UNIVERSITATEA ”DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI

FACULTATEA TRANSFRONTALIERĂ DE ȘTIINȚE UMANISTE,ECONOMICE ȘI INGINEREȘTI

Masterat Științe Penale și Criminalistică

Tama :Violarea secretului corespondenței prin prisma

jurisprudenței CEDO

Conducător științific: Conferențiar universitar, doctor

în drept Cojocaru Radion

A elaborat: Curatu Elena

 Cuprins
I. Introducere;
II Consideraţii generale;
III Natura obligaţiilor impuse statelor de art. 8 din Convenţie;
IV Respectarea dreptului la corespondenţă;
V Violarea secretului corespondenței;
VI Concluzie.
 I.Introducere;
Respectarea secretului corespondenţei - Drept fundamental al omului

Drepturile si libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului constituie nu doar o realitate ci şi o

finalitate a întregii activitaţi umane, bineînţeles a aceleia democratice si progresiste. De aici şi
atenţia cuvenită care este acordata aproape peste tot în lumea actuala, problemelor teoretice şi
practice referitoare la drepturile omului, la protecţia şi respectul libertăţilor fundamentale ale
persoanei umane. Problematica drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului
este reglementată de dreptul constituţional în plan intern şi este în acelasi timp obiect al
reglementarilor de drept international public.

Secretul corespondentei. Prin secretul corespondentei se urmareste să se protejeze posibilitatea

fiecarei persoane de a-şi comunica prin scris, prin telefon sau prin alte mijloace de comunicare
opiniile si gandurile sale, fara ca acestea sa-i fie cunoscute de altii, facute publice sau cenzurate.

Din prevederile art.30 Constituţia RM reiese că sunt obligati sa respecte secretul corespondentei
atât persoanele fizice si juridice cât si autoritatile publice. Totodata rezulta ca nimeni nu poate
retine, deschide, citi distruge, da publicitatii o corespondenta ce nu-i este adresata, avand obligatia
de a o restitui destinatarului daca din intamplare a intrat in posesia ei. De asemenea, nimeni nu are
dreptul de a intercepta o convorbire telefonică sau de a divulga conţinutul convorbirii telefonice de
care a luat cunostintă întâmplător.

Trebuie însa precizat ca exercitiul acestui drept poate comporta o restrangere necesara in interesul
justitiei, sau mai precis in scopul descoperirii infractorilor. Acest drept recunoscut magistratilor de a
retine, citi si folosi in proces corespondenta care vine sau pleaca de la persoanele invinuite de
savarsirea unor infractiuni, trebuie sa fie consacrat de lege, efectuat dupa o procedura stricta si doar
pe baza de ordonante scrise, cu respectarea celorlalte drepturi ale persoanei. Dreptul la respectarea
vietii private este un drept fundamental, consfintit în legea fundamentala, un drept al personalitatii,
protejat în normele dreptului civil. În prima ipostaza acest drept ne apare ca un mijloc de aparare a
individului împotriva abuzurilor statului, si ale autoritatilor publice, iar în a doua ipostaza prin acest
drept recunoscut si expres prevazut de legiuitor, se realizeaza apararea vietii personale în raporturile
interindividuale, cu alte persoane fizice si mai rar din punct de vedere procentual, protectia vietii
personale individuale în raport cu persoane juridice de drept privat.
II. Consideraţii generale;

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi protocoalele sale adiţionale apără mai multe drepturi
şi libertăţi fundamentale ce au ca titulari persoane fizice, privite individual, sau diverse entităţi
sociale, cu excepţia oricăror structuri statale.

Subliniez faptul că prin Convenţie sunt apărate drepturi şi libertăţi individuale. împrejurarea că
unele dintre ele pot fi exercitate în colectiv nu trebuie să ne conducă la o altă concluzie.

Dreptul la viaţă, (art. 2), libertatea persoanei (art. 5), interzicerea unor tratamente inumane sau/şi
degradante (art. 3), libertatea de exprimare (art. 10) sunt, desigur, drepturi subiective individuale
care pot fi invocate împotriva autorităţilor statale care sunt ţinute să asigure stricta lor respectare.

Libertatea de asociere (art. 11), libertatea de gândire, conştiinţă şi religie  (art. 9) sunt libertăţi
individuale în privinţa titularului lor, dar modul de exercitarez este colectiv, scopul protecţiei lor
fiind acela de a permite oamenilor, ca indivizi, să participe la viaţa socială şi politică a statului.

Ele sunt libertăţi de acţiune colectivă şi pot fi invocate ca atare în faţa autorităţilor naţionale care au
aceeaşi obligaţie: observarea strictei lor respectări.

Opusul drepturilor individuale sunt drepturile recunoscute unor colectivităţi umane.Rezultă că

titularul lor este o colectivitate socială, oricare i-ar fi dimensiunea. Scopul protecţiei lor este acela al
apărării identităţii acelei colectivităţi.

Aceste din urmă drepturi au fost consacrate după cel de al doilea război mondial simultan, dar
distinct de drepturile omului. în dreptul internaţional au drept scop prezervarea identităţii unor
grupuri de oameni. Aceeaşi este situaţia recunoaşterii internaţionale a unor drepturi aparţinând
minorităţilor.

