Romanul realist-obiectiv-social

Ion
de Liviu Rebreanu
Romanul ”Ion”, publicat în 1920 e monografia satului ardelean, o dramă a
pământului, dar şi a iubirii, e romanul unui destin tragic, al vieţii şi al morţii.
Romanul ”Ion” este obiectiv prin specificul relației narator-personaj și al
naratorului omniscient, omniprezent. Se observă obiectivitatea/impersonalitatea
naratorului, narațiunea la persoana a III-a, naratorul omniscient știe mai mult decât
personajele sale și, omniprezent, dirijează evoluția lor ca un regizor universal.

Romanul Ion este realist și social prin prezentarea vieții satului cu întreaga lume
țărănească: ”bocotani”, ”sărăntoci”, preot, învățător, funcționari de stat, oameni
politici, reprezentanți ai autorităților austro-ungare din satul ardelenesc din primele
decenii ale secolului al XX-lea; obiceiuri și tradiții populare, evenimente importante din
viața omului (hora, sfințirea hramului bisericii, nașterea, nunta, moartea); instituțiile de
stat: școala, biserica, judecătoria, notariatul; familia ca instituție socială: familia
învățătorului Herdelea, familia Glanetașului, familia Vasile Baciu etc.; destine umane
individuale: Ion, Ana, George, Titu Herdelea; tipul uman al parvenitului (Ion) care-și
dobândește poziția socială prin căsătorie cu o fată bogată pe care însă n-o iubește,
necinstind-o, lăsând-o însărcinată înainte de căsătorie, iar după căsătorie devine violent
cu ea, batjocorind-o, jignind-o, comportament care o duce pe Ana la spânzurare,
sinucidere; obiectivitatea perspectivei narative, naraţiune la persoana a III-a, narator
obiectiv, impersonal, omniprezent, omniscient; simetria romanului- romanul începe cu
descrierea drumului spre satul Pripas, imaginea satului venit la horă și cu ”crucea
strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fața spălăcită de ploi și cu o cununiță de flori
veștede agățată de picioare”, care anticipează destinul tragic al personajelor și se
termină cu imaginea satului adunat la sărbătoarea hramului noii biserici, descrierea
drumului dinspre satul Pripas și cu ”crucea de lemn cu Hristosul de tinichea, cu față
poleită de o rază întârziată”, care simbolizează continuarea vieții satului.

Romanul ”Ion” este modern prin tehnicile compoziționale: două planuri de

acțiune care se întrepătrund, pe de o parte destinul lui Ion, pe de altă parte viața satului
ardelenesc; tehnica contrapunctului (prezentarea aceleeași teme în planuri diferite)-
(capitole dispuse antinomic, alternarea celor două fire epice: destinul lui Ion / destinul
lui Titu Herdelea; existenţa ţărănimii / existența intelectualităţii satului) ori a simetriilor
narative inverse (dilema matrimonială a lui Ion / dilema Laurei Herdelea; someşana
jucată cu Ana la început / acelaşi joc cu Florica la nuntă; sinuciderea lui Avrum /
sinuciderea Anei etc.); pluriperspectivismul - tehnică modernă de caracterizare a
personajului- văzut şi definit de către mai multe instanţe narative (caracterizare directă).
structura riguroasă - două părți cu titluri sugestive (Glasul pământului și Glasul
iubirii), capitole cu titluri sinteză (Începutul, Hora, Nunta, Nașterea).

