Subiecte pentru proba teoretică:

1. Principiul profilactic în tratamentul edentației parțiale prin mijloace conjuncte - profilaxia generală
Profilaxia generală cu caracter sistemic nespecific – pv. intreg SSG + viziune bio-psiho-socială. Are în
vedere prevenirea îmbolnăvirilor de orice natură (digestive, psihoze, crize de HT), dar în special a bolilor
contagioase (hepatite, gripe, rubeolă, SIDA) în combaterea cărora este interesat, în mod direct, şi MD.

Tratamentul gnatoprotetic conjunct, urmărind acest obiectiv, trebuie să plece de la ideea că etapele
clinico-tehnologice de execuţie a aparatelor conjuncte, fiind numeroase, aduc frecvent bolnavul în cabinetul
stomatologic, în această conjunctură, el poate conduce la contaminarea bonavilor în sala de aşteptare, a
personalului medical, precum şi tehnicianul dentar, prin intermediul pieselor protetice aflate în faza de
verificare clinică.

Astfel, o importanţă deosebită se atribuie contaminării încrucişate în etiologia bolilor contagioase,

patologie ce trebuie înlăturată prin măsuri de eliminare, limitare şi control al transmisiei agenţilor
infecţioşi, ce vizează atât protecţia medicului cât şi a pacientului şi întregului personal al cabinetului şi
laboratorului de tehnică dentară.

Evitarea contaminării încrucişate în cab. de MD se realizează prin respectarea unor reguli de bază
ce ţin de asepsie şi antisepsie, de steriliz. şi dezinfect. atât a instrumentarului, cât şi a celorlalte obiecte şi
suprafeţe din cabinet.

Un rol important revine asistentelor de cabinet ce trebuie să aibă conştiinţa importanţei aplicării
acestor deziderate, lor revenindu-le sarcina şi chiar responsabilitatea menţinerii unui mediu favorabil
desfăşurării unui act medical competent şi corect. Etapa premergătoare sterilizării = pre-sterilizarea sau
spălarea instrumentarului – etapă ce NU trebuie ignorată. Îndepărtare de resturi de ţesuturi dentare - cele
mai frecvente fiind resturile de ţesut pulpar de pe acele endodontice de tip broşe sau pile de canal, precum
şi resturile de ţesuturi dure de pe freze de oţel sau pietre. Dacă NU = eroare gravă ce trebuie eliminată,
medicului revenindu-i obligaţia de a lua măsuri în sensul instituirii şi respectării normelor de igienă
corespunzătoare.

Profilaxia generală cu caracter specific se referă la crearea premiselor dezvoltării normale a SSG în
întreg ansamblul său, încă din perioada intrauterină.

Prin instaurarea unei profilaxii preeruptive, se urmăreşte prevenirea bolilor foarte grave (precum
sifilisul congenital şi rubeola prenatală din primele două luni de sarcină, ce dau tulburări extrem de grave

1
şi la nivelul altor organe) şi o alimentaţie corectă a mamei, ce oferă un aport suficient de calciu şi
substanţe proteice necesare dezvoltării armonioase a fătului.

În perioada preeruptivă, asigurarea tuturor principiilor nutritive se reflectă în formarea părţii

organice şi minerale a dintelui. Se impune o profilaxie a rahitismului şi tulburărilor digestive (dispepsii), a
bolilor infectocontagioase (în mod special a celor însoţite de exantem) a tulburărilor endocrine, a
administrării unor antibiotice (tetraciclină), toate aceste tulburări inducând modificări ireversibile la nivel
dentar, traduse prin defecte în smalţ şi/sau dentină pe grupele dentare aflate în formare, defecte ale căror
mărime şi extindere în suprafaţă indică durata acţiunii factorilor de perturbare.

Profilaxia generală a perioadei posteruptive vizează asigurarea unei alimentaţii raţionale, echilibrate
ce trebuie să aducă aportul nutritiv necesar formării structurii normale a unităţilor odonto-parodontale. Se
impune eliminarea sau reducerea dietei cu alimente lipicioase sau cu exces de glucide care, pe lângă
efectele negative asupra metab. general, favoriz. formarea plăcii bacteriene şi demineralizarea consecutivă
a dinţilor.

În această perioadă se recomandă şi administrarea de substanţe care să asigure protecţia smalţului

dentar faţă de atacul cariogen. Fluorizarea apei de băut, a laptelui, a sării de bucătărie, a produselor de
panificaţie asigură ingestia zilnică, treptată a unei cantităţi suficiente şi eficiente de fluor.

2. Principiul profilactic în tratamentul edentației parțiale prin mijloace conjuncte -profilaxia locală
Profilaxia locală se realizează pe mai multe nivele:

1. Profilaxia locală se realizează pe mai multe nivele:

Profilaxia primară se adresează dinţilor indemni şi cuprinde o serie de mijloace cum ar fi

alimentaţia raţională, fluorizarea prin mijloace locale, protecţia cu lacuri şi sigilarea şanţurilor şi fisurilor
dentare la care se adaugă igienizarea minuţioasă şi corectă a cavităţii orale, în vederea prevenirii
îmbolnăvirii prin boala carioasă şi boala parodontală.

Se impune de la început o conştientizare a bolnavului referitor la importanţa igienizării, la suprimarea

factorilor de risc ce produc asemenea îmbolnăviri ce au ca efect, în final, instalarea edentaţiei.

Profilaxia secundară are în vedere tratarea şi prevenirea complicaţiilor locale şi loco-regionale

consecutive BC şi BP (edentaţie, migrări dentare, sindrom disfuncţional) prin aplicarea unui tratament
corect şi precoce, insistând, de asemenea, asupra necesităţii menţinerii unei igiene orale riguroase.

Profilaxia terţiară. Terapia gnatoprotetică conjunctă este chemată mai ales să realizeze o profilaxie
terţiară la nivelul SSG, refacerea corectă a morfo-fiziologiei, prevenirea migrărilor dentare,
parodontopatiei, sindromului disfuncţional şi a altor îmbolnăviri induse de edentaţia parţială.

Vom sublinia şi aici faptul că abordarea terapiei gnatoprotetice conjuncte nu se va face decât după
igienizarea corectă a cavităţii orale. Acest nivel de igienizare trebuie menţinut şi verificat pe parcursul
protezării ca şi după aceea, cu atât mai mult cu cât AG conjunct prezintă zone greu accesibile autocurăţirii
creând, de fapt, noi nişe ecologice.

Este inadmisibilă aplicarea AG conjuncte în cavităţi orale neigienizate, la bolnavi neconştientizaţi

asupra igienei corecte. Pentru respectarea acestor deziderate, este necesară dezvoltarea, în cazul medicului

2
stomatolog, a unei anumite conştiinţe medicale, precum şi asumarea şi însuşirea unor responsabilităţi,
atât de către medic, cât şi de către pacient.

Vorbim, astfel, despre o conştientizare bilaterală, atât a medicului, cât şi a pacientului:

a. conştientizarea medicului

- prin instrucţia lui cu metodele profilactice - medicul este dator să se pună la curent cu cele mai noi
şi mai eficiente metode profilactice;

- prin introducerea metodologiei in algoritmul activităţilor zilnice - nu este suficientă cunoaşterea

metodelor de profilaxie, acestea trebuie să facă parte integrantă din activitatea stomatologică curentă;

- prin corelarea specificului activităţii de rezolvare terapeutică conjunctă cu activităţile profilactice -

terapia conjunctă se caracterizează printr-o serie de particularităţi, ce impun anumite măsuri profilactice:

● şedinţe numeroase repetate;

● cooperarea cu persoane adulte, de cele mai multe ori, cointeresate, iar dacă nu sunt cointeresate,
acest lucru trebuie obţinut prin metodele de educaţie sanitară;
● agresiunea asupra elementelor SSG este specifică terapiei conjuncte (ablaţia de ţesuturi dure, de
regulă sănătoase, descoperirea dentinei în zona joint-ului dento-protetic, crearea de nişe ecologice
suplimentare, favorizante dezvoltării microbiene etc).
b. conştientizarea pacientului prin educaţie sanitară ce pp toate etapele şi metodele deja enunţate.

Principiul profilactic impune ca toate actele terapeutice să nu agraveze leziunile deja existente şi să nu
determine apariţia unor leziuni noi. În fiecare etapă de tratament echipa stomatologică formată din medic,
cadru mediu, tehnician dentar trebuie să-şi subordoneze orice intervenţie acestui principiu.

3. Principiul curativ în tratamentul edentației parțiale prin mijloace conjuncte

PRINCIPIUL CURATIV - Conceperea şi realizarea AG conjuncte trebuie să restabilească integritatea
morfologică şi funcţională corectă a arcadelor dentare în condiţiile unui echilibru perfect al SSG.
Recuperarea morfologică
Se obţine printr-un modelaj anatomic individualizat ce respectă forma naturală a unităţilor
odonto-parodontale, atât la nivelul elementelor de agregare, cât şi la nivelul intermediarilor ce înlocuiesc
unităţile dentare lipsă.
Fiecare zonă de arcadă afectată prezintă particularităţi în realizarea morfologică şi aceasta în condiţiile
restabilirii funcţiei la care participă cu preponderenţă (în zona laterală, funcţia de masticaţie, în zona
frontală funcţiile fizionomică, fonetică).
Deficienţele de modelare morfologică au un impact direct asupra structurilor locale şi de vecinătate.
De exemplu, supraconturarea coroanelor duce la afectarea parodonţiului marginal prin retenţia de alimente
şi placă bacteriană; subconturarea acestora favorizează traumatismul direct al parodonţiului marginal;
absenţa modelajului ocluzal duce la suprasolicitarea substructurilor organice prin creşterea forţelor de
frecare cu scopul eficientizării masticaţiei; lipsa refacerii punctului de contact duce la scăderea inserţiei
parodontale prin impact direct asupra papilei interdentare şi prin suprasolicitarea dintelui ce nu va putea
transmite forţele tangenţiale la nivelul dinţilor vecini etc.

3
Trebuie subliniat, însă, că există anumite situaţii în care se impune realizarea unei morfologii atipice, care
aparent nu respectă acest deziderat al principiului curativ. Acestea sunt impuse de principiile constructive
care ţin cont de restul principiilor fundamentale reconstrucţiilor protetice. Astfel, reconstrucţia morfologiei
este sacrificată în scopul respectării principiilor profilactic, biologic, biomecanic etc.
Aceste "deficite morfologice” se întâlnesc sub aspectul: îngustării vestibulo-orale a corpului de punte în
raport de amplitudinea spaţiului edentate; diminuării înălţimii cuspizilor atunci când se doreşte diminuarea
încărcării ocluzale modelării incomplete a feţei orale a corpului de punte în vederea obţinerii spaţiului de
autocurăţire.
Recuperarea funcţională
Se adresează individualizat fiecărui act funcţional la nivelul SSG.
Masticaţia. Funcţia masticatorie este restabilită eficient de către AGC (conjunct), forţele masticatorii
transmiţându-se fiziologic osului maxilar, dar numai în condiţiile unui modelaj ocluzal individualizat şi în
relaţie corectă cu dinţii antagonişti. Această individualizare nu ne permite însă omiterea nici unui detaliu
anatomic al reliefului ocluzal, a cuspizilor care prin formă şi dimensiuni sunt specializaţi în zdrobire
(premolari) şi triturare (molari), a şanţurilor de descărcare, a fosetelor, a crestelor marginale etc. Gradul de
compensare a funcţiei masticatorii, în afară de modelaj, mai depinde de lungimea corpului de punte şi, în
mod deosebit, de raportul dinţi restanţi/dinţi absenţi.
Principiului curativ trebuie să se îmbine cu celelalte principii, întocmindu-se cu corectitudine un bilanţ între
rata de involuţie fiziologică a SSG cu potenţialul de compensare prin adaptarea firească a fiecărui ţesut viu
care ne va conduce la măsuri curative, eficiente, cum ar fi îngustarea corpului de punte, ameliorarea pantei
cuspidiene. Dispensarizarea cu verificarea şi corectarea la timp a rapoartelor ocluzale devine absolut
necesară.
Fizionomia. Realizarea funcţiei fizionomice este de imp. majoră şi recomandă luarea în considerare a unor
caracteristici individuale ale bolnavului datorate vârstei, sexului, profesiei etc. Topografia edentaţiei, gradul
de vizibilitate al dinţilor în cazul respectiv ne vor orienta în alegerea formei, culorii, poziţiei elementelor AG.
Tehnologic, există posibilitatea construirii AGC fizionomice sau mixte cât mai apropiate de aspectul natural.
Aplicarea de artificii în dimensionarea şi modelarea componentei acrilice, compozite sau ceramice pot
soluţiona cele mai deosebite situaţii clinice.
Funcţia fonetică - restabilită satisfăcător prin AGC. Greşelile de modelaj şi dimensionare atât a
elementelor de agregare dar, mai ales, a feţei orale a corpului de punte pot conduce la eşec în situaţii
clinice aparent simple.
Trebuie amintit aici că punţile cu contact punctiform nu pot fi utilizate în zonele frontale, deşi sunt
recomandate din punct de vedere biologic, datorită spaţiilor ce se creează între punte şi creastă care
permit trecerea salivei şi aerului, fapt ce duce la modificarea nefavorabilă a funcţiei fonatorii.
În cazurile complicate, terapia de tranziţie poate testa gradul de recuperare a acestei funcţii prin
tratamentul gnatoprotetic conjunct. De altfel, această terapie provizorie ajută la testarea recuperării
funcţionale complexe a SSG.
Deglutiţia este mai importantă decât masticaţia, după cum arată Zander, Janckelson şi alţii. La un nr. de
aprox. 600 contacte masticatorii pe parcursul unei zile se înreg. aprox. 2500-3000 de deglutiţii. Dacă
adaugăm la aceasta şi faptul că forţa declanşată în deglutiţie este cu mult mai mare decât forţa

4
declanşată în actul masticator, precum şi durata actului de deglutiţie (1,5 secunde) faţă de 0,15 secunde
(contactul de masticaţie) realizăm importanţa refacerii corecte a acestei funcţii.
În scopul realizării unei deglutiţii corecte, se impune modelarea unor arii ocluzale care să asigure
executarea acestui act în RC corectă consecutiv unei bune stabilizări a mandibulei. Neechilibrarea
preprotetică a ocluziei corecte, precum şi modelarea unor elemente conjuncte generatoare de interferenţe
ocluzale pot determina tulburări de deglutiţie şi inducerea unor sindroame disfuncţionale.