În literatura de specialitate drepturile şi libertăţile individuale apărate prin Convenţie se clasifică în

drepturi intangibile şi drepturi condiţionale.

Drepturile intangibile sunt recunoscute ca atribute inalienabile ale persoanei umane, luată ca atare şi,
aşa cum adeseori proclamă Curtea Europeană în hotărârile sale în materie, în cadrul oricărei societăţi
democratice ele nu cunosc nici un fel de derogare.

Convenţia consacră următoarele drepturi intangibile: dreptul la viaţă (art. 3), dreptul de a nu fi
torturat sau de a nu fi supus unor tratamente inumane sau degradante (art. 3), dreptul de a nu fi ţinut
în sclavie şi de a nu fi obligat la muncă forţată (art. 4) şi dreptul la neretroactivitatea legii penale
(art. 4 din Protocolul nr. 7).

Celelalte drepturi şi libertăţi reglementate de Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale sunt

socotite drepturi condiţionale, alcătuind aşa-numitul regim de drept comun al drepturilor omului,
Este vorba despre dreptul la libertate individuală, dreptul la un proces echitabil, dreptul la
 respectarea vieţii private şi familiale, a domiciliului şi a corespondenţei, libertatea de gândire şi
conştiinţă, dreptul la liberă exprimare, dreptul la liberă asociere, dreptul de proprietate, dreptul la
instruire, dreptul la alegeri libere, libertatea de circulaţie şi interdicţia expulzării naţionalilor, dreptul
la dublu grad de jurisdicţie în materie penală, dreptul la indemnizare în caz de eroare judiciară,
dreptul de a nu fi judecat de două ori pentru săvârşirea aceleiaşi fapte penale.

Limitările drepturilor şi libertăţilor enunţate sunt interpretate de o manieră extrem de strictă de către
Curtea europeană a drepturilor omului, în aşa fel încât acestea să nu fie de natură a pune în discuţie
însăşi substanţa lor.
Astfel spus, aplicarea restrângerilor recunoscute de Convenţie este supusă controlului strict exercitat
de instanţa de contencios european, care în jurisprudenţa sa a reuşit să definească şi conţinutul lor
concret.
Printre drepturile condiţionale amintite se regăsesc şi cele reglementate de art. 8 din Convenţie,
anume: dreptul la viaţă privată, dreptul la viaţă familială, dreptul la domiciliu şi dreptul la
corespondenţă.
Potrivit art. 8.1, „orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a
domiciliului său şi a corespondenţei sale.“
Textul european îşi are originea în art. 12 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului
adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948, potrivit cu care nimeni nu va fi
obiectul unor imixtiuni arbitrare în viaţa sa particulară, în familia sa, în domiciliul său,
ori în corespondenţa sa, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputaţiei sale; orice persoană
are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri. O formulare
aproape identică este dată protecţiei dreptului la viaţă privată de art. 17 al Pactului internaţional
privitor la drepturile civile şi politice adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea generală a
O.N.U. la 16 decembrie 1966, intrat în vigoare în martie 1974.
Protecţia dreptului la viaţă privată şi familială este totuşi mult mai eficientă în sistemul Convenţiei
Europene.
Aceasta deoarece, pe de o parte, tratatul internaţional european defineşte, chiar dacă o face în
termeni relativ generali, ingerinţele legitime ale autorităţilor publice în exerciţiul acestui drept; pe de
altă parte, el instituie un mecanism de control adecvat asigurat de Curtea europeană a drepturilor
omului.

III. Natura obligaţiilor impuse statelor de art. 8 din Convenţie;

Simpla lectură a art. 8 conduce la o primă constatare: respectul dreptului la viaţă privată, la viaţă
familială, respectul domiciliului unei persoane şi a secretului corespondenţei sale impun, în primul
rând, obligaţii negative din partea autorităţilor statale, anume de a nu face ceva de natură a stânjeni
exerciţiul lor de către titularii cărora le sunt recunoscute: persoanele fizice sau entităţile sociale care
le pot invoca.

În esenţă, consacrarea dreptului la respectarea vieţii private şi familiale urmăreşte apărarea

individului împotriva oricărei ingerinţe arbitrare a puterii publice în exercitarea prerogativelor ce
asigură însuşi conţinutul acestui drept, care au fost, aşa cum vom vedea mai departe, precizate în
jurisprudenţa europeană în materie.

Este adevărat că se recunoaşte dreptul autorităţilor naţionale de a incrimina anumite fapte care ţin de
viaţa privată cum ar fi, spre exemplu, exploatarea unor persoane vulnerabile datorită vârstei sau
stării lor fizice ori psihice, dar Curtea Europeană este competentă să controleze dacă dispoziţiile
naţionale în discuţie sau modul lor de aplicare de către autorităţile competente se circumscriu unui
cadru care, într-o societate democratică, pot fi socotite necesare pentru atingerea scopului pentru
care au fost adoptate.

De asemenea, Curtea a admis că existenţa unor dispoziţii legislative care acordă autorităţilor publice
posibilitatea de a intercepta corespondenţa, trimiterile poştale sau conversaţiile telefonice, deşi
constituie ingerinţe în exerciţiul dreptului la viaţă privată, în anumite situaţii excepţionale, pot să se
dovedească necesare într-o societate democratică, din moment ce sunt destinate să apere securitatea
naţională, ordinea publică sau să prevină săvârşirea unor fapte penale.

