POLITICA MONETARA

Criteriile de convergenţă, în număr de cinci priveau principalele domenii ale politicii

economice naţionale1: politica fiscală, politica monetară și politica cursurilor de
schimb:
 Rata inflaţiei măsurată prin indicele preţurilor de consum într-o bază
comparabilă, să nu depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale media
ratelor inflaţiei celor trei membri U.E. cu cele mai stabile preţuri.
 Dobânda aferentă obligaţiunilor de stat pe termen mediu şi lung să nu depăşească
cu mai mult de 2 puncte procentuale media dobânzilor corespunzătoare
înregistrate în cele trei ţări cu rezultatul cel mai bun în domeniul stabilităţii
preţurilor.
 Deficitul bugetar să nu depăşească 3% din P.I.B.
 Datoria publică să fie mai mică de 60% din P.I.B., ambele calculate în preţuri
curente.
 Moneda naţională să fi fost integrată în S.M.E. şi să nu fi fost afectată de tensiuni
severe (cursul său să fi fost menţinut în interiorul marjei de fluctuaţie acceptabile
în interiorul S.M.E., fără să fi fost necesară devalorizarea sa, în raport cu celelalte
monede) pe o perioadă de cel puţin doi ani anteriori momentului intrării în
U.E.M.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht în noiembrie 1993, în
aprilie 1994 Comisia Europeană a aprobat alcătuirea unui grup de specialişti însărcinat
cu studiul aspectelor practice ale trecerii la moneda unică.
Rezultatul acestui studiu a fost publicarea în iunie 1995 a Cărţii Verzi a Comisiei
Europene cu privire la aranjamentele practice necesare introducerii monedei unice.
Tot în 1995, la reuniunea de la Madrid, Consiliul Europei a decis ca denumirea
viitoare monede unice să fie EURO. Întâlnirea a fost interesantă, deoarece încă o dată,
s-au înfruntat cele două puteri: Franţa şi Germania. Franţa dorea păstrarea denumirii
de ECU (fostă monedă franceză) pentru viitoarea monedă unică. Germania, în
schimb, a propus o nouă denumire, şi anume euro de la Europa, ceva comun tuturor.
Motivul invocat de Germania pentru schimbarea cerută, a fost că în limba germană,
pronunţia „un ecu” putea însemna „o vacă”. Motivul real se înţelege de la sine.
Oricum, la întâlnirea de la Madrid, s-a confirmat încă o dată că Germania reuşea să se
impună în faţa partenerilor săi europeni, ca de altfel, în multe alte situaţii.

1
TribunaEconomică -28/1993 – „Criterii de convergenţă la UEM, fundamenteteoreticeşidificultăţi practice”
 Evaluarea îndeplinirii criteriilor de convergenţă nu a fost un proces automat,
bazat pe un set rigid de condiţii. De altfel, însă şi formularea acestor criterii a fost făcută
de o asemenea manieră încât o anumită flexibilitate era posibilă, atunci când
credibilitatea măsurilor de convergenţă întreprinse în ţara în cauză era apreciată
pozitiv. Astfel, un deficit bugetar, chiar excesiv în raport cu procentul de 3% de P.I.B.
putea fi acceptabil dacă el s-ar fi “diminuat în mod substanţial şi continuu şi ar fi
atins un nivel apropiat de cel de referinţă”. De asemenea o datorie publică
echivalentă cu peste 60% din P.I.B. nu interzicea accesul la U.E.M. dacă ea “se
diminuează în mod suficient, apropiindu-se de nivelul de referinţă într-un mod
satisfăcător”.
Consiliul U.E. al miniştrilor economiei şi finanţelor (E.C.O.F.I.N. ) era abilitat să
evalueze programele întocmite de fiecare ţară pentru a satisface criteriile de
convergenţă. Astăzi, privind retrospectiv, se poate spune că cel mai discutat aspect în
timpul şi chiar după finalizarea negocierilor a fost disciplina bugetară impusă de
Maastricht. Această disciplină este axată pe trei principii:
 Este interzisă “finanţarea directă de la Banca Centrală sau accesul la finanţare în

condiţii de favoare a deficitelor publice” (art. 104, 104a).

 Clauza no-boil-out, “fiecare stat membru este responsabil pentru finanţarea

datoriei sale publice chiar şi în condiţiile unei crize financiare” (art. 104b).
 Statele membre vor evita deficitele bugetare excesive (art. 104c).

