. Acesta
din urmä se referä la insertia genei în celulele germinative. Aceste celule germinative sau cele ale
unui embrion nedezvoltat, când sunt tratate pentru a corecta un defect genetic, vor influenta toate
celulele corpului.

Deasemeni, terapia genicä poate implica modificarea unei gene aflatä la locul ei sau chirurgia prin
care o anume genä este excizatä si poate fi înlocuitä de una normalä.

În SUA nu mai existä discutii contradictorii asupra acceptabilitätii etice a terapiei genice somatice.
Despre terapia liniei germinative existä încä îngrijorare. Aceasta se referä mai ales la:

• transmiterea efectelor genetice imprevizibile la generatiile urmätoare;

• diminuarea diversitätii genetice în populatiile umane. Este posibil chiar ca genele care determinä
boli genetice cunoscute sä aibä si alte functii de supravietuire nedescoperite în asa fel încât
eliminarea lor sä se dovedeascä däunätoare pentru populatia umanä. Existä temeri si asupra
consecintelor tentativelor speciei umane de a-si controla singurä ereditatea.

Se pune problema dacä, odatä cu aparitia terapiei genice, indivizii nu vor încerca sä profite de
posibilitatea de a-si selecta propriile gene pe baza capriciului sau al prejudiciului personal sau oricum
pe niste criterii oportuniste, nejustificate stiintific.

Existä opinii care afirmä cä nu existä logicä în stoparea procesului de inginerie geneticä umanä. Altii
afirmä cä problemele medicale vor deveni mai blânde, iar pärintii se vor astepta la copii din ce în ce
mai "perfecti”. Adunarea Parlamentarä a Consiliului Europei din 1983, tinând seama de posibilitate
unui control guvernamental centralizat, a sugerat cä "dreptul la viatã si la demnitate umanã implicã
dreptul de a mosteni un genom care sã nu fi fost modificat în mod artificial".

Biotehnologia

Procesele biologice controlate au fost folosite în slujba omului cu mult timp înaintea avântului
formal al biotehnologiei. Multe produse rezultate din acesteprocese sunt atât de familiare încât sunt
acceptate fãrä rationament : berea, vinul, brânza, pâinea, vaccinurile si antibioticele.
Biotehnologia modernä urmeazä cursul deja început de cei care doreau sä cotroleze biologia, dar nu
aveau cuno$iintele si îndemînarea sä modifice celulele. Ea a fost definitä ca "manipularea geneticã a
celulelor pentru a spori productia de substante folositoare omenirii".

În medicinä, tehnologiile genetice au creat un numär mare si în continuã crestere de produse si

procedee noi de terapie. Interesul comercial asupra biotehnologiei apare în SUA, în 1976, odatä cu
înfiintarea primei noi firme care aplica tehnologia ADN-ului recombinant în medicinä si în alte
domenii. Domeniul a fost deschis activitätii antreprenoriale generale în 1980, când Curtea Supremä a
SUA a hotärât cä o bacterie consumatoare de petrol era patentabilä. În martie 1987, Biroul pentru
Patente si Märci din SUA a raportat cä peste 6000 de aplicatii patentabile pentru produse legate de
biotehnologie erau în asteptare. S-a hotärât patentabilitatea tuturor formelor de viatä, cu exceptia
speciei Homo sapiens (protejatä prin garantiile constitutionale împotriva sclaviei).

Noua politicä se referea la ingineria animalä prin interventia omului, adicä prin metode de unire a
genelor, care determina träsäturi ce nu puteau fi obtinute prin tehnicile clasice de selectie artificialä
si încrucisare. În tärile europene, Conventia de Patente din 1973 includea, în mod special,
microorganismele si procesele lor productive în domeniul protectiei patentului. Totusi, aceeasi
Conventie interzicea garantarea de patente asupra plantelor si speciilor animale.

În Europa s-a respins patentarea unui soarece modificat genetic prin insertia unei gene canceroase,
pe motivul cä exploatarea inventiei ar fi contrarä ordinei publice si moralitãtii.

În SUA, Biroul de Patente considerä ca subiecte patentabile "organismele vii multicelulare ne-umane,
inclusiv animalele apärute pe cäi ne-naturale". Au fost elaborate o serie de reglementäri cu privire la
produsele de inginerie geneticä care trateazä procedura de aprobare, instructiuni pentru securitatea
muncii, utilizarea restrânsä a organismelor modificate genetic si, ceea ce este mai relevant pentru
drepturile omului - efectele socio-economice ale produselor biotehnologice. Aceste reglementãri vor
deveni aplicabile pe plan international în Comunitatea Europeanã, care a propus totusi ca o inventie
sä nu poatã fi consideratä nepatentebilä numai pentru este compusä din materie vie. Pe de altä
parte, SUA a conceput un regulament în 1992 care sugereazã cä produsele de hranä obtinutã prin
inginerie geneticä sunt scutite de testäri speciale înainte de scoaterea pe piatä.

Unii observatori cred cä acest lucru pune în pericol aprovizionarea cu hranä, prin introducerea de
substante alergenice în alimente, iar comportamentul genei strãine într-o nouä gazdä poate fi diferit
decât la specia originarä, ceea ce poate afecta valoarea nutritionalä a respectivului aliment. Ei
considerä cä este o gresealä sä se initieze ingineria geneticä scutind mari categorii de produse de la o
verificare minutioasä, fäcutä dupã aceleasi legi care protejeazä consumatorii de aditivii sintetici din
mâncare.

CURSUL 8
Istoria medicinii sau iatroistoriografia a devenit în zilele nostre o ştiinţă de sine stătătoare şi o
activitate bine organizată pe plan mondial, în strânsă conexiune în primul rând cu medicina, care
constituie obiectul ei, dar, poate în aceeaşi măsură şi cu istoria, filozofia, sociologia, etica, artele şi
alte ştiinţe sau ramuri de activitate. Iatroistoriografia este accesibilă şi unor diletanţi sau unor
specialişti în alte domenii. Istoricii şi medicii au multe lucruri în comun şi aceasta în primul rând
pentru că profesiile cărora le-au jurat credinţă au în centrul preocupărilor lor omul. Ambele categorii
sunt interesate în mod deosebit de influenţele care condiţionează existenţa umană. In orice
domeniu sau profil de activitate, cercetarea şi studiul trecutului nu trebuie să constituie doar un
scop în sine.

Dezvăluirea felului în care au evoluat şi s-au dezvoltat gândirea şi cunoaşterea umană până la stadiul
actual, ne ajută să nu fim supuşi întâmplării, ci să alegem pentru viitor căile cele mai bune, eficiente
şi bogate în satisfacţii, să le evităm pe cele greşite, să nu repetăm nişte erori sau să irosim timp.

Deşi Gustave Flaubert spunea că "istoria este un profet care priveşte înapoi", Homer afirma cu mai
bine de 2000 de ani în urmă: "să cercetăm cele ce s-au petrecut, să cunoaştem cele prezente, să
prevedem cele ce se vor întâmpla". Este firesc ca istoricul să aibă privirea mereu aţintită spre viitor,
iar în acelaşi timp cercetătorul noului să cunoască istoria, măcar pe cea a specialităţii sau domeniului
său de activitate, ca să nu rişte să umble pe căi bătătorite.

Un nivel superior de civilizaţie a generat, fără îndoială, beneficii, un standard de viaţă mai înalt şi un
nivel cultural mai ridicat, dar a adus cu sine, de asemenea, şi pericole neştiute, apariţia de boli
necunoscute – rezultate în ambele sensuri: de la populaţii mai puţin evoluate spre civilizaţii
înaintate, dar şi invers.

Asupra rasei umane calamităţile naturale, molimele, foametea, războiul au interacţionat şi au dus
uneori la efecte dezastruoase.

Activitatea de cercetare şi manifestare în domeniul istoriei medicinii a început să fie organizată pe

plan mondial la începutul secolului nostru, iar publicaţiile în această specialitate abundă şi stârnesc
interesul chiar şi al marelui public. Au luat fiinţă şi au deja tradiţie institute de istoria medicinei, ca de
exemplu cel înfiinţat în anul 1905 la Leipzig, sub conducerea iatroistoriografului german Karl
Sudhoff; Institutul de istorie a medicinei şi ştiinţelor naturii "Karl Sudhoff” de la Karl-MarxStadt de
lângă Leipzig, condus de eminentul iatroistoriograf Stanislaw Schwann, (decedat în 1982) sau cel
înfiinţat de Jules Guiart de la Cluj după primul război mondial.

Ca dovadă a interesului şi în urma amplorii luate de studiile despre istoria medicinei, între 7-12
august 1920 a avut loc la Anvers în Belgia "Primul congres de istorie a artei de a vindeca", în cadrul
căruia a fost constituită Societatea Internaţională de Istorie a Medicinii (SIHM). Fondatorul şi primul
preşedinte al acestei societăţi a fost medicul belgian Joseph Tricot Rover. La 9 ani după înfiinţarea
SIHM, la 14 septembrie 1929, din iniţiativa şi prin străduinţa dr. Victor Gomoiu a luat fiinţă
Societatea Română de Istoria Medicinii. Ea a fost secţie a Societăţii Ştiinţelor Medicale din România,
cât şi a celei de istorie fiind afiliată de la început la SIHM. La înfiinţarea societăţii române, ca
preşedinţi de onoare au fost alese mari personalităţi ale timpului: Nicolae lorga, IC . Cantacuzino,
Dimitrie Gerota. Primul preşedinte activ al societăţii a fost profesorul de chirurgie Constantin
Dimitrescu Severeanu, iar secretar general dr. Victor Gomoiu, care din 1930 devine preşedinte activ.
Din anul 1936 Victor Gomoiu a devenit preşedinte activ al SIHM până în anul 1945, după aceea
rămânând în continuare preşedinte de onoare până la sfârşitul vieţii (1960).