4. Principiul biologic în tratamentul edentației parțiale prin mijloace conjuncte

Principiul biologic impune ca piesa protetică să fie construită din materiale netoxice (incluzii de plumb,
monomer rezidual), să nu lezeze ţesuturile din jur şi să nu-şi schimbe proprietăţile în timp. Piesa protetică
trebuie să nu-şi modifice forma, volumul, starea de suprafaţă, păstrând astfel congruenţa cu ţesuturile
vecine, conservând starea de normalitate a ţesuturilor cu care vine în contact.
Economia tisulara
Principiul dominant care trebuie să stea la baza pregătirii proprotetice este acela al sacrificiului minim de
ţesuturi dentare dure şi al conservării vitalităţii pulpare. Prepararea dintilor stalpi trebuie realizată în
sensul menţinerii vitalităţii pulpare şi al unei economii stricte de ţesuturi dure dentare, care să ofere o
capacitate reparatorie şi un potenţial adaptativ superioare şi o rezistenţă mecanică mai bună, toate
concurând la succesul final al tratamentului.
Protecţia parodontală
Trebuie menţinută integritatea parodonţiului marginal superficial şi profund, prin realizarea unor preparaţii
care să se oprească la 0,7-1,0 mm de fundul şanţului gingival iar plasarea marginilor microprotezelor să se
facă, pe cât posibil, supragingival sau juxtagingival.
Marginile elementelor de agregare plasate subgingival favorizează retenţia plăcii bacteriene şi inflamaţia
parodonţiului marginal. Cu toate acestea, majoritatea microprotezelor sunt realizate cu marginile cervicale
cu pătrundere subgingivală, aceasta din considerente fizionomice.
De asemenea, la traumatizarea parodonţiului marginal contribuie supraconturarea sau subconturarea
coroanelor, prin favorizarea retenţiei alimentare şi a plăcii bacteriene, în primul caz, şi prin impactul
mecanic al alimentelor asupra festonului gingival, în cel de-al doilea caz. De aceea, conturul
microprotezelor trebuie să respecte curburile fiziologice ale dinţilor naturali, atât în sens ocluzo-cervical,
vestibulo-oral, cât şi mezio-distal, la nivelul punctelor de contact.
Un alt factor de iritaţie parodontală este cementul de fixare care, prin rugozitatea sa şi prin solubilizare,
oferă condiţii propice retenţionării şi dezvoltării plăcii bacteriene, fiind, în acelaşi timp, şi o spină iritativă
mecanică. Astfel, se impune realizarea unei închideri marginale perfecte între microproteză şi bontul
preparat, aşa încât să se obţină o dispersare omogenă a cementurilor şi un film cât mai subţire.
Trebuie amintit, de asemenea, impactul biologic al componentelor lucrărilor gantoprotetice asupra
mucoasei crestelor alveolare. Acesta se relizează prin calitatea şi caracteristicile materialelor din care sunt
confecţionate, prin conceperea şi execuţia tehnică a aparatelor conjuncte. Se impune o modelare
neretentivă a corpului de punte, o prelucrare tehnică realizată corect, o lustruire perfectă a feţei mucozale
a corpului de punte şi un contact minim, cât mai redus, al corpului de punte cu creasta edentată.
Biocompatibilitatea materialelor utilizate
Din punct de vedere al biocompatibilităţii, materialele utilizate trebuie să fie netoxice, neiritative atât
pentru ţesuturile sistemului stomatognat, cât şi pentru întregul organism. Se impune ca selecţia
materialelor să fie apreciată pe criteriul compoziţiei chimice, eliminându-se materialele cu risc de

5
îmbolnăvire locală sau generală. Dar criteriul principal al utilizării acestor materiale va trebui să fie
comportamentul biocompatibil verificat în timp prin utilizare clinică.
Materialele întrebuinţate în cursul tratamentelor gnatoprotetice conjuncte pot fi clasificate şi din punct de
vedere biologic şi în funcţie de perioada de timp în care vin în contact cu ţesuturile orale.
Din acest punct de vedere, unele materiale nu vin în contact direct cu ţesuturile orale cum ar fi: câmpuri
textile, casolete sau cutii de instrumentar, dar pot realiza iritaţii locale sau chiar îmbolnăviri generale prin
contaminarea produselor ce vin în contact direct cu cavitatea orală.
Portamprentele din mase plastice, la primele utilizări pot elibera produşi toxici (monomeri, esteri) ce
produc iritaţia directă cu acţiune mutagenă spre carcinogeneză. Des folosite în tratamentul gnatoprotetic
sunt materialele de amprentare, care prin larga lor utilizare se aplică atât pe ţesuturi integre cât şi pe
ţesuturi orale cu soluţii de continuitate. Se impune prudenţă în indicaţia de utilizare în special a materialelor
de amprentă siliconate deoarece lichidele activatoare prezintă prin compoziţia lor chimică (peroxidul de
plumb) un înalt grad de toxicitate.
O atenţie deosebită din punct de vedere al biocompatibilităţii trebuie acordată materialelor de uz
stomatologic utilizate în tratamentul gnatoprotetic care vin în contact prelungit cu ţesuturile orale, cum ar
fi: cementurile dentare, aliajele metalice, materialele componentei fizionomice ce intră în construcţia
aparatelor gnatoprotetice conjuncte.
In urma coroziunii electrolitice la care sunt supuse în mediul oral, aliajele metalice, prin descompunere ,
pot da fenomene de intoxicare locală, pot provoca îmbolnăviri la distanţă, pot schimba echilibrul
bioelectrolitic la nivelul cavităţii orale. Ionii metalici rezultaţi în urma coroziunii electrolitice sunt
transportaţi spre mucoasă, producând colorări şi reacţii toxice locale şi generale evidenţiate în special la
ionii de nichel şi ionii de crom ce prezintă şi un potenţial carcinogen.
In ce priveşte componentele fizionomice, menţionăm toxicitatea acrilatului ce elimină monomer şi alţi
produşi toxici în urma polimerizării incorecte având acţiune alergică şi carcinogenă. Porţelanul, fiind
considerat un material inert din punct de vedere biologic, a căpătat o largă utilizare stomatologicad iar
diferitele mărci de porţelan utilizează în reţetă uraniu pentru a conferi transluciditate componentei
fizionomice. Deşi activitatea radioactivă a porţelanului de uz stomatologic nu este peste norma admisă
(norme stabilite arbitrar), trebuie avut în vedere că aceasta se sumează la radioactivitatea mediului
înconjurător.
In protezarea conjunctă aplicarea substitutului artificial necesită de mai multe ori ablaţia de ţesut sănătos
pentru ca să putem crea condiţiile inserţiei aparatului gnatoprotetic conjunct.
Aplicarea principiului biologic impune un bilanţ al indicilor clinico-biologici locali în coroborare strânsă cu
parametrii stării generale a bolnavului. în mod deosebit în cazul protezării conjuncte trebuie analizată
temeinic starea generală şi adoptată atitudinea cea mai favorabilă adaptării organismului la condiţiile
impuse de etapele clinice de realizare a aparatului gnatoprotetic conjunct.

5. Principiul biomecanic - structura funcțională a craniului visceral

La nivelul sistemului stomatognat, forţa este generată de către muşchii mobilizatori ai mandibulei, muşchii
limbii, muşchii orofaciali, în timpul exercitării funcţiilor sistemului. Forţa generată de contracţia musculară
se transmite la nivelul structurilor osoase de-a lungul unor adevărate linii de forţă ce se continuă de la
inserţiile musculare, în interiorul scheletului. La nivelul inserţiilor musculare, fibrele conjunctive se continuă
grupate în fascicule de-a lungul liniilor de rezistenţă ale osului, incluse în structura acestuia prin procesul de
osificare şi mineralizare. In afară de inserţii, forţa şi presiunea se transmit la nivelul feţelor ocluzale ale
dinţilor şi ale articulaţiei temporomandibulare.

6
 In mişcările de masticaţie, în deglutiţie, muşchii mobilizatori ai mandibulei proiectează mandibula asupra
maxilarului cu un gradient de forţă de aproximativ 30-400 kgf ce se exercită la nivelul reliefului ocluzal al
dinţilor. Conform legilor mecanicii, forţa este exercitată asupra feţelor ocluzale ale arcadelor mandibulare şi
maxilare în mod egal dar cu direcţie opusă.
Forţa ocluzală receptată la nivelul feţelor ocluzale ale arcadelor dentare este transmisă osului subiacent
prin intermediul desmodonţiului, ceea ce a dus la o densificare, o condensare a corticalei alveolare, ca
primă structură funcţională de preluare şi transmitere a forţelor ocluzale sub formă de presiuni. Paralel cu
densificarea corticalei alveolare, s-au dezvoltat trabeculaţii circulare, care înconjoară alveola.
De la nivelul dinţilor şi alveolelor, presiunea este transmisă bazei osoase maxilare şi mandibulare. Osul
mandibular prezintă o structură spongioasă, trabeculată, acoperită cu o corticală osoasă de o grosime ce o
depăşeşte pe cea maxilară.
La mandibulă, sistemul trabecular dentar reunit la extremitatea apicală a alveolelor se uneşte cu sistemul
trabecular al arcului bazal îndreptându-se spre condilul mandibular. Inserţiile musculare ale maseterului,
pterigoidianului intern, suprahioidianului, muşchilor mentonieri formează sistemul trabecular bazilar.
Sistemul trabecular bazilar se continuă distal, îndreptându-se spre condil şi spre apofiza coronoidă.
Anterior, trabeculaţiile bazilare se continuă cu sistemul trabecular mentonier încrucişându-se cu cel de
partea opusă.
Inserţia muşchiului temporal pe apofiza coronoidă şi prelungirea fasciculelor de colagen în interiorul
mandibulei duc la crearea sistemului trabecular coronoidian ce se continuă de-a lungul linei oblice externe.
Un alt fascicul al trabeculaţiei coronoidiene trece pe sub incizura sigmoidă, mergând spre condil, unde se
încrucişează cu fasciculele din sistemul bazilar şi dentar.
Pe faţa internă a mandibulei se dezvoltă trabeculaţia pterigoidianului extern şi milohioidianului, de-a
lungul liniei oblice interne.
Având o structură spongioasă, conţinând mai multe cavităţi (sinusală, orbitară, nazală), oasele masivului
facial rezistă la solicitări importante, datorită unei arhitecturi interioare care îl structurează în stâlpi şi
platforme de rezistenţă.
In cazul maxilarului, în structurarea osului intervin muşchii ce au inserţii pe acest os şi dinţii prin
implantarea lor în osul alveolar. Ca şi la mandibulă, în jurul rădăcinii dentare se produce o condensare a
osului sub forma laminei dura, înconjurată de trabeculaţii circulare, formând în ansamblu sistemul
trabecular peridentar care, unindu-se la baza procesului alveolar în arcul bazal, transmit presiunile către
stâlpii de rezistenţă şi platformele osoase orizontale.
Stâlpul fronto-nazal preia presiunile exercitate la nivelul incisivilor, caninilor şi premolarilor prin
intermediul arcului bazal superior, urcă prin intermediul apofizei montante a maxilarului şi se împarte în
trei fascicule de trabeculaţii.
Primul grup merge spre creasta frontală şi spre oasele nazale. Al doilea grup, al liniilor de rezistenţă, merge
spre marginea inferioară a orbitei şi, în sfârşit, al treilea, de-a lungul marginii superioare a orbitei, prin
arcada sprâncenară.
Stâlpul zigomatic este cel mai puternic stâlp al masivului facial, preluând forţele de la primul molar maxilar,
merge prin creasta zigomato-alveolară spre apofiza piramidală a osului maxilar, către arcada zigomatică.
Liniile de rezistenţă ale stâlpului zigomatic se împart în patru fascicule, care se orientează după cum
urmează:
● un grup se îndreaptă spre marginea inferioară a orbitei, întâlnindu-se cu fasciculul similar desprins
din stâlpul nazo-frontal, anihilându-se reciproc;
● un grup de trabeculaţii se orientează spre marginea externă a orbitei, iar în unghiul supero-extern al
acesteia se împarte la rându-i în două fascicule, unul îndreptându-se spre marginea superioară a

7
 orbitei pentru a se întâlni şi anihila cu fasciculul desprins din fronto-nazal, altul îndreptându-se spre
creasta temporală a frontalului, se continuă în creasta temporală a parietalului;
● un grup de trabeculaţii osoase se îndreaptă prin apofiza zigomatică, spre linia temporală a
parietalului, unde se întâlneşte cu fasciculul provenit din creasta temporală a frontalului.
● Un grup ce se desprinde din stâlpul zigomatic se îndreaptă spre sfenoid.
Stâlpul pterigopalatin preia presiunile de la nivelul molarului 7 şi 8 transmiţându-le, prin intermediul
apofizei pterigoidiene, spre osul sfenoid.
Cei trei stâlpi verticali ai maxilarului superior sunt solidarizaţi prin adevărate platforme orizontale osoase
formate de apofizele palatine ale osului maxilar şi orizontale ale osului palatin, planşeul orbitei şi baza
craniului. In interiorul acestor platforme există trabeculaţii ce orientează forţele de rezistenţă spre linia
mediană sau longitudinal.
Platforma palatină este străbătută transversal de linii de forţă ce provin din jurul rădăcinilor palatinale ale
molarilor şi premolarilor, orientându-se spre rafeul median, unde se rezolvă prin anihilare cu cele de partea
opusă.
Dintre cele trei platforme orizontale, baza craniului reprezintă zona cea mai importantă de receptare a
presiunilor din sfera facială. O parte din forţele de presiune se rezolvă la acest nivel, al structurilor
elementelor osoase componente, o altă parte se transmite bolţii craniene. Bolta craniană, de formă
ovoidală, prezintă ea însăşi condensări ale structurii funcţionale de rezistenţă.

