Cât de bine vă cunoașteți copilul?

           Cât de bine vă cunoașteți copilul? Este o intrebare pe care, cu siguranta v-ati pus-o sau
v-a fost pusa de altcineva. Cei mai multi parinti au impresia ca stau foarte bine la acest
capitol. „Cum sa nu-mi cunosc copilul? Eu l-am facut, eu l-am crescut, eu l-am educat.”. Si
atunci cum va explicati ca auziti si replici de felul:”Nu-mi vine sa cred ca baiatul meu (sau
fata mea, dupa caz), a facut asa ceva!” Asistam la adevarate drame prin care trec unele familii
care, aparent sau chiar cu bunacredinta s-au ocupat de educatia copiilor lor, copii care mai
tarziu comit acte de violenta, furturi, se drogheaza sau, si mai grav ajung la suicid. Desigur,
problema este foarte complexa, dat fiind varietatea de factori care contribuie la formarea
comportamentului copilului:familia, scoala, grupul de prieteni, societatea si nu in ultimul
rand ereditatea.

Intr-o societate supusa unor mari si rapide schimbari, parintii se confrunta cu o multitudine de
probleme si de multe ori trec pe locul al doilea, fara sa-si dea seama, lucrul cel mai important,
educatia copilului.

Iata de ce parintii trebuie sa stea alaturi de copii de la primul scancet si pana acestia devin
adulti responsabili. Fara a-i sufoca, ajutandu-i sa-si formeze propria personalitate si
indreptand cu diplomatie ceea ce evident este gresit.

             Zece feluri în care ne înțelegem greșit copiii

 1.Le cerem copiilor să facă lucruri pentru care încă nu sunt pregătiți.

      Ii cerem unui bebeluș să facă liniște. Ii cerem unui copil de 2 ani sa stea locului. Ii cerem
unuia de 4 ani sa isi faca curat in camera. In fiecare din situatiile astea, nu suntem realisti. Ne
pregatim singuri pentru dezamagire si ne pregatim copiii pentru ratari repetate in incercarea
lor de a ne face pe plac. Cu toate astea, multi parinti le cer micilor lor copii sa faca lucruri
care sunt greu de facut chiar si pentru un copil mai mare. Pe scurt, le cerem copiilor nostri sa
inceteze sa se mai poarte conform varstei pe care o au.

2. Ne infuriem cand copilul nu reuseste sa ne indeplineasca noua nevoile. 

Un copil poate face doar ceea ce poate face. Daca copilul nu poate face ceva din ceea
ce ii cerem, este nedrept si nerealist sa ne asteptam sau sa cerem mai mult, si furia nu
face decat sa inrautateasca lucrurile. Un copil de 2 ani se poate purta numai ca un
copil de 2 ani, unul de 5 nu poate fi ca unul de 10 si unul de 10 nu se poate purta ca un
adult. Nu ajuta la nimic sa ne asteptam la mai mult si nici nu e conform cu realitatea.
Exista limite la ceea ce copilul poate face, si daca noi nu acceptam acele limite, tot ce
rezulta e doar frustrare, de ambele parti.
3. Nu avem încredere în motivele copilului
Daca copilul nu face ce ii spunem, presupunem imediat ca este neascultator sau
obraznic, in loc sa privim mai atent situatia, din punctul de vedere ale copilului, asa
incat sa putem intelege cu adevarat ce se petrece. In realitate, un copil “neascultator”
sau “obraznic” poate fi de fapt bolnav, obosit, flamand, poate il doare ceva, poate
raspunde la o rana emotionala sau fizica sau poate se lupta cu o cauza ascunsa, gen
alergia la un tip de mancare. Cu toate astea, parem ca ignoram toate posibilitatile astea
si alegem sa gandim cel mai rau posibil despre “personalitatea” copilului nostru.
4. Nu le dăm voie copiilor să fie copii.
Cumva uitam cum era cand am fost noi insine copii, si ne asteptam de la copil sa se
 poarte ca un adult, in loc sa se poarte conform varstei sale. Un copil sanatos ESTE
neastamparat, zvapaiat, galagios, expresiv emotional si este capabil sa se concentreze
putin timp asupra unui singur lucru. Toate aceste “probleme” nu sunt deloc probleme,
ci sunt calitatile unui copil perfect normal. Mai degraba, societatea in care traim si
asteptarile societatii asupra unui comportament perfect sunt anormale.
5. Înțelegem pe dos.

