Eseu- Plumb Particularități

Arama Maria

George Bacovia(1881-1957) este un poet vizionar și profund original, o figură

controversată în literatura română a cărui creație stă sub semnul suferinței și al stărilor
de spirit negative. Poezia simbolistă Bacoviană cultivă o muzicalitate stridentă, stări
obsesive redate prin laitmotive (plumbul, moartea), cromatica agresivă ( alb și negru,
violet-care sugerează doliul, galbenul-are o simbolistică specială sugerând
boala,depresia și suferința).Lumea Bacoviană este sumbră, apăsătoare, este lumea
târgului de provincie,cu abatoare și parcuri pustii. Un cadru dezolant cu toamne ce
amorțesc sufletul și ierni infernale,cu primăveri ce aduc nevroze și veri în care se
descompun cadavrele.

Principalele atitudini poetice sau stări sufletești specifice simbolismului bacovian

sunt: tristețea, spleenul(dezgust față de orice), angoasa(agitație interioara), oboseala
psihică, disperarea,apăsarea sulfetească, nevroza,spaima,dezolarea, toate aceste reacții
afective fiind sugerate prin simboluri.

Poezia „Plumb” deschide volumul cu același titlu, apărut în 1916, este o artă
poetică întrucât dezvăluie propria viziune despre lume și viață, înscriindu-se în
universul liric specific bacovian al evancescenței spirituale( o treptată
estompare,dispariție) a lumii.

Lirismul subiectiv se definește prin mărcile lexico-gramaticale ale eului

liric,reprezentate de verbe și pronume la persoana I singular: „stam”, „să strig”, „am
început”, „meu”, ceea ce confirmă încadrarea poeziei în arta poetică.
Poezia este formată din două secvențe, planuri ale existenței ce corespund celor două
catrene. Prima secvență ilustrează planul exterior, sugerat de cavou, sicrie,coroane și
veșmântul funerar și cea de a doua creionează planul interior, format de puternicul
sentiment de tristețe ,angoasă, disperare și apăsare sufletească.

Tema poeziei este simbolista și exprimă condiția poetului damnat într-o societate
sufocantă și artificială, dezinteresată de valoarea artei adevărate, imagine construită
prin simboluri exterioare,„sicriele de plumb”, care insinuează stări interioare
depresive. Ideea conturează starea de tristețe, oboseală psihică și solitudine poetului,
care se simte încătușat și sufocat, în care sufletul închis,fără a avea vreo scăpare,„Stam
singur în cavou…și era vânt…[…]/ Stam singur lângă mort…și era frig…”.

Titlul poeziei este simbolul „plumb” cuvânt ce are drept corespondent în natură
metalul, ale cărui trăsături simbolizează stări sufletești: greutatea metalului semnifică
apăsarea sufletească; culoarea cenușie menținând monotonia, starea de deprimare;
sonoritatea surdă a cuvântului (patru consoane și o singură vocală) determină
închiderea eternă a existenței,fără soluții de evadare,motiv ce provoacă disperare,
spaimă și dezolare.
 Strofa întâi exprimă simbolic spațiul închis, apăsător în care eul liric trăiește. Acest
spațiu poate reprezenta societatea înăbușitoare, mediul deprimant sau chiar propria
viață. Toate aceste spații sunt sugerate prin elementele funerare folosite în descrierea
atmosferei: „sicriele de plumb”, „cavou”, „coroanele de plumb”, „funerar veștmânt”-
trimițând către ideea de inevitabilitate a morții.
Epitetul personificator „Dormeau adânc” setează cadrul solemn al morții, al finalității
în planul exterior, anticipând atmosfera predominantă din planul interior. Solitudinea
este exprimată sugestiv prin sintagma „Stam singur”, care alături de celelalte
simboluri proiectează pustietatea sufletească printr-un element al naturii- „și era vânt”,
precum și nevroză și spleen prin verbul „scârțâiau”.
Primul vers al celei de a doua strofe dezvăluie o stare emoțională intensă, verbul
„dormea" , la imperfect creând impresia de permanentizare a sentimentului de angoasă
și nevroză, deși acțiunea era una statică și eternă. Epitetul „întors” semnifică
„întoarcerea spre apus” după spusele lui Lucian Blaga, anunțând moartea. O altă
interpretate simbolistă se referă la neputința de a salva iubirea și de a se salva pe el
însuși prin ea, indicată de verbul „am început” la perfect compus. Ultimul vers al
poeziei ,„ Și-i atârnau aripile de plumb”,poate face referire atât la condiția poetului
damnat, fiind nevoit să meargă în jos într-un ritm lent,neliniștitor, cât și la suprimarea
oricărei speranțe, aripile ca simbol al zborului,„atârnau” și sunt „de plumb” ceea ce
presupune zborul în jos,mai exact prăbușirea sufletească a eului liric.

Muzicalitatea sau prozodia poeziei constă în rima îmbrățișată, măsura de zece

silabe, ritmul iambic, tonalitatea fiind una gravă prin frecvența consoanelor și a
vocalelor închise.
Finalul exprimă sugestiv absurditatea evadării de finalitate și deprimarea totală a
eului liric.