6. Principiul biomecanic - forțele ce acționează la nivelul arcadelor dentare

Muşchii manducatori au o capacitate variată de a declanşa forţe, diferenţele individuale fiind evidente.
Intensitatea acestor forţe masticatorii depinde de starea dentaţiei, tipul alimentaţiei, tipul constituţional,
prezenţa sau absenţa unor lucrări protetice.
Punctul de aplicare al forţelor este la nivelul arcadelor dentare pe suprafeţele ocluzale ce vin în contact în
cursul exercitării funcţiilor de masticaţie şi deglutiţie. Aceste forţe prezintă mai multe caracteristici ca:
direcţie, sens, punct de aplicare, mărime vectorială, mărime scalară, ele descompunându-se şi
compunându-se după regula paralelogramului.
Clasificarea după direcţie a fortelor:
Forţe verticale
● de presiune;
● de tracţiune;
Forţe orizontale
1. tangenţiale, acţionând de-a lungul arcadei dentare;
2. radiare, cu direcţie dinspre arcadă spre exteriorul acesteia. Ele sunt sagitale, pe direcţie
antero-posterioară, transversale - la nivelul PM şi M, şi oblice, care se manifestă dinăuntru în afara
arcadei acţionând la nivelul caninilor.
Forţele verticale apar, mai ales, în timpul masticaţiei şi deglutiţiei, dar pot apărea şi în timpul unor
parafuncţii. Intensitatea acestor forţe depinde de capacitatea de contracţie a muşchilor masticatori, de
natura alimentului, dar, mai ales, de gradul de sensibilitate al parodonţiului dentar care, prin mecanism
reflex, poate sista contracţia musculară în cazul interpunerii între arcade a unor corpuri dure.
Forţele orizontale tangenţiale se exercită la nivelul punctelor de contact, anihilând tendinţa de deplasare în
general spre mezial a tuturor dinţilor. Ele fac ca întreaga arcadă dentară să participe la stabilizarea dintelui
în timpul efectuării funcţiilor. Dinţii vecini dintelui solicitat suportă un gradient de forţă mai crescut, iar pe

8
măsură ce ne îndepărtăm, forţa scade căci este diminuată şi anihilată de dinţii anteriori. Aceste forţe se
pot transmite până pe arcada opusă.
In edentaţiile parţiale înşiruirea naturală a dinţilor este întreruptă, iar punctul de contact este absent la
nivelul spaţiului protetic potenţial. Forţele tangenţiale, nemaiputând fi transmise dincolo de breşe, vor
determina tendinţa la migrare a dinţilor spre spaţiul protetic potenţial. Acest lucru impune,în cadrul
tratamentului conjunct, refacerea punctelor de contact în vederea transmiterii forţelor tangenţiale.
Migrarea dinţilor limitrofi se poate realiza fie prin versie, fie prin translaţie, în ambele situaţii, mecanismul
are la bază fenomene de apoziţie şi resorbţie osoasă. Compresiunea pe osul alveolar determină resorbţie,
iar punerea în tensiune a fibrelor parodontale şi, deci, exercitarea de tracţiuni asupra osului alveolar
determină apoziţie osoasă.
Zonele de apoziţie şi resorbţie osoasă sunt diferite, însă, în cele două cazuri. In versie, prima zonă de
compresiune este situată la nivelul rebordului alveolar, în sensul deplasării forţei, deci înspre breşa
edentată. O replică a acestui fenomen se datorează întinderii ligamentelor dento-alveolare, apărând o
zonă de apoziţie osoasă situată în sens opus acţiunii forţei, deci spre dinţii vecini. A doua zonă de atrofie
apare tot prin presiune, la nivel apical de data aceasta, înspre dinţii vecini, iar zona de stimulare osoasă este
opusă acesteia, spre spatiul edentat.
In concluzie, forţei de acţiune tangenţială, ce impune deplasarea dintelui, i se vor opune alte două forţe de
rezistenţă, din partea osului alveolar şi a fibrelor parodontale, la nivel cervical şi la nivel apical. Calitatea
rezistenţei care se opune forţei de acţiune depinde de proprietăţile mecanice ale ţesuturilor parodontale,
numărul, starea fibrelor de colagen şi de vascularizaţia şi calitatea alveolelor dentare. Prin acţiunea acestor
forţe rezultă o mişcare de rotaţie (basculare).
Pentru ca bascularea să nu se producă, ar trebui ca momentele create de aceste forte să se anuleze
conform formulelor:
- M = F x b, unde M = momentul forţei, F - forţa, b = braţul forţei
- Mf = Ma + Mc
Mf = momentul forţei de acţiune la nivel coronar,
Ma = momentul forţei de rezistenţă la nivel apical,
Mc = momentul forţei de rezistenţă la nivel cervical
Din aceste egalităţi, se desprinde importanţa pe care o are lungimea braţului forţei. In cazul recesiunilor
parodontale, de pildă, prin micşorarea braţului forţei de rezistenţă la nivel cervical, scade momentul
rezistenţei în ansamblu, instalându-se un dezechilibru în favoarea forţei de acţiune coronară, ce determină
migrarea dintelui.
Deplasarea corporeală a unităţii dentare se datorează unei resorbţii uniforme pe întreg peretele alveolar
dinspre breşa edentată, datorită compresiunii, şi concomitent se produce apoziţie pe peretele opus
sensului de deplasare al dintelui.
Forţele orizontale radiare au o direcţie dinspre arcadă (oral spre vestibular), fiind generate de înclinarea
dinţilor înspre afară la nivelul întregii arcade maxilare şi doar în regiunea frontală la nivel mandibular.
Ele tind să întrerupă continuitatea arcadei, efectul devenind evident în parodontopatii unde, datorită
mobilităţii dentare, dinţii se desfac în evantai, mai ales în zona frontală.
Forţele radiare sagitale acţionează în sens postero-anterior, cele transversale acţionează din interiorul
arcadei spre zonele laterale, iar cele oblice dinăuntru spre în afară aproximativ în dreptul caninilor.
Pentru a stabiliza un aparat gnatoprotetic conjunct contra forţelor orizontale, este necesară aplicarea de
dinţi stâlpi în zone diferite ale arcadei. Imobilizarea aparatului trebuie să se realizeze în cel puţin două
planuri, în raport de amplasarea spaţiului protetic şi starea de sănătate a parodonţiului.

9
Forţele ce acţionează la nivelul unui dinte pot avea sensuri şi direcţii diferite. Unitatea dento-parodontală
va reacţiona, însă, nu sub acţiunea individuală a acestor forţe, ci sub acţiunea rezultantei lor.

7. Principiul biomecanic - factorii ce influențează valoarea biomecanică a dinților

a. Morfologia dento-parodontala
- Incisivul central maxilar este dinte monoradicular suficient de puternic pentru a putea fi utilizat ca
substructură organică a unui aparat gnatoprotetic. Datorită formei rotunde pe secţiune a rădăcinii, precum
şi osului spongios, elastic, în care este implantat, are o valoane mai redusă, cedând uşor la solicitările
vestibulo-orale.
- Incisivul lateral maxilar este un dinte cu o rezistenţă biomecanică şi mai redusă ca a incisivului central,
rădăcina sa fiind mai scurtă şi mai efilată, suprafaţa de implantare a fibrelor desmodontale la nivelul
radicular fiind mai mica. La maxilar, corticala osoasă vestibulară este mai puţin organizată, mai subţire,
anihilând într-o măsură mai redusă forţele de solicitare.
- Caninul maxilar are implantarea cea mai bună, avand un dezmodonţiu puternic, caninul fiind considerat
“cheia de boltă a arcadei”. Coroana sa puternică permite aplicarea tuturor elementelor de agregare.
- Premolarii maxilari au implantare mai bună ca incisivii centrali şi mai precară decât a caninului. Volumul
coronar mai mare permite aplicarea pe aceşti dinţi a coroanelor parţiale, a coroanelor semifizionomice şi a
coroanelor metalice.
- Molarii maxilari prezintă o implantare foarte bună, având o rădăcină palatinală solidă şi două rădăcini
vestibulare. Coroana voluminoasă permite aplicarea microprotezeior de agregare sub formă de inlay,
coroane parţiale, coroane de înveliş metalice sau mixte.
- Molarul de minte prezintă frecvent anomalii care scad valoarea lui ca dinte stâlp. Osul tuberozitar,
deosebit de spongios, îi asigură o implantare precară.
- Incisivii mandibulari sunt dinţi monoradiculari cu rădăcini foarte subţiri şi efilate, având o valoare
biomecanică minimă. Dinţii pot fi frecvent afectaţi de fenomene parodontopatice, prezentând condiţii
biomecanice precare de receptare a forţelor de solicitare ce se exercită mai mult spre vestibular. Corticala
osoasă vestibulară este mai puţin dezvoltată ca cea linguală.
- Caninul mandibular are o bună implantare, având o poziţie aproximativ verticală faţă de planul de
ocluzie. Primeşte forţele de solicitare în axul său, dar are o implantare mai slabă decât a caninului maxilar.
- Premolarii mandibulari au o implantare într-un os foarte bine trabeculat, limitat de o corticală puternică,
bine reprezentată.
- Molarii mandibulari datorită corticalei alveolare bine reprezentate şi a osului trabecular cu stâlpi de
rezistenţă puternici (creste oblice interne şi externe), aceşti dinţi prezintă o bună implantare.
b. Poziţia dinţilor pe arcadă
Fiecare grup dentar are o funcţie bine determinată în dinamica mandibulară, funcţie impusă atât de
localizarea fiecărui dinte pe arcadă şi morfologia lor, cât şi de celelalte structuri ce intră în componenţa
sistemului stomatognat (muşchi, articulaţie, temporo-mandibulară, baze osoase etc.).
Sistemul stomatognat poate fi comparat, din punct de vedere biomecanic, cu un ansamblu de pârghii.
Astfel, putem compara actul masticator efectuat în zona molară cu acţiunea unui spărgător de nuci, iar pe

10
cea din zona incisivă cu cea a unei pensete. Eficienţa masticatorie din zona laterală se explică, printre
altele, prin mărimea braţului forţei de acţiune, fiind mai mare decât cel al forţei de rezistenţă, reducând
astfel solicitarea musculaturii manducatoare. Actul inciziei, desfăşurat în zona frontală, necesită, teoretic,
un efort muscular mai mare, efort care, însă, este compensat prin forma anatomică a dinţilor incisivi,
adaptaţi acestei funcţii.
c. Leziunile odontale coronare
Leziunile odontale coronare scad rezistenţa coronară, proporţional cu gradul lor de întindere în suprafaţă şi
profunzime:
● in cazul cariilor ocluzale, la distrugerea în suprafaţă a prismelor de smalţ, se adaugă subminarea
acestora şi prăbuşirea lor, consecutivă evoluţiei în profunzime a leziunii carioase, amplificând
pierderea de ţesuturi dure dentare. O menţiune specială se poate face pentru creasta transversală a
molarilor primi superiori, a cărei desfiinţare scade semnificativ rezistenţa coronară.
● in cadrul evoluţiei cariilor proximale- în cazul leziunilor care afectează crestele marginale, afectarea
se datorează unui dublu mecanism: reducerea suprafeţei de contact cu antagoniştii, aceeaşi forţă
fiind preluată de ţesuturile dentare restante şi desfiinţarea punctului de contact prin care se disipau
solicitările la dinţii vecini. Astfel, apare o suprasolicitare care, însoţită fiind de evoluţia procesului
carios, duce inerent la extinderea distrucţiei coronare şi subminarea rezistenţei mecanice.
● leziunile de colet practic scad secţiunea la colet a dintelui, suprafaţa prin care se transmit solicitările
la rădăcină fiind mai mică.
d. Vitalitatea dinţilor
Vitalitatea dinţilor asigură o oarecare elasticitate dinţilor stâlpi, conferindu-le o rezistenţă mai mare faţă
de dinţii devitali care sunt friabili. Şi din acest motiv, depulparea dinţilor în scop protetic se realizează
numai în condiţii de necesitate, în cazuri bine precizate: carii profunde, deschiderea accidentală a camerei
pulpare, când prepararea substructurior organice impune îndepărtarea dentinei pe o profunzime mai mare
de 2/3 din grosimea totală a stratului dentinar, volum coronar redus.