1
 Geneza romanului, publicat în două volume în 1920, a fost un proces lent prin
care experienţe întâmplătoare se încarcă de semnificaţii şi devin subiect artistic cu statut
de exemplaritate. „Realitatea pentru mine – mărturisea scriitorul – a fost numai un
pretext pentru a-mi putea crea o altă lume, nouă, cu legile ei, cu întâmplările ei. Un
personaj al meu, chiar cel mai neînsemnat, are trăsături din cine ştie câte personaje
văzute sau observate de mine, plus altele, pe care a trebuit să i le adaug pentru a motiva
anume gesturi sau fapte ale sale.” Asemenea persoane reale au fost tânărul Ion Pop al
Glanetaşului din satul Prislop ori Rodovica, fata înşelată care s-a sinucis în acelaşi sat
de lângă Năsăud (devenită eroină a unei nuvele nepublicate, Ruşinea). Romanul îşi
trage originea şi dintr-o scenă „văzută cu trei decenii înainte: e imaginea unui ţăran
care, îmbrăcat în haine de sărbătoare, crezându-se singur pe câmpul din marginea
satului, s-a aplecat şi a sărutat pământul […] ca pe o ibovnică.” Aceste episoade reale s-
au cristalizat într-o viziune artistică de mare forţă în clipa în care scriitorul a înţeles că
„problema pământului este însăşi problema vieţii româneşti“ şi că eroul său trebuie „să
înfăţişeze şi să simbolizeze pasiunea organică a ţăranului român pentru pământul pe
care s-a născut, pe care trăieşte şi moare…” (Mărturisiri).
Titlul romanului este dat de personajul eponim Ion, un tânăr sărac, harnic care
iubește pământul, fiind dispus să necinstească și să se căsătorească cu o fată pe care n-o
iubește, pentru a-l obține.
Tema romanului este foamea ancestrală de pământ a ţăranului roman care se
dezvoltă într-o monografie a satului transilvănean de la începutul secolului al XX-lea,
împletită cu tema vieţii şi a morţii, a iubirii şi a căsătoriei, cu tema naţională şi cu cea a
intelectualului.
Compoziţia urmează legile arhitectonicii clasice, bazate pe principiul simetriei şi
al circularităţii, pe cronologie în derularea unui timp tragic. Cele două părţi (cu un
număr relativ egal de capitole: 6 / 7) au titluri simbolice: Glasul pământului, Glasul
iubirii. Titlurile capitolelor sunt simbolic-rezumative: Zvârcolirea, Iubirea, Nunta,
Copilul, Sărutarea, Blestemul.
În chip simptomatic, primul capitol se numeşte Începutul, iar ultimul, Sfârşitul,
sugerând ideea de incipit şi final, dar şi imaginea de „corp sferoid” a „unei lumi unde
începutul se confundă cu sfârşitul”. Între cele două capitole, se închide un destin tragic,
cel al eroului care dă şi titlul romanului.
Structura interioară a romanului ordonează eposul pe trei planuri care se cuprind
unul în celălalt, după o tehnică a cercurilor concentrice. Planul destinului individual
urmăreşte drama lui Ion, ca şi drumul descoperirii unei identităţi străbătut de Titu
Herdelea. Acest plan concentrează structurile epice fundamentale ale romanului. Planul
destinului familial are în centru familia învăţătorului Herdelea.
Dacă primul plan dezbate mai ales o problematică social-economică şi psihologică,
acest al doilea plan are drept linii de forţă problematica naţională şi morală. Cel mai
cuprinzător plan, care conferă valoare de frescă romanului este cel monografic –planul
destinului colectivităţii. „Obiectul de studiu al lui «Ion» este viaţa socială a Ardealului
care, deşi închisă în celula unui sat este zugrăvită în întreaga stratificaţie”, afirma Eugen
Lovinescu. Această stratificare e surprinsă chiar din scena antologică a horei, care
2
adună într-o imagine de ansamblu pe „sărăntocii” şi „bocotanii” din Pripas, alături de
intelectualii satului. Lumea satului românesc din Transilvania începutului de veac XX
este surprinsă într-o dublă perspectivă: cea a existenţei sociale şi naţionale în Ardealul
înstrăinat (satul – spaţiu al unor mari energii modelatoare, existenţa comunităţii
puternic determinate social şi economic; rezistenţa spirituală a românilor: apărarea
limbii şi a dreptului de a vorbi româneşte în şcoală şi în biserică, efortul de a înălţa o
biserică nouă în sat, aşadar de a păstra nealterată credinţa strămoşească, abordarea
însemnelor naţionale, intonarea marşului Deşteaptă-te române) şi cea a existenţei