De asemenea, ea a subliniat că statele contractante nu au latitudinea nelimitată de a supune unor

măsuri de supraveghere secretă persoanele aflate sub jurisdicţia lor, pentru că s-ar putea ajunge la
distrugerea democraţiei sub pretextul apărării ei. De aceea, oricare ar fi sistemul de supraveghere
reglementat de legea naţională, instanţa europeană trebuie să se convingă de existenţa unor garanţii
adecvate şi suficiente pentru eliminarea oricărui abuz în materie, ce ar putea fi săvârşit de autorităţile
naţionale.

Impunerea numai a unor obligaţii negative autorităţilor statale, care să apere individul împotriva
ingerinţelor de orice natură ale autorităţilor publice în sfera vieţii sale private nu este suficientă
pentru garantarea efectivă a tuturor componentelor acesteia astfel cum sunt enumerate în art. 8 al
Convenţiei.

După cum a subliniat adeseori instanţa de contencios european, art. 8 reclamă din partea statelor
îndeplinirea unor obligaţii pozitive, inerente asigurării respectului efectiv al vieţii private şi
familiale.

Aşa fiind, fiecare stat contractant este ţinut să se doteze cu un arsenal juridic adecvat şi suficient care
să aibă ca scop tocmai îndeplinirea acestor obligaţii pozitive care îi incumbă pe temeiul art. 8 al
Convenţiei.

în jurisprudenţa instanţei europene sfera obligaţiilor ce revin statelor pe temeiul art. 8 din Convenţie
este deosebit de largă, raportată la toate valorile pe care ea le-a determinat ca fiind apărate de textul
Convenţiei.

Fie că este vorba despre obligaţiile pozitive impuse statelor contractante de art. 8 din Convenţie, fie
că avem în vedere pe cele negative, sunt de reţinut două idei: acestea trebuie să asigure realizarea
unui just echilibru între interesele individuale şi cele ale societăţii, luate în ansamblul ei, pe de o
parte; pe de alta, în ambele ipoteze statele se bucură a o anumită marjă de apreciere în îndeplinirea
acestor obligaţii, marjă care este supusă controlului Curţii.

Spuneam mai sus că sfera valorilor apărate prin art. 8 al Convenţiei este cuprinzătoare; ou face
referire la mai multe aspecte care ţin de viaţa individului, raportate la persoana sa viaţa privată, la
familia din care face parte - viaţa familială, la locul în care trăieşte - domiciliul său şi la legăturile pe
care le poate stabili în diverse moduri de comunicare cu ceilalţi membri ai societăţii - corespondenţa
sa

IV. Respectarea dreptului la corespondenţă;

. Dreptul la corespondenţă ţine, ca principiu, de viaţa privată a unei persoane. Redactorii Convenţiei
au preferat menţionarea lui expresă în textul art. 8. în practica Convenţiei, el apare uneori invocat
distinct; alteori însă este alăturat dreptului la viaţă privată sau/şi dreptului la viaţă familială. Astfel,
Curtea a decis că atunci când o comunicaţie între doi membri ai aceleiaşi familii este interceptată, ne
aflăm în faţa unei duble ingerinţe: atât în privinţa dreptului la viaţă de familie, cât şi în privinţa
dreptului la corespondenţă.

Cât priveşte noţiunea de corespondenţă care face obiectul dreptului protejat de art. 8 , chiar în
decizia invocată mai sus instanţa europeană a făcut referire la cuvântul esenţial în materie:
comunicarea; cum a spus fosta Comisie, există corespondenţă în sensul art. 8 din Convenţie în toate
situaţiile în care două sau mai multe persoane schimbă, pe orice cale ar fi, pe orice suport, un mesaj
sau o idee; ea cuprinde atât comunicarea scrisă, cât şi pe cea telefonică.

Respectul dreptului la corespondenţă nu se aplică atunci când documentele transmise au ajuns la

destinatar şi sunt conservate de acesta. Rezultă că ingerinţa autorităţilor statale în exerciţiul acestui
drept constă în interceptarea, pe orice cale a comunicării de nici un fel. Dacă documentele sau
mesajele care fac obiectul comunicării n-au plecat de la expeditor sau n-au ajuns la destinatar.

Exerciţiul dreptului la corespondenţă de către persoane aflate în detenţie sau internate în instituţii
medicale specializate datorită stării lor psihice, poate pune unele probleme prin raportare la
dispoziţiile art. 8 al Convenţiei.

Pe un plan general, atunci când se discută regimul juridic al executării pedepselor privative de
libertate trebuie reţinut un aspect esenţial: aplicarea dispoziţiilor Convenţiei nu se opreşte la poarta
închisorilor, ci cuprinde, cu interpretări adecvate, şi acest spaţiu.