e. Leziunile parodontale
- Leziunile parodontale marginale măresc braţul pârghiei extra-alveolare al dintelui prin micşorarea
implantării intraosoase, influenţând stabilitatea biomecanică a dintelui. In acest caz, se produce şi lărgirea
spaţiului periodontal, micşorarea numărului şi degenerescenţa ligamentelor parodontale
- Leziunile periapicaie cronice influenţează rezistenţa biomecanică a dinţilor stâlpi. Leziunile periapicaie
pot constitui surprize ulterioare prin reacutizări sau dezvoltarea unor procese osteitice. în zonele osteitice
periapicaie, în urma solicitărilor, se poate produce înfundarea treptată a dintelui.
De asemenea, în cazul rezecţiilor apicale sau al leziunilor osteitice periapicaie, dispare rezistenţa din partea
parodonţiului apical, crescând efectul forţei de acţiune coronară.
f. Dinţii fără antagonişti
La dinţii fără antagonişti tracţiunea parodontală nu se mai produce, iar forţa masticatorie,
neexercitându-se la nivelul coroanei, provoacă diminuarea rezistenţei parodontale şi afectarea stabilităţii
biomecanice. Acest fapt conduce la extruzia dintelui ca expresie a etapei de decompensare a parodonţiului
dintelui respectiv. Dintele fără antagonist este considerat precar din punct de vedere al rezistenţei după o

11
perioadă de aproximativ două săptămâni de la pierderea contactului cu antagonistul, precaritatea
datorându-se diminuării numărului ligamentelor parodontale.
g. Distribuţia elementelor odonto-parodontale reziduale pe arcadă
Distribuţia grupată are ca avantaj menţinerea integrităţii parodontale la nivelul dinţilor intermediari,
parodonţiul de la nivelul dinţilor limitrofi spaţiilor edentate fiind afectat prin lezarea şi dispariţia papilei
dinspre breşa edentată şi, în evoluţie, prin apariţia recesiunii parodontale la aceşti dinţi. Dezavantajul
acestei dispoziţii constă în dificultatea echilibrării statice şi dinamice care uneori duce chiar la
imposibilitatea aplicării tratamentului prin protezare conjunctă.
Distribuţia diseminată are avantajul că se pretează la protezare conjunctă, dar dezavantajul major constă
în involuţia parodontală ce însoţeşte invariabil plasarea izolată a dinţilor remanenţi.
g. Ocluzia
Ocluzia reprezintă un factor important în evaluarea competenţei biomecanice a unităţilor
odonto-parodontale. In cadrul ocluziilor patologice ocluzii adânci sau prăbuşit, ocluzii inverse clasa a IIIa
Angle,ocluzii distalizate clasa a ll-a Angle - are loc o suprasolicitare a dinţilor prezenţi, printr-o distribuire
neuniformă şi paraaxială a solicitărilor funcţionale, cu epuizarea treptată a parodonţiului marginal.
Parafuncţiile (bruxismul) şi punctele de contact duc la modificări ale rapoartelor ocluzale, prin abrazie şi
supraîncărcarea fibrelor parodontale, având drept consecinţe mobilizarea dinţilor sau modificarea poziţiei
lor.
h. Indicii biomecanici
Aceşti indici sunt valabili în condiţiile în care dintele este indemn, cu o implantare parodontală normală şi
ocluzie ehilibrată. Clinic, însă, substructurile odonto-parodontale sunt însoţite de o patologie variată, ce le
afectează coeficientul de rezistenţă biomecanică. Astfel, indicele de competenţă biomecanică este
influenţat de: morfologia dentară, prezenţa leziunilor odonto-parodontale, vitalitatea dentară, leziunile
parodontale marginale şi periapicale, prezenţa dinţilor antagonişti, ocluzia dentară. Astfel, valorile indicilor
biomecanici sunt aleatorii în raport cu eventualele leziuni odonto-parodontale care pot diminua rezistenţa
mecanică a structurilor biologice.

8. Principiul biomecanic - echilibrarea statică și dinamică a sistemelor conjuncte

a. Echilibrarea statică a aparatelor gnatoprotetice conjuncte
Pentru asigurarea stabilităţii structurii gnatoprotetice, se ia în considerare direcţia de implantare a dinţilor
stâlpi. Situaţia ideală, din punct de vedere mecanic, se înregistrează, atunci când dinţii stâlpi au o direcţie
verticală, iar forţa ce se exercită asupra lor este şi ea verticală, fiziologică şi în limite nomale, permiţând
sistemului odonto-parodontal să se opună înfundării. Această situaţie este în echilibru când nu apare
flexiunea corpului de punte.
Lungimea corpului de punte trebuie să nu depăşească 3 elemente odonto-parodontale succesive
absente, pentru a nu se favoriza flexiunea sa. O situaţie nefavorabilă se întâlneşte la dinţii stâlpi migraţi
para-axial cu implantare anormală.
b. Echilibrarea dinamică a construcţiilor conjuncte

12
S-a demonstrat că: un corp susţinut într-un singur punct se poate roti în toate direcţiile, în jurul acelui
punct; un corp susţinut în 2 puncte prezintă condiţii de stabilitate mai bună decât în primul caz, însă şi
acesta se poate roti în jurul axului ce uneşte cele două puncte; un corp susţinut în trei puncte prezintă
stabilitate dinamică; un corp susţinut în mai mult de trei puncte prezint o stabilitate dinamică
supraabundentă. Existenţa mai multor dinţi stâlpi în planuri diferite creează condiţii de echilibru
supraabundent.
S-a demonstrat faptul că nu este suficient numai să repartizăm dinţii stâlpi în planuri diferite pentru a se
crea poligonul de sprijin, ci trebuie luat în consideraţie şi raportul dintre forţa activă şi forţa pasivă (de
rezistenţă):
- Forţa activă constituie suma coeficienţilor elementelor odonto- parodontale absente, înlocuite prin
corpul de punte.
- Forţa de rezistenţă reprezintă suma elementelor odonto-parodontale incluse în sprijinul
construcţiei conjuncte, obligatorie fiind înlocuirea cel puţin a dinţilor limitrofi breşei edentate.
In conceperea unei construcţii conjuncte, atunci când nu se poate satisface relaţia Fr > Fa, se impun, în
conceperea aparatului conjunct, o serie de modificări: realizarea unui corp de punte îngustat, realizarea
liniară a corpului de punte, reducerea înălţimii şi înclinării pantelor cuspidiene; arcadă antagoniştă
protezată amovibil.
O altă etapă în echilibrarea dinamică a aparatelor conjuncte o reprezinta calculul diagramei dinamice. In
acest scop, se preiau pe o hârtie transparentă contururile suprafe ţelor ocluzale de pe modelul de studiu al
cazului clinic dat.
Intr-o primă etapă, se precizează centrul feţei ocluzale pentru dinţii absenţi de la nivelul spaţiului protetic
potenţial. Apoi, printr-una din metodele amintite, se calculează valoarea indicelui de competenţă
biomecanică pentru dinţii absenţi.
Se precizează centrul forţelor de presiune de pe fiecare segment edentat, în cazul unei edentaţii
unidentare, acest centru coincide cu centrul feţei ocluzale. Dacă lipsesc 2 unităţi succesive, de pildă 2
premolari, centrul de presiune se va afla pe dreapta care uneşte centrele feţelor ocluzale ale dinţilor
amintiţi şi anume la mijlocul segmentului ce uneşte centrele respective. în cazul în care cei 2 dinţi succesivi
absenţi nu au valori egale (de exemplu premolar şi molar), pentru a afla centrul de presiune al segmentului
edentat se împarte segmentul ce uneşte centrele de presiune ocluzale într-un număr de segmente egal cu
valoarea sumei indicilor clinico-biologici ai dinţilor absenţi (PM=4, M=6 => 4+6=10 - se împarte în 10 părţi
egale). Centrul de presiune se află la 6 unităţi de centrul premolarului şi la 4 unităţi de centrul molarului,
astfel încât indicele biologic al PM înmulţit cu numărul de segmente să fie egal cu produsul dintre indicele
biologic al molarului şi numărul de segmente.
In cazul în care breşele edentate sunt multiple, avem două variante:
- când protezarea se face separat, studiul biomecanic se va face şi el separate
- când protezarea se realizează printr-o punte stabilizatoare sectorială, pe o hemiarcadă sau pe întreaga
arcadă, atunci se face suma centrilor de presiune de la nivelul spaţiilor edentate după aceeaşi metodă
după care s-a calculat centrul de presiune dentar.
In acest fel s-a obţinut centrul de presiune al întregii proteze conjuncte, precum şi valoarea acestuia în
indici biomecanici.

13
 In continuare se trece la calcularea valorii rezistenţei pe care încercăm să o opunem presiunii de la nivelul
corpurilor de punte proiectate. Pentru început, vom include ca suport al punţii dinţii limitrofi edentaţiei.
Valoarea comună a forţei de rezistenţă va fi egală cu suma indicilor de competenţă biomecanică ai dinţilor
limitrofi, iar poziţia centrului de rezistenţă va fi pe segmentul care uneşte centrele ocluzale ale dinţilor
respectivi. Poziţia acestuia se determină după acelaşi principiu al momentului de forţă care s-a aplicat şi
mai sus, în cazul presiunii.
După ce s-a poziţionat şi centrul de rezistenţă, se face o analiză comparativă a presiunii şi rezistenţei,
unind centrul rezistenţei cu centrul presiunii, trasând în acest fel vectorul RP. Situaţia ideală a unui echilibru
dinamic stabil este atunci când rezistenţa este egală cu presiunea sau rezistenţa este mai mare ca
presiunea, situaţie rar întâlnită.
Vectorul RP se caracterizează prin mărime, sens şi orientare. Acesta indică întotdeauna, prin sensul său,
zona de rezistenţă deficitară, cerând suplimentarea dinţilor pilieri în zona respectivă, chiar dacă rezistenţa
este mai mare decât presiunea şi, deci, legea polinomului este îndeplinită.
Atunci când aceşti pilieri nu există pe arcadă, ei se pot realiza artificial prin implantare. Aceasta este şi o
dovadă suplimentară a faptului că implantele nu se pot face oriunde, ci în zone biomecanic determinate.
O altă condiţie ce se cere satisfăcută pentru echilibrarea dinamică a construcţiilor conjuncte. Bascularea
este o mişcare complexă a unei pârghii care se roteşte în jurul unui ax de rotaţie. O pârghie se află în
echilibru atunci când asupra ei acţionează forţe egale şi braţele sale sunt de lungime egală. In caz de
neegalitate a forţelor sau a marimii braţelor, apare o tendinţă de basculare, exprimată matematic prin
momentul bascularii.
Pentru echilibrarea celor două momente, va trebui să includem dinţii suport de pe partea opuaă
momentului de răsturnare până la echilibrarea celor două momente. Cu cât curbura arcadei este mai
accentuată cu atât cele două momente vor fi mai mari. în cazul unor edentaţii multiple, momentul de
răsturnare rezultant se calculează prin compunerea momentelor de răsturnare de la nivelul fiecărei breşe
edentate. Acest moment rezultant trebuie să fie anihilat de suma momentelor de stabilizare de la nivelul
fiecărei breşe edentate.

9. Principiul biomecanic - axul de inserție al aparatelor gnatoprotetice conjuncte

Axul de inserţie reprezintă un element ce condiţionează concepţia şi realizarea elementelor de agregare.
Acesta reprezintă traiectoria parcursă de microproteză de la primul contact până la perfecta sa adaptare
pe substructura organică. Axa de inserţie a elementelor de agregare trebuie să fie unică, existenţa unor axe
multiple nerealizând condiţiile optime de stabilitate şi retenţie pe substructura organică. Inserţia
elementelor de agregare trebuie să se realizeze pe un ax liniar, pe direcţie în principal ocluzo-radiculară.
Direcţia ocluzo-radiculară a axului de inserţie determină o fixare şi o stabilizare pe substructura organică şi
sub acţiunea forţelor de masticaţie. Cu cât axa de inserţie este mai lungă, cu atât stabilitatea elementelor de
agregare este mai bună, luând în consideraţie faptul că pentru dezinserţie trebuie parcurs drumul invers.
Axul de inserţie ideal al unui aparat gnatoprotetic conjunct trebuie să coincidă cu direcţia forţelor de
masticaţie verticală, cu axul dinţilor stâlpi, să necesite preparări minime pentru realizarea acestor obiective
şi să asigure retenţia aparatului gnatoprotetic
Axul de inserţie unic al protezelor conjuncte se va obţine, în marea majoritate a cazurilor, prin sacrificii de
substanţă dentară în scopul anulării axelor individuale divergente şi realizarea unor substructuri organice

14
cu axele paralele. Dificultatea va fi cu atât mai mare cu cât punţile au o amplitudine mai mare şi dinţii stâlpi
prezintă anomalii de poziţie. Marele dezavantaj al acestor corecţii ale axelor constă în dirijarea forţei de
solicitare paraaxial şi sacrificiul dentinar.
Evaluarea axei de inserţie trebuie să se realizeze încă din faza de examen clinic, înaintea începerii etapei
de preparare a substructurilor. Trasarea axelor se realizează pe modelele de studiu, cu ajutorul
paralelografului în cazurile mai complicate, şi apoi se verifică în cavitatea orală a pacientului.
Există situaţii particulare în care este indicată respectarea anumitor reguli de preparare. Aceste reguli sunt
impuse de starea de vitalitate a dinţilor stâlpi, de integritatea lor, de poziţia lor pe arcadă (mezial/distal de
breşa edentată, malpoziţii dentare), de volumul dentar al dinţilor stâlpi, de elementul de agregare mai
complex (incrustaţii, coroane parţiale, coroane de substituţie etc.).

