Didactica – considerații generale

Fiind componentă esențială a științelor educației, didactica a luat naștere

în cadrul pedagogiei ca o disciplină cu statut aparte, având metode și teorii
relativ diferite.
Sensul inițial era destul de restrâns, cuvântul provenind din gr. didaskein
„a învăţa”; didaktikos – instrucție, instruire, didasko - învăţare, învăţământ,
didactike - arta învăţării. Așadar „sfera de cuprindere a conceptului în discuție
este legată de problematica procesului de predare-învățare“(Ionescu M., și Radu,
I. (coord.), et alii, 1995: 13).
Miron Ionescu prezintă semnificația termenului în viziunea lui J. A.
Comenius, unul dintre cei mai avizați cercetători în domeniu, care definea
„didactica drept artă de a învăța pe alții bine“ ... și „că a învăța pe altul înseamnă
a ști ceva și a face și pe altul să învețe să știe și aceasta, repede, plăcut și
temeinic“ cu ajutorul regulilor, al exemplelor și aplicațiilor generale sau speciale
(Ibidem: 13).
În zilele noastre, didactica a ajuns o disciplină complexă, parte a
procesului de învățământ, ramură a „științelor educației care studiază și
fundamentează științific analiza, proiectarea, desfășurarea și evaluarea predării
și învățării ca proces de instruire și educare, atât în școli și alte instituții, cât și
prin autoinstruire“(Ibidem: 23).
Didactica generală stabilește, după cum menționează Constantin Parfene,
„principiile învățării, cunoscute și ca principii didactice, formulate clar și concis
încă din secolul al XVII-lea de pedagogul ceh Jan Amos Komensky (cunoscut cu
numele latinizat de Comenius, 1592-1670), fondatorul didacticii“ (Parfene, C.,
1999: 11). Dintre aceste principii, statuate în timp, valabile și în zilele noastre, C.
Parfene enumeră: „principiul intuiției, principiul însușirii conștiente și active a
cunoștințelor, principiul însușirii temeinice a cunoștințelor și deprinderilor,
principiul sistematizării și continuității celor învățate, principiul accesibilității,
principiul respectării particularităților de vârstă și individuale ale elevilor.“
Această clasificare a principiilor a fost reformulată și mult mai detaliată în
timp de către cercetătorii și specialiștii didacticii moderne, fiind stabilite și
enunțate o serie de criterii, potrivit lui Parfene, precum:
„a)după scopul învățării: accesibilitatea, conștientizarea, temeinicia,
formativitatea;
b)după metodica realizării procesului instructiv: corelarea informațiilor,
metodelor și operațiilor intelectuale de format la elevi; alternanța dintre
elementele concrete și cele abstracte; modelarea; corelarea și controlul
cunoștințelor; sistematizarea; problematizarea; motivarea (logică, afectivă,
morală); îmbinarea dintre activitatea cu clasa și activitatea individuală;
 c)după conținutul și structura învățării: gradarea volumului de cunoștințe;
unitatea conținutului; apropierea maximă a logicii obiectului de logica științei
corespunzătoare.“ (Ibidem, pp. 11-12)
Astfel, putem spune că rolul acestor principii este fundamental în sfera
instructiv-educativă și formativă, contribuind, în bună măsură, la formarea unui
individ pregătit, cu un bogat orizont cultural care știe și poate să se adapteze,
integrându-se cu ușurință în societate
Didacticile speciale, ca și parte a procesului de predare-învățare, aplică
acest proces didactic la diferite discipline de învățământ. Astfel între acestea și
didactica generală se creează „raporturi de interdependență și
complementaritate“ (Stanciu, M., 2003: 6).
Metodele și informațiile de care se folosește didactica provin și din alte
științe conferindu-i acesteia trăsături multidisciplinare. Psihologia este una
dintre acele științe care are o importanță covârșitoare asupra didacticii prin
oferirea de „cunoștințe despre însușirile psihicului, despre posibilitățile sale de
dezvoltare și posibilitățile de a învăța. Amintim, de asemenea, psihologia
gândirii, a memorării, a motivației, a intereselor, psihologia socială – alte
subdomenii ale psihologiei utile didacticii“ (Ionescu et alii, op. cit., p. 24).
De asemenea și științele socio-umane precum „filosofia, istoria ș.a. care, pe
lângă materialul faptic oferit, asigură orientarea științifică a cercetărilor și a
activității didactice, precum și metoda generală de lucru, pe fondul căreia, devin
operante metodele specifice“ (Ibidem: 24).
Așadar psihologia este cea care îl ajută și-l învață pe cadrul didactic că
simpatia este una dintre stările emoționale conștiente, deoarece presupune
comprehensiunea reciprocă a resorturilor unor anumite finalități morale, sociale.
Iar empatia „este capacitatea de a se imagina pe sine în locul altcuiva“
(Logel, D. et alii: 8), „un fenomen psihic de identificare parțială, cognitivă-
afectivă a unei persoane cu modul de comportament uman perceput sau evocat,
care se poate manifesta conștient sau inconștient, aparent sau inaparent,
favorizând un act de înțelegere și comunicare implicită, precum și o anumită
contagiune afectivă“(Marcus et alii, 1987: 23, apud idem, ibidem, p. 8).