Este în afara oricărei îndoieli că dreptul la corespondenţă este recunoscut persoanelor aflate în
detenţie, exercitarea lui însă poate fi supusă unui anumit control din partea autorit

Organele Convenţiei - atâta vreme cât au coexistat Comisia şi Curtea, apoi Curtea, au fost sesizate
cu examinarea diferitelor forme de control al corespondenţei deţinuţilor şi compatibilităţii acestora
cu dispoziţiile Convenţie.
Ca regulă generală, examinarea jurisprudenţei lor permite să se constate extinderea protecţiei
conferită de art. 8 exerciţiului acestui drept, ţinându-se cont şi de această dată că posibilitatea
comunicării cu exteriorul este una din puţinele posibilităţi pe care le au asemenea persoane de a
menţine contactul cu lumea exterioară.
Principiul formulat în materie este că un control al corespondenţei persoanelor arestate preventiv şi a
celor aflate în executarea pedepselor aplicate de instanţele judecătoreşti nu este, în sine, incompatibil
cu prevederile Convenţiei, atâta vreme cât el este prevăzut de lege.
Astfel, Curtea a decis că în cazul unor deţinuţi condamnaţi la închisoare pe viaţă pentru activităţi
teroriste, legea italiană care instituie controlul corespondenţei acestora încalcă dispoziţiile
convenţiei, din moment ce ea nu prevede în ce situaţii poate fi introdusă cenzurarea corespondenţei
şi nici o cale de atac împotriva deciziei prin care o asemenea măsură a fost impusă.
În cauza Petra contra România Curtea a constatat efectuarea controlului corespondenţei deţinutului
fără nici o decizie judiciară luată în acest sens şi fără existenţa posibilităţii depunerii unei plângeri
împotriva acestei măsuri. Mai mult, ea a reţinut şi încălcarea de către statul român a dispoziţiilor art.
8 prin chiar împiedicarea reclamantului de a purta corespondenţă atât cu Comisia europeană a
drepturilor omului, cât şi cu familia sa, precum şi cu autorităţile publice interne.
De altfel, instanţa de contencios european a arătat că acordă o importanţă deosebită confidenţialităţii
corespondenţei unui deţinut cu organele Convenţiei, pentru că aceasta poate conţine alegări
împotriva autorităţilor penitenciare, astfel că, în măsura în care ele ar fi divulgate, pot supune
deţinutul riscului unor represalii din partea personalului penitenciar.
în schimb, fosta Comisie a decis că autorităţile penitenciare nu sunt ţinute să suporte cheltuielile
legate de corespondenţă ale persoanelor aflate în detenţie decât dacă, din lipsa unor mijloace
financiare, ei nu şi-ar putea exercita acest drept.
De asemenea, art. 8 al Convenţiei nu garantează deţinuţilor dreptul de a alege suportul material pe
care să-şi scrie corespondenţa. Aşa fiind, obligarea lor de a utiliza pentru aceasta hârtia reglementară
a locului de detenţie nu constituie o ingerinţă în exerciţiul acestei drept, cu condiţia ca această hârtie
să fie imediat disponibilă pentru persoana aflată în detenţie.
în sfârşit, menţionăm că dispoziţiile art. 8 din Convenţie impun obligaţia pozitivă a autorităţilor
penitenciare de a preveni deţinutul despre cenzurarea corespondenţei sale, dacă aceasta a fost
efectuată, precum şi despre eventualele disfuncţionalităţi ale serviciilor poştale.
Practica aplicării Convenţiei a fost confruntată şi cu probleme legate de controlul corespondenţei
profesionale, în primul rând cea purtată de avocat cu clientul său, prin raportare la prevederile
cuprinse în art. 8.
În mod firesc, ca principiu general, Curtea nu face nici o distincţie între diferitele categorii de
corespondenţă a avocatului. El se bucură de protecţia dreptului său de a comunica în
calitatea sa de titular al unei libertăţi individuale recunoscute tuturor persoanelor, oricare ar fi
conţinutul acestora, de natură privată sau profesională.
Fosta Comisie a decis că percheziţionarea cabinetului unui avocat în cadrul procedurii de urmărire
penală constituie o ingerinţă în exerciţiul dreptului său la corespondenţă.
Ridicarea, cu acest prilej, a unui document aparţinând unuia dintre clienţii săi constituie o ingerinţă
în viaţa privată a acestuia. Tot astfel, percheziţionarea unui seif bancar, închiriat de un client al
băncii, sesizarea şi apoi fotocopierea unor documente găsite în interior semnifică încălcarea
dreptului la corespondenţă şi la viaţă privată al titularului acelui seif.
Un loc aparte în cadrul corespondenţei profesionale îl ocupă regimul asigurării protecţiei celei pe
care o poartă un client aflat în detenţie, cu avocatul său, din moment ce, aşa cum am arătat mai sus,
în anumite limite, corespondenţa deţinutului poate fi controlată de autorităţile penitenciare.
Dacă este în afara oricărei îndoieli că trebuie respectată confidenţialitatea raporturilor dintre client şi
avocatul său, Curtea a decis că realizarea comunicării între aceştia se poate face în unităţile de
detenţie în aşa fel încât să se asigure discuţia liberă între ei, fără ingerinţa supraveghetorilor acelui
ioc.
Cu privire la corespondenţa scrisă între deţinut şi avocatul său, instanţa europeană a admis că
autorităţile penitenciare pot deschide scrisorile unui deţinut, dacă ele au motive plauzibile să
considere că acestea conţin elemente ilicite, care nu au fost puse în evidenţă cu ajutorul mijloacelor
normale de detecţie. Totuşi, ele pot numai să deschidă scrisoarea, fără a o citi, iar deţinutul trebuie
să beneficieze de garanţii adecvate pentru a fi împiedicată citirea scrisorii care i-a fost deschisă; spre
exemplu, deschiderea scrisorii poate fi făcută în faţa deţinutului.
Cât priveşte citirea scrisorilor unui deţinut, care sunt destinate avocatului său sau provin de la acesta,
nu trebuie să fie autorizată decât în cazuri excepţionale, dacă autorităţile penitenciare au suficiente
motive plauzibile să creadă că în conţinutul acestora s-ar găsi elemente care ameninţă securitatea