10. Principiul biomecanic - agregarea aparatelor gnatoprotetice conjuncte

Agregarea aparatelor gnatoprotetice conjuncte la suportul dento- parodontal constituie tot o
problemă biomecanică. Agregarea construcţiilor conjuncte la substructura organică se poate realiza prin
diferite mijloace cum ar fi: prepararea retentivă, fixarea prin cementare, fixarea prin colaj, fixarea prin
elemente dentinare (şuruburi), agregarea prin croşete (elemente de domeniul istoric).
Agregarea reprezintă raportul de contact dintre elementul de agregare şi substructura organică
preparată. Aceasta se poate realiza prin mai multe modalităţi:
A) agregare coronară extrinsecă (extratisulară) care realizează contactul microprotezei pe conturul
exterior al dintelui preparat, utilizată în terapia de acoperire;
B) agregare coronară intrinsecă (intratisulară), care realizează contactul microprotezei cu interiorul
dintelui preparat şi se utilizează în terapia de reconstituire:
-agregare dentinară care se realizează prin puţuri dentinare;
-agregare pulpară, care poate fi utilizată în stabilizarea microprotezelor la nivel molar dar şi în zona
frontală;
-agregare radiculară, care este realizată prin pivot radicular, fixat la nivelul canalului radicular.
In cazul agregării intrinseci, coronare, contactul cu coroana de înveliş este variat. Agregarea ocluzală în
cadrul agregării extrinseci, coronare se poate realiza punctiform prin pinteni ocluzali sau prin contact
pe toată suprafaţa ocluzală.
Retenţia microprotezelor rezultă din sumarea tuturor factorilor ce se opun dezinserţiei acestora.
Forţa de retenţie este asigurată prin forţa de frecare între substanţa dentinară preparată şi faţa
internă a microprotezei. Ea poate fi influenţată de următorii factori:
- întinderea suprafeţelor de contact, care este direct proporţională cu forţa de frecare.
- poziţia suprafeţelor de contact raportată la axul de inserţie arată că suprafeţele
perpendiculare pe acest ax sunt nefavorabile retenţiei.
- coeficientul de rezistenţă la abraziune al feţelor de contact influenţează forţa de frecare.
- starea de suprafaţă a feţelor ce vin în contact realizează şi ea condiţii de retenţie a
microprotezei. Feţele de contact sunt reprezentate de suprafeţele interne ale
microprotezelor şi suprafeţele substructurii organice preparate. După prepararea substructurii
organice, suprafaţa dentinară prezintă neregularităţi microscopice ce trebuie conservate,

15
 finisarea preparaţiei trebuind să urmărească planarea asperităţilor şi nu realizarea unei lustruiri
perfecte. Din acelaşi motiv nu se lustruieşte nici microproteza pe suprafeţele interne, astfel
încât contactul dintre suprafeţele neregulate să genereze forţe de frecare, asigurându-se
stabilitatea microelementului. Uneori se impune ca atunci când microprotezele prezintă suprafeţe
de contact cu substructură organică netede, rezultate în urma procesului tehnologic, să se
realizeze asprirea acestor suprafeţe cu material abraziv în vederea realizării unei retenţii
superioare;
- paralelismul suprafeţelor verticale dă retenţia maximă a microprotezelor.
- înălţimea suprafeţelor verticale reprezintă o problemă principală pentru retenţia
microprotezelor. Adâncimea minimă pentru cavităţile de incrustaţie este de 2 mm,
considerată suficientă şi în cazul preparaţiilor pentru coroana de înveliş. în preparările substructurii
organice din care rezultă bonturi prea scurte sau cavităţi de profunzime mică, retenţia se poate
ameliora prin elemente suplimentare de retenţie sub formă de praguri, pivouri radiculare sau
pivouri dentinare.
In cursul exercitării funcţiei sistemului stomatognat şi al solicitării microprotezei pe câmpul
protetic, microproteza nu poate fi reţinută pe câmpul protetic numai de forţa de retenţie primară, fiind
necesară folosirea unor elemente de retenţie secundară sub formă de adezivi, cum ar fi cementul dentar.
Cementul dentar realizează adeziunea la suprafaţa dentinară şi la peretele microprotezei. în urma
prizei acesta ocupă spaţiile retentive dintre cele două suprafeţe de contact ce au aspect rugos, realizând o
retenţie suplimentară prin microclavetare care se va opune dezinserţiei microprotezei de pe substructură
organică preparată.
Stabilitatea elementului de agregare pe substructură organică trebuie prefigurată încă din faza
preparării dintelui. Stabilitatea depinde de calităţile retentive ale substructurii organice preparate şi ale
microprotezei, dar acest lucru nu este suficient. Pentru a realiza cavităţi retentive, substructură organică
trebuie să aibă un raport corespunzător între înălţime şi diametrul orizontal. Atunci când substructură
organică este înaltă retenţia devine corespunzătoare.
Diametrul mezio-distal mare, raportat la o înălţime mică, nu prezintă condiţii favorabile pentru stabilitate.
Mişcarea de rotaţie pe care o induc forţele de masticaţie este anulată prin înălţimea
suprafeţelor verticale. Dacă pe unul din cuspizi cade o forţă de masticaţie, aceasta va induce
bascularea microprotezei ce se va deplasa de-a lungul rezultantei.
Punctul de basculare este plasat la nivelul coletului în zona unde se sprijină microproteza.

11. Principiile homeostazic și ergonomic

a. PRINCIPIUL HOMEOSTAZIC
Constituie un alt aspect director în conceperea tratamentului gnatoprotetic prin mijloace conjuncte. Se
va avea în vedere realizarea unor aparate gnatoprotetice conjuncte a căror morfologie să fie în acord cu
celelalte elemente ale sistemului stomatognat: relief ocluzai, curbele ocluzale, înclinarea planului ocluzal,
planurile înclinate ale articulaţiei temporo-mandibulare. Nu trebuie să producă nici o modificare a
constantelor de bază ale sistemului: relaţia de postură, centrică, ocluzia, dinamica mandibulară,
deoarece dezorganizează întregul sistem de autoreglare.
Principiul conservării prin tratament protetic a homeostaziei sistemului stomatognat trebuie privit sub
aspect morfologic şi funcţional. Pentru conservarea homeostaziei sistemului este necesară cunoaşterea

16
parametrilor normali, cum ar fi morfologia şi funcţia normală a arcadei dentare, morfologia şi
funcţia musculaturii sistemului stomatognat, morfologia şi funcţia articulaţiei temporo- mandibulare,
rapoartele statice şi dinamice dintre mandibulă şi maxilar, mandibulă şi craniu.
Toate elementele sistemului stomatognat sunt exprimate clinic şi paraclinic, diagnosticate şi restaurate
după criterii nu numai individuale ci şi în interrelaţiile pe care acestea le stabilesc cu elementele
subsistemului stomatognat.
Trebuie urmărită redresarea homeostaziei nespecifice sistemului stomatognat - homeostazia ce
caracterizează organismul în ansamblu - care se realizează prin pregătirea generală a organismului.
Asigurarea homeostaziei nespecifice creează condiţii generale de sănătate locală a
structurilor stomatognatice. In cadrul preocupărilor de conservare sau redresare a homeostaziei specifice
se urmăreşte satisfacerea legilor echilibrului geometric şi biomecanic la nivelul sistemului stomatognat,
accentuând în special asupra planurilor înclinate ocluzale, unde accesul medicului este faci! şi direct. De
exemplu, atunci când se tulbură raportul mandibulo-cranian prin subdimensionarea etajului inferior în
urma lipsei sprijinului distal, are loc apropierea mentonului de nas, muşchii ridicători ai mandibulei se
contractă mai puternic, iar numărul ciclurilor masticatorii pentru realizarea golului alimentar creşte. în
refacerea morfologiei şi funcţiei sistemului va trebui să redăm parametrii mecanici iniţiali şi să
refacem echilibrul lor. De asemenea, în refacerea homeostaziei sistemului stomatognat se vor echilibra
constantele de bază ale sistemului stomatognat reprezentate de relaţia de postură, relaţia centrică, relaţia
de ocluzie şi dinamica mandibuiară.
Nu se va pierde din vedere nici cel de-al doilea aspect al homeostaziei biologice, direcţia în care se
acţionează, în special prin redresarea echilibrului neuro-muscular.
Este de reţinut că atunci când homeostazia sistemului stomatognat nu se poate redresa la un nivel de
normalitate ideală sau atunci când în scopul acesta ar fi necesare modificări prea ample la nivelul
sistemului, se preferă realizarea unui echilibru la un nivel de normalitate care să asigure integritatea
şi funcţia componentelor sistemului stomatognat.
Neintegrarea în morfologia sistemului stomatognat a aparatelor gnatoprotetice conjuncte realizează
dezacorduri între planuri înclinate, cu repercusiuni grave la nivel neuro-muscular şi inducerea de disfuncţii
ale întregului sistem stomatognat.
In conceperea aparatelor gnatoprotetice conjuncte este obligatoriu să luăm în consideraţie şi
necesitatea realizării unei congruenţe cât mai îndelungate între piesa artificială şi ţesuturile sistemului
stomatognat.
Frecvent, edentaţia parţială este întâlnită la vârsta de 20-40 ani. Până la aproximativ 40 ani
structurile biologice îşi păstrează forma, morfologia şi anatomia normală, ţesuturile fiind într-un echilibru
metabolic. După vârsta de 40 de ani structurile capătă o dinamică mai rapidă, producându-se abrazii,
retracţii parodontale, modificări osoase rapide, câmpul protetic modificându-se continuu cu o rată din ce în
ce mai mare pe măsura înaintării în vârstă.
In consecinţă, conceperea tratamentului gnatoprotetic trebuie să aibă în vedere şi rata
modificărilor sistemului stomatognat raportată la vârsta biologică a bolnavului pentru a evita discordanţe
grave între câmpul protetic şi piesa protetică ce ar duce la accelerarea ratei de involuţie a sistemului
stomatognat. Aceeaşi raportare trebuie să se adreseze la vârsta biologică a întregului organism, în
condiţiile protezării conjuncte pregătirea generală a bolnavului căpătând o importanţă deosebită.
b. PRINCIPIUL ERGONOMIC

17
 Organizarea activităţii medicului stomatolog în contextul protezării conjuncte are o
importanţă deosebită deoarece acesta desfăşoară o muncă ce însumează un număr enorm de tehnici
de lucru, utilizează un instrumentar foarte variat şi complicat, iar câmpul operator pe care acţionează
este foarte mic. întreaga sa activitate trebuie să se organizeze şi să se desfăşoare după o serie de
principii ergonomice, ce au în vedere protecţia personalului medical şi a bolnavului în faţa stresului
activităţii stomatologice.
Terapia gnatoprotetică prin mijloace conjuncte presupune, pe lângă organizarea ergonomică a
cabinetului, şi o organizare ergonomică specifică muncii proteticianului şi care trebuie să respecte
câteva reguli esenţiale de desfăşurare a activităţii.
Principiul ergonomie stă la baza desfăşurării activităţii umane, ergonomia fiind denumită
“preocuparea de a adapta omul la muncă şi munca la om”.
In protetica dentară, activitatea se desfăşoară printr-o sumă enormă de tehnici de lucru determinând,
prin activitatea pe câmpul operator foarte mic, o concentraţie intelectuală şi fizică a practicianului.
Concentrarea mare aduce în prim plan oboseala fizică şi psihică atunci când activitatea nu este
coordonată şi organizată ergonomie. Ruseck, realizând un studiu privind riscul la stres pe care îl au
specialităţile medicale, constată că proteticianul este cel mai expus stresului prin oboseală fizică şi
intelectuală, apoi urmează chirurgul, odontologul şi ortodontistul.
Medicul stomatolog, în desfăşurarea activităţii sale, este predispus în contractarea unor maladii
cum ar fi: artroza mâinii drepte (a cotului şi umărului) datorită suprasolicitării şi vibraţiilor, hernie de
disc, maladii cardio-vasculare, tulburări de vedere, infecţii acute naso-faringiene şi infecţii generale
(hepatita epidemică, gripa, SIDA).
Pentru a evita infecţiile acute este necesară utilizarea măştii de protecţie, a halatului lung şi a
bonetei. Protecţia personalului auxiliar se va face prin manipularea cu grijă a instrumentarului sterilizat,
realizându-se şi o sterilizare periodică a încăperilor.
Noua poziţie de decubit dorsal, ergonomică impune o organizare de ansamblu a cabinetului încât
cavitatea oraîă devine centrul de activitate a medicului stomatolog, iar instrumentele sunt aşezăte la
îndemână. Cabinetul stomatologic este organizat în zone a căror rază este de 50 cm.
- Zona I,reprezinta o zona circulanta ,cu raza de 50 cm ,fiind libera de orice instrument. în centrul
acestei zone se plasează câmpul operator reprezentat de cavitatea orală. Zona este accesibilă
mâinilor practicianului şi ale asistentei, această zonă fiind controlată de medic cu privirea fără a
mişca capul.
- Zona II circumscrie prima zonă, aici aflându-se scaunul operatorului şi masa cu instrumente imediat
în dreapta practicianului, la o distanţă convenabilă permisă de alonja braţului. în aceeaşi zonă se
plasează şi scaunul asistentei cu masa de instrumentar. Unitul dentar este plasat în culoarul al
doilea al acestei zone.
- Zona III reprezintă zona în care se plasează dulapuri cu materiale utilizate în cazul unor intervenţii
neprevăzute.
- Zona IV reprezintă zona periferică unde se plasează chiuveta pentru periferică unde se plasează
chiuveta pentru asistenta medicală. în această zonă se plasează dulapul unde se stochează
materialele şi instrumentele necesare activităţii cabinetului.
-Poziţia medicului este poziţia aşezat, când bolnavul este culcat, medicul stând pe un taburet cu
rotile şi spătar plasat în regiunea lombară, îmbrăţişând această zonă. Picioarele medicului ating solul