Al IX-lea Congres al SIHM a avut loc între 8 - 1 0 septembrie 1932 la Bucureşti, fiind prezitat de Victor
Gomoiu. Al XXII-lea Congres a avut loc între 31 august - 5 septembrie1970 la Bucureşti şi Constanţa,
fiind prezidat de Valeriu Bologa.

Medicina preistorică
Arta medicală umană derivă din instinctul primitiv pe care-l au animalele de a ajuta natura în
vindecarea unor maladii. În consecinţă, se poate spune că istoria medicinii îşi are începutul odată cu
istoria îmbolnăvirilor, care la rândul lor sunt tot atât de vechi ca şi viaţa însăşi. Originile cunoaşterii
se pierd în adâncurile paleoliticului. Desigur că de îndată ce au apărut fiinţe dotate cu un creier atât
de complex ca cel uman ele şi-au pus întrebări privind realităţile din jur, privind însăşi natura lor ca şi
rolul sau semnificaţia lor în lume.

Tradiţiile iudeo-creştine, au promovat mitul primului om care face grandioasa opţiune în cursul
căreia renunţă la o existenţă eternă şi lipsită de griji în Eden, numai şi numai pentru a ajunge la
cunoaştere. Cu toate că teoriile respective au condamnat această opţiune, pe care au etichetato
drept păcat originar, ea reprezintă gestul cel mai impresionant al omului, gest care situează condiţia
umană într-o poziţie plină de demnitate şi marchează simbolic originile cunoaşterii ca un act
deliberativ, implicând sacrificarea nemuririi şi fericirii. Tot ceea ce ştim despre această perioadă ne-a
parvenit prin intermediul arheologiei ca şi prin perpetuarea de-a lungul mileniilor a unor mituri şi
ritualuri care mai dăinuiesc parţial, modificate însă, până în zilele noastre.

Omul pietrei cioplite s-a aplecat asupra misterelor care-l înconjurau, cu spaimă, curiozitate, dar şi cu
interes, pentru că latura pragmatică a cunoaşterii stătea la baza existenţei. Incontestabil că
descoperirile făcute în paleolitic dovedesc că omul acelor vremuri a început edificiul ştiinţei, dar
gândirea ştiinţifică era cufundată în cea magică. Este interesant să urmăreşti cum, ulterior, în
decursul istoriei gândirea realistă a încercat, uneori cu eforturi dramatice, să se elibereze de cea
magică.

Se credea în puterile supranaturale ale vrăjitorilor, vracilor sau şamanilor, considerându-se că bolile
sunt induse de către genii ale răului (demoni), cu care vrăjitorul are puterea de a intra în contact,
adesea întro stare de transă şi să le oblige să părăsească corpul bolnavului. Existau şamani, cum ar fi
cei din triburile indiene din America de Nord, care aveau cunoştinţe despre proprietăţile unor plante
sau minerale, de a ajuta la vindecarea unor boli. Diverse ritualuri se executau şi pentru a influenţa
vremea sau pentru a avea succes la vânătoare. Măştile sau amuletele sunt frecvent folosite în cursul
ceremoniilor.

Fig. 1 - Şamanii şi alţi vrăjitori au recurs adesea la diferite obiecte pentru a identifica, cu ajutorul
semnelor misterioase, cauzele bolilor: divinaţie. Această piesă din Niger, aparţinând cultului Ifa, are
un recipient în formă de pui în care se introduc datele pentru divinaţie. Cel care oficiază va da o
interpretare în raport cu urmele pe care le trasează în praf în urma unui joc de mâini cu aceste date.
în dreapta este reprezentantul lui Dumnezeu.

Fig. 2 - Mască reprezentând geniul rău, folosită de către vrăjitorii irochezi. Societăţile şamanite
persistă încă în unele regiuni ale Americii, Africii şi Asiei de sud-est, şamanii fiind foarte puternici. în
jumătatea de sud a Africii există mai mult de 20.000 de vrăjitori sau sangomas.

Fig. 3 - Colierul unui vrăjitor apaş format din perle de stică şi din dinţi umani. Ca şi unele amulete, el
avea rolul de al proteja pe cel care-l poartă de spiritele răufăcătoare şi de boli.

Fig. 4 - Echipamentul unui vrăjitor indian din America de Nord.

Fig. 5 - Mască din lemn, originară din Sri Lanka, care reprezintă pe Garayaka, geniul purificării. În
medicina lor genii rele perturbează echilibrul umorilor organismului descrise de către Ayurveda
(ştiinţa medicală din India antică).

Fig. 6 - Aborigenii din Australia îşi doreau dispariţia unor duşmani cu ajutorul unor Kurdotcha (care
avea puteri magice pentru răzbunare). Ei aprindeau în secret un foc şi treceau prin flacără ace din os
proferând blesteme rituale. Acele erau apoi îngropate pentru a acţiona magia, după care le
dezgropau şi le îndreptau spre duşman.

Fig. 7 - Ceremonie şamanică în tribul Bantus din Camerun

Fig. 8 - Aborigenii din Australia îi supun pe tineri la ritualuri de iniţiere: extrageri de dinţi, scarificări,
arsuri. Plăgile sunt apoi tratate cu unguente şi balsamuri. Se acordă astăzi o importanţă acestor
ritualuri magice pentru că ele aveau puterea de a influenţa considerabil spiritul individului, stimulând
astfel anumite funcţii ale corpului care să-l ajute să invingă boala. Dar, unii vrăjitori cunoaşteau şi
efectele curative ale unor plante, pe care le administrau sub formă de infuzie, prin inhalare, prin
piele sub formă de unguente şi cataplasme sau chiar sub formă de supozitoare.

Fig. 9 - Nuca de cola, utilizată în Africa, America de Sud şi Asia, pentru a creşte apetitul şi a combate
oboseala.

Fig. 10 - Din timpuri preistorice, amestecurile de ierburi medicinale se foloseau drept cataplasme ce
se aplicau pe plăgi: un vrăjitor aztec punând pe gamba unui bolnav o cataplasmă pentru a drena
afară din corp otrăvurile şi spiritele rele.

Fig. 11 - Plantele halucinogene sunt foarte frecvent utilizate de către şamani. Graţie lor vrăjitorii pot
intra în transă şi să comunice cu Dumnezeu şi cu spiritele susceptibile de a produce îmbolnăviri sau
de a-l ajuta pe vrăjitor. Una din aceste plante este un cactus fără spini care creşte în Mexic şi în sud-
estul Statelor Unite. Din el se extrage mescalina, un alcaloid folosit de indienii din America de Nord şi
de către azteci.

Fig. 12 - în America de Sud se folosea coca (care conţine un alcaloid în frunzele sale, cu rol analgezic
şi anestezic local) pentru a "înşela" foamea şi pentru a calma durerea şi oboseala, după cum este
prezentat şi prin această statuetă.

Fig. 13 - Figură care reprezintă un vrăjitor indian din America de Sud examinând pacientul pentru a
selecţiona ierburile ce-i vor fi necesare în prescrierea tratamentului. În general şamanii şi vrăjitorii au
păstrat şi păstrează secretul cunoştiinţelor lor asupra plantelor medicinale, prepararea şi prescrierea
acestora, înţelegând că numai astfel îşi pot păstra autoritatea de care se bucură printre semenii lor.

Fig. 14 - Aborigenii din Australia şi Africa utilizează şi astăzi spini ascuţiţi pentru a coase plăgile. Firul
de sutură provine de la plantele agăţătoare. Aceste "ace" sunt întărite (călite) prin foc, care şi
omoară în acelaşi timp germenii de pe suprafaţa lor. Dovezile cele mai vechi ale bolilor omului ne-au
parvenit prin intermediul sistemului osos, oasele fiind singurele vestigii ale omului vechi care s-au
păstrat până în zilele noastre. Mumiile egiptene arată leziuni tipice de osteo-artrită deformantă, dar
şi de depozite gutoase la nivelul articulaţiilor, prezenţa calculilor căilor urinare, a leziunilor
tuberculoase ale coloanei vertebrale etc.
Au rămas dovezi vechi de aproximativ 17000 de ani prin picturi pe pereţii peşterii TROIS-FRERES din
Pirinei. Este bine dovedit că omul preistoric folosea şi metode chirurgicale: trepanaţia (fig. 16). Sunt
numeroase cranii preistorice care prezentau găuri de trepanaţie, cranii descoperite în Franţa,
Austria, Polonia, Rusia, Germania, Spania. Majoritatea antropologilor sunt de părere că trepanaţiile
erau făcute în scopul de a permite ieşirea demonului responsabil de producerea nebuniei, epilepsiei
sau migrenei. Trepanaţia a fost folosită în Europa până în secolul al XVI lea. A fost folosită
deasemenea în Africa de Nord, în unele regiuni din Asia, în Noua Zeelandă, în unele insule din Pacific
şi în America de Sud.

Instrumentele folosite pentru trepanaţie erau foarte variate. Printre numeroasele ustensile folosite
pentru trepanaţie, era şi arcul din lemn: "operatorul" fixa una din extremităţile arcului pe craniu şi-l
răsucea într-un sens şi-n altul până ce străpungea osul (fig. 17).

Ulterior, în epoca de piatră s-au folosit instrumente sub forma unor mânere din lemn, care aveau la
unul din capete o piesă dură şi ascuţită sau tăioasă: dinte de rechin, o piatră ascuţită sau os (silex)
(fig. 18) Ceva mai târziu, în epoca bronzului, au apărut şi instrumente metalice chirurgicale: în Egipt
şi în Mesopotamia încă înainte de 3000 de ani î.e.n. existau cuţite, ace, sonde şi tije metalice pentru
cauterizare (fig. 19).