locului de detenţie, a altor persoane sau alte elemente de ordin infracţional. Credibilitatea unor
asemenea motive va depinde de ansamblul circumstanţelor, dar ea presupune fapte şi informaţii de
natură a convinge un observator obiectiv că se abuzează de posibilitatea de comunicare.
Pe linia asigurării protecţiei confidenţialităţii acestei comunicări, Curtea a precizat în mai multe
hotărâri că informarea deţinătorului de către avocatul său în sensul că are dreptul să păstreze tăcerea
cu privire la faptele care i se impută nu constituie un pericol de conivenţă între expeditorul
corespondenţei, avocat şi destinatarul ei, client şi nu riscă a pune în pericol normala desfăşurare a
procedurii de urmărire penală.
Curtea este conştientă că anumite abuzuri sunt întotdeauna posibile, dar consideră respectarea
confidenţialităţii acestor raporturi ca valoare ce prevalează asupra eventualităţii procedurii unui
abuz.
În orice caz, trebuie respectat pe deplin dreptul deţinutului de a comunica cu avocatul său. Astfel,
fosta Comisie a decis că este încălcat dreptul la corespondenţă al unui deţinut dacă autorităţile
penitenciare îi interzic, înainte de declanşarea unei anchete interne, posibilitatea de a lua legătura cu
avocatul său spre a se plânge de evenimente care s-au produs în închisoare.
Precizăm că dreptul la respectarea corespondenţei profesionale nu ţine exclusiv de raporturile
avocat-client. Astfel s-a decis că un control efectuat de medicul mandatat de casa de asigurări
sociale în localul profesional aparţinând unui medic afiliat acelui sistem constituie o ingerinţă în
exerciţiul dreptului său la corespondenţă.
Numeroase probleme s-au pus în jurisprudenţa europeană de contencios al drepturilor omului cu
privire la aplicarea dispoziţiilor art. 8 al Convenţiei în materia interceptărilor convorbirilor
telefonice de către autorităţile statale.
Datorită mijloacelor tehnice actuale, trebuie să avem în vedere aici şi corespondenţa electronică este
îndeobşte cunoscut că această corespondenţă se pretează cel mai uşor la a fi interceptată atât de
autorităţile statale, cât şi de particulari.
încă din anul 1978, prin prima hotărâre pronunţată în materie, în cauza Klass contra Germania
Totuşi, dacă reclamantul se plânge de interceptarea unor comunicaţii telefonice emise cu ajutorul
unui telefon fără fir pe o bandă de frecvenţă rezervată aviaţiei militare, nu se mai poate vorbi de
comunicaţii „private", iar interceptarea şi înregistrarea lor nu mai constituie o ingerinţă în exerciţiul
dreptului apărat de art. 8 din Convenţie.
în principiu, nu interesează locul de unde se exercită interceptarea convorbirilor telefonice. Astfel,
fosta Comisie a decis că există ingerinţă a autorităţii publice în exerciţiul dreptului la corespondenţă
prin faptul că ascultarea telefonului reclamantului, chiar dacă a fost operată pe linia telefonică
aparţinând unui terţ, a condus la interceptarea şi înregistrarea conversaţiilor acestuia, ceea ce a
permis începerea urmăririi sale penale.
De asemenea, din moment ce un funcţionar de poliţie a ajutat o persoană să intercepteze anumite
convorbiri telefonice ale altei persoane fără ştirea acesteia prin punerea la dispoziţie a biroului său, a
liniei telefonice de care dispunea şi a magnetofonului său, chiar fără avizarea superiorilor săi şi
avizarea judecătorului competent, dar în cadrul funcţiilor sale de înalt ofiţer de poliţie, există
implicarea autorităţilor publice în această operaţiune, astfel că responsabilitatea statului pentru
înfrângerea dispoziţiilor art. 8 din Convenţie are a opera din plin.
Posibilitatea interceptării convorbirilor telefonice de către autorităţile statale este prevăzută practic
în toate statele semnatare ale Convenţiei. Ea este legată, în general, de lupta împotriva criminalităţii,
fie că este vorba despre cea obişnuită, fie că priveşte acte de terorism.
După cum a observat Curtea, societăţile democratice sunt ameninţate, în zilele noastre, de forme
complexe de spionaj şi de terorism, astfel că statele trebuie să fie capabile, spre a combate în mod
eficace asemenea ameninţări, să supravegheze anumite elemente subversive ce acţionează pe
teritoriul lor. Curtea a admis că existenţa unor dispoziţii legislative ce acordă competenţa
interceptării corespondenţei, trimiterilor poştale şi a telecomunicaţiilor este, în faţa unei situaţii
excepţionale, necesară, într-o societate democratică, asigurării securităţii naţionale, apărării ordinii
publice şi prevenirii săvârşirii de infracţiuni.
Statele contractante nu dispun însă de latitudinea nelimitată în a supune unor măsuri de
supraveghere secretă persoanele aflate sub jurisdicţia lorsub pretextul apărării democraţiei.
Oricare ar fi sistemul de interceptare şi supraveghere instaurat, prin examinarea lui Curtea europeană
trebuie să se convingă de instituirea unor garanţii adecvate şi suficiente contra posibilelor abuzuri în
materie. O asemenea apreciere are un caracter relativ; ea este în funcţie de circumstanţele cauzei, de
exemplu de natura, întinderea şi durata eventualelor măsuri, raţiunile pentru care au fost dispuse,
executarea şi controlul executării lor, tipul de posibilitate de plângere împotriva acestei măsuri
reglementate în dreptul intern.
Mai mult, Curtea a arătat că prerogativa realizării unor interceptări ale comunicaţiilor telefonice,
exercitată prin definiţie în cel mai strict secret, comportă nu numai riscul de a afecta consecinţe
prejudiciabile pentru o anumită persoană, ci poate avea consecinţe prejudiciabile pentru societatea
democratică în ansamblul ei. De aceea, ingerinţa în dreptul la corespondenţă pe care o asemenea
prerogativă o presupune nu ar putea fi considerată conformă dispoziţiilor Convenţiei decât dacă este
însoţită de toate garanţiile necesare împotriva folosirii ei excesive.