Pentru a atinge disciplina bugetară cerută, fiecare stat membru al U.E. a

adoptat cel puţin un program de convergenţă, iar pe lângă pachetele de măsuri ale
acestor programe (reduceri ale cheltuielilor bugetare, creşteri ale impozitelor etc.) au
fost luate şi alte măsuri la nivel macroeconomic. În acelaşi timp, aproape toate ţările au
dus o politică monetară restrictivă pentru a controla masa monetară restrictivă şi a
reduce inflaţia. Implementarea programelor de convergenţă s-a dovedit a fi destul de
anevoioasă, datorită şi anilor de recesiune de la începutului deceniului.
În primii doi ani 1991, 1992 puţine au fost ţările care au reuşit să îndeplinească
măcar două din criterii. La sfârşitul lui 1992 doar Franţa şi Luxemburg au îndeplinit
toate cele cinci criterii. Destul de aproape s-a aflat Danemarca (4 criterii). Celelalte ţări
erau încă departe: Germania doar 3 criterii, datorită în principal reunificării. Tot trei
criterii îndeplineau şi Belgia, Irlanda şi Olanda. Cel mai prost poziţionate erau Anglia (2
criterii), Spania (1 criteriu), Grecia, Portugalia şi Italia (nici un criteriu îndeplinit).
Aceste evoluţii au fost determinate de o serie de evenimente cu implicaţii negative
asupra U.E.M. – votul negativ al danezilor la referendumul de ratificare a Tratatului
de la Maastricht; întârzieri în calendarul britanic de ratificare; devalorizareasuccesivă
a monedelor naţionale în cadrul S.M.E.; suspendarea Italiei şi Angliei din S.M.E.
În 1993 Luxemburg a fost singura ţară care a îndeplinit toate cele cinci criterii,
urmată de Germania, Franţa, Belgia, Olanda, Danemarca şi Irlanda cu trei criterii. Cele
mai slab performante ţări au fost din nou Portugalia (1 criteriu), Italia şi Grecia (nici
unul).
În 1994 Germania a reuşit să îndeplinească toate cele cinci criterii, alături de
Luxemburg. Franţa a rămas la patru criterii, alături de Irlanda. Grupul median – cu trei
criterii îndeplinite – includea Anglia, Belgia, Olanda, Danemarca. Spania a pierdut din
viteză, îndeplinind numai două criterii, urmată de Portugalia (un criteriu), Italia şi
Grecia (nici nu criteriu).

Pe 2 mai 1998, la Bruxelles, Comisia Europeană a recomandat cele 11 ţări

pregătire pentru trecerea la EURO.
La 1 ianuarie 1999, moneda unică a fost introdusă în 11 din cele 15 ţări ale
Uniunii Europene: Germania, Franţa, Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia, Spania,
Portugalia, Austria, Finlanda, Irlanda. S-a transpus, astfel, în practică, după cum a spus
Willem Duisenberg2, “un ţel istoric”, EURO devenind moneda oficială pentru 291
milioane de europeni care au decis să-şi împartă suveranitatea europeană.
Dintre cele patru ţări din U.E.neselecţionate de Comisie,Anglia şi Danemarca au
declarat că nu vor participa la EURO în 1999, în timp ce Suedia nu respectă criteriul
apartenenţei (cel puţin doi ani) la S.M.E., şi nu doreşte să participe pentru moment la
moneda unică. Grecia nu îndeplinea încă mai multe criterii, printre care cel al
deficitului bugetar şi al inflaţiei. Atena s-a alăturat la EURO în 2001.

Zonei euro creată în 1999 de unsprezece ţări, i s-au alăturat Grecia în 2001,
Slovenia în 2007, Cipru şi Malta în 2008, Slovacia în 2009și Estonia în 2011, Letonia
2014 si Lituania 2015.
Zona euro se referă astăzi la cele 19 ţări din Uniunea Europeană care au
adoptat euro ca monedă unică. Cele 16 ţări membre sunt Franţa, Germania, Belgia,
Olanda, Luxemburg, Italia, Austria, Finlanda, Irlanda, Portugalia, Spania, Grecia,
Slovenia, Cipru, Malta, Slovacia, Letonia, Lituania, Estonia. Pe lângă acestea, 4
"micro-state", prin acordurile monetare încheiate cu vecinii lor, utilizează şi ele
moneda euro : Andorra, Monaco, San Marino şi Vatican.