Se va vedea în cursul istoriei medicinii că în medicină cele două elemente, religia şi arta de a vindeca,
vor avea o importanţă diferită în raport cu epoca istorică. În vechiul Egipt elementul supranatural
avea o importanţă supremă, preotul medic fiind înainte de toate întâi preot şi apoi medic.

Papirusul din EBERS conţine atât formule magice, incantări şi vrăjitorii, cât şi droguri şi prescripţii
medicale.

Mai târziu, în epoca lui Hippocrat, importanţa medicinii primează, invocaţia nefiind decât o
problemă individuală, pacientul fiind liber să o pronunţe sau nu, după voinţa sa.

În Evul Mediu, supranaturalul se impune din nou sub forma ceremoniilor religioase pentru a exorciza
pe cei "posedaţi" şi de a expune relicve cărora le erau atribuite puteri vindecătoare. În secolul al
XVII-lea, odată cu începuturile medicinii ştiinţifice, preoţia se va despărţi de medicină şi pe măsură ce
secolele se succed, medicii vor deveni din ce în ce mai materialişti în privinţa concepţiilor lor. Este
părăsită concepţia mecanicistă şi medicii îşi dau seama că este imposibil să neglijezi factorii
psihogenici în apariţia bolilor şi astfel îşi fac apariţia şi psihoterapeuţii.

Trecând la perioadele istorice ale medicinii, opiniile nu concordă în privinţa fixării momentului şi nici
locului apariţiei "civilizaţiei". Plecând de la vechile legende, o parte din locuitorii Atlantidei,
prevăzând cataclismul iminent, au reuşit să fugă şi să ajungă în locuri care nu au fost acoperite de
ape. Africa şi Europa Occidentală, de unde au ajuns şi în Orient, punând bazele la trei civilizaţii mari:
egipteană, sumeriană şi preariană a Indiei. Că aceste trei centre au fost sau nu fondate de atlanţi
este mai puţin important. Cert este că ele devin centre culturale de o extremă importanţă.

Medicina sumeriană şi babiloniană Civilizaţia sumeriană, apărută pe malurile Eufratului, era bine
reprezentată în artizanat şi în artă. Foarte bine organizaţi, sumerienii scriau pe table de argilă şi
această scriere cuneiformă ne relevă existenţa unui corp medical care avea un nivel relativ ridicat al
conştiinţei profesionale. S-au descoperit multe cuţite mici din cupru care serveau drept scalpel sau
bisturiu. Civilizaţia sumeriană a decăzut şi chiar dispărut în jurul anilor 2000 î.e.n., fiind înlocuită cu
două noi civilizaţii: asiriană în nord şi babiloniană în sud.

Despre medicina babiloniană se cunosc mai multe, graţie descoperirii unui cod de legi gravate pe o
coloană de piatră neagră, care se găseşte în prezent la muzeul Luvru din Paris. Aceste teste au fost
codificate şi gravate în piatră foarte dură din ordinul lui HAMMURABI (NABUCODONOSOR I, 1728 -
1686, rege al Babilonului). Ignorarea celor mai elementare cunoştiinţe despre alcătuirea corpului
omenesc, a făcut ca la popoarele vechi, cei care se îndeletniceau cu "arta de a vindeca" să producă
atât rău semenilor lor încât s-a văzut absolut necesară elaborarea unor legi care să reglementeze
practica medicinii. Astfel în codul lui Hammurabi, printre alte activităţi ale organizării sociale, sunt
sugerate pedepsirea acţiunilor "vindecătoare" lipsite de succes, mai ales a celor care duceau la
pierderea vieţii sau mutilarea pacientului, dar în acelaşi timp erau prevăzute şi onorariile cuvenite
medicilor după tratarea cu succes a bolnavilor: "Dacă medicul îngrijeşte un senior, îi deschide un
abces şi îi salvează ochiul, el va primi 10 monezi de argint. Dacă pacientul este un sclav, stăpânul
acestuia va trebui să plătească pentru el două monezi de argint".

Acest aspect este în favoarea medicului, dar codul babilonian ne arată că practica medicinii nu era
fără riscuri: "Dacă medicul deschide un abces cu un cuţit de bronz şi provoacă moartea pacientului
sau îl face să-şi piardă un ochi, i se vor tăia mâinile. Dar această pedeapsă nu se aplica decât în cazul
unui pacient care aparţinea clasei patricienilor. Dacă era vorba de un sclav, chirurgul nenorocos era
obligat să înlocuiască sclavul decedat cu un alt sclav. Dacă sclavul îşi pierdea numai un ochi,
pedeapsa impusă doctorului era de a suporta jumătate din cheltuiala pentru achiziţionarea unui nou
sclav.

Aceste vechi inscripţii arată existenţa unui corp medical organizat şi supus unor reguli, care efectua
operaţii de mică importanţă. Herodot scrie că în Babilon exista obiceiul de a expune bolnavii pe
stradă, astfel ca trecătorii care au suferit de aceeaşi boală sau cunoşteau cazuri asemănătoare, să
poată recunoaşte boala celor expuşi şi să dea sfaturi pentru vindecarea acesteia. Se presupune că în
Babilon, ca şi în Egipt, existau specialişti pentru fiecare tip de boală.

Fig. 21. Imagine din codul lui Hammurabi, gravat pe o coloană în diorit, un ansamblu de legi dintre
care 17 erau legate de medicină.

Fig. 22. Această tabletă face parte dintr-un ansamblu de reţete medicale care provin din NINIVE şi
datează din anii 700 î.e.n.. Sunt descrise patologii digestive şi diverse poţiuni recomandate de preoţii
care studiază arta de a vindeca. Mii de exemplare constituie ceea ce mai târziu se va numi „regula
asirienilor'' exemplare păstrate în biblioteca lui ASSURBANIPAL, regele Asiriei (668 - 631 î.e.n.)
Medicina indiană Cunoştiinţele despre medicina indiană ne-au rămas din documente cum ar fi:
AYURVEDAS (Să stim despre longevitate), pe care se bazează medicina indiană clasică, RIG-VEDA
(1500 î.e.n.) şi YAJUR-VEDA (700 î.e.n.). AYURVEDAS, carte sacră a hinduşilor de acum 3000 de ani, a
fost tradusă din hindusă în latină de către Francois Hessler în anul 1884. În AYURVEDAS bolile par a fi
rezultatul perturbării celor trei elemente fundamentale ale corpului: suflul, bila şi flegma.

Fiziologia indiană indică aşa-numitele şacrasuri, care ar reprezenta centrii din corp şi sediul suflurilor
organice. Cele şase şacrasuri principale situate de-a lungul coloanei vertebrale (fig. 23), ar coincide
cu punctele corporale vulnerabile. Dezechilibrul lor duce la apariţia bolii şi yoga, masajele, cântările
şi medicamentele ar fi remediul lor.
Din ultimele două lucrări reiese că în medicina indiană chirurgia era mai dezvoltată, în ciuda slabelor
cunoştiinţe anatomice existente în această perioadă: erau puse la punct tehnicile de rinoplastie
(femeia infidelă era pedepsită cu tăierea nasului); ablaţia calculilor şi cezariana erau de asemenea
tehnici puse la punct în vechea Indie (fig. 24). Un faimos chirurg indian al anilor 400 î.e.n. ne-a lăsat
descrierea a aproximativ 100 de instrumente chirurgicale.

Fig. 25. Ace, lame, sonde, lame cu vârful semicurb, cuţite (şi cu lame secundare), etui pentru
instrumente, etc. În Ayur-Veda se face o descriere a sistemului vascular, părându-se că indienii în
această epocă ar fi fost precursorii lui Harvey. Tot în Ayur-Veda se găsesc şi alte remarci interesante
8 asupra bolilor: pesta apare acolo unde există multe cadavre de şobolani; paludismul este cauzat de
către ţânţari; ftizia este o boală caracterizată printr-o tuse perseverentă, cu febră şi expectoraţii
sanguinolente. Sunt menţionate peste 700 de plante medicinale şi un număr mare de unguente,
inhalante şi pudre. Medicii vechii Indii nu aparţineau castei brahmanilor (preoţilor) pentru că ei erau
consideraţi impuri, ceea ce îi excludea de la ceremoniile religioase.

Fig. 26 - Substanţe folosite în medicina indiană. În tratatul lui Susruta scris în sanscrită acum mai bine
de 4000 de ani şi păstrat până astăzi, se vorbeşte despre hemostază prin ligatura vaselor şi sutura
plăgilor cu fire de păr de cal sau cu păr de femeie. Tratatul lui Susruta conţine următoarele părţi:
operaţii chirurgicale, diagnostic, anatomie, administrarea medicamentelor interne, antidoturi,
afecţiuni locale (ochi, urechi). Hinduşii considerau anatomia ca bază a medicinii.

Ei considerau corpul omenesc ca format din 6 părţi: cap, trunchi şi 4 extremităţi şi împărţeau corpul
în părţi unice şi duble.

Părţi unice: capul, pieptul, spatele, ombilicul, fruntea, nasul, mentonul, abdomenul şi gâtul.

Părţi duble: urechile, ochii, nările, sprâncenele, tâmplele, mamelele, testiculii, flancurile, fesele,
genunchii, gambele.

Ei considerau că oasele sunt în număr de 600, iar articulaţiile mobile şi imobile în număr de 210.
Corpul omenesc are 900 de tendoane şi 500 de muşchi împărţiţi pe segmente, pe care dacă-i aduni
rezultă mai mult de 500. Vasele sunt în număr de 700 şi omul percepe sunetul, forma, gustul,
mirosul cu ajutorul a 8 nervi, vorbeşte cu 2 nervi, doarme cu 2 nervi, se trezeşte cu 2 nervi şi plânge
cu 2 nervi.

