Sunetul 

este cea mai mică unitate a limbii. Din punct de vedere fizic, este
cea mai mică emisiune sonoră articulată, altfel spus, cel mai scurt produs al vocii
omenești. Știința care se ocupă de studierea sunetelor se numește fonetică.

Cum sunt produse și receptate sunetele

Sunetele sunt produse prin interacțiunea dintre aerul expirat și aparatul
fonator, adică porțiunea dintre plămâni și gură. În această porțiune se
formează vocea, iar aerul plecat din plămâni, la ieșirea din aparatul fonator,
se poate lovi de diverse obstacole, precum: limbă, dinți, buze.
Sunetele articulate produse de aparatul fonator sunt receptate de aparatul
auditiv (de ureche) și sunt trimise către creier.
Sunetele rostite fără ca aerul să întâlnească un obstacol la ieșirea din
aparatul fonator au fost numite vocale, iar cele care întâlnesc la ieșirea din
aparatul fonator anumite obstacole au fost numite consoane.
În limba română, vocalele sunt în număr de 7 – a, ă, â(î), e, i, o, u – și pot
forma singure silabă. Consoanele sunt în număr de 22 – b, c, d, f, g, h, j, l, m, n, p,
r, s, ș, t, ț, v, z, č, ğ, k’, g’ – și nu pot forma singure silabă. O parte dintre vocale,
mai exact 4 la număr, o̯, i̯ , ḙ, ṷ, formează o categorie aparte de sunete,
numită semivocale. Semivocalele, deși seamănă cu vocalele, nu pot alcătui
singure silabă și pot fi rostite doar împreună cu o vocală.

Sunet și fonem
Chiar dacă în gimnaziu se vorbește doar despre sunete (probabil din
rațiuni didactice), în fonetică se face o distincție între sunetul concret (rostit
și auzit) și sunetul-tip, inexistent în vorbirea particulară a fiecăruia. Sunetul-
tip este numit fonem și reprezintă o clasă de sunete concrete variate care
îndeplinesc un rol identic în vorbire.

Spre exemplu, sunetul r realizat prin vibrarea limbii și sunetul r realizat

prin vibrarea omușorului din cavitatea bucală reprezintă două sunete diferite
în pronunțare și receptare (primul este un r normal, iar al doilea un r graseiat,
precum cel din franceză). Cu toate acestea, ele sunt varietăți ale aceluiași
sunet-tip românesc, fonemul r, deoarece niciodată cele două sunete r nu vor
forma înțelesuri diferite în cuvintele în care apar. (se pot încerca ambele
tipuri de pronunțare în cuvântul cretă; de fiecare dată înțelesul va fi
identic, cretă)
Vocalele și consoanele enumerate mai sus reprezintă, de fapt, toate
fonemele limbii române.

Nu vom insista aici mai mult pe dezvoltarea conceptului de fonem

(este dezvoltat separat, vezi fonemul), oricum studiul școlar al foneticii nu e
interesat de subiect. Dar fără a introduce noțiunea de fonem, nu putem
înțelege spre exemplu de ce în limba română există 7 vocale și 22 de
consoane, iar în limba engleză există 12 vocale și 24 consoane.
Trebuie să menționăm de asemenea că în manualele școlare, noțiunile
de sunet și fonetică sunt folosite cu sensul de fonem, respectiv fonologie.

Sistemul vocalic al limbii române este format din 7 vocale (unități

fonologice) a, ă, â(î), e, i, o, u, distinse între ele prin trăsături distinctive (apertură,
localizare și labializare) și identificate printr-o operație fonologică
numită segmentare.

Vocalele
Din perspectiva relației pe care o au cu silabele, vocalele sunt unități
segmentale care contractează doar relații în interiorul silabei
(homosintagmatice) și pot fi purtătoare de accent.
Din criteriile articulatorii, identificate prin observație de fonetică
(vezi vocala), fonologia le-a considerat relevante pentru sistemul vocalic doar
pe cele distinctive (apertura, localizarea și labializarea). În funcție de aceste
trăsături distinctive (TD mai jos), cele 7 unități fonologice ale sistemului
vocalic, pot fi sistematizate astfel:

Vocale a e i ă â(î) o u
TD

deschis/nondeschis + – – – – – –

închis/nonînchis – – + – + – +

anterior/nonanterior – + + – – – –

central/noncentral + – – + + – –

labial/nonlabial – – – – – + +
 

Sistemul semivocalic al limbii române este format din 4 semivocale

(unități fonologice) ḙ, o̯, i̯ (notat și j), ṷ (notat și w), distinse între ele prin trăsături
distinctive (apertură, localizare și labializare) și identificate printr-o operație
fonologică numită segmentare.
 Semivocalele sunt articulate și percepute acustic apropiat de vocalele
cu care se află în corespondență, dar se diferențiază funcțional de ele prin
faptul că nu pot primi accent. Prin urmare, semivocalele nu pot îndeplini rolul
de centru silabic. (rolul îi revine vocalelor)
O altă diferență între semivocale și vocale constă în distribuția lor
diferită, în vecinătatea imediată a vocalelor, împreună cu care formează
grupuri specifice: diftongi sau triftongi.

Dintre criteriile articulatorii identificate prin observație de fonetică

(vezi vocala), fonologia le-a considerat relevante pentru sistemul semivocalic
doar pe cele distinctive (apertura, localizarea și labializarea). În funcție de
aceste trăsături distinctive (TD mai jos), cele 4 unități fonologice ale
sistemului semivocalic, pot fi sistematizate astfel:

Vocale ḙ i̯ o̯ ṷ
TD

deschis/nondeschis – – – –

închis/nonînchis – + – +

anterior/nonanterior + + – –

central/noncentral – – – –

labial/nonlabial – – + +

Sistemul consonantic al limbii române este format din 22 consoane

(unități fonologice) b, c, č, k’, d, f, g, ğ, g’, h, ž, l, m, n, p, r, s, š, t, ț, v, z , distinse
între ele prin trăsături distinctive (mod de articulare, localizare și sonoritate) și
identificate printr-o operație fonologică numită segmentare.

Consoanele
Din perspectiva relației pe care o au cu silabele, consoanele sunt unități
segmentale care contractează doar relații în interiorul silabei
(homosintagmatice) și nu pot fi purtătoare de accent. Deoarece nu pot primi
accent, consoanele nu comută niciodată cu vocalele și nici nu pot fi centru de
silabă.
Caracterul întrerupt (sau ștrangulat) al consoanelor este un alt aspect
prin care consoanele se deosebesc de vocale. Datorită acestui fapt,
consoanele ajută la delimitarea silabelor, adică la segmentarea fluxului sonor
în unități distincte. Prin urmare, caracterul funcțional (fonologic) al
consoanelor are la bază aspecte fonetice (articulatorii și acustice).

Fonologia a ales să prezinte contrastiv (întrerupt/nonîntrerupt,

continuu/noncontinuu, anterior/nonanterior, posterior/nonposterior,
palatal/nonpalatal, oral/nonoral, sonor/nonsonor) caracteristicile articulatorii
(trăsăturile distinctive) enumerate anterior. În funcție de aceste trăsături
distinctive (TD mai jos), cele 22 de unități fonologice ale sistemului
consonantic pot fi sistematizate astfel:

Consoane b p v f d t z s ț
TD

sonor/ + – + – + – + – 0
nonsonor

continuu/ – – + + – – + + –
noncontinuu

întrerupt + + – – + + – – –
/neîntrerupt

labial/ + + + + – – – – –
nonlabial

anterior/ – – – – + + + + +
nonanterior

palatal/ – – – – – – – – –
nonpalatal

velar/ – – – – – – – – –
nonvelar

Consoane ğ č g’ k’ g c h l r m n
TD

sonor/ + – + – + – 0 0 0 0 0
nonsonor

continuu/ – – – – – – + + – – –
 noncontinuu

întrerupt – – + + + + – – + + +
/neîntrerupt

labial/ – – – – – – – – – + –
nonlabial

anterior/ – – – – – – – + + – +
nonanterior

palatal/ + + + + – – – – – – –
nonpalatal

velar/ – – – – + + – – – – –
nonvelar

Accentul reprezintă rostirea mai energică a unei silabe, față de rostirea mai puțin

energică a silabelor învecinate. El poate deosebi înțelesul cuvintelor și este
semnalizat printr-un apostrof (‘) adăugat deasupra vocalei silabei pronunțate mai
intens.