18
sprijinindu-se fără efort, unghiul dintre coapse si gambe fiind un unghi de 90-130 grade .Medicul va avea o
pozitie de licru comoda ,neobositoare ,ca atunci cand scrie la un birou .
-Raportat faţă de bolnav, medicul se va aşeza în dreapta pe culoarul orei 9, putând merge spre ora
10-11, când lucrează pe câmpul mandibularsau spre culoarul orei 8-7 când lucrează pe câmpul maxilar.
-Poziţia asistentei medicale va fi în partea stângă a bolnavului şi plasată în diagonală faţă de poziţia
medicului, astfel când medicul se aşază în poziţia 9 asistenta ocupă poziţia 3, medicul ocupă poziţia
10-11, asistenta 4-5, iar atunci când medicul ocupă poziţia 8-7, asistenta se aşază în poziţia 2-1.
Un alt domeniu de ultimă oră al ergonomiei practicii gnatoprotetice îl reprezintă informatica.
Utilizarea informaticii medicale în stomatologie conduce la eliminarea supraîncărcării specialistului cu
activităţi obositoare care presupun risipă de timp şi energie în afara actului medical propriu-zis, oferind
posibilitatea canalizării eforturilor sale în direcţii cu adevărat curative şi profilactice.
Elaborarea computerizată a diagnosticului stomatologic reprezintă o nouă latură a informatizării
medicale.
Stabilirea diagnosticului complex se face pe baza datelor examenului clinic şi paraclinic, de asemenea
complex. Pentru a câştiga timp, programul prezintă operatorului etapele algoritmului examinării bolnavului
sub forma unor întrebări standardizate. Computerele moderne utilizează doar comanda vocală din partea
medicului, evitând tastarea, deci reducând timpul de manipulare.
Capitolele foii de observaţie clinică sunt astfel codificate. în vederea exploatării acestei baze de
întrebări, există un sistem informatic care cuprinde în structura sa un program de creare de întrebări,
program de conducere a examenului clinic şi paraclinic, program de testare video sau la imprimantă,
program de verificare date şi program de reorganizare etc.
Metoda prezintă avantajul că nivelează diferenţele între opţiunile de decizie ale medicilor, crescând
precizia diagnosticării afecţiunilor, deci şi a tratamentului. în schimb, complexitatea şi dificultatea
cunoaşterii medicale stomatologice fac greu de definit, în cazuri particulare, regulile şi formalizarea
cunoştinţelor, iar simţul clinic nu există.
Elaborarea planului terapeutic asistată de computer se realizează în baza datelor clinice introduse şi a
diagnosticului astfel stabilit. Programul stabilit în Clinica de Protetică din laşi este facilitat de introducerea
acestor date sub forma indicilor clinico-biologici locali, loco-regionali şi generali.
Programul permite realizarea şi evaluarea diagramei statice şi dinamice şi orientează soluţia
terapeutică spre protezarea conjunctă sau adjunctă pentru un caz clinic dat.
-în tratamentul gnatoprotetic cu aparate conjuncte este obligatorie organizarea riguroasă a şedinţei de
lucru. într-o singură şedinţă se vor prepara toate substructurile organice, prepararea fiind definitivată
complet. Vor fi abordate în aceeaşi şedinţă toate hemiarcadele ce necesită tratament gnatoprotetic, fapt
ce va realiza o importantă economie de timp pentru medic, economie de materiale stomatologice şi va
crea tehnicianului posibilitatea armonizării corecte a parametrilor morfologici ai sistemului stomatognat,
rezolvarea bolnavului făcându- se mult mai uşor şi rapid. în cursul preparării substructurii organice medicul
va realiza aceeaşi fază de lucru, utilizând acelaşi instrumentar, la toţi dinţii de preparat.
După preparare, în aceeaşi şedinţă, se realizează amprentarea substructurilor organice
cât şi aplicarea tuturor măsurilor de protecţie a lor. Şedinţa de lucru se încheie cu adaptarea şi
fixarea cu ajutorul cementurilor provizorii a aparatelor gnatoprotetice provizorii.

19
 Un principiu foarte important în terapia protetică conjunctă este ca durata tratamentului să fie scurtă,
timpul scurs de la prepararea substructurii organice până la aplicarea aparatului gnatoprotetic definitiv să
fie de maximum două săptămâni.
-în acest sens, o metodă nouă şi eficientă o constituie sistemele CAD/ CAM care scurtează, simplifică
sau chiar desfiinţează unii timpi tehnologici, câştigându- se timp şi eficientizându-se actul stomatologic.

12. Indicațiile tratamentului prin mijloace conjuncte

Privitor la forma clinică, mijloacele protetice conjuncte sunt indicate în edentaţiile intercalate reduse CU
breşe singulare sau multiple, cel mult de trei dinţi succesiv absenţi (cl. a lll-a Kennedy) şi în edentaţiile
frontale cu cel mult patru dinţi succesiv absenţi (cl. a IV-a Kennedy). In mod cu totul excepţional, se
admite, în situaţii clinice bine argumentate, aplicarea de proteze conjuncte în edentaţii de cl. I şi a ll-a
Kennedy.
Aparatele gnatoprotetice conjuncte mai pot fi folosite în închiderea breşelor (a modificărilor) tuturor
claselor Kennedy, cu condiţia ca breşa intercalată să îndeplinească criteriile de mai sus (unu - trei dinţi
pentru zona laterală; unu - patru dinţi pentru zona frontală). In aceste cazuri, tratamentul
conjunct se subordonează soluţiei protetice adjuncte din cadrul tratamentului protetic mixt sau compozit.
Datorită faptului că prepararea substructurii organice realizează o agresiune asupra dintelui,
desfiinţând protecţia naturală a acestuia prin smalţul dentar, creşte, în felul acesta, riscul cariogen în
zona joint-ului periferic când substructura organică nu este protejată perfect. Din acest motiv, mijloacele
protetice conjuncte se indică numai la bolnavi cu igiena orală satisfăcătoare. Ignorarea stării de igienă în
rezolvările conjuncte reprezintă grave compromisuri realizate de medicul specialist.
Rezolvările conjuncte impun şedinţe de tratament numeroase, traumatizante, ceea ce
generează o altă indicaţie, ele neputând fi aplicate decât la bolnavi cu stare generală bună.
Mijloacele protetice conjuncte se pot aplica pe dinţi cu axul de implantare paralel sau cu abateri mici,
care să nu necesite ablaţii mari de ţesut dentinar în timpul preparării.
Sunt indicate la pacienţi de vârstă tânără, la care soluţiile adjuncte sunt mai puţin tolerate. Se pot
aplica pe dinţi a căror mobilitate este nomală şi cu un parodonţiu integru, dar au indicaţii terapeutice
exprese şi în contenţia dinţilor cu parodontopatie marginală şi mobilitate dentară până la gradul 3.
Mijloacele protetice conjuncte sunt indicate la bolnavi cu ocluzie normală, unde distribuţia forţelor
pe arcada restantă şi la nivelul corpului de punte se realizează uniform, fără suprasolicitări.
De asemenea, se indică pe suport dento-parodontal, pe suport implantar care creează condiţii
biomecanice apropiate de principalele indicaţii topografice, precum şi pe suport mixt - dento-parodontal şi
implantar.

13. Contraindicațiile tratamentului prin mijloace conjuncte

Contraindicaţii clinice generale
Contraindicaţiile absolute sunt dictate de bolile generale cu risc major, decompensate, afecţiuni acute sau
afecţiuni cronice la bolnavi trataţi (infarct miocardic recent, cardiopatie ischemică decompensată, afecţiuni
neuro- psihice etc). La aceşti pacienţi pot apărea crize declanşate şi de stresul emoţional cauzat de
manoperele stomatologice. Există şi afecţiuni cronice care contraindică cu fermitate doar anumite
intervenţii stomatologice sau doar anumite tipuri de tratament:
-bolnavi cu discrazii sanguine, la care intervenţiile sângerânde pot fi extrem de periculoase (hemofilie,
leucemie); alergici care pot dezvolta reacţii de intoleranţă la anestezice sau diferite componente din

20
construcţiile protetice (cel mai adesea la monomerul acrilic), de aceea, soluţia acrilică mobilă sau aparatele
gnatoprotetice fixe, acrilice sau metalo-acrilice devin prohibite;
-bolnavi cu sindroame disimune la care orice intervenţie poate induce dezechilibre majore la nivelul
organismului;
-bolnavi cu afecţiuni precanceroase sau chiar maligne în teritoriul stomatognat sau în vecinătate care
interferă cu unele manopere stomatologice;
-bolnavil cu maladii de sistem care afectează osul;
-bolnavi care au în familie boli ereditare, de tipul fibromatozei, la care orice corp străin sau spină iritativă
(precum un aparat gnatoprotetic) poate declanşa boala, pe terenul deja existent etc.
Contraindicaţiile relative pot fi impuse atât de anumite stări fiziologice (menstruaţie, sarcină etc.) cât, mai
ales, de stări patologice care necesită o temporizare a actului medical stomatologic până ia compensarea
stării generale afectate, precum şi anumite precauţii menite a elimina riscul terapeutic.
-bolnavilor cu afecţiuni infecto-contagioase în anumite faze, de tipul virozelor respiratorii, SIDA, afecţiuni
herpetice şi tuberculoză cu leziuni deschise, lues etc.;
-bolnavilor aflaţi în faza acută a diferitelor boli (afecţiuni hepatice, renale, pancreatice etc.);
-bolnavilor care nu sunt cu medicaţia la zi (diabetici, hipertensivi, cardiaci etc.)
-bolnavilor cu diferite afecţiuni psihice.
Vârsta poate constitui un parametru biologic ce intervine în contraindicarea mijloacelor protetice
conjuncte: bolnavii în vârstă suportă greu şedinţele de tratament pentru aplicarea mijloacelor protetice
conjuncte, şedinţele fiind lungi şi traumatizante.
Contraindicaţii clinice locale şi loco-regionale
La nivel loco-regional, prezenţa simptomelor subiective şi obiective ale sindromului disfuncţional al
sistemului stomatognat impune orientarea terapeutică spre reabilitarea orală complexă, contraindicând o
soluţie protetică conjunctă definitivă până la obţinerea unei reechilibrări ocluzale şi repoziţionări
mandibulo-craniene corecte. Afecţiunile structurilor articulare, musculare sau osoase (inflamatorii,
precanceroase, maladiii benigne sau maligne la aceste niveluri sau în vecinătate) necesită, de asemenea, o
temporizare, până la soluţionarea lor, protezarea conjunctă fiind ultima etapă în strategia terapeutică.
Condiţiile clinice locale care impun contraindicaţii absolute sau relative sunt reprezentate de afecţiuni
localizate la nivelul structurilor cavităţii orale: unităţi odonto-parodontale şi suport muco-osos.
-Cavităţile orale neasanate constituie un focar de infecţie pentru întregul organism( incriminate : leziunile
odontale, parodontale, osoase şi de fibromucoasă cu complicaţiile lor) La vârste foarte tinere, atunci când
camera pulpară este voluminoasă, existând pericolul deschiderii şi traumatizării pulpare, se renunţă la
tratamentul protetic conjunct.
-Dinţii cu distrucţii coronare întinse, plasate subgingival, care nu pot fi reconstituiţi iar intervenţiile pe
parodonţiul marginal nu evidenţiază un suport suficient retenţionării unei microproteze, contraindică
plasarea elementelor de agregare la acest nivel.
-dinţii cu abateri grave de la axul de implantare normală datorită preparării care impune ample sacrificii
amelo-dentinare şi de multe ori pulpare, ca şi dezechilibrarea sistemului proteză - dinţi stâlpi prin
transmiterea forţelor para-axial.
-dinţi cu rădăcini insuficient dezvoltate, braţul de rezistenţă fiind insuficientă pentru contracararea forţelor
active.
-Tratamentele endodontice /incorecte, nesigure şi incomplete contraindică plasarea elementelor de
agregare pe aceşti dinţi datorită potenţialelor apariţii ale unor complicaţii periapicale cauzată de flora
reziduală din canalul radicular.