atemporale a universului rustic surprins întrun tipar de cultură străveche, în ipostaze
cotidiene şi festive.
Monografia satului transilvănean se cristalizează din imagini cu valoare
etnografică, inserate firesc în ţesătura romanului: descrierea horei (jocul Someşana din
ţinutul Năsăudului), a slujbei religioase duminicale, a ritualurilor legate de căsătorie
(„Nunta" – jocul miresei, jucat aici de prima druşcă, Florica), de botez (botezul lui
Petrişor), de înmormântare, ori surprinderea unor rituri arhaice ale fecundităţii
(sărbători prilejuite de strânsul recoltei), ceremonialul sfinţirii noului lăcaş al bisericii.
Acestora li se adaugă imagini definitorii despre funcţionarea unor instituţii (şcoala,
biserica, tribunalul, administraţia oficială) sau imagini din viaţa cotidiană privind
existenţa ţăranilor şi a intelectualilor satului. Spaţiul paradigmatic al acestei lumi este
satul Pripas (model real poate fi Prislopul, atât de familiar scriitorului), construit ca un
cronotop arhetipal, funcţionând ca un spaţiu închis, cu un tipar de existenţă şi de
gândire statornicit prin tradiţii arhaice. Timpul în care fiinţează această lume străjuită de
crucea „strâmbă” pe care e răstignit un „Hristos de tinichea ruginită” e o durată
bivalentă. Prezentul etern este durata în care fiinţează satul ca matrice existenţială, în
vreme ce timpul fragmentar defineşte condiţia omului: „Satul a rămas înapoi acelaşi,
parcă nimic nu s-ar fi schimbat. Câţiva oameni s-au stins, alţii le-au luat locul. Peste
zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele.
Subiectul se alcătuieşte, aşadar, secvenţial, urmărind aceste două fire epice printr-o
tehnică modernă a contrapunctului. Principalul demers epic îl are în centru pe Ion Pop
al Glanetaşului. Conflictele care dinamizează planul destinului individual sunt de ordin
psihologic, moral, social-economic. „În centrul romanului se află patima lui Ion, ca
formă a instinctului de posesiune. Ion este victima măreaţă a fatalităţii biologice.” (N.
Manolescu). Eroul e torturat de o dilemma psihologică şi morală, chemarea pământului
nefiind singura din sufletul lui, unde se înfruntă forţa demonică a posesiunii pământului
cu vocea angelică a iubirii, care se preschimbă în patimă devastatoare. Scena horei din
bătătura văduvei lui Maxim Oprea evidenţiază această dilemă şi o primă opţiune a
eroului: ezitând între Florica şi Ana, Ion o va chema la joc pe cea din urmă. Din
confruntarea dramatică între cele două „glasuri” lăuntrice, pe care nu le poate urma
decât succesiv, Ion va ieşi înfrânt, fiindcă setea de a stăpâni delniţele lui Vasile Baciu,
declanşată cu forţa instinctelor obscure, pârjoleşte omenia din sufletul său. Traseul
existenţial al protagonistului este reliefat prin câteva scene-cheie care surprind
devenirea eroului. Prima secvenţă în care apare Ion, cea a horei, este marcată de
înfruntarea cu Vasile Baciu, care îl numeşte „sărăntoc” şi „tâlhar”. În acelaşi cadru, se
3
reliefează rivalitatea dintre Ion şi George Bulbuc, care se va manifesta acut în scena
încăierării la cârciumă şi apoi în partea a doua a romanului. Eroul principal este prins şi
în reţeaua altor conflicte, ceea ce sporeşte îndârjirea flăcăului: conflictul cu Simion
Lungu, căruia i-a micşorat bucata de pământ (conflict tranşat la judecătoria din Armadia
şi încheiat cu ispăşirea sentinţei în închisoare), conflictul cu preotul Belciug, care îl
„probozeşte” în biserică (conflict în care va fi implicat şi învăţătorul Herdelea):
„Dojana preotului îl şfichiuia ca un bici de foc. Numai ticăloşii sunt astfel loviţi în faţa
lumii întregi. Dar el de ce e ticălos? Pentru că nu se lăsa călcat în picioare, pentru că
vrea să fie în rândul oamenilor? Îi ardeau obrajii şi tot sufletul de ruşine şi de necaz.”
Alte episoade cu semnificaţii majore sunt construite după principiul simetriilor
inverse. Asemenea capitole dispuse antinomic sunt cele care îl pun pe Ion în faţa celor
două femei din viaţa sa, Ana şi Florica, sau în faţa pământului (cap. II, Zvârcolirea;
cap. IX, Sărutarea). Cu luciditate şi viclenie, îşi alcătuieşte cu grijă planul ademenirii
Anei: o seduce, o lasă însărcinată, apoi se înstrăinează, iar căsătoria o stabilește cu