Accentul poate să apară într-un cuvânt, formă gramaticală (corp

fonetic lexico-gramatical) sau într-o propoziție (corp fonetic sintactic). Mai
jos exemplificarea celor două situații:

 móbilă (substantiv) vs. mobílă (adjectiv) vs. mobilắ (formă verbală la timpul perfect)

 El și ea sunt prieteni. (și conjuncție neaacentuată) vs. El a întârziat, dar și ea a ajuns mai
târziu. (și adverb de întărire accentuat)
Din exemplele anterioare se observă că accentul este liber, adică poate
să cadă pe oricare dintre silabele cuvintelor.

 accent pe ultima silabă: cân-ta, co-vor, șco-lă-resc

 accent pe penultima silabă: cân-tă, co-voa-re, șco-lă-reas-că
 accent pe antepenultima silabă: cân-te-ce, re-pu-bli-că, ro-man-ti-că
 înainte de antepenultima silabă: ve-ve-ri-țe, ve-ve-ri-țe-le; doc-to-ri-ță, doc-to-ri-țe-le
Un alt aspect, care se observă în exemplele de mai sus, este că
libertatea accentului permite diferențierea cuvintelor, a formelor
gramaticale, chiar dacă acestea au un număr identic de silabe și de sunete-
tip.

 veselă (adjectiv) vs. veselă (substantiv)
 cântă (verb formă de prezent) vs. cântă (verb formă de perfect)
De regulă, cuvintele au o singură silabă accentuată, dar există și
situații particulare în care cuvintele prezintă două accente sau niciunul. Două
accente, unul principal și unul secundar pot fi întâlnite în cuvintele
polisilabice compuse, precum radiodifúziune (accentul principal cade pe u, iar
cel secundar pe ra-). Cuvintele fără accent sunt monosilabice, precum
formele pronumelor personale (îl, o, îi, le), care se și numesc forme
neaccentuate.

Intonația este o unitate suprasegmentală extensivă care constă în

schimbarea înălțimii tonului pe parcursul unui enunț.

Spre deosebire de accent, care marchează o silabă dintr-un cuvânt,

intonația marchează mai multe silabe (secvență de enunturi ‒ cuvinte sau
un grup de cuvinte), de aici și caracterul extensiv al acestei unități.
Prin marcarea cuvintelor sau a grupurilor de cuvinte, intonația
realizează contururi intonaționale. Acestea se bazează pe intonație, adică pe
schimbarea înălțimii tonului asociată cu schimbarea intensității vocii, dar
înglobează și o serie de alte componente corelate, precum: melodie, tempo,
durată, pauză, timbru. Datorită acestui amestec de influențe, contururile
intonaționale apar ca niște realități complexe, proprii variantei orale a
exprimării. Scrisul reușește să le redea doar parțial, cu ajutorul semnelor de
punctuație.

Spre exemplu, un enunț de forma Maria ia notă mare, prin intonații

diferite, poate primi mai multe semnificații. Enunțul poate fi rostit cu
intonație exclamativă printr-o mulțime de nuanțe apelând la tempou, durată,
pauză, melodie și timbru. Comunicarea ce rezultă poate fi variată: încântare,
surprindere, dezacord, mirare, reproș etc. Cu toate acestea, în scris, enunțul
este marcat doar prin semnul exclamării. (Maria ia notă mare!)
Tipuri de intonații
În limba română standard (literară) sunt percepute 3 tonuri (registre
muzicale): inițial (neutru), de tensiune (înalt), de destindere (jos).
Succesiunea acestor tonuri în secvențele finale sau non-finale ale enunțului
poate forma 4 tipuri de contururi intonaționale: uniform, ascendent,
descendent, combinat (ascendent ‒ descendent).

Intonația uniformă (neutrală) este întâlnită cel mai frecvent în

propozițiile enunțiative, când sunt comunicate informații fără o implicare
afectivă. (Mihai este elev.)

Intonația cu contur ascendent este specifică propozițiilor interogative

totale (propoziții la care se răspunde prin „da” sau „nu”). În acestă situație
cuvântul cheie al întrebării se află spre finalul enunțului și se rostește pe un
ton mai ridicat. (Mihai este elev?)
Intonația cu contur descendent este caracteristică propozițiilor
imperative, în care tonul ridicat de la început și cel grav de la final sugerează
ordinul. (Mihai, mergi la școală!)
Succesiunea intonație ascendentă ‒ intonație descendentă (sau invers)
este întâlnită în enunțuri ca cele de mai sus, dar în care apar enumerări. (Am
pierdut tot: ghiozdan, penar, cărți.)