EVOLUTIA REFLECTIEI STIINTIFICE ASUPRA EDUCATIEI

Pedagogia contemporană este rezultatul unei îndelungate evoluţii a reflexiei

asupra educatiei. Această evoluţie s-a produs în mai multe planuri: al concepţiei
despre fenomenul educatiei; al metodei de dobândirea cunoştintelor despre
fenomenul studiat (educaţia).
Sofrone Iuliana-Nicoleta
Facultatea de Litere, Specializarea Engleza-Portugheza, anul II

Evoluţia concepţiilor despre fenomenul educaţiei

Intelesul obişnuit al cuvântului “fenomen” este acela de “manifestare
exterioară a esenţei unui lucru, unui proces etc., care este accesibilă, perceptibilă
in mod nemijlocit” (DEX, 1996, pg.373), adică desemnează acea latura ” a unui
proces, transformare, evoluţie din natură sau din societate care este constatabilă
empiric.
Provine din grecescul “phainomenon” care putea fi tradus prin “ceea ce apare”,
“ceea ce poate fi constatat”. Aşadar, “cum se manifestă” educaţia, “cum apare”?
Fenomenul educaţiei “apare” ca o preocupare umană, veche de când a apărut
specia, de a-i ajuta pe semeni să-şi perfectioneze capacităţile adaptative de care
dispun la un moment dat. Acest aspect a fost observat si acceptat de toti gânditorii
care au reflectat la acest fenomen. Deosebirile au apărut atunci când s-a pus
problema scopurilor educaţiei, adică a acelor însuşirile umane spre care trebuie să
se orienteze cu prioritate actiunea educativă şi legat de aceasta, a modului în care
ar putea să fie influenţate prin educatie In antichitate, PLATON (427-347 î.e.n.) a
formulat ideea că educaţia ar trebui să-l ajute pe fiecare individ uman să-şi
desăvârşească, atât cât este cu putinţă, acele însuşiri ale corpului şi sufletului cu
care s-a născut.
De exemplu, virtutea poate fi învăţată numai de către aceia care au înnăscut
germenele virtuţii. ARISTOTEL (383-322 î.e.n.) a fost precursorul aşa numitei “
teorii a facultãţilor”, cãci presupunea
existenţa unor capacitãţi (“facultãti”) intelectuale, mai degrabã înnãscute, decât
învãţate, iar educaţia trebuia sã le antreneze şi sã le dezvolte prin “munci”
specifice.
In modelarea virtuţilor înnăscute, educaţia ar trebui sã ţinã seama de “mersul
firii”,
adicã de ceea ce astãzi s-ar numi “caracteristicile psihoindividuale si de vârstã ale
copiilor”.

Sofrone Iuliana-Nicoleta
Facultatea de Litere, Specializarea Engleza-Portugheza, anul II

Sofrone Iuliana-Nicoleta
Facultatea de Litere, Specializarea Engleza-Portugheza, anul II

EVOLU IAȚ PEDAGOGIEI CA TIIN A A EDUCA IEIȘ Ț Ț

Stiinţa poate fi definită ca un ansamblu de cunoştinţe, organizate în mod logic,
al căror adevăr este confirmat prin metodele cele mai de încredere de care se
dispune la un moment dat şi care serveşte ca instrument de analiză a problemelor
noi ce apar într-un anumit domeniu.
Este foarte răspândită ideea că orice ştiinţă se defineşte si se justifică în
măsura în care posedă
• domeniu propriu de cercetare;
• metode specifice de cercetare;
• legi si principii proprii.
Din acest motiv, statutul pedagogiei ca ştiinţă este uneori controversat întrucât
se apreciază că obiectul său de studiu este cercetat de multe alte discipline (de ex.
psihologia, sociologia s.a.), metodele de cercetare pe care le utilizează sunt
“împrumutate” de la alte ştiinţe si că nu operează cu nici o legitate proprie. Din
aceste
motive, se cuvine să examinăm pedagogia ca ştiinţă, din această triplă
perspectivă,
mai întâi a specificului cu care abordează fenomenul educaţiei-obiectul ei de
studiu, apoi specificul cercetărilor pe care le întreprinde si în final specificul
legităţilor cu care operează.