Didactica specialităţii / Didactica limbii şi literaturii române

Termenul de didactica specialităţii face referire la toate aspectele generale

şi particulare ale procesului de însuşire a conţinuturilor anumitor discipline:
obiective, conţinuturi, strategii, categorii de lecţii, modele de structurare a
demersului didactic, de proiectare a activităţii didactice, de evaluare a
performanţelor realizate de elev, asupra căruia sunt centrate, de altfel,
toate eforturile factorilor educaţionali. Astfel, se realizează o deschidere a
disciplinei și înspre problematica finalităților învățării.
Deoarece este o disciplină psihopedagogică, didactica limbii şi
literaturii române interferează cu științele educației și cu psihologia educației de
la care preia date, noţiuni şi concepte pe care le utilizează în procesul instructiv-
educativ. Sunt informaţii din domeniul psihogenezei, al cercetărilor privind
motivaţia şi motivarea, din domeniul teoriilor învăţării sau al principiilor
procesului de învăţământ. Didactica specială vehiculează apoi noţiuni şi concepte
precum: ideal educaţional, finalităţi obiective cadru, de referinţă, competenţe
generale şi specifice, obiective operaţionale, resurse materiale şi procedurale,
mod de organizare, forme de evaluare etc. pe care ştiinţele educaţiei i le
furnizează.
Cea mai mare parte a știinţelor limbii şi literaturii, precum: lingvistica
generală, pragmatica lingvistică, gramatica limbii române, teoria literaturii,
istoria literaturii, teoriile receptării etc., oferă materialul pe care didactica
specialităţii îl selectează, prelucrează şi adaptează nevoilor şcolii, găsind cele mai
potrivite modalităţi şi forme de predare-învăţare-evaluare ale conţinuturilor
disciplinei. Toată această interdependenţă îi conferă statutul de disciplină de
graniţă sau de frontieră, care însă se îmbogăţeşte mereu „pe baza generalizării
practicii şcolare“, fiind orientată, în egală măsură, teoretic si practic (Goia, V.
2000: 12).
Este bine cunoscut faptul că profesorul de limba şi literatura română, prin
calităţi înnăscute sau dobândite în cariera didactică, prin importanţa
cunoştinţelor pe care le transmite dar şi prin legătura afectivă, de cele mai multe
ori foarte puternică, ce se naşte între el şi elevii săi, poate deveni – şi adesea
devine – un model pentru generaţiile pe care le îndrumă pe calea descifrării
tainelor literaturii, a frumuseţii şi bogăţiei limbii noastre. Pentru a putea fi
model elevilor tăi este necesar să posezi acele însuşiri care alcătuiesc harul
pedagogic / vocaţia pedagogică: dragoste pentru copii şi pentru disciplina pe
care o predai, sensibilitate, capacitatea de a te face înţeles, o seamă de calităţi
intelectuale – gândire clară, memorie bună, spirit de observaţie, atenţie
distributivă, însuşiri cărora li se adaugă cele care ţin de timbrul vocii, o dicţie
bună (Ibidem: 14) etc.
Astfel, succesul demersului didactic presupune o bună pregătire de
specialitate, o competentă cunoaştere şi aplicare a noutăţilor din ştiinţele
psihopedagogice, dorinţa de a-ţi îmbogăţi continuu repertoriul strategiilor