Baciu când fata ajunsese deja de râsul satului. Instictul de posesiune a pământului și
lăcomia care pune stăpânire pe el sunt motivate și de ipostaza pământului – ibovnică:
”Îl cuprinse o poftă sălbatecă să îmbrățișeze huma, s-o crâmpoțească în sărutări. Întinse
mâinile spre brazdele drepte, zgrunțuroase și umede”. Deşi acest plan izbândeşte
(„Sufletul îi era pătruns de fericire. Parcă nu mai râvnea nimic, şi nici nu mai era nimic
în lume afară de fericirea lui. Pământul se înclina în faţa lui, tot pământul… Şi tot
pământul era al lui, numai al lui acum”), eroul nu-şi află fericirea. Relaţia sa cu Ana şi
cu Petrişor, copilul ce i se naşte după nuntă, oglindeşte modificarea gravă a valorilor
morale şi a omeniei din sufletul lui Ion. Brutalitatea față de Ana este înlocuită cu
indiferență. Deşi e vinovat moral pentru sinuciderea Anei, el nu are remuşcări, cum nu
are nici când îi moare copilul, în care văzuse mai ales o garanţie a păstrării pământurilor
lui Vasile Baciu.
Instinctul de posesie asupra pământului fiind satisfăcut, lăcomia lui răspunde altei
nevoi lăuntrice: patima pentru Florica. Așa cum râvnise la averea altuia, acum râvnește
la nevasta lui George. Are revelația adevăratei fericiri: iubirea pe care o vrea cu orice
preț. Viclenia îi dictează modul de apropiere de Florica: falsa prietenie cu George, în a
cărui casă poate veni oricând. Oloaga Savista îi dezvăluie însă lui George legătura
dintre Glanetaşu şi Florica, iar Ion va fi sancţionat pentru încălcarea normelor
comunităţii. El sfârşeşte devorat de glasul pământului şi de glasul iubirii, pământul –
stihie strivește în final omul, care nu întâmplător este ucis cu o sapă. Cele două ipostaze
ale eroului, care îl definesc esenţial, se unifică astfel în finalul romanului. Dominat de
instincte puternice, aflat sub semnul fatalităţii, Ion va deveni victimă a naturii sale
excesive, a instinctelor sale viguroase şi neclintite, a lăcomiei și a orgoliului său: „Ion
este un posedat al pământului. Demonul care a pus stăpânire pe el este tocmai acela al
posesiunii.” – Nicolae Balotă).
4
 Cel de-al doilea fir epic urmăreşte procesul maturizării lui Titu Herdelea, tânărul
poet aflat în căutarea unei identităţi artistice şi sociale. Viaţa boemă a fiului de învăţător
este marcată de experienţa creaţiei şi de aventura erotică (idila cu Roza Lang), care însă
nu-l ajută să depăşească criza de identitate şi criza de valori cu care se confruntă.
Rezolvarea acestor crize se iveşte doar atunci când Titu îşi asumă existenţa pe cont
propriu, ieşind din orizontul vieţii închise în matricea protectoare a familiei şi „în celula
unui sat”. Devenit secretar al primăriei dintr-un sat de lângă Cluj, el descoperă cât de
acut se pune, în acest spaţiu, problema apărării fiinţei naţionale. Confruntarea cu
această lume necunoscută şi participarea sa la congresul ASTREI din Sibiu vor aduce
revelaţia unui sens existenţial: ideea naţională. Implicarea lui ca militant activ în
problema drepturilor naţionale ale românilor din Transilvania aflată sub stăpânire
austro-ungară generează o decizie care îi va schimba radical existenţa – trecerea
munţilor în România Mare. Prin această opţiune (care a fost şi a scriitorului însuşi: L.
Rebreanu a trecut munţii în 1909), se reliefează refuzul tânărului intelectual de a
accepta un statut social care duce la compromisul moral. Un asemenea compromis e
nevoit să facă tatăl lui, care, pentru a nu-şi pierde slujba (unica sursă de subzistenţă a
familiei), nu-l votează pe Grofşoru, candidatul român pentru Parlament, ci pe deputatul
maghiar. Spre deosebire de Zaharia Herdelea, preotul Belciug nu depinde de autorităţile
străine, aşa încât are libertatea de a vota cum îl îndeamnă conştiinţa. Conflictul existent
deja între cei doi reprezentanţi ai intelectualităţii rurale se amplifică astfel, dar va fi
rezolvat în final sub semnul toleranţei şi al conştiinţei apartenenţei la acelaşi neam.
Scena finală, a sfinţirii noului locaş al bisericii (în raport de simetrie inversă cu secvenţa
horei duminicale), reuneşte personajele într-un spaţiu simbolic al sacrului, într-un
ceremonial al celebrării lui Dumnezeu şi a vieţii care merge înainte, chiar dacă „câţiva
oameni s-au stins, iar alţii le-au luat locul.”