Medicina tibetană

Tibetanii au împrumutat Chinei cunoştiinţele lor despre plante, grecilor şi arabilor cunoştiinţele
despre umorile organismului, Indiei concepţia mistică în medicină (sufletul îşi are sediul în coloana
vertebrală), budismului cântecele. Trusele lor medicale conţineau minerale şi plante, un corn şi o
spatulă pentru a face amestecuri, o lamă şi o piatră ascuţită pentru chirurgia obişnuită.

Medicina egipteană

Cea de-a treia mare civilizaţie a antichităţii este cea egipteană. Practica medicală era însă în mâna
preoţilor, medicina fiind atât de mult legată de teologie încât ne-au rămas mai multe informaţii
legate de zeii şi semizeii egipteni, decât despre medicina propriu-zisă. Imhotep, dumnezeul
vindecărilor, este unul din primii medici al cărui nume s-a păstrat. După moartea sa el a devenit
semi-zeu, pentru a fi apoi divinizat. Din păcate activităţile sale medicale sunt foarte puţin cunoscute
în comparaţie cu lucrările sale de arhitectură (a făcut planurile unor piramide din Sahara). Însă el
trebuie să fi fost cel puţin tot atât de renumit ca medic, pentru că egiptenii îl venerează ca zeu al
medicinii timp de secole după moartea sa. La începutul civilizaţiei egiptene, preotul şi medicul
reprezentau una şi aceeaşi persoană şi numai în timpul dinastiilor mai recente medicina s-a eliberat
de sub dominaţia religiei. Egiptenii nu considerau boala şi moartea ca fenomene naturale şi
inevitabile: ei credeau că o forţă ostilă impunea aceste nenorociri oamenilor. Din analiza
papirusurilor egiptene reiese că arta de a vindeca apela la incantaţii, simboluri şi formule magice
pentru vindecarea celor bolnavi. Ei prescriau un mare număr de remedii sub formă de poţiuni,
gargare, cataplasme etc. Preoţii-medici din Egiptul antic cunoşteau şi foloseau următoarele droguri:
opiumul, uleiul de ricin, sărurile de cupru. Dacă chirurgia egipteană era mai slab dezvoltată, igiena şi
măsurile de salubritate publică atingeau un nivel ridicat, net superior celui european din Evul Mediu.

Din punct de vedere al istoriei medicale papirusurile cele mai preţioase sunt cel de la Ebers (mijlocul
mileniului II) şi cel al lui Edwin Smith (de la începutul mileniului III). Ambele relevă progresele făcute
în medicina clinică în timpul perioadelor egiptene tardive, deşi se foloseau în continuare rituri
religioase, dar preoţii-medici încep să examineze bolnavii pentru a descoperi cauza bolilor. Papirusul
lui Edwin Smith constituie un veritabil ghid medical pentru tratamentul plăgilor şi al entorselor. Se
face de asemenea prima referire din literatura medicală asupra medicinii psiho-somatice, incantaţiile
furnizând psihoterapia sufletului, iar remediile tratamentul corpului. În anul 525 î.e.n., după
cucerirea persană, a fost creată la Sais, în sudul Egiptului, o şcoală de medicină despre care Herodot
spunea că a atins un înalt nivel ştiinţific şi impresiona prin marele număr de specialişti pe care-i
pregătea. Herodot însuşi a studiat medicina în Egipt la Memfis, unde se afla şi o veche bibliotecă a
templului lui Imhotep.

Interesant la egipteni este faptul că cei mai mulţi din marii lor regi au studiat medicina: Athotis, fiul şi
urmaşul lui Menes (fondatorul primei dinastii egiptene), care a trăit în jurul anilor 3000 î.e.n., era
medic şi a scris cărţi cu conţinut medical; Tosorthros, al doilea faraon din a treia dinastie şi Maneton,
celebrul poet savant, practicau de asemenea medicina şi anatomia. După Maneton capul are 22
vase, care duc în toate părţile corpului suflul venit de la inimă. Cu toate că vechii egipteni ştiau să
îmbălsămeze atât de bine, cunoşteau foarte puţine date despre corpul omenesc. Un lucru este sigur
şi anume acela că la vechii egipteni au fost practicate disecţii pe cadavre umane, dar şi pe oamenii vii
condamnaţi la moarte (Alkmaion din Kroton, la sfârşitul secolului al IV-lea î.e.n.).

După secolul III î.e.n., în şcoala medicală alexandrină există doi mari protagonişti: Erasistrat şi Herofil.
Erasistrat credea că jumătatea stângă a inimii şi arterele sunt lipsite de sânge. Herofil (Herophilos) a
descris pe planşeul ventriculului IV cerebral formaţiunea care-i poartă numele, el numind-o "calamus
scriptorius", care ar fi sediul sufletului. Tot el a descris răspântia venoasă endocraniană,
corespunzătoare protuberanţei occipitale interne. Biblioteca din Alexandria era cea mai mare
bibliotecă a antichităţii, dar ea a fost incendiată şi distrusă parţial în anii 48-47 î.e.n. şi apoi total în
secolul V e.n. Herofil s-a stabilit î n Alexandria sub regele Ptolomeu şi ar fi disecat 600 oameni dintre
criminalii pe care i-a oferit Ptolomeu. A făcut şi autopsii pe cadavre cu intenţia de a preciza natura şi
sediul bolilor.

Medicina chineză
Primul medic citat în literatura chinezească este împăratul CHEN HUNG, care a trăit în jurul anului
3.000 î.e.n. Lui i se atribuie descoperirea a numeroase droguri şi otrăvuri, unele din ele
experimentându-le pe propria-i persoană. Lucrarea sa PEN TSAO (Marele ierbar) a fost reeditată de
nenumărate ori, ultima oară în 1911 în Egipt.

În jurul anului 2650 î.e.n. împăratul HWANG TI în "Cartea medicinii" afirma că: "sângele corpului este
controlat de către inimă; el curge continuu în cerc, fără să se oprească". Un al treilea împărat care a
studiat medicina a fost KIEN LUNG, care a numit o comisie de experţi ce au compilat "Oglinda de aur
a medicinii", o voluminoasă enciclopedie medicală ce cuprindea patru volume. În această importantă
lucrare au fost codificate principiile medicinii chinezeşti. Se găsesc aici un mare număr de
tratamente, inclusiv masajul şi acupunctura.

Acupunctura chinezească, care constă în plasarea unor ace în puncte precise ale corpului, prezenta
mai multe variante, în funcţie de numărul de puncte. Aceste puncte erau situate de-a lungul a 12
meridiane principale, linii imaginare care preiau energia cosmică. Acele introduse în aceste puncte
tonifică sau dispersează energia vitală.

Farmacopeea tradiţională chinezească descrie peste 16.000 de remedii, cea mai mare parte pe bază
de plante, dintre care GIN-SENGUL reprezenta pentru chinezi regele tonicelor (fig. 28). Rădăcinile
sale erau folosite singure sau împreună cu alte plante care-l atenuau, pentru a stimula persoanele în
vârstă sau slăbite, convalescenţii sau pe cei stresaţi.

Medicii chinezi şi în general cei din Extremul Orient, pentru a pune un diagnostic luau şi pulsul
pacientului (fig. 29 şi 30), puls ce corespundea meridianelor pe unde circula energia vitală. In
cosmogonia chinezească, tot ce se întâmplă în univers este rezultatul confruntării a două forţe: Yin şi
Yang.

Yin-ul este întunecat, rece, umed, pasiv, negativ şi feminin. Yang-ul este luminos, cald, uscat, activ,
pozitiv şi masculin. Simbolul energiei cosmice: t'ai ch'i (fig. 31) arată întunericul şi lumina strâns unite
pentru a forma "marea unitate". Boala survine atunci când există un dezechilibru între yin şi yang.

În medicina chineză veche fiind interzisă disecţia cadavrelor, structura corpului omenesc era dedusă
din cosmologie, dominantă fiind concepţia micro-macroscopică asupra lumii. Aceasta face ca nervii,
arterele, venele şi tendoanele să fie confundate unele cu altele, iar creierul să fie considerat ca fiind
o "grămăjoară de măduvă osoasă". Se consideră că omul are 360 de oase (ca şi zilele anului sau
gradele unui cerc) şi tot atâţia muşchi şi articulaţii; diferenţa structurii corpului bărbatului şi femeii ar
fi că femeia are un os în plus; inima omului are 7 orificii pentru că numărul aştrilor din compoziţia
Carului Mare este 7; suflul vital este corespondentul microscopic al vântului şi al suflurilor
macroscopice; aşa cum astrele circulă în timp de 24 ore între 50 de constelaţii, în aceeaşi scurgere de
vreme sângele şi suflul vital fac 50 de ture prin cele 12 vase principale (în număr egal cu lunile
anului). În anul 624 în China a fost creat "Ordinul marilor medici" şi a fost organizat un învăţământ
sistematizat în cadrul spitalului imperial.

WANG-CHOU-HO în tratatul său asupra pulsului "Sphygmologie", distingea 7 specii de puls extern, 8
de puls intern şi 9 de puls mortal. În anul 1341 î.e.n. HOUA CHEON sistematizează cele 12 vase
clasice care transportă suflul vital, cele două principii, Yin şi Yang şi sângele. Foarte târziu, în
medicina chinezească apare un geniu asemănător lui VESALIUS la europeni. El este WANG
TS'ING'JEN (1768-1821), care în cartea sa intitulată "Cercetarea erorilor medicale" corectează datele,
în special anatomice, mai vechi şi interpretarea lor. Între anii 1796-1800 WANG a dezgropat şi
disecat 30 cadavre de copii care muriseră de holeră şi fuseseră îngropaţi superficial. Cu cele 24 de
figuri executate de el însuşi realizează cea mai bună descriere la chinezi a corpului omenesc, deşi nu
s-a putut elibera total de unele imperative şi erori ale anatomiei şi fiziologiei moştenite, figurând
organe imaginare sau dându-le semnificaţii imaginare unora dintre organe (pentru el rinichiul şi
mezenterul aveau funcţie genitală).