didactice, ţinînd pasul cu inovaţiile din domeniu, dar aplicându-le selectiv şi
creator; vei putea să ajungi, astfel, la măiestria pedagogică sau arta de a preda,
adică să dobândești anumite afinități didactice precum:
- capacitatea de a expune clar şi convingător;
- concizia şi precizia formulărilor;
- plasticitatea vocabularului;
- „tact pedagogic“, adică „simţul măsurii în
toate“(Ibidem: 15).
Iar a fi un foarte bun profesor înseamnă să asiguri o pregătire de
specialitate corespunzătoare, dar şi să formezi tineri capabili de adaptare rapidă
unor standarde mereu în schimbare. Astfel, „Concluzia care se impune, - în
opinia lui C. Parfene, în urma celor consemnate despre relația psihologie –
pedagogie – didactică - metodică este că, în învățământ, nu oricine poate
îndeplini cerințele complexului act educativ. În persoana sa, autenticul profesor
însumează, într-o sinteză originală, calități subtile de psiholog, pedagog,
didactician și de metodist, inventiv și infatigabil“(1999: 14).
Didactica limbii şi literaturii române este una dintre didacticile
specialității care îşi restrânge câmpul de investigaţie la domeniile limbă,
literatură şi comunicare orală/scrisă ale disciplinei noastre, și își adaptează
modalităţile specifice de lucru la diferitele cicluri curriculare, are deopotrivă „un
caracter teoretic şi aplicativ“ şi un pronunţat conţinut formativ (Goia, V., 2000:
14).
Obiectul disciplinei este „problematica amplă implicată în procesul
instruirii teoretice şi practice, conştiente şi active, a limbii române literare ca
instrument de cunoaştere şi comunicare; pe de altă parte, acest proces înseamnă
şi familiarizarea elevilor cu literatura română, pe baza unor modele
reprezentative, din diferite etape ale dezvoltării acesteia“(Parfene, 1999: 14).
Referitor la problemele pe care le pune Didactica limbii și literaturii române,
Alina Pamfil (2003: 7) consideră că ele se pot concretiza în următoarele întrebări:
- De ce se predă disciplina? (care este scopul, ce obiective sunt vizate)
- Ce se predă? (ce conținuturi sunt selectate)
- Cum se predă? (cum structurăm conținuturile, ce strategii didactice
folosim)
- Cui se predă? (care sunt caracteristicile colectivului de elevi)
- Unde și când se predă? (în ce circumstanțe fizice, istorice, socio-culturale
sau instituționale.)“
Pentru a fi cât mai bine înțeleasă și utilizată de către elevii din
învățământul primar, limba și literatura română, ca disciplină a ariei curiculare
Limbă și comunicare, trebuie să opereze cu instrumente, metode, tehnici de lucru
cât mai accesibile celor mici. Astfel ea poate îndeplini următoarele funcții, ca
disciplină școlară în clasele primare:
„1)Funcția instrumentală – se realizează prin toate compartimentele limbii
române: citire, scriere, lectură, comunicare.
2)Funcția informațională – se realizează în mod esențial prin citirea
cunoștințelor din manualele școlare sau prin orice tip de lectură.
3)Funcția formativ-educativă – se realizează prin exersarea dirijată,
semidirijată sau liberă a actului de lectură, de comunicare, de compoziție
creativă.“(Cf. Neacșu, I. et alii, 2008: 16).