5
 Caracterizarea lui Ion Pop Glanetașu

În centrul romanului („roman al unui destin individual”) stă figura lui Ion,
monumental şi simbolic prin tragismul său. Este un personaj eponim, realist, tipologic
(încărcătura semantică a prenumelui: „Toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de Ion” – G.
Călinescu), complex cu însușiri contradictorii, natură dilematică, care se consumă între
iubire şi patima pentru pământ. Este un tânăr sărac, dornic de a-și schimba statutul
social, fiul lui Alexandru Glanetașu și al Zenobiei. Sub aparenţa simplităţii („Sufletul
său este în realitate unitar: simplu, frust şi masiv, el pare crescut din pământul iubit cu
frenezie.” – E. Lovinescu) şi a linearităţii procesului de alunecare în afara valorilor
morale, Ion are o structură interioară complicată, cu trăiri contradictorii (viclenie și
naivitate, gingășie și brutalitate, insistență și cinism). Aceasta pare modelată de obscure
complexe de inferioritate, de sentimental frustrării, de resentimente faţă de tatăl care a
risipit zestrea Zenobiei şi faţă de toţi „bocotanii” care îl dispreţuiesc pentru sărăcia sa.
Construit monumental, într-o dimensiune tragică („figură simbolică mai mare ca
natura” – E. Lovinescu), personajul lui Rebreanu este văzut ca arhetip. Pentru el,
pământul e o stihie primordială “la fel de viu ca şi omul” (N. Manolescu), cu care se
înfrăţeşte într-un fel de nuntire mistică.
Setea lui de a fi stăpânul pământului căruia i se închină ca unei divinităţi, e mai mult
decât raţiune economică, devenind raţiune de a fi, temei al condiţiei şi demnităţii umane
a ţăranului. Această patimă capătă în cazul lui forţa instinctului vital în stare să
concureze cu dragostea. „Ion e expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba
căruia pune o inteligenţă ascuţită, o viclenie procedurală şi mai ales o voinţă imensă” –
afirma E. Lovinescu. În viziunea lui G. Călinescu, Ion apare însă ca o brută, căci
„viclenia instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse i-a determinat acţiunile”. O
asemenea percepție diferită a eroului nu poate fi generată decât de complexitatea unui
personaj care se sustrage interpretării univoce. Cred că a-l reduce pe Ion la statutul de
„brută” înseamnă a simplifica neîngăduit de mult o structură sufletească definită prin
trăiri dilematice, prin zbuciumul fiinţei care aspiră spre demnitate şi iubire într-o lume
care judecă omul după mărimea delniţelor pe care le stăpâneşte.
Prin monolog interior (autocarecterizare), se dezvăluie complexitatea trăirilor lui
Ion, structura sa intimă, meandrele impulsurilor care îl stăpânesc în situaţii dilematice.
Asemenea situaţii sunt înfruntarea cu Vasile Baciu, care îl numise „sărăntoc”,
„fleandură” şi „tâlhar”: ”Mă moleșesc ca o babă năroadă. Parcă n-aș mai fi în stare să
mă scutur de calicie…Las că-i bună Anuța! Aș fi o nătăfleață să dau cu piciorul
norocului pentru niște vorbe…” (orgolios alege zestrea Anei și renunță la Florica),
bătaia cu George Bulbuc, conflictul cu Simion Lungu (intră cu plugul pe pământul lui
Simion Lungu, pentru că acesta fusese înainte al Glanetașilor:”Inima îi tremura de
6
bucurie că și-a mărit averea”), dojana preotului la slujba de duminică. Această ultimă
situaţie umilitoare declanşează revolta în sufletul flăcăului: „Dojana preotului îl
şfichiuia ca un bici de foc. Numai ticăloşii sunt astfel loviţi în faţa lumii întregi. Dar el
de ce e ticălos? Pentru că nu se lăsa călcat în picioare, pentru că vrea să fie în rândul
oamenilor? Îi ardeau obrajii şi tot sufletul de ruşine şi de necaz.”
Un rol special în caracterizare îl are limbajul personajului, dublu marcat: de
impulsurile interioare de adâncime ale fiinţei (de pildă, exclamaţia „– Cât pământ,
Doamne!…” exprimă umilinţa înfricoşată în faţa „uriaşului” şi „foamea” ancestrală de
pământ, venită din străfundurile fiinţei) şi de circumstanţele social-istorice în care
fiinţează lumea ţărănească.