Medicina la vechii evrei

Medicina antică evreiască destul de primitivă prezintă o mai mică importanţă, excepţie făcând
excelentele precepte de igienă impuse prin legea mozaică. În Vechiul Testament boala apare ca o
expresie a mâniei divine, pentru tratamentul căreia bolnavul trebuie să se adreseze preotului, fiind
astfel minimalizat rolul medicului. Preoţii erau conştienţi că trebuiesc luate măsuri pentru a se evita
transmiterea bolilor (contagiunea) şi defineau în LEVITIC şi în PSALMI alimentele şi obiectele pure şi
pe cele murdare, care să fie igiena gestaţiei şi menstruaţiei şi cum să previi contagiozitatea. Carnea
de porc poate transmite paraziţi (trichinoza) şi de aceea s-a interzis consumul său. În LEVITIC se
găsesc referiri la diagnosticul de blenoragie, leucoree, lepră.

Referiri medicale se găsesc şi în TALMUD, în care medicul apare ca un personaj mai puţin important.
Deşi regele SOLOMON (973-933 î.e.n.) a cultivat anatomia şi chirurgia, organelor li se atribuiau şi
funcţii psihice: inima gândeşte, memorizează şi adăposteşte conştiinţa; ficatul este sediul pasiunilor
violente; rinichii determină starea de bucurie; stomacul produce somnul; nasul hotăreşte
deşteptarea. Contribuţia tatălui la produsul de concepţie: vasele, unghiile, creierul, iar a mamei:
pielea, părul carnea, sângele. La concepţie participă şi YAHVE care dăruieşte viaţa, sufletul, graiul,
văzul, auzul, inteligenţa.

Medicina la vechii greci

Civilizaţia greacă se întinde pe o perioadă de 800 de ani, adică din secolul VI î.e.n. şi până la sfârşitul
secolului II e.n. medicina greacă îşi are sursele din mai multe civilizaţii: egipteană, babiloniană şi
probabil cea indiană.

În plus grecii au învăţat enorm de la poporul minoic stabilit în Creta. Civilizaţia minoică este
precursoarea igienei publice: canalizare, sisteme de distribuţie a apei potabile, băi, mijloacele lor de
a se debarasa de gunoaie erau superioare chiar Europei secolelor XV – XVI. Învadând spre anii 1000
î.e.n. oraşele minoice ale Europei Orientale (Troia fiind una din ultimele fortăreţe minoice), grecii au
avut ce învăţa de la cei pe care i-au supus.

Medicina grecească îşi va trage rădăcinile din surse exterioare (minoică, egipteană şi chiar indiană) şi
aceste cunoştinţe vor fi clasate şi integrate într-un tot în special în insulele din largul coastelor
greceşti şi în special în insula Delos, pământul natal al lui Apollo.

Aceasta a plecat la DELPHES unde, în ciuda vârstei sale tinere, el omoară pitonul, monstrul care făcea
regiunea nelocuibilă. Astfel Delphes devine cetatea unui oracol universal recunoscut, unde foarte
mulţi se rugau pentru păstrarea sănătăţii sau vindecarea unor boli. Conform legendei, Apollo a
învăţat arta de a vindeca de la Centaurul CHIRON şi a transmis această învăţătură tinerilor săi elevi
JASON (fig. 33), ACHILLE, ESCULAP. Esculap (Asclepios) va deveni pentru greci, ceea ce a fost
IMHOTEP pentru egipteni: zeul medicinii ("părintele medicinii"). Esculap era un atât de bun
vindecător şi a înfăptuit atât de multe miracole (în special resuscitarea morţilor), încât Pluton,
stăpânul Infernului, s-a plâns lui Dumnezeu "că furnizarea de suflete pentru regatul umbrelor era
compromisă de către acest vindecător". Recunoscând că Pluton avea dreptate, JUPITER l-a lovit pe
Esculap cu trăsnetele sale.

Foarte multe temple numite ASKLEPIE, au fost ridicate în favoarea lui Esculap. Aici erau aduşi
bolnavii pentru a urma diverse tratamente. Cel mai faimos templu a fost cel de la EPIDAUR, ale cărui
ruine se păstrează şi astăzi.

Tratamentul special consta într-un fel de psihiatrie, cunoscută sub numele de incubaţie. ARISTOFAN
face o descriere sugestivă în "Plutos": ajuns la templu, bolnavul oferea un sacrificiu lui Dumnezeu,
apoi făcea o baie purificatoare şi dormea apoi în aer liber, Esculap venind uneori prin somn să-l
viziteze; dacă nu avea această şansă, bolnavul era păzit de către preoţii templului, reprezentanţii
Domnului.

Remediile obişnuite erau executate de asistenţii templului care deschideau abcesele şi efectuau alte
operaţii de importanţă secundară.

După ARISTOFAN, şerpii inofensivi jucau un rol important în ritualul vindecărilor: ei lingeau ochii şi
plăgile deschise ale pacienţilor.

Când zeul medicinii nu venea să înfăptuiască miracolul, pacientului i se prelungea internarea în

templu, continuând să facă băi şi să urmeze alte prescripţii termale, în timp ce în exteriorul templului
erau oferite distracţii însoţitorilor bolnavilor.

De altfel, şarpele sacru care apare înrulat în jurul unui baston, este atributul zeului medicinii greceşti,
Asclepios şi va rămâne emblema corpului medical modem, toiagul simbolizând umblătorul, iar
şarpele veninul.

Templele lui Esculap erau situate în locuri care şi astăzi sunt staţiuni climaterice. Situate pe coline în
apropierea unei surse de apă pură sau în văi adăpostite, în apropierea mării, aceste temple îşi
datorau renumele surselor de ape minerale reci sau calde.

În tratamentele efectuate în temple o importanţă deosebită se pare că o avea studiul viselor,

moştenire de la vechii babilonieni.

Deci, tratamentul cuprindea o mică doză de psihanaliză şi în acelaşi timp o doză mare de sugestie.

Medicina pre-hipocratică (medicina epocii homeriene)

În istoria umanităţii au existat doi oameni a căror influenţă asupra contemporanilor săi a fost atât de
puternică, că numele lor serveşte ca limită între o epocă şi alta: PERICLE şi HOMER. Cel de al doilea,
care a cântat războiul Troiei, ne-a lăsat în Iliada şi Odiseea informaţii referitoare la chirurgia de
război şi la denumirile părţilor somatice ale corpului omenesc: oase (claviculă, astragal, cele două
oase ale gambei) sau viscere (intestin, peritoneu, vezică urinară, grăsime perirenală, ombilic). De
asemenea Homer ştia că de la inimă pleacă vase mari la gât şi cap, precum şi faptul că bătăile inimii
se simt în regiunea precordială. În poemele sale, Homer descrie munca medicilor în timpul războiului
Troiei pentru vindecarea rănilor şi salvarea luptătorilor răniţi. Cele mai periculoase răni erau cele
provocate de suliţă (dintre care aproape 80% erau mortale), în timp ce rănirile provocate de către
săgeţi erau mult mai puţin periculoase. În total rănirile de toate tipurile puteau fi mortale până la
78%. Homer a descris tendonul lui Achile precum şi oprirea sângerării şi spălarea rănilor.

Dacă grecii au atins un înalt nivel de cultură, aceasta s-a datorat şi faptului că ei erau mai' puţin
superstiţioşi decât predecesorii lor babilonieni, cu toate că şi în perioada prehipocratică se acorda
importanţă ritualurilor şi ceremoniilor magice.

Medicul acelor vremi nu era un om cu o instrucţie (pregătire) înaltă, ci un simplu artizan. Lui nu i se
cereau calităţi deosebite, el debutând în carieră ca ucenic şi cum practica medicală era un privilegiu
de familie, era asistentul propriului său tată. Ucenicia terminată, mai întâi cutreiera ţara şi apoi se
stabilea într-un oraş care lui i se părea că prezintă avantaje pentru debut. Un medic nou venit într-un
oraş debuta prin a face consultaţii gratuite. Odată stabilită reputaţia sa, el îşi recupera pierderile.

Cu toate că medicii aparţineau clasei artizanale şi rareori erau instruiţi, ei se bucurau de o mare
stimă. Oraşele îşi disputau medicii renumiţi şi aceştia erau răsplătiţi. De exemplu, locuitorii oraşului
BRYKOUNTI l-au răsplătit pe medicul MENOCRIT cu o coroană de aur şi cu rezervarea unui loc de
onoare la toate festivalurile.

Fabulistul HYGNEON spune că atenienii aveau o atât de înaltă consideraţie pentru medic, încât ei au
interzis femeilor şi sclavilor să practice medicina. În antichitate, medicii greci mergeau din loc în loc
pentru a răspândi cunoştinţele lor, dar şi pentru a învăţa. Ei interogau pacienţii, le examinau părţile
bolnave, procedau la ascultaţie cu ajutorul urechii aplicate pe corp şi la palpare. Şi medicii greci îşi
aveau parafa lor.

Descendenţii lui Asclepios au avut reputaţia că au conservat medicina fără întrerupere în familia sau
corporaţia lor, fiind predecesori ai lui HIPOCRAT.

Ei au fondat trei mari şcoli medicale celebre

1. prima a fost cea din Rhodos, care a dispărut înainte de Hipocrat;

2. şcoala din Kos, unde s-a format Hipocrat;

3. şcoala din Knidos, pe ţărmul Asiei Mici.