21
-prezenţa leziunilor inflamatorii cronice sub formă de granuloame, osteite periapicale şi paraapicale
ce prezintă un potenţial major de acutizare sau a chisturilor dentare periapicale, pararadiculare sau
reziduale în zona de vecinătate sau la distanţă
-în cazul mobilităţii dentare patologice (consecutivă parodontopatiei marginale cronice, mobilitate
exagerată posttraumatică fără şanse de reechilibrare sau postosteomielitică fără şanse de refixare) este
afectat indicele de competenţă biomecanică, neoferind suport suficient structurii protetice.
-Leziunile acute sau cronice, situate în vecinătate sau la distanţă de edentaţii, vor trebui excluse din câmpul
protetic
-Depistarea unor leziuni precanceroase la nivelul mucoasei jugale sau al fibromucoasei gingivale în
vecinătate sau la distanţă de spaţiul edentat
-Prezenţa unor leziuni benigne sau maligne de părţi moi sau osoase situate în vecinătate sau la distanţă de
spaţiile edentate
La nivelul suportului muco-osos:
- prezenţa unor corpi străini temporizează tratamentul gnatoprotetic până când aceştia sunt îndepărtaţi,
iar suportul pe care s-a intervenit se reface natural sau artificial,
-Ocluzia defectuoasă contraindică aplicarea mijloacelor protetice conjuncte până când se va realiza
echilibrarea planului de ocluzie.
-Igiena defectuoasă contraindică mijloacele protetice conjuncte, până când testele de igienizare, verificate
în timp, vor da rezultate satisfăcătoare.
-Mijloacele protetice conjuncte sunt contraindicate în edentaţiile terminale (cl. I şi a I l-a Kennedy) şi în
terapia edentaţiilorde cl.a IIl-a şi a IV-a Kennedy cu mai mult de trei, respectiv patru elemente dentare
succesive, absente de pe arcadă.
-examene complementare: absolut imperioasă prezenţa acestora în vederea stabilirii unui diagnostic corect
şi, implicit, a conduitei terapeutice, fiind esenţial în afecţiunile al căror diagnostic diferenţial se face pe baza
acestor investigaţii (de la investigaţii radiologice locale până la investigaţii ale stării generale).
14. Criterii de clasificare a mijloacelor protetice
Modalitatea de transmitere a presiunilor asupra oaselor maxilare
Nass împarte mijloacele protetice conjuncte în:
-proteze care transmit presiunile masticatorii asupra osului prin intermediul dintelui şi al ţesuturilor de
susţinere parodontală - proteze cu sprijin parodontal pur (dento-parodontal);
-proteze care transmit presiunile masticatorii osului prin intermediul mucoasei gingivale, de o manieră cu
totul nefiziologică - proteze cu sprijin mucoperiostal (muco-osos);
-proteze care transmit presiunile masticatorii atât osului subiacent cât şi dinţilor cu suportul lor parodontal-
proteze cu sprijin mixt, mucoparodontal.
Rumpell a clasificat protezele în fiziologice, semifiziologice şi nefiziologice. Referitor la
aceşti termeni, noi considerăm că o construcţie protetică poate fi biologică sau
nebiologică, nicidecum fiziologică sau nefiziologică.
Hildebrand din Stokholm a clasificat protezele:
-proteza de suspensiune (de tracţiune) - este proteza susţinută pe suport dentar (protezele fixe);
-proteza de presiune - plasată pe scheletul maxilar prin intermediul mucoasei (protezele cu placa);
-protezele de suspensiune - presiune împrumută cele două posibilităţi precedente în rapoartele lor cu
scheletul şi în care categorie autorul a încadrat toate aparatele protetice care nu sunt cuprinse în primele
două. (această clasificăre nu include nici protezele totale nici protezele dentare unitare – microprotezele)

22
Comparând această clasificare cu cea a lui Rgmpel, vedem că proteza de suspensiune corespunde exact
protezei fiziologice, cea de presiune celei nefiziologice, iar cea de suspensiune - presiune celei
semifiziologice.
După raportul cu grupul dentar restant -analizează raportul piesei protetice cu dinţii restanţi pe
arcadă:
-protezele intercalate (clasa I) - refac continuitatea arcadei în cazul edentaţiilor limitate mezial şi distal de
dinţi; corespund claselor de edentaţie a lll-a şi a IV-a Kennedy;
-proteze uni- sau biterminale (clasa a ll-a) - completează arcadele scurtate, în care spaţiul protetic potenţial
este limitat numai mezial de dinţi, corespunzând formelor clinice de edentaţie clasa I şi a ll-a Kennedy;
-proteze combinate (clasa a lll-a) - refac continuitatea arcadei în toate formele clinice ale edentaţiei,
corespunzând claselor I şi a ll-a Kennedy cu modificări.
Această clasificare este interesantă, permiţând stabilirea a două principii diferite în construcţia protezelor:
sprijinul dublu (la ambele extremităţi, în breşele limitate mezial şi distal de dinţi) al protezei intercalate şi
sprijinul de o singură parte (la o singură extremitate, în edentaţiile limitate numai mezial de dinţi) al
protezelor terminale.
Clasificarea autorilor germani se bazează pe raportul protezei parţiale cu dinţii restanţi pe arcadă:
-clasa I - proteze intercalare, limitate mezial şi distal de dinţii încă prezenţi pe arcadă
-clasa a ll-a - proteze terminale, fără limitare distală, putând fi uni- sau biterminale;
-clasa a lll-a - proteze combinate, care întrunesc elemente ale celor două clase mai sus amintite.
Modalitatea de integrare a piesei protetice la sistemul stomatognat :criteriu care analizează "legătura”
piesei protetice cu dinţii restanţi pe arcadă (criteriul mecanic).
Catz împarte protezele dentare în proteze fixe, proteze mobile. Protezele fixe le subclasifică în: coroane,
construcţii cu pivou, şi punţi dentare cu sprijin uni- sau bilateral (pot fi suspendate sau cu
contact tangenţial). Protezele mobile includ protezele totale şi protezele scheletizate.
Clasificarea lui Beliard împarte protezele dentare în mai multe categorii fundamentale:
-Conjuncte -unidentare (microproteze);
-construcţii plurale (punţile dentare);
-Adjuncte
-Mixte
-Compozite (hibride).
Asocierea pe aceeaşi arcadă a unei proteze fixe cu una adjunctă este o soluţie de tratament mixtă; când
proteza adjunctă foloseşte elemente ale protezei fixe, vorbim de o modalitate de protezare hibridă sau
compozită.
Indicaţiile de utilizare ale protezelor adjuncte vizează toate formele de edentaţii, intercalate reduse sau
întinse şi mai ales cele terminale. Protezele adjuncte aplicate în cavitatea orală a pacientului pot fi în orice
moment şi cu uşurinţă îndepărtate şi reintroduse, din care cauză au fost numite şi proteze mobile,
mobilizabile, amovibile sau adjuncte.
15. Criterii de clasificare a aparatelor gnatoprotetice conjuncte
În funcţie de sistemul de fixare:
-prin cimentare (oxifosfat de zinc, policarboxil, glassionomer) - marea majoritate a punţilor;
-prin adezivi - puntea de colaj;
-prin înşurubare - punţi demontabile;

23
-prin fricţiune - punţi mobilizabile - cape telescopate, attachements;
-prin ancorare cu croşete.
În funcţie de suportul pe care sunt realizate:
-suport odonto-parodontal;
-suport implantar;
-suport mixt: odonto-parodontal şi implantar; odonto-parodontal şi muco-osos; implantar şi muco-osos.
În funcţie de amplitudinea aparatului:
-amplitudine minimă - cel puţin două unităţi odonto-parodontale sau implantare succesive (punte oarbă);
-amplitudine uni-, bi- sau tridentară;
-amplitudine maximă - punţi totale.
În funcţie de scopul terapeutic:
-aparate gnatoprotetice conjuncte provizorii: de urgenţă; imediate (precoce); tranzitorii; de temporizare;
-aparate gnatoprotetice conjuncte provizorii de lungă durată: de stabilizare; compozite/hibride;
-aparate gnatoprotetice conjuncte definitive: metalice; mixte - metalo-acrilice; metalo-compozite;
metalo-ceramice; total ceramice;
-aparate gnatoprotetice conjuncte speciale: puntea de colaj; şine de imobilizare în parodontopatii; punţi
stabilizatoare; punţi pe implante; punţi segmentate (imbricate); punţi mobilizabile - demontabile sau cu
elemente speciale tip telescop/culise.
În funcţie de materialele din care sunt realizate:
-metalice - aliaje nobile/seminobile/nenobile;
-nemetalice - ceramice/compozite/acrilice;
-mixte - metalo-ceramice / metalo-compozite / metaio-acrilice.
În funcţie de gradul de restaurare a funcţiei fizionomice:
-fizionomice;
-semi-fizionomice;
-nefizionomice.
16. Mijloace protetice utilizate în tratamentul edentației parțiale – aparatul gnatoprotetic conjunct
metalic și metalo-acrilic

A.Aparatele gnatoprotetice conjuncte metalice

Se pot realiza din aliaje metalice, nobile sau nenobile. Sunt indicate strict în zona posterioară a
arcadei, din considerente de rezistenţă mecanică şi fizionomie. Prezintă ca elemente de agregare
coroane de înveliş metalice, corpul de punte fiind, de asemenea, metalic. Din punct de vedere al
economiei de ţesut dentar, sunt biologice,prepararea pentru coroanele metalice necesitând
sacrificiu de substanţă dură mai mic decât pentru coroanele semifizionomice.
G.K. Siebert propune următoarea clasificare a aliajelor utilizate pentru punţi şi coroane:
■ aliaje nobile:
cu conţinut crescut de aur;
cu un conţinut redus de aur;

24
pe bază de argint - paladiu;
pe bază de paladiu (paladiu-argint, paladiu-cupru).
■ aliaje nenobile (fără conţinut de metale nobile):
pe bază de nichel - crom;
pe bază de cobalt - crom;
pe bază de fier;
pe bază de titan.

B. Aparatele gnatoprotetice conjuncte metalo-acrilice

Sunt o alternativă în condiţiile în care amplitudinea mărită a spaţiului protetic potenţial sau
topografia edentaţiei impun exigenţe flzionomice. Combinarea unui aliaj metalic cu un material de
placare fizionomie are însă şi dezavantaje: rezistenţa mecanică este deficitară la unirea dintre cele
două componente, desprinderea faţetelor acrilice fiind un accident frecvent al punţilor mixte.
Legătura dintre cele două componente este strict mecanică, nicidecum fizico- chimică,
realizându-se prin macroretenţiile oferite de scheletul metalic: perle, anse, butoni, solzi de peşte,
plase, cavităţi retentive, cristale. La aceste macroretenţii se adaugă retenţiile care rezultă din
morfologia scheletului metalic (casetă, cupă).
Alte dezavantaje sunt legate strict de componenta fizionomică: acrilatul suferă în timp, chiar în
condiţiile aplicării unui regim corect de termopolimerizare, fenomenul de îmbătrânire şi modificări
volumetrice importante datorită unei absorbţii mari de apă, modificările de culoare impunând
refacerea tratamentului protetic. In prezenţa unor alimente fierbinţi se dilată, pierzându-şi
elasticitatea, şi se pot desprinde de pe suportul metalic.
Pentru asigurarea spaţiului necesar materialului fizionomie, prepararea pentru coroanele mixte
utilizate ca elemente de agregare este mai puţin biologică, necesitând un spaţiu de 2 mm pentru
faţa vestibulară.
Monomerul, în general, şi monomerul rezidual, în particular, (nepolimerizat din răşină întărită,
aproximativ 2-5%) prezintă o toxicitate crescută, ceea ce contraindică plasarea marginilor de
acrilat subgingival sau în contact direct cu mucoasa crestei edentate. Corpul de punte al punţilor
mixte este de asemenea semifizionomic, realizat sub formă de casetă / semicasetă sau cupă /
semicupă.

17. Mijloace protetice utilizate în tratamentul edentației parțiale – aparatul gnatoprotetic conjunct
metalo-compozit și metalo-ceramic

A. Aparatele gnatoprotetice conjuncte metalo-compozite

Combină aceleaşi aliaje utilizate în puntea total metalică cu un material de placare - răşinile
compozite, care prezintă proprietăţi net superioare răşinilor acrilice:

25
• biocompatibilitate
- lipsa reacţiilor alergice,
• stabilitate cromatică în timp,
• rezistenţă mecanică în timp,
• posibilităţi de abordare a unei palete de culori şi nuanţe mult mai variată.
Legătura metal-compozit poate fi mecanică sau chimică. Cea mecanică include macroretenţiile:
perle metalice, reţea metalică sau relief negativ în structura metalică, şi microretenţiile obţinute
prin sablare sau gravaj acid. Legătura chimică este îmbunătăţită prin condiţionarea scheletului
metalic prin operaţii de oxidare, silanizare, ceramizare sau arderea unor silicaţi.
Dintre tehnologiile actuale de realizare a punţilor metalo-compozite, menţionăm: tehnica
SILICOATER (Kultzer), tehnica ROCATEC (Espe), pocedeul OVS (De TREY DENTSLY), placarea
cu ceromerVECTRIS (Ivoclar). Particularităţile acestor tehnici diferă prin modalitatea de realizare a
legăturii metalo-nemetalice.
B. Aparatele gnatoprotetice conjuncte metalo-ceramice
Acestea sunt formate dintr-o componenta metalica si o componenta ceramica. Ceramica poate
acoperi partial sau total componenta metalica.
Prezintă ca elemente de agregare coroane de înveliş metalo-ceramica, corpul de punte fiind, de
asemenea, metalo-ceramic.
Preparaţia pentru coroanele metalo-ceramice necesită 0,3-0,5 mm pentru componenta metalică
plus 1,2 mm pentru porţelan; terminaţia la prag a preparaţiei poate fi realizată într-o multitudine de
forme (cu diverse angulaţii şi dimensiuni), în funcţie de indicii clinico-biologici locali şi exigenţele
fizionomice ale pacientului. Modificările de culoare ale dintelui vor fi mascate de capa metalică şi
aceasta la rândul ei de porţelanul opac, astfel încât discoloraţia dintelui preparat nu va influenţa
aspectul estetic final al restaurării.
Porţelanul opalescent se comportă similar dentinei şi smalţului, respectând proprietăţile fizice
de reflexie, refracţie, transmisie şi difuzie a luminii, creând iluzia dintelui natural.