      Ne asteptam, si pretindem, ca un copil sa raspunda el nevoilor noastre – sa fie liniste, sa

dormim fara intreruperi, sa ne fie ascultate dorintele – si asa mai departe. In loc sa acceptam
faptul ca rolul de parinte inseamna ca NOI trebuie sa raspundem nevoilor copilului, ii cerem
copilului se le indeplineasca el pe ale noastre. Putem ajunge atat de focusati asupra propriilor
noastre nevoi neimplinite si frustrari, incat uitam de copilu nostru, de faptul ca e doar un copil
si ca are propriile sale nevoi.

6. Acuzam și criticam atunci cand copilul face o greseala.

Copiii au prea putina experienta in viata, si e inevitabil sa faca “greseli”. Greselile
sunt o parte naturala a invatarii, la orice varsta. In loc sa ne intelegem si sa ne ajutam
copilul, noi il certam, de parca ar trebui sa inteleaga si sa faca totul perfect de la prima
incercare. A gresi e omeneste. A gresi ca si copil e omeneste si inevital. Cu toate
astea, reactionam la fiecare greseala, incalcare a unei reguli sau “obraznicie” cu
surpriza si dezamagire. Copilul va face greseli – si intelegem asta – deci hai sa nu ne
mai purtam ca si cum copilului ar trebui sa ii iasa totul perfect de fiecare data, tot
timpul.
7. Uitam cat de adanc critica si cearta ranesc un copil.
Multi parinti inteleg ca a pedepsi fizic un copil este un lucru rau si care raneste. Cu
toate astea, multi uitam cat de dureroase sunt cuvintele manioase, insultele,
invinuirile, certurile, acuzele pentru un copil care va intelege ca este numai si numai
vina lui.
8. Uitam cat de vindecatoare este iubirea. 
Cadem in cercul vicios al certatului copilului pentru ca e obraznic, in loc sa ne oprim
si sa ii oferim iubire, incurajare, incredere in sine si siguranta, prin imbratisari si
cuvinte blande si pline de iubire.
9. Uitam ca propriul nostru comportament este cea mai puternica lectie pe care i-o
putem arata copilului. 
Cu adevarat, “nu ceea ce zicem, ci ceea ce facem” este ceea ce copilul pune la suflet.
Un parinte care isi loveste copilul pentru ca copilul a lovit, spunandu-i in acelasi timp
ca a lovi e gresit, il invata de fapt ca a lovi e corect, cel putin pentru cei care au
puterea. Parintele care raspunde oricarei probleme cu solutii de pace este cel care isi
invata copilul sa fie un adult pasnic. Asa numitele probleme sunt cele mai bune
oportunitati pentru a preda adevaratele valori, pentru ca cel mai bine copii I invata din
situatii reale din viata de zi cu zi.
10. Vedem doar comportamentul, nu iubirea și bunele intenții din copil.
Cand comportamentul copilului ne dezamageste, ar trebui, mai mult decat orice, sa
vedem in copil tot ce e mai bun. Ar trebui sa credem intotdeauna ca, copilul are cele
mai bune intentii si ca se poarta cat de bine poate, avand in vedere toate
circumstantele (evidente sau necunoscute noua), impreuna cu nivelul lui de experienta
in viata. Daca credem intotdeauna tot ce e mai bun despre copilul nostru, el va fi liber
sa FACA tot ce e mai bine. Daca oferim doar iubire, iubirea este tot ceea ce vom
primi.