Şcoli medicale greceşti antice au mai funcţionat la Cirene, iar în sudul Italiei la Crotona şi Agrigente.
Filozofii care s-au interesat şi de medicină, au realizat o punte între medicina elementară din timpul
lui Homer şi medicina lui Hipocrat.

Celebrul matematician, filozof, astronom şi medic, Pitagora, din insula Samos (580-500 î.e.n.) care a
postulat, ca fundament al întregului Univers numărul şi armonia, este puţin cunoscut şi ca medic. El a
profesat medicina (anatomia) în şcoli de la Tarente şi Crotona, dar anatomia şi fiziologia lui erau
pline de absurdităţi. Totuşi, iată unul din principiile lui Pitagora:" regnul vegetal, regnul animal şi
omul se înrudesc în toate având acelaşi principiu comun care este viaţa, omul deosebindu-se de
sufletul animal prin raţiune care-l apropie de zei".
Alkmaion din Croton, medic şi filozof grec, discipol al lui Pitagora, care a trăit în sec. VI î.e.n., a fost
printre primii, despre care ştim, care a disecat animale vii în scop ştiinţific. Avea cunoştinţe despre
structura ochiului şi a urechii, a descoperit nervul optic şi tuba auditivă şi se pare că făcea deosebirea
între vene şi artere, acestea din urma fiind pline cu aer. S-a ocupat şi de embriologie , căutând sediul
spiritului în encefal, considerând creierul ca sediul inteligenţei. El descria sănătatea ca o stare de
armonie şi boala ca o stare de discordanţă. Alkmaion a fost ulterior criticat cel mai mult pentru că
făcuse disecţii şi pe oamenii vii.

Un alt reprezentant din şcoala lui Pitagora a fost Empedocle, născut la Agrigente în Sicilia, care
cunoştea melcul membranos ca organ al auzului. El a împiedicat răspândirea unei epidemii în
Agrigente, ordonând să fie secată o mlaştină şi procedând la executarea fumigaţiilor în interiorul
caselor. Se pare că el a fost acela care a emis teoria celor patru umori principale ale corpului uman.
Dar şi pentru Empedocle a fost dificil să separe faptele concrete de imaginar şi lui i se atribuie
îndeplinirea a foarte multe miracole. El a sfârşit aruncându-se în craterul vulcanului ETNA, în
speranţa că va deveni semi-zeu.

Democrit (460-370 î.e.n.) a fost şi el urmaş a lui Pitagora fiind de loc din Milet, el a parcurs Egiptul,
Persia, Caldeea şi India şi s-a ocupat pe lângă filozofie şi de anatomie şi chirurgie. El a scris "Despre
natura omului".

Medicina hipocratică (vârsta de aur a medicinii greceşti)

Personalitatea medicală cea mai remarcabilă a antichităţii greceşti a fost HIPOCRAT (460-375 î.e.n.),
fiul unui medic grec din Kos. Considerat ca fiind descendent al lui Asclepios, Hipocrat este preţuit ca
fiind "patriarh al gândirii medicale" din vremea sa şi până aproape de zilele noastre, simbolizând
"ştiinţa şi conştiinţa în arta de a vindeca" chiar dacă nu a fost de fapt creatorul sau părintele
medicinii , Hipocrat poate fi considerat "părintele observaţiei raţionale în medicină". El a despărţit
medicina "ştiinţifică" (din timpul său) de cea sacerdotală, punându-i bazele materiale şi raţionale.
Hipocrat a primit primele cunoştinţe medicale de la tatăl său. Apoi el a studiat la Atena, dar îşi
îmbogăţeşte cunoştinţele călătorind şi practicând medicina în Tracia, Tesalia şi Macedonia.

Se crede că a fost membru al unei corporaţii a lui Ascalepios şi că a lucrat într-un templu ale cărui
ruine se mai văd şi astăzi în insula Kos. Totuşi, este imprecis având în vedere faptul că Hipocrat
privea medicina dintr-un unghi cu totul diferit faţă de preoţi. Unul din principiile fundamentale ale
învăţământului său medical era disocierea completă a medicinii de teologie şi filozofie. însă nimeni
nu se îndoieşte că Hipocrat a trăit şi muncit mult timp în insula Kos sub un platan îşi învaţa discipolii.

Din scrierile lui Hipocrat reiese spiritul nou pe care acesta l-a insuflat medicinii. Practicile vrăjitoreşti
şi teologia confuză a preoţilor sunt înlocuite cu recomandările de a menţine la un nivel ridicat
deontologia medicală. Se arată că medicina are nevoie de o precizie crescută în observaţia şi
consemnarea simptomelor bolilor.

Hipocrat afirmă că boala trebuie considerată ca un fenomen de origine naturală şi nu supranaturală.

Astfel, el pune capăt dominaţiei vrăjitorilor, vindecătorilor şi magicienilor care vor fi înlocuiţi prin
apariţia clinicilor.

Hipocrat acorda mai multă încredere măsurilor destinate să ridice starea generală a bolnavilor decât
să prescrie medicamente. El prescria cataplasme bolnavilor, apela mai rar la sângerări şi acorda o
mare importanţă regimului alimentar. Nu prescria purgative şi diuretice decât în caz de absolută
necesitate. Prescria foarte mult băi medicamentoase. Când bolnavul atingea o oarecare fază a
convalescenţei, Hipocrat prescria "schimbarea aerului". În legătură cu dieta, Hipocrate doza
cantitatea de alimente în raport cu munca prestată de pacient, comparând corpul omenesc cu un
motor care are nevoie de o cantitate variabilă de carburant.

Şcoala lui Hipocrat nu se mulţumea numai cu specularea şi enunţul unor teorii, cum făceau alte şcoli.
Ea recurgea la experienţe clinice. Una dintre metodele folosite se aseamănă cu "prânzul de probă"
modern, bolnavul era pus să mănânce diferite sorturi de alimente şi i se provoca apoi vomă pentru a
putea examina în ce grad digestia a descompus diferitele feluri de ingrediente digerate. Noţiunile de
anatomie ale şcolii hipocratice erau foarte incomplete. Dacă discipolii au înţeles că vasele sanguine
erau în comunicare cu inima, ei nu deosebeau însă arterele de vene şi mai grav nu deosebeau nervii
de tendoane şi de ligamente, pe care le considerau ca făcând parte din sistemul muscular. Artera are
mai multă căldură decât vena cavă. Artera este rezervorul spiritului. Venele conţin sânge, iar arterele
conţin aer. Se ştia că inima este musculoasă şi de formă piramidală,având două cavităţi-ventriculi
inegali- iar pulsaţiile sale se simt sub mamela stângă. Auriculele se dilată şi se contractă şi prin ele
natura trage aer. A văzut valvulele inimii, la fiecare orificiu, câte trei pelicule ca nişte semicercuri;
care împiedică să intre în inimă aer şi vânt. Substanţa creierului (care este sediul prudenţei) este
glandulară. Aceste considerente îl fac pe Haller să presupună că Hipocrat ar fi disecat. În tratamentul
plăgilor capului, Hipocrat descrie meningele, dar mai ales întâlnim descrierea tulburărilor
neurologice încrucişate în raport cu sediul plăgii: “Dacă plaga este de partea stângă a capului, partea
dreaptă a corpului va prezenta convulsii".

Fără a cunoaşte anatomia, Hipocrat a descris astfel încrucişarea căilor piramidale. Hipocrat a mai
descris: sciatica, polinevritele carenţiale, bolile osoase ale rahisului, tulburările psihice şi principalele
lor cauze, vertijele, cefaleele, amauroza, prin stază papilară şi tratamentul său prin trepanaţie
decompresivă, apoplexiile cerebrale, tetanosul, tulburările în alcoolismul cronic, numeroase
afecţiuni psihiatrice. În lucrările sale "Tratamentul bolii sacre" şi "Medicul vechi", Hipocrate este
convins că nu poţi cunoaşte omul decât prin observaţie şi nu bazându-te pe sisteme filozofice sau
metafizice construite plecând de la fapte neverificate sau neverificabile.

În scrierile hipocratice nimic nu reflectă mai bine spiritul şcolii decât jurământul depus de către
studenţi la începutul uceniciei medicale. Cărţile lui Hipocrat sunt explicite şi practice şi maniera
precisă şi concisă în care este enumerat materialul necesar pentru o intervenţie chirurgicală,
aminteşte de un manual modern de chirurgie. "Necesarul pentru o operaţie în chirurgie: pacientul,
operatorul, asistenţi, instrumente, lumină, unde şi cum ea este dispusă, persoana pacientului şi
aparatele. Operatorul, care stă aşezat sau în picioare, trebuie să fie plasat convenabil în raport cu
partea de operat şi lumina, naturală sau artificială, poate fi folosită în două feluri directă sau oblică."

Grecii foloseau un instrumentar de chirurgie foarte bine pus la punct. Hipocrat este cunoscut şi prin
aforismele sale; "cel mai bun medic este natura, căci vindecă jumătate din boli şi nu-şi bârfeşte
colegii", "Primum non nocere", "Când după delir urmează somnul, acesta este un semn bun",
"Bătrânii au în general mai puţine boli decât tinerii, dar aceste boli care le au ei se cronicizează uşor
şi durează de obicei până la moarte", "Toate bolile apar în fiecare sezon, dar unele sunt mai grave şi
apar mai frecvent în anumite perioade ale anului".
Opera lui Hipocrat a fost tradusă pentru prima dată în latină în anul 1525 de către medicul italian
Marco Fabio Calvo din ordinul papei Clement al Vll-lea, iar în anul 1533 a apărut la Basel, în ediţie
greacă "Corpus Hippocraticus".