2
Doina Zenovia Penea,”Moneda EURO”, Ed. Tehnică, 1999
4.3. SCENARIUL TRECERII LA MONEDA UNICĂ, CONFORM TRATATULUI DE
LA AMSTERDAM
În ianuarie 1996, şefii de state şi de guverne, au decis ca trecerea la moneda unică
să se realizeze în jurul a trei date cheie, care marchează tot atâtea etape.
Etapa A (1.01.1998 – 1.01.1999). Lansarea U.E.M. Pe 2 mai 1998, la Bruxelles,
Comisia Europeană a recomandat la 41 de ani de la semnarea Tratatului de la Roma,
11 ţări care sunt pregătite pentru E.U.R.O.: Germania, Austria, Belgia, Spania,
Finlanda, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda şi Portugalia. Anglia şi
Danemarca au refuzat aderarea la noua monedă europeană, în timp ce Suedia nu
respecta ultimul criteriu, al apartenenţei la S.M.E. (cel puţin doi ani). Grecia nu
îndeplinea criteriile de convergenţă, dar şi-a anunţat intenţia de a se alătura la EURO
în 2001.
În cursul acestei perioade, monedele, atât ale ţărilor participante la EURO cât şi ale
altor ţări membre ale U.E. au continuat să fluctueze unele în raport de celelalte.
În ţările participante, preparativele de integrare s-au intensificat la nivelul
administraţiilor, băncilor şi instituţiilor financiare. Banca Central Europeană urma să-şi
înceapă activitatea prin emiterea de monede şi bilete de bancă în moneda unică.
Germania a fost prima ţară care a emis EURO pe piaţa germană.
Etapa B (1.01.1999-1.01.2002). Demararea efectivă a U.E.M. În timpul acestei
perioade care a durat trei ani, monedele naţionale au circulat alături de moneda unică
EURO, cursurile de schimb fiind fixate irevocabil între ele şi EURO.
Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.) compus din Banca Central
Europeană (B.C.E.) şi Băncile Centrale Naţionale, a devenit operaţional. El definea şi
conducea o politică monetară şi de schimb unică (fixarea ratelor dobânzii pe termen
scurt, intervenţiile faţă de dolar sau yen etc.) în EURO. Noile emisiuni privind datoria
publică negociabilă se făceau în EURO.
În ceea ce priveşte băncile, acestea puteau utiliza pe extrasele de cont ale
clienţilor dubla indicaţie (EURO sau moneda naţională). În plus, puteau furniza
clienţilor lor informaţii asupra consecinţelor trecerii la moneda unică, şi de asemenea,
puteau oferi anumite produse în EURO, în funcţie de posibilităţile juridice şi tehnice
existente.

Etapa C (1.01.2002) generalizarea monedei unice. Începând cu 1.01.2002 şi timp de

şase luni, s-au introdus noile mijloace de plată în moneda unică şi s-au retras vechile
monede naţionale. Această perioadă trebuia să fie cât mai scurtă pentru a minimiza
complicaţiile pentru utilizatori, care decurg dintr-o dublă circulaţie monetară
prelungită.

4.4. AVANTAJELE MONEDEI UNICE

Odată cu accentuarea tendinţelor de globalizare a pieţelor, competiţia între cele
trei centre de putere economică – Europa, SUA şi Japonia – s-a ascuţit. În acelaşi timp,
au apărut o serie de competitori noi, cum ar fi “tigrii asiatici” sau unele ţări din America
Latină.
Fără îndoială, o uniune monetară poate aduce avantaje economice însemnate:
 se îmbunătăţeşte alocarea factorilor de producţie, deoarece producţia şi investiţiile
nu vor mai fi influenţate de evoluţia cursurilor de schimb;
 se vor face economii de către populaţie, care vor duce la creşterea consumului. În
1996, germanii au cheltuit peste 45 miliarde DM la călătoriile în ţările Uniunii
Europene, iar la transformarea cursurilor şi pentru comisioane bancare s-au plătit, în
medie, 5% ceea ce înseamnă 2,25 miliarde DM;
 creşterea transparenţei pieţei şi a preţurilor;
 piaţa de capital creşte ca spaţiu şi lichidităţi, ceea ce va putea determina reducerea
nivelului dobânzii (aceasta nu va mai cuprinde prime contra riscului de
devalorizare, aşa cum s-au practicat în cazul altor ţări);
 scade costul tranzacţiilor, întrucât nu vor mai cuprinde cheltuieli legate de risc
valutar, şi scade costul informaţiei valutare.
 crearea euro va contribui la dezvoltarea relaţiilor comerciale şi financiare între
membrii Euroland şi parteneri, întrucât ţările membre ale Uniunii Monetare nu vor
mai fi afectate de riscul valutar în aceeaşi măsură în care au fost expuse înainte;
 o relaţie de mai mare echilibru între principalii actori ai sistemului financiar
internaţional, respectiv Euroland, SUA şi Japonia, va contribui la creşterea
responsabilităţii fiecăruia, în vederea asigurării unui mediu global stabil;
 euro va deveni, alături de dolarul SUA monedă internaţională de tranzacţii, depozit,
investiţii şi rezervă.
Cursurile de schimb între monedele uniunii monetare şi EURO, care s-au stabilit
la 1 ianuarie 1999, au rămas irevocabile şi nemodificate pe întreaga perioadă, când cele
două monede (cea naţională şi EURO) au fost folosite ca mijloc de plată, respectiv de la
1 ianuarie 1999 la 30 iunie 2002. Cotaţia pentru 1 EURO a fost de 1,17 dolari S.U.A.