Procedeele de caracterizare de factură balzaciană, realizate din perspectiva

naratorului omniscient (portret fizic-”ochii negri, lucitori ca două mărgele vii, fața
osoasă și strălucitoare, pomeții ridicați”, alunecând spre trăsătura de caracter-lăcomia
pentru pământ, detaliu semnificativ, faptele şi modelul comportamental, cuvintele,
limbajul şi gândurile, ca şi descrierea vestimentaţiei, a mediului, a relaţiilor cu ceilalţi
eroi ai cărţii, cu pământul etc.), sunt întregite de procedee moderne ca introspecţia,
monologul interior, relativizarea perspectivelor asupra personajului, tehnica
pluriperspectivismului, văzut şi definit de către mai multe instanţe narative
(caracterizare directă): naratorul (”iute și harnic ca mă-sa, unde punea el mâna, punea și
Dumnezeu mila”, ”pămîntul îi era drag ca ochii din cap”); învăţătorul (”isteț, silitor și
cuminte, cel mai iubit elev”); preotul (”Ești un stricat și-un bătăuș, ș-un om de nimic
[…] te ții mai deștept decât toți, dar umbli numai după blestemății”); Ana (”Ionică,
norocul meu”), Vasile Baciu (”sărăntoc, tâlhar, hoț”); doamna Herdelea (”E muncitor, e
harnic, e săritor, e isteț”); Titu (”cel mai isteț tânăr din sat”); Zenobia (”proclet și
salhui”); comunitatea sătească – el este „fruntea flăcăilor din Pripas” etc.).
Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele care evidențiază trăsăturile sale,
limbaj. La horă este tandru cu Ana: ”o strânge la piept pe Ana cu mai multă gingășie,
dar și mai prelung” decât ceilalți feciori, apoi este batjocoritor, indiferent sau o lovește
”cu sânge rece”. Față de ea simte mai întâi milă, apoi indiferență.
Cu luciditate şi viclenie, îşi alcătuieşte cu grijă planul ademenirii Anei: o
seduce, apoi se înstrăinează, iar căsătoria o stabilește cu Baciu când fata ajunsese deja
de râsul satului. Instictul de posesiune a pământului și lăcomia care pune stăpânire pe el
sunt motivate și de ipostaza pământului – ibovnică: ”Îl cuprinse o poftă sălbatecă să
îmbrățișeze huma, s-o crâmpoțească în sărutări. Întinse mâinile spre brazdele drepte,
zgrunțuroase și umede”. Deşi acest plan izbândeşte („Sufletul îi era pătruns de fericire.
Parcă nu mai râvnea nimic, şi nici nu mai era nimic în lume afară de fericirea lui.
Pământul se înclina în faţa lui, tot pământul… Şi tot pământul era al lui, numai al lui
7
acum”), eroul nu-şi află fericirea. Relaţia sa cu Ana şi cu Petrişor, copilul ce i se naşte
după nuntă, oglindeşte modificarea gravă a valorilor morale şi a omeniei din sufletul lui
Ion. Brutalitatea față de Ana este înlocuită cu indiferență. Deşi e vinovat moral pentru
sinuciderea Anei, el nu are remuşcări, cum nu are nici când îi moare copilul, în care
văzuse mai ales o garanţie a păstrării pământurilor lui Vasile Baciu.
Instinctul de posesie asupra pământului fiind satisfăcut, lăcomia lui răspunde altei
nevoi lăuntrice: patima pentru Florica. Așa cum râvnise la averea altuia, acum râvnește
la nevasta lui George. Are revelația adevăratei fericiri: iubirea pe care o vrea cu orice
preț. Viclenia îi dictează modul de apropiere de Florica: falsa prietenie cu George, în a
cărui casă poate veni oricând. Oloaga Savista îi dezvăluie însă lui George legătura
dintre Glanetaşu şi Florica, iar Ion va fi sancţionat pentru încălcarea normelor
comunităţii. El sfârşeşte devorat de glasul pământului şi de glasul iubirii, pământul –
stihie strivește în final omul, care nu întâmplător este ucis cu o sapă. Cele două ipostaze
ale eroului, care îl definesc esenţial, se unifică astfel în finalul romanului. Dominat de
instincte puternice, aflat sub semnul fatalităţii, Ion va deveni victimă a naturii sale
excesive, a instinctelor sale viguroase şi neclintite, a lăcomiei și a orgoliului său: „Ion
este un posedat al pământului. Demonul care a pus stăpânire pe el este tocmai acela al
posesiunii.” – Nicolae Balotă).