După Hipocrat, ginerele acestuia, POLIB a scris tratatul "Despre natura omului", în care este expusă
teoria umorală a constituţiei corpului omenesc. Grecii considerau că orice lucru era format din patru
elemente: aerul, apa, focul şi pământul. De aici rezultă cele patru umori ale corpului uman: sângele,
flegma, bila galbenă şi bila neagră. Boala survenea când era perturbat echilibrul celor patru umori.

Marele filozof grec PLATON (427-347 î.e.n.) a avut preocupări medicale. El credea că măduva
spinării este locul unde începe să se formeze omul, fiind sediul sufletului, iar în prelungirea sa
creierul este sediul judecăţii.

ARISTOTEL (388-322 î.e.n.), discipolul lui Platon şi fiu de medic, este considerat unul din marii
oameni ai istoriei ştiinţelor. După moartea lui Platon, el părăseşte Atena şi se fixează în Asia Mică
unde îşi face studiile în biologie, ocupându-se cu disecţia. Se pare că el este fondatorul anatomiei
comparate şi al embriologiei. Ca şi Hipocrat el credea în constituţia corpului omenesc din cele patru
umori, teoria umorală expusă mai târziu de către Galenus, va domina secole de-a 6 rândul doctrina
fundamentală a întregii medicini. A scris în 10 cărţi "Istoria animalelor", iar în două cărţi un tratat
asupra plantelor.

Aristotel a influenţat favorabil înclinaţia lui Alexandru cel Mare pentru medicină şi a murit la doi ani
după acesta. Deşi se pare că Aristotel nu a făcut disecţii pe cadavre umane, el a raportat la corpul
omului observaţiile ce le-a făcut pe animale. După afirmaţiile lui Galenus, Aristotel este primul care a
împărţit corpul omenesc în: cap, gât, pântece, braţe şi gambe. El a dat numele celor trei cavităţi ale
inimii, afirmând că există un ventricul drept, unul stâng şi unul mijlociu şi că toţi trei comunică cu
plămânii. Pentru Aristotel inima este originea nervilor ca şi a venelor, iar "creierul este o masă de
humă şi flegmă care modelează căldura inimii".

Medicina romană

Dorinţa de cunoaştere ştiinţifică care există în Roma antică a fost moştenită de la greci, babilonieni şi
egipteni. Cunoştinţele medicale proveneau din aceleaşi surse, pentru că sistemul medical roman era
primitiv şi fără o bază ştiinţifică. De altfel, romanii nu considerau necesar că medicina merită să fie
studiată separat.

A studia şi practica medicina era sub demnitatea unui cetăţean educat. În consecinţă, nivelul
medicinii era foarte scăzut.

Marţial protesta contra metodelor clinice ale învăţământului medical introduse de către Hipocrat.
Romanii nu apreciau deci medicii greci şi metodele lor, dar nu aveau cu cine să-i înlocuiască. Această
aversiune împotriva grecilor a durat până în era creştină, când încă mai sunt criticaţi de către PLINIU
CEL BĂTRÂN (23-79 e.n.). În opera sa "Istoria naturală" el regretă că nu sunt legi pentru a-i pedepsi
pe medicii ignoranţi şi că pedeapsa capitală nu li se poate aplica; mai mult, ei învaţă din suferinţele
noastre şi experimentează făcându-ne să murim".

Singurele progrese medicale ale romanilor sunt în domeniul igienei publice şi a organizării serviciilor
medicale ale armatei, domenii în care romanii sunt foarte întreprinzători. Ei au introdus măsuri
sanitare extrem de utile, întărite prin decrete guvernamentale. O proclamaţie din anul 540 î.e.n.
interzicea înhumările în interiorul zidurilor cetăţilor, o altă ordonanţă obliga edilii oraşelor să
vegheze asupra curăţeniei străzilor şi apelor. Acest ultim proiect a fost pus în aplicare şi este probat
prin ruinele celor 14 mari apeducte care furnizau Romei 150 milioane de decalitri de apă potabilă
într-o zi.

Romanii nu ignorau faptul că unele boli erau induse de apa murdară cu dejecte umane şi chiar de
zonele mlăştinoase. De aceea se găsea apă curată în locurile private şi publice: în terme, în localurile
cu băuturi, în bucătării şi chiar în latrine. Eruditul VARON (116-27 î.e.n.) anticipa teoria germenilor
atunci când el declara că mlaştinile produc creaturi minuscule invizibile care produc maladii grave.

În timpul Romei imperiale (secolul I î.e.n. - sec V e.n.) romanii mergeau la terme (băi publice, calde şi
reci) pentru a se întâlni unii cu alţii, dar mai ales pentru păstrarea igienei personale şi pentru a
asculta de prescripţiile medicului. Pielea era unsă cu ulei, apoi fricţionată cu diferite soluţii care
îndepărtau sudoarea, precum şi paraziţii (păduchii). Părul era tratat şi spălat.

În organizarea serviciului medical al armatei romanii s-au autodepăşit. Aceste servicii, care se pare că
erau foarte bine organizate, aveau defectul că respectau foarte mult regulamentele militare,
neavând supleţea şi abilitatea necesare pentru tratamentul bolnavilor. Având în special dezvoltată
chirurgia, romanii aveau un instrumentar din bronz foarte variat, multe din aceste instrumente
avându-şi echivalentul contemporan.

Expansiunea imperiului nu s-a făcut fără războaie şi fără morţi şi răniţi. lulius Cezar (101 - 44 î.e.n.) a
fost acela care a impus ca medicii să fie prezenţi pe câmpul de bătălie, acordând îngrijiri de urgentă
legionarilor răniţi. Bolnavii erau apoi transportaţi până la infirmierii de război. Punerea ventuzelor
era curentă la romani, această practică debarasând corpul de substanţe toxice şi de umorile
"viciate". O ampulă conţinând o bucată de tifon pe cale de a arde, era aplicată pe piele. Tifonul
arzând, consuma aerul din interiorul ampulei, care rarefiindu-se, făcea ca ventuza să adere de piele.
Se aplicau atât ventuze simple cât şi ventuze scarificate pe părţi ale corpului incizate sau rănite
pentru a extrage puroiul şi sângele.

Unii chirurgi romani practicau intervenţii chirurgicale pentru cataractă, ei fiind în fapt primii oculişti
sau oftalmologi. Cu mai bine de 2000 de ani înaintea electroşocului, romanii foloseau peştele torpilă
care era introdus într-un rezervor cu apă de mare unde se scufundau şi bolnavii paralizaţi sau cu
dureri articulare şi musculare, care primeau un şoc electric de aproximativ 500 volţi.

Medicii romani prescriau repausul, băi, regimuri alimentare şi remedii pe bază de plante. Ei
cunoşteau sute de vegetale, dar în număr mai mic decât contemporanii lor chinezi.

DISCORIDE (60 e.n.), supranumit Pedanuis, medic în timpul lui NERO, urmând armata romană în
războaie a acumulat cunoştinţe botanice considerabile, pe care le-a publicat în "De Universa
Medicina", tratat farmaceutic care descrie mai mult de 600 plante, dar şi produse de origine animală
şi minerală, din care numai o cincime sunt recunoscute astăzi ca medicinale. Acest tratat, cu ilustraţii
de mare frumuseţe, a rămas timp de mai multe secole cartea de bază a farmacologiei. Romanii sunt
autorii unei inovaţii: spitalul, care a supravieţuit până în zilele noastre.

Există o legendă în legătură cu apariţia primului spital. O mare epidemie a izbucnit la Roma în anul
293 î.e.n. şi o misiune romană a fost trimisă în Grecia, la şcoala de medicină din EPIDAUR, pentru a
cere ajutor şi sfaturi. Când misiunea s-a întors ea avea la bordul navei un şarpe sfânt din templul lui
Esculap. Când galera naviga pe Tibru şarpele a alunecat în apă şi înnotând a ajuns în insula Tiberina.
În acest moment epidemia a încetat şi mai târziu, pe locul unde a ajuns la ţărm şarpele, s-a construit
un spital, care mai există şi în zilele noastre: "Ospedale dei Fattebenefratelli".

Primul spital roman s-a construit din iniţiativa autorităţilor civile, dar extinderea lor în cadrul
imperiului s-a datorat armatei. Pe măsură ce graniţele imperiului roman se extindeau, se construiau
spitale militare mari în diferite puncte strategice de-a lungul căilor de comunicaţie, ale căror ruine se
mai pot vedea şi astăzi. Mai târziu, autorităţile au deschis la Roma "valetudinarii" sau infirmerii
pentru civilii săraci.

Descoperiri recente făcute la Pompei arată că locuinţele medicilor puteau servi, în diverse ocazii, ca
"clinici private" pentru bolnavii mai bogaţi. Se poate concluziona că romanii erau mai preocupaţi de
organizarea serviciilor lor, decât de progresul medicinii.

Medicina romană a avut reprezentanţi marcanţi mai puţin numeroşi decât alte civilizaţii. Pe timpul
împăratului Traian (sfârşitul secolului I şi începutul secolului II e.n.) a trăit medicul grec RUFUS din
Ephes, pe care Galenus l-a citat des ca unul din cei mai distinşi medici, care făcea vivisecţie pe sclavi
pentru a studia anatomia. El a scris un tratat "Despre numele părţilor corpului omenesc" în 4
capitole care reprezintă stadiul anatomiei pregaleniste şi îl considerăm ca prima preocupare asupra
nomenclaturii anatomice. A mai scris despre bolile rinichilor şi vezicii, despre medicamentele
purgative.