Astfel, în două cauze împotriva Franţei - Kruslin şi Huvig - judecate de Curte în anul 1990, Curtea a
apreciat că sistemul francez de autorizare a ascultărilor telefonice în cadrul unor proceduri judiciare
nu oferea reclamanţilor garanţii adecvate contra unor abuzuri ce puteau fi comise deoarece: nu erau
definite persoanele care puteau fi supuse interceptării convorbirilor telefonice în cadrul procedurii
judiciare, nici natura infracţiunilor care îndreptăţeau practicarea lor; nu erau prevăzute limite cu
privire la durata măsurii, dacă aceasta era dispusă
de judecătorul de instrucţie; nu existau prevederi cu privire la modalitatea de redactare a procesului-
verbal de sinteză consemnând conversaţiile interceptate şi nici precauţiunile ce trebuiau avute în
vedere pentru comunicarea intactă şi completă a înregistrărilor realizate judecătorului, care nu putea
controla numărul şi lungimea benzilor înregistrate originale şi apărării; nu erau definite modalităţile
în care benzile cu înregistrările practicate trebuiau distruse.
De aceea, Curtea a condamnat Franţa pentru încălcarea dispoziţiilor art. 8 din Convenţie privitoare
la apărarea dreptului la corespondenţă.
Urmare a acestei condamnări ea a adoptat Legea nr. 91-646 din 10 iulie 1991 privitoare la secretul
telecomunicaţiilor, prin care a căutat să asigure o reglementare legală în materie compatibilă cu
dispoziţiile art. 8 din Convenţie, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudenţa Curţii.
Instanţa de contencios european a avut prilejul să se pronunţe asupra conformităţii noilor dispoziţii
legale cu cele ale art. 8 în cauza Lambert contra Franţa în care reclamantul s-a plâns că printr-o
decizie a Curţii de Casaţie i s-a refuzat orice posibilitate de a pune în discuţie interceptarea
convorbirilor sale telefonice de către autorităţile judiciare în cadrul unei proceduri de urmărire
penală declanşată împotriva sa, cu motivarea că acestea au fost efectuate pe linia telefonică
aparţinând unei terţe persoane, nu de pe propria sa linie.
Analizând regimul interceptărilor telefonice, instanţa europeană a constatat că, la data judecării
cauzei, textele corespunzătoare introduse prin legea amintită în codul de procedură francez cuprind
reglementări clare şi detaliate precizând a priori, cu suficientă previzibilitate, întinderea şi
modalităţile de exercitare a prerogativei aprecierii necesităţii interceptării comunicaţiilor telefonice
ale unei anumite persoane, luându-se astfel act de criticile formulate de ea prin hotărârile în cauzele
Kruslin şi Huvig amintite mai sus.
în speţa ulterior dedusă judecăţii, Curtea a reţinut că, pe baza deciziei judecătorului de instrucţie
competent, este netăgăduită interceptarea unor comunicaţii telefonice ale reclamantului efectuate pe
linia telefonică aparţinând unei terţe persoane, ceea ce reprezintă o ingerinţă în exerciţiul dreptului
său la corespondenţă, ingerinţă prevăzută de noua reglementare a materiei.
Reclamantul a înţeles să facă uz de dispoziţiile legale ce permit controlul deciziei judecătorului de
instrucţie şi potrivit prevederilor codului de procedură penală, s-a adresat cu o plângere Camerei de
acuzare de pe lângă Curtea de Apel competentă, care a decis că măsura luată în privinţa sa este
legală şi temeinică.
Potrivit aceloraşi norme procedurale, reclamantul a atacat această decizie la Curtea de Casaţie. înalta
jurisdicţie franceză a decis însă că el nu are calitatea să critice măsura luată, deoarece interceptarea
convorbirilor în discuţie nu s-a făcut de pe linia sa telefonică, ci de pe linia unei terţe persoane şi că,
aşa fiind, Camera de acuzare de pe lângă Curtea de apel nu trebuia să examineze plângerea
reclamantului.
Examinând plângerea reclamantului, în primul rând, Curtea europeană a constatat că acesta a
beneficiat de o cale de atac cu privire la măsura dispusă împotriva sa în faţa
camerei de acuzare care a declarat măsura legală şi temeinică şi că, oricum, ea nu este chemată să se
pronunţe cu privire la interpretarea dreptului intern, atribuit ce aparţine, în primul rând, instanţelor
naţionale. Totuşi, ea a constatat că cea mai înaltă instanţă naţională, Curtea de Casaţie, a reproşat
jurisdicţiei inferioare faptul că a examinat pe fond cererea reclamantului, adică legalitatea măsurii
dispusă în privinţa sa.
In al doilea rând, instanţa de contencios european a reţinut, aşa cum am arătat mai sus,
compatibilitatea noilor dispoziţii interne în materia interpretării convorbirilor telefonice cu
dispoziţiile art. 8 al Convenţiei.
Dincolo de această constatare, ea a apreciat că raţionamentul Curţii de Casaţie ar putea să conducă la
decizii de natură să priveze de protecţia legii un număr foarte important de persoane, adică toate cele
care ar efectua comunicaţii telefonice de pe o altă linie decât a lor, ceea ce ar semnifica golirea
mecanismului de protecţie de o parte importantă din substanţa sa, ceea ce s-a întâmplat cu
reclamantul din speţă, care n-a beneficiat de protecţia efectivă a dreptului la corespondenţă pe care
legea naţională i-o conferea. Or, Curtea a reţinut că legea naţională în materie nu face nici o
distincţie după titularul liniei telefonice supuse procedurii legale de interceptare, în condiţiile pe care
ea le reglementează.
De aceea, instanţa de contencios european a constatat că reclamantul nu a beneficiat de un „control
eficace" al măsurii căreia i-a fost supus, astfel cum impune respectarea preeminenţei dreptului într-o
societate democratică.
lată, aşadar, că nu este suficientă existenţa unor norme legale interne compatibile cu dispoziţiile
convenţiei; compatibilă cu acestea trebuie să fie şi aplicarea lor de către instanţele naţionale, oriunde
ar fi ele plasate în ierarhia sistemului judiciar naţional.