Sofrone Iuliana-Nicoleta
Facultatea de Litere, Specializarea Engleza-Portugheza, anul II

• Evoluţia pedagogiei ca metodă de cercetare a fenomenului educaţiei

Stiinţa este adeseori definită şi ca metodă. Scopul ei este de a oferi cele mai
bune căi de a stabili adevărul, de a dobândi cunoştinţe demne de încredere, care să
înlăture ignoranţa, confuzia, superstiţia şi înţelegerea limitată a anumitor categorii
de fenomene obiective.(Bigge, M.L., Hunt, M.P., 1980)
Ca metodă, pedagogia a evoluat parcurgând mai multe faze (BARZEA, C.
1995):

a) Observarea fenomenului educaţiei, aşa cum se manifestă el într-un cadru

restrâns, al unor cazuri individuale (anumite tipuri de copii, familii, şcoli)- a fost
metoda dominantă în “pedagogia clasică”. Pe această metodă s-au întemeiat
sistemele pedagogice ale lui JAN AMOS COMENIUS (1592- 1670), al lui
JOHAN HEINRICH PESTALOZZI (1746-1827) preocupate de formularea unor
teorii practice si a unor enunţuri prescriptive, pornind de la datele observaţiei
directe. In cazul altor sisteme pedagogice “clasice”, observaţiile personale ale
cercetorului au fost interpretate cu ajutorul unor principii generale de natură
filozofică, psihologică sau etică, aşa cum a fost în cazurile sistemelor pedagogice
ale lui J.J. ROUSSEAU (1712-1778) sau al lui JOHANN FRIEDRICH
HERBART (1776-1841).

b) Verificarea experimentală a efectului diferitelor variabile izolate ale

educaţiei a constituit o altă etapă în evoluţia metodelor de obţinere a cunoştinţelor
despre educaţie. La începutul secolului XX, a început sã se afirme ideea cã
progresul educaţiei este condiţionat de aşezarea lui pe baze experimentale. In
America, EDWARD LEE THORNDIKE, în lucrarea sa,“Educational
Psychology” (1903), a pledat pentru fundamentarea educaţiei pe cercetări
ştiintifice cu caracter experimental.
El însuşi a întreprins cercetări experimentale privind învăţarea cititului şi a
noţiunilor de matematică, testarea inteligentei şi transferul celor învătate de la o
situatie la alta.
In Franţa, ALFRED BINET(1857-1911) a experimentat metode pe baza cărora
poate fi apreciat a nivelul de dezvoltare intelectuală al copiilor, pentru a identifica
Sofrone Iuliana-Nicoleta
Facultatea de Litere, Specializarea Engleza-Portugheza, anul II
pe cei supradotaţi sau care, dimpotrivă, posedă un scăzut coeficient de inteligenţă.
In Germania, WILHELM AUGUST LAY (1862- 1926) si ERNST
MEUMAN(1862-1915) au fost principalii reprezentanţi ai unui curent de idei
cunoscut sub numele de “pedagogia experimentalã” In evoluţia acestui curent de
idei s-au putut distinge douã etape: (a) una în care cercetãrile au fost orientate spre
studierea copilului si a legilor dezvoltãrii sale psihice; (b) alta, în care atentia s-a
îndreptat spre comportamentul copilului în procesul de învãtãmânt, cu speranţa de
a se putea descoperi legile care guverneazã acest proces. (STANCIU, I. G., 1995)
Rezultatele nu au fost la înãlţimea aşteptãrilor, datoritã faptului cã cercetãrile
experimentale întreprinse au fost cercetãri de laborator, si nu în mediul viu al
scolii, iar problemele abordate s-au dovedit a fi de importantã minorã pentru
practica muncii educative din scol