FIGURILE ALE ILUZIEI ÎN LITERATURA BAROCĂ

Literatura barocă aparține unei mari mișcări europene, nu doar literară, ci mai
mult artistică: barocul. Datorită „artificialității”, literatura barocă eludează în mare parte
empatia imediată; Din cauza lipsei sale de „naturalitate”, este puțin apreciată de criticii
literari ai iluminismului timpuriu și mijlociu.
Literatura barocă s-a manifestat în diferite moduri, de la eufismul poeților
englezi, prețiositatea în Franța, marinismul în Italia, prima și a doua școală sileziană în
Germania și conceptismul și culteranismul în Spania. Printre scriitorii baroc se numără,
în spaniolă: Luis de Góngora, Francisco de Quevedo, Sor Juana, Bernardo de Balbuena
Miguel Hidalgo; în catalană: Francisco Fontanella, Francesc Vicenç Garcia, Josep
Romaguera; în portugheză: António Vieira, Gregório de Matos, Francisco Rodrigues
Lobo; în engleză: poeții metafizici John Donne, George Herbert, Andrew Marvell,
Henry Vaughan, iar în german: Andreas Gryphius și Angelus Silesius.
La început, termenul de baroc a fost folosit doar pentru artele plastice. Asta se
întâmpla în anii 1820 când a început să se vorbească de baroc literar, deși perioada sa
de influență se situează între secolele XVI și XVII, dând ideea că mișcarea a afectat nu
numai formele plastice, dar şi pe cele literare. Mai important, însă, este faptul că
asumarea existenței unui baroc literar presupune asumarea barocului ca mișcare
ideologică, nu doar formală, dar și de a vedea relația sa profundă cu Contrareforma. Cu
toate acestea, acest lucru a fost dus mult mai departe, negând relația lor cu Renașterea
și prezentând-o ca o mișcare de confruntare, ceea ce, de asemenea, nu este adevărat.
Ca și în muzică, arhitectură și pictură, barocul în literatură se concentrează pe efect
și ostentație. Oferă locuri comune reprezentative: amestecarea contrariilor (realul și
iluzoriul, grotescul și sublimul, minciuna și adevărul); dezvoltarea imaginației; apel la
alegorii; exprimă sentimente și senzații; transcrie cu o abundență de detalii de culoare,
formă, aromă și parfum.
Moartea este o temă centrală în lucrările barocului, strâns legată în domeniul
evadării, al mitologiei și al tărâmului zânelor. Estetica barocă își revendică exuberanța,
abundența și supraîncărcarea ornamentală. Scrierea este dominată de alambicul retoric
și de multiplicarea figurilor de stil precum metafora. Utilizarea hiperbolei și a
neologismului este de asemenea notabilă.
Jucând pe motivul identităților multiple, teatrul și romanul pun în scenă personaje
versatile, duble și misterioase „purtând o mască” (ex: Dom Juan cu duplicitate aprigă).
Teatrul este locul iluziei prin excelență. Accentuează efectul de artificii prin schimbări
frecvente de intriga ca în ,, Iluzia Comică” - Corneille. În romane, intrigile sunt și ele
digresive, schimbătoare sau multiple (recurs la narațiuni încorporate, la analepse etc.).
Acest lucru le face exemple de romane celebre. Există multe tipuri de romane baroc,
inclusiv romanul pastoral care are loc într-o lume idealizată (de cele mai multe ori o
antichitate fanteziată precum Galia din L’Astrea).
Repetarea temelor este importantă: inconstanța, iluzia, figurile minerale,
metamorfoza, deghizarea, visul (Viața este un vis de Calderón de La Barca), somnul,
oglinda, dublul, corpul uman sau chiar deșertăciunea lucrurilor ( „Deşertăciunea
deşertăciunii, totul este doar deşertăciune”). Teatralitatea și artificialitatea sunt, de
asemenea, motive cheie.
 Scriitorii au adesea ca subiect punerea în scenă a unui simulacru. De fapt, ei caută
să facă din existență un mic teatru al aparențelor, al instabilului și al efemerului din care
provine angoasa morții pe care doar religia o poate alina uneori. Scriitorul baroc vrea să
fie didactic. Se vede sfâșiat între promovarea progresului științific și tehnic al timpului
său și respingerea unei lumi a violenței și a aparențelor false. Baltasar Gracián, unul
dintre marii reprezentanți ai literaturii baroc spaniole, a lăudat ostentația, percepută ca
o modalitate de a recunoaște un defect în realitate, de îndată ce aparența se estompează.
În poezie, înflorește lirismul iubitor (în special cu Scalion de Virbluneau, sieur of
Ofayel și Louvencourt, domnul de Vauchelles), și asistăm la dezvoltarea sonetului și a
odelor pindarice sau anacreontice, cu poeți extrem de originali, care se disting datorită
spiritului libertin, ca Tristan L'Hermite, Marc-Antoine Girard de Saint-Amant și
Théophile de Viau, considerați liberi gânditori care refuză dogmele și principiile. Unii
poeți asociați cu epoca barocului, precum Paul Scarron, se răsfață și ei într-un gen
parodic numit „burlesc”, fiind de un comic excesiv, grotesc, extravagant și adesea
vulgar. Este un registru ireverent, ridiculizand modelele literare dominante precum
epopeea. Figurile mitologice ale antichității sunt puse în scenă în ipostaze nefavorabile,
ceea ce se remarcă mai ales la travestitul Vergiliu.
În baroc există și o componentă ludică: lucrarea este scrisă cu intenția de a uimi
cititorul. În genul liric există o ironie de bază, canoanele petrarhiste ale femeii ca model
de frumusețe semi-divine se dizolvă. Mai mult, se subliniază ideea de dublu: lucrurile
nu se arată niciodată așa cum sunt, demonstrând artificialitatea naturii umane. Ficțiunea
este trăsătura fundamentală a genului literar și artistic: omul este un set de măști diferite
pe care le folosește în funcție de ocazie. Ideea dublului este prezentă, de exemplu, atât
de evidentă în evenimentele din Don Quijote, a lui Miguel de Cervantes. Realitatea și
iluzia se împletesc, cele două planuri se contopesc unul cu celălalt astfel încât relația
dintre cele două dimensiuni este inversată. Iar în partea a doua din Don Quijote,
protagonistul citește povestea aventurilor sale (prima parte a romanului) și, prin urmare,
este atât protagonist, cât și cititor al cărții.
Se pot cita, de asemenea, exemple ilustre în teatru. Calderón de la Barca, în drama
sa ,,Viața e un vis”, prezintă o poveste care este un schimb continuu între realitate și
ficțiune, fără ca protagonistul să le poată distinge; iar mesajul capodoperei
dramaturgului spaniol este tocmai că realitatea este un vis. Viața, ca toate visele, se
caracterizează prin tot ceea ce ține de ,,iluzie”, trecerea timpului, vanitatea lucrurilor.
Existența este așadar iluzorie și inconsecventă.

Bibliografie:
Vasile Drăguț. ,,Arta românească: Preistorie, antichitate, ev mediu, Renaștere, Baroc”
Bailey, Gauvin Alexander (2012). ,,Barocul & Rococo”
Cabanne, Pierre (1988). ,,Arta clasicului și a barocului”