V.Violarea secretului corespondenței;

(1) Deschiderea, sustragerea, distrugerea sau reţinerea, fără drept, a unei corespondenţe

adresate altuia, precum şi divulgarea fără drept a conţinutului unei asemenea corespondenţe, chiar
atunci când aceasta a fost trimisă deschisă ori a fost deschisă din greşeală, se pedepsesc cu
închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

(2) Interceptarea, fără drept, a unei convorbiri sau a unei comunicări efectuate prin telefon sau prin
orice mijloc electronic de comunicaţii se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă.
(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost săvârşite de un funcţionar public care are
obligaţia legală de a respecta secretul profesional şi confidenţialitatea informaţiilor la care are acces,
pedeapsa este închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.

(4) Divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, către o altă persoană sau către public,
fără drept, a conţinutului unei convorbiri sau comunicări interceptate, chiar în cazul în care
făptuitorul a luat cunoştinţă de aceasta din greşeală sau din întâmplare, se pedepseşte cu închisoare
de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

(5) Nu constituie infracţiune fapta săvârşită:

a) dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la dovedirea săvârşirii unei
infracţiuni;

b) dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificaţie pentru viaţa comunităţii şi a căror
divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate.

(6) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Deosebit de interesantă, dar și provocatoare în același timp, considerăm a fi sintagma „fără

drept”, care dă sensul de ilegalitate atunci când o persoană acceseză un sistem informatic.

Fiind o trăsătură caracteristică comună a tuturor infracțiunilor informatice, cerința expresă ca fapta
să fie comisă „fără drept” reflectă, în mod logic, posibilitatea ca o faptă în legătură cu un sistem
informatic să nu fie întotdeauna considerată o infracțiune per se, ci și un act legitim sau justificat
chiar dacă nu ne aflăm într-una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei.

Înțelesul expresiei „fără drept” derivă obligatoriu din contextul în care aceasta este folosită și
impune o analiză atentă a principiilor sau intereselor care, eventual, pot înlătura vinovăția
făptuitorului.

Potrivit art. 35 alin (2), acționează fără drept persoana care se află într-una din următoarele situații:

nu este autorizată în temeiul legii sau al unui contract;

depășește limitele autorizării;

nu are permisiunea, din partea persoanei fizice sau juridice competente, potrivit legii, să o acorde, de
a folosi, administra sau

controla un sistem informatic ori de a desfășura cercetări științifice sau de a efectua orice altă
operațiune într-un sistem informatic.