CARACTERIZAREA LUI ION

1. Clasarea personajului în roman (protagonist, eponim, personaj episodic, secundar

etc.): Este un personaj eponim, realist, tipologic (încărcătura semantică a
prenumelui: „Toţi flăcăii din sat sunt varietăţi de Ion” – G. Călinescu), complex
cu însușiri contradictorii, natură dilematică, care se consumă între iubire şi
patima pentru pământ.
2. Ilustrarea statutului social (sărac, bogat, fiu al…, vârstă): Este un tânăr sărac,
dornic de a-și schimba statutul social, fiul lui Alexandru Glanetașu și al Zenobiei.

3. Modalități de caracterizare: caracterizare directă (autocaracterizare), realizată

de (personaj, narator, personaje), caracterizare indirectă- reiese din fapte,
gesturi, limbaj, mediu, relația cu alte personaje)

TEHNICA PLURIPERSPECTIVISMULUI- tehnică modernă de carcterizare

a personajului- văzut şi definit de către mai multe instanţe narative
(caracterizare directă).

Ion este caracterizat prin tehnica pluriperspectivismului.

8
 Caracterizare directă (autocaracterizare): ”Mă moleșesc ca o babă năroadă. Parcă
n-aș mai fi în stare să mă scutur de calicie…Las că-i bună Anuța! Aș fi o
nătăfleață să dau cu piciorul norocului pentru niște vorbe…”
Naratorul omniscient: (portret fizic-”ochii negri, lucitori ca două mărgele vii,
fața osoasă și strălucitoare, pomeții ridicați”, alunecând spre trăsătura de caracter-
lăcomia pentru pământ, detaliu semnificativ, faptele şi modelul comportamental,
cuvintele, limbajul şi gândurile, ca şi descrierea vestimentaţiei, a mediului, a
relaţiilor cu ceilalţi eroi ai cărţii, cu pământul etc.)
Naratorul: (”iute și harnic ca mă-sa, unde punea el mâna, punea și Dumnezeu
mila”, ”pămîntul îi era drag ca ochii din cap”);
Învăţătorul: (”isteț, silitor și cuminte, cel mai iubit elev”);
Preotul: (”Ești un stricat și-un bătăuș, ș-un om de nimic […] te ții mai deștept
decât toți, dar umbli numai după blestemății”);
Ana: (”Ionică, norocul meu”);
Vasile Baciu: (”sărăntoc, tâlhar, hoț”);
Doamna Herdelea: (”E muncitor, e harnic, e săritor, e isteț”);
Titu: (”cel mai isteț tânăr din sat”);
Zenobia: (”proclet și salhui”);
Comunitatea sătească: – el este „fruntea flăcăilor din Pripas” etc.

Caracterizarea indirectă: - Harnic

- Isteț
- Săritor
- Cumsecade
- Bătăuș
- Viclean
- Milos
- Tandru
- Indiferent

Ion-
2. Harnic, inteligent,
3. Munceşte, înşală, loveşte,
4. Oscilează între două glasuri,
5. Murind.

9
10