AULUS CORNELIUS CELSUS a trăit la Roma pe vremea împăraţilor Tiberiu, Caligula, Claudiu şi Nero,
deci în secolele I şi II e.n. Dintre scrierile lui, "De arte medica" este cea mai cunoscută şi tradusă în
mai multe limbi. Celsus a cuprins rezumativ în două cărţi tot ce s-a practicat în chirurgie înaintea lui.
De la el ne-a rămas metoda de plastie cutanată (la faţă) prin alunecare şi tot el a descris cataracta. El
a protestat vehement împotriva vivisecţiei, în special îl critică pe Alkmaion din Kroton, pentru actele
sale crude, barbare şi nelegitime de a diseca oamenii vii, potrivindu-se cu îngrădirile religiei creştine,
atunci în ascensiune. În tratatul său care se presupune a fi compilat de la greci, descrie o metodă de
extirpare a amigdalelor (asemănătoare cu cea actuală), o operaţie particulară şi îndrăzneaţă de
excizie a guşei, operaţii pentru calculi şi hernii. El spunea că cel care vrea să devină chirurg trebuie să
aibă o serie de calităţi: "trebuie să fie un tânăr de vârstă medie, să aibă mâna sigură şi fermă şi să fie
la fel de îndemânatic cu mâna stângă ca şi cea dreaptă; trebuie să aibă o vedere clară şi
pătrunzătoare, un spirit întreprinzător, să fie suficient de tare pentru a nu se lăsa impresionat de
strigătele bolnavului, ceea ce I-ar determina să se grăbească să termine operaţia sau să taie mai
puţin decât trebuie; singura sa dorinţă să fie cea de a salva pacientul".

Dar, cel mai renumit medic roman a fost CI. Galenus (129-201 e.n.), născut la Pergam în Asia Mică,
tatăl său Nicon fiind senator şi un om erudit, filozof, matematician şi arhitect. El îl trimite pe Galenus
mai întâi la Smirna pentru a învăţa filozofie, şi apoi la Alexandria pentru a învăţa medicina. După ce
şi-a trecut examenele, la vârsta de 28 de ani Galenus intră ca medic la o şcoală de gladiatori, ceea ce
i-a oferit posibilitatea să studieze o multitudine de răniri. Având o mare încredere în capacităţile sale
el renunţă la şcoala de gladiatori şi îşi încearcă norocul la Roma, de unde însă după câţiva ani se
reîntoarce la Pergam, fără a se ştii cu precizie cauza. După unii ar fi fugit din cauza unei epidemii de
pestă, dar mai probabil că a intrat în conflict cu confraţii săi romani şi a hotărât să se retragă pentru
o perioadă de timp şi să revină după ce "furtuna" se va linişti. Datorită stimei de care se bucura
totuşi, el este rechemat la Roma de către împăratul Marc Aureliu.

Galenus a fost mai bun filozof decât medic. El a contribuit de asemenea şi la progresul anatomiei,
dar disecţia pe cadavre umane fiind interzisă, el a disecat pe animale (porci, maimuţe), crezând că
anatomia acestor animale este identică cu cea a omului. Cu toate acestea el a făcut unele precizări
foarte interesante pentru acea vreme. Galenus demonstrează că arterele sunt pline cu sânge şi nu cu
aer şi că sângele are o mişcare de flux şi retrux provocată de acţiunea centrifugă a inimi. Traversând
plămânii, sângele se umple cu "spirit vital". După Galenus sângele ar trece prin septul interatrial
dintr-un atriu în celălalt, părere care va persista secolele ulterioare.

Se pare că Galenus a scris peste 500 de lucrări, dintre care 80 au rămas posterităţii, celelalte fiind
distruse de incendiul casei sale de la Roma. Fiziologia şi patologia lui Galenus se bazau pe teoria
umorală la modă în vremea sa.

Tratamentul bolilor constă în prescrierea medicamentului care să reechilibreze umorile

organismului: o boală cu febră trebuia combătută cu medicamente care să răcească organismul şi
invers.

Conform teoriei galenice, existau mii de droguri, iar o singură prescripţie medicală conţinea uneori
până la 100 de droguri. Galenus s-a bucurat de o mare reputaţie în timpul vieţii, reputaţie care s-a
amplificat după moartea sa. Reputaţia sa a fost atât de mare încât după moartea sa orice cercetare
în domeniul anatomiei şi fiziologiei a luat sfârşit, considerându-se că Galenus a descoperit şi descris
tot ceea ce un medic avea nevoie să ştie în aceste domenii.

Din cauza caracterului său nesociabil, veşnic certăreţ, el nu a putut să facă o şcoală, aşa cum a făcut
Hipocrat. Lucrările lui Galenus cuprind domenii variate: anatomie, patologie, farmacologie:
"Preparaţii anatomice", "Oasele", "Despre disecţia muşchilor", "De uzul partium corporis humani",
"Facultăţile naturale", "Rolul mediastinului şi pleurei", "Studenţilor", "Medicamente". De la el
provine denumirea de "Galenica".

Galenus a făcut demonstraţii publice de vivisecţie pe animale; a observat instalarea paraliziei prin
secţionarea măduvei, digestia gastrică la capre şi la maimuţe, afonia la câini după secţionarea
nervilor recurenţi. A descris muşchii masticatori şi împărţea corpul omenesc în patru părţi: pântece,
piept sau torace, cap şi extremităţi. La torace şi pântece distingea părţi conţinătoare şi conţinute.
Peritoneul formează învelişul tuturor viscerelor. Arată că ficatul primeşte venele intestinului venite
prin mezenter, a căror unire formează vena portă. Pentru Galenus ficatul este organul în care se
formează sângele şi locul unde îşi au rădăcina toate venele. Descrie uterul, numindu-l matrice, nivel
la care se produce amestecul "sămânţei" femeii şi a bărbatului. Inima este tare şi cărnoasă,
constituită din fibre ca şi muşchii, fiind originea arterelor şi a mişcărilor numite puls. A descris 7
perechi de nervi de la creier şi cerebel: I nervii optici; II nervi motori ai muşchilor ochiului; III nervi
gustativi pentru limbă; IV nervi pentru palat; V nervi pentru ureche; VI nervi pentru stomac, intestin
şi mezenter; VII nervi motori ai limbii. A descris nervii spinali.

Patricienii romani priveau cu neîncredere orice formă de activitate intelectuală şi aveau un dispreţ
suveran pentru tot ceea ce nu era o activitate virilă, adică războiul şi viaţa politică. Restul reprezenta
o activitate decadentă. Printre activităţile intelectuale, medicina era la Roma cea mai dispreţuită, cu
toate că romanii sunt recunoscuţi ca igienişti foarte buni.

Activităţile guvernamentale se refereau şi la măsuri de protecţie în caz de epidemie, de a organiza un

serviciu sanitar în armata 10 imperială, de a construi reţele de canalizare la Roma. Dar să se studieze
cauzele îmbolnăvirilor, să cunoască anatomia şi fiziologia erau aspecte decadente ale activităţii
intelectuale.

Medicina la Roma a fost mult timp redusă la o activitate domestică, executată de unii sclavi, care
aplicau unele reţete simple şi nepericuloase. De aceea la romani medicina a fost o artă de import din
Grecia, Asia Mică şi Alexandria şi de aceea romanii nu aveau un zeu al medicinii.

Cultul lui Esculap a fost introdus la Roma în 293 cu ocazia unei epidemii de pestă care a făcut ravagii.
Galenus a descris nu numai "perioada critică" a bolii, dar şi evoluţia bolii în 4 stadii: debut,
dezvoltare, stare şi terminare (defervescenţă), aceasta în ceea ce priveşte bolile acute. Inflamaţia
locală este descrisă de către Galenus astfel: eritem (roşeaţă), tumefacţie, durere, căldură, impotenţă,
deci aşa cum este descrisă în tratatele cele mai recente.

Galenus avea un ochi foarte bun de clinician şi unele descrieri ale sale sunt încă actuale. Astfel el
spunea despre holeră că este "o boală subacută, de o gravitate extremă, care deprimă rapid bolnavul
din cauza vărsăturilor violente şi a diareei profunde". "Turbarea este o boală consecutivă muşcăturii
unui câine maniac. Ea se însoţeşte de o aversiune faţă de băuturi, de convulsii şi de hohote de plâns
spasmodice". Semiologia lui Galenus se bazează pe un studiu foarte precis al simptomelor.
"Clinicianul trebuie să se intereseze de manifestările prezente şi trecute, examinând el însuşi
simptomele actuale şi informându-se despre antecedentele bolnavului nu numai de la bolnav, ci şi
de la cei apropiaţi lui". Printre principalele manifestări ale bolii, el se interesa de puls, căruia îi
descrie patru tipuri: mic, mare, rapid şi lent. Dar ia în considerare şi alte manifestări: caracteristicile
urinii, tipul febrei şi mai ales caracterele durerii.

Galenus afirmă că prin simptome poţi ajunge la organul bolnav. Terapia galenică este mult mai
bogatâ decât cea a predecesorilor săi. Galenus a practicat cu certitudine intervenţii chirurgicale şi
obstetricale. Dar el nu a lăsat nici o lucrare despre chirurgie sau obstetrică, însă a lăsat multe scrieri
despre igienă, dietă, fitoterapie şi mai ales farmacologie. Alături de sângerări, purgative, revulsive,
igienă şi dietă, Galenus apelează la farmacologie, care de la DISCORIDE, se îmbogăţise foarte mult.

Această farmacie, care a luat şi şi-a păstrat numele de "galenica" comportă după unii aproape 500
produse de origine vegetală (după alţii chiar mii), fără a mai socoti drogurile de origine minerală.
Contrar empiricilor, Galenus caută să raţionalizeze utilizarea farmacologiei existente, adaptând
prescrierile la fiecare tip de boală şi debarasând farmacologia de toate produsele fanteziste de
origine animală sau umană, introduse de către şarlatani.

Faimosul "teriac" care conţine 70 de produse, în primul rând opiacee, a fost preparat de către
Galenus şi va rămâne ca un medicament minune tot Evul Mediu.