În ceea ce privește elementul material al laturii obiective, acesta va fi reprezentat de acțiunea

propriu-zisă de accesare a unui sistem de calcul, sub formele și modalitățile ce vor fi explicate în
cele ce urmează.
 Accesul, în înțelesul dat de lege, desemnează intrarea în tot sau numai într-o parte a sistemului
informatic. Metoda de comunicare – la distanță, inclusiv grație legăturii prin satelit sau nu, ori de
aproape – nu prezintă importanță.
În forma sa cea mai simplă, accesul la un sistem informatic presupune o interacțiune a făptuitorului
cu tehnica de calcul vizată prin intermediul echipamentelor sau diverselor componente ale
sistemului vizat (sursă de alimentare, butoane de pornire, tastatură, mouse, joystick). Manipularea
acestor dispozitive se transformă în solicitări către Unitatea Centrală de Prelucrare (UCP) a
sistemului, care va procesa date ori va rula programe de aplicații în beneficiul intrusului.(6) Generic
vorbind, poșta electronică este o facilitate de comunicare oferită cetățenilor grație interconectării
sistemelor înformatice și cuplarea acestora la diferite tipuri de rețele care suportă protocoale
necesare schimbului de mesaje electronice.

Poșta electronică este accesată de pe sistemul de calcul pe care partea vătămată îl deține indiferent
de titlu ori pe care îl folosește legal în baza unui contract, a atribuțiior de serviciu sau în temeiul
unor prevederi legale. În aceste condiții, orice accesare a sistemului de către o altă persoană care nu
deține aceleași drepturi va fi considerată ilegală și poate fi invocată prevederea art. 42 alin 1.

Accesul uzual la poșta electronică se face prin interfața specializată numită client de email

  Aplicația de poștă electronică este protejată prin măsuri de securitate, iar făptuitorul acționează
pentru înlăturarea acestora.

  Poșta electronică este accesată direct din Serverul de Mail al furnizorului de servicii
informatice , prin intermediul facilității de WEBMAIL 

Accesarea contului de poștă electronică prin facilitatea Webmail se face de către făptuitor prin
forțarea măsurilor de securitate.Pentru obținerea accesului, acesta va încerca o gamă variată de
procedee tehnice, cum ar fi: atacul prin parolă, atacul de acces liber, atacul care exploatează
slăbiciunile tehnologice, atacul care exploatează bibliotecile partajate, atacul IP ori atacul prin
deturnarea sesiunii TCP etc.

În acest caz, încadrarea corectă este: o infracțiune de acces ilegal la un sistem informatic în varianta
simplă (art. 42 alin 1) – aferentă accesării fără drept a sistemului de calcul deținut sau folosit în mod
legal de partea vătămată, o infracțiune de acces ilegal la un sistem informatic în scopul obținerii de
date informatice prin încălcarea măsurilor de securitate (art. 42 alin 3) – în legătură cu accesarea
forțată a Serverului de Mail la distanță, și violarea secretului corespondenței (art. 195 alin 1 C.pen),
acestea două în concurs ideal.

  Poșta electronică este consultată de pe un calculator liber la acces (sau cu acces public,
nerestricționat).  Accesul la poșta electronică se face printr-un client de email neprotejat prin măsuri
de securitate. În aceste condiții, încadrarea va fi doar violarea secretului corespondenței (potrivit art.
195 alin 1 C.pen).Făptuitorul reușește autentificarea în Serverul de Mail prin înlăturarea sau forțarea
măsurilor de securitate. În acest caz, încadrarea corectă este acces ilegal la un sistem informatic în
scopul obținerii de date informatice prin încălcarea măsurilor de securitate (art. 42 alin 3) și violarea
secretului corespondenței (art. 195 alin 1 C.pen), în concurs ideal.
VI. Concluzie:

În concluzie fiecărei persoane trebuie să i se ofere posibiliatea de a-și comunica prin scris,prin
telefon,poștă electronic sau prin alte mijloace de comunicare opiniile si gîndurile sale,făra ca acestea
să-i fie cunoscute de alții,făcute publice sau cenzurate. Prin secretul corespondentei se urmăreste ca
să I se protejeze posibilitatea oricui de a comunica în siguranță.

Nu constituie infracţiune fapta săvârşită:

a) de către cel care a participat la întâlnirea cu persoana vătămată în cadrul căreia au fost surprinse
sunetele, convorbirile sau imaginile, dacă justifică un interes legitim;

b) dacă persoana vătămată a acţionat explicit cu intenţia de a fi văzută ori auzită de făptuitor;

c) dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la dovedirea săvârşirii unei
infracţiuni;

d) dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificaţie pentru viaţa comunităţii şi a căror
divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate.

Bibliografie
1.Convenția Europeană a Drepturilor Omului

2. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;

3.C. Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor omului, ediţia 2, Ed. C. H. Beck,

2.Bucureşti, 2010;

4.Pactul Internaţional privitor la drepturile civile şi politice;

5..M. Udroiu, O. Predescu, Protecţia Europeană a Drepturilor Omului şi procesul penal

român, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008;

6.Directiva 2002/73/CE din 23 septembrie 2002;

7..J. A. Brundage, Law, Sex and Christian Society in medieval Europe, University of
Chicago Press, Chicago, 1987;

8.V. Dobrinoiu, N. Neagu, Drept penal. Partea specială (Teorie şi practică judiciară.
Conform noului Cod penal), Tratat, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011;

9.V. Malabat, Droit p nal sp cial, 6 e edition, Édition Dalloz, Paris, 2013;

10.M. Udroiu, O. Predescu, Protecţia Europeană a Drepturilor Omului şi procesul penal

român, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008;