18. Mijloace protetice utilizate în tratamentul edentației parțiale – aparatul gnatoprotetic conjunct
total ceramic

Aparatele gnatoprotetice conjuncte total ceramice

Aceste aparate gnatoprotetice sunt realizate intergral din ceramica. Prezintă ca elemente de
agregare coroane de înveliş integral ceramice,corpul de punte fiind, de asemenea, integral
ceramic. Aparatele gnatoprotetice “all ceramic” au apărut ca răspuns la dezavantajele sistemelor
metalo-ceramice (fractura porţelanului, alergia la diverse aliaje metalice) şi în contextul în care
pacienţii devin din ce în ce mai exigenţi cu privire la estetica restauraţiilor.

26
 Aparatele gnatoprotetice conjuncte total ceramice sunt indicate numai pentru punti de
amplitudine mica (1-2 dinti lipsa) si mai ales in zona anterioara a arcadei.
Tehnologiile de realizare sunt grupa in doua categorii mari:
A. Sisteme aditive= tehnici care permit “construirea” unei restaurari integral ceramice pornind
de la un volum initial redus, obtinunadu-se morfologia finala dorita, prin:
● depunere de starturi succesive
● turnare
● infiltrare, sinterizare
● presare
B.Sisteme substractive= tehnicile care pentru obtinerea restaurarii pornesc de la un volum
mai mare care, prin reduceri succesive, ating forma finala a restaurarii.
O alta clasificare include tipul de ceara utilizata si principiul metodei:
● Tehnica conventionala. Se indica pentru realizarea fatetelor,inlay-urilor si coroanelor in
zona anterioara
● Tehnica prelucrarii prin turnare. Utilizarile sunt limitatea la inlay-uri, onlay-uri si coroane
in zona anterioara
● Tehnica prelucrarii prin slefuiire si frezare. Avantajul metodei este ca exclude timpii de
amprentare,realizarea modelului,realizarea machetei,tiparului,sinterizarea.Metoda de
amprentare este optica,iar realizarea propiu-zisa a restauratiei este asistata de
calculator.Celey este singurul sistem de realizare a restaurarilor integral ceramice prin
frezare care are in prezent o aplicabilitate larga; inlay,onlay,coroane,punti
● Tehnica ceramicilor presabile.
● Tehnica arderii prin infiltrare. Exista un singur sistem care care aplica aceasta tehnologie.
Sistemul IN-CERAM(Vita) considerat una din tehnologiile actuale de varf,ofera solutii
tehnologice pentru o mare varietate de cazuri clinice: inlay-uri,fatete,coroane,punti in zona
anterioara.
● In-Ceram Allumina. Se foloseste pentru coroane in zona frontala sau
laterala,inlay,onlay,punti cu un intermediar in zona frontala.
● In-Ceram Spinell. Are avantajul unui efect fizionomic imbunatatit prin introducerea in
compozitie a MgAl2O4, contrabalansat de o rezistenta mecanica redusa,ceea ce ii
limiteaza aplicabilitatea la coroanele frontale.
● In-Ceram Zirconia
● In-Ceram Celay

19. Mijloace protetice utilizate în tratamentul edentației parțiale – aparate gnatoprotetice speciale :
Aparatele gnatoprotetice speciale
O categorie aparte în cadrul posibilităţilor de protezare cu indicaţii stricte o constituie sistemele speciale din
care fac parte:
Puntea de colaj
Puntea de colaj (Maryland, Rochette) este formată din două elemente de agregare reprezentate de faţete
de colaj ce se agregă pe feţele orale ale dinţilor ​stâlpi şi un corp de punte alcătuit dintr-un intermediar
fizionomie. Poate fi metalo-ceramică sau metalo-compozită sau total ceramică. Deşi constituie o
alternativă conservativă de tratament, este controversată, succesul terapeutic fiind condiţionat de factori
precum: selecţionareacazului, tehnica de preparaţie a suprafeţelor, condiţionarea suprafeţelor de colaj,

27
âlegerea tipului de răşină de colaj, design-ul protezei, topografia edentaţiei.Se indică atunci când sunt
îndeplinite anumite condiţii:
edentaţie de amplitudine redusă (un dinte absent), în zona frontală; ocluzie normală, psalidodontă;
dinţi cu volum coronar bine reprezentat şi normal coloraţi; integritate parodontală menţinută;
carioreceptivitate redusă;creastă edentată bine reprezentată, normal conformată;
stare generală şi igienă bune.
Avantajele punţii constau în:respectarea fizionomiei;preparare minimă (0,1 -0,2 mm), respectând principiul
biologic; confort pentru pacient;
Dezavantajele sunt următoarele:agresiunea substanţei adezive asupra organului pulpar;modificarea culorii
adezivului în timp;rezistentă biomecanică minimă, aripioarele de colaj fracturându-se relativ
uşor, mai ales în cazul aripioarelor metalice, când prezintă orificii de
retenţie;desprinderea frecventă a faţetelor de colaj;fracturi

Punţi mobilizabile

Punţile mobilizabile pot fi:

fixate prin înşurubare (demontabile); cu elemente speciale de tip:telescoape;culise.
Punţile demontabile sunt acele construcţii protetice conjuncte ce se fixează la nivelul dinţilor stâlpi prin
înşurubare. Sunt indicate la tineri, în cazul existenţei unei afecţiuni parodontale ce este ţinută sub
observaţie.
Avantajul acestor construcţii este că pot fi îndepărtate fără a fi distruse sau a se traumatiza dinţii suport.
Dezavantajele constau în:pot fi îndepărtate numai de medic;în cazul în care se fracturează un şurub, este
dificilă procurarea unui şurub identic, care să se adapteze la filetul existent;
în cazul fracturării şurubului în coroană, poate fi compromisă coroana în
încercarea de îndepărtare a şurubului.
Punţile mobilizabile telescopate au ca elemente de agregare coroane de
înveliş care telescopează pe coroanele primare, ce acoperă bonturile substructurilor odonto-parodontale
de susţinere. Se indică în cazuri în care fie nu există paralelism între dinţii stâlpi, fie aceştia sunt afectaţi la
nivel parodon- tal şi necesită o supraveghere atentă.
Avantajele constau în:
-posibilitatea asigurării unei igiene foarte bune;
-se pot efectua intervenţii la nivel parodontal;
-asigură confortul pacientului;
-permite îndepărtarea de către pacient;
-nu necesită intervenţii distructive la îndepărtarea lui;
-se poate reface uşor protezarea în cazul modificării suportului odonto-
parodontal;
-se recomandă pacienţilor de vârstă înaintată.
Dezavantajele constau în necesitatea de retenţii suplimentare deoarece în timp se depreciază fricţiunea
dintre coroana primară şi cea secundară, cu afectarea stabilităţii biomecanice.

Punţi imbricate (segmentate)

Punţile imbricate (sau punţile segmentate) sunt recomandate în cazurile în care nu se poate obţine
paralelismul între dinţii suport sau când aceştia sunt dispuşi în planuri diferite ale arcadei. Imbricarea se
realizează între o matrice şi patrice, fie la nivelul corpului de punte, fie la nivelul unuia dintre dinţii stâlpi.
Ca principiu, matricea nu va fi ataşată la dintele care are axa de implantare înclinată spre spaţiul edentat
pentru a nu fi solicitat para-axial, accentuându-i-se înclinarea.
Avantajele constau în posibilitatea păstrării pe arcadă a unor dinţi cu malpoziţii, realizându-se preparări
minime, conforme cu principiul biologic.

28
Dezavantajul major al acestei construcţii constă în realizarea tehnică dificilă şi, în plus, decimentarea
frecventă ce are loc la nivelul imbricării.
Puntea segmentată nu trebuie confundată cu puntea segmentară, care rezolvă un segment de arcadă
edentată.
Punţi pe implante
Aceste punţi au ca suport implanturi.Se folosesc atunci când se doreşte o stabilizare a implanturilor, iar
suportul muco-osos este sănătos, fără atrofie sau resorbţie, în condiţiile echilibrului constantelor biologice
ale pacientului.
Acestea pot fi fixe (se cimentează la implante) sau demontabile (se înşurubează) sau mobilizabile (se
telescopează).
Se recomandă în cazul afecţiunilor parodontale, când solidarizează dinţii mobili în vederea dispersării
forţelor de solicitare pe un suport cât mai larg.
Construcţiile gnatoprotetice speciale aplicate în situaţiile limită (neparalelism, mobilitate dentară,
conservarea vitalităţii şi a structurilor amelo- dentinare, conservarea înăţimii suportului muco-osos) ale
edentaţiilor parţiale reduse, fie pe suportul odonto-parodontal, implantar sau mixt vor restabili echilibrul
elementelor sistemului stomatognat afectat. Aceste posibilităţi de tratament apelează la etape
clinico-tehnologice laborioase (prin instalaţii tehnologice, respectiv accesorii protetice costisitoare) şi, în
acelaşi timp, foarte precise, presupunând etape clinice şi tehnologice extrem de riguroase.

20. Condiții biologice ale elementelor de agregare – sacrificiul minim de substanță amelo-dentinară și
profilaxia pulpară : Condiţii biologice ale elementelor de agregare
Acestea constau, în principal, în conservarea şi protecţia suportului biologic, odonto-parodontal, pe care au
fost aplicate.
Sacrificiul minim de substanţă amelo-dentinară
Sacrificiul minim de substanţă amelo-dentinară în cursul preparării viitorului dinte pilier, atât în suprafaţă,
cât şi în profunzime, pentru aplicarea unui element de agregare constituie unul dintre obiectivele biologice
primare.
Grosimea straturilor de smalţ şi dentină este o caracteristică individuală, în funcţie de vârstă, iar la acelaşi
caz variază în funcţie de topografia dintelui pe arcadă. Un incisiv central inferior va fi prejudiciat mai mult în
timpul preparării decât omologul superior sau decât un molar. Este total interzisă apropierea de camera
pulpară la mai mult de 2/3 din grosimea stratului amelo-dentinar. Depăşirea acestei zone necesită
depulparea proprotetică în scopul evitării afectării pulpare după fixarea definitivă. Aceasta este şi
motivaţia pentru care se interzice aplicarea tratamentelor protetice conjuncte la pacienţi sub 18 ani care
prezintă o cameră pulpară voluminoasă şi o reactivitate pulpară mare.
Nu toate elementele de agregare răspund în aceeaşi măsură la principiul enunţat mai sus. în ordinea
descrescătoare a modului în care microprotezele respectă biologia pulpară, cele mai biologice sunt
elementele de agregare utilizate în punţile adezive (de colaj). Punţile de colaj au constituit un adevărat
progres în proteza fixă din acest punct de vedere. Nu este o tehologie “fără preparare”-“prepless”, cum
este eronat considerată, însă prepararea se limitează la statul de smalţ. Selecţionarea cazului şi
îndemânarea practicianului în a realiza preparaţii pentru astfel de element de agregare asigură sau
compromit reuşita
protetică.
Pentru inlay-uri sau coroânele parţiale prepararea se extinde în smalţ şi
dentină, fiind însă tot o preparare parţială şi deci mai biologică. Prepararea pentru inlay-uri prezintă
dezavantajul extinderii în profunzime, în timp ce pentru coroana parţială 3/4 sau 4/5 preparările sunt
extinse mai mult în suprafaţă. De aceea se indică, în vederea respectării economiei de ţesut dentar,
utilizarea coroanelor parţiale pe dinţi integri şi a inlay-urilor pe dinţi deja afectaţi prin procese carioase,
design-ul elementului de agregare plecând de la forma cavităţii carioase. Coroana metalică este

29
următoarea în ierarhia economiei tisulare, făcând trecerea de la preparările parţiale şi biologice la cele
totale şi mai puţin biologice. Grosimea preparaţiei trebuie să fie de 0,3 mm pentru coroane metalice pentru
a asigura rezistenţă mecanică elementului de agregare. între coroanele metalice şi cele total ceramice se
plasează coroanele mixte, pentru a căror realizare preparaţia trebuie să asigure spaţiul necesar celor două
componente, aşa încât fiecare din ele să-şi îndeplinească rolul: 0,3 - 0,5 mm grosime pentru metal
(rezistenţă) şi 1,2 -1,5 mm pentru componenta fizionomică (grosime necesară pentru un efect fizionomie
optim). Preparaţia pentru elementele de agregare total ceramice este cea mai puţin biologică, reducerea de
ţesut dentar fiind de 1,5 -2mm.

Profilaxia pulpară
Profilaxia pulpară este al doilea obiectiv biologic ce trebuie îndeplinit de elementele de agregare. Acestea
nu trebuie să transmită organului pulpar diferenţele de temperatură preluate din mediul bucal. Materialul
din care este confecţionată microproteza şi calităţile de material izolant ale cementului sau răşinii de fixare
pot asigura îndeplinirea acestui obiectiv; reacţia de priză (exotermă) a cementului / răşinii de fixare
definitivă nu trebuie să declanşeze reacţii pul pa re ireversibile (prin modificările de pH). Un alt aspect al
profilaxiei pulpare se referă la menţinerea vitalităţii pulpare; alegerea unui anume element de agregare
trebuie făcută astfel încât acesta să nu oblige, prin sacrificiu exagerat de ţesut amelo-dentinar, la
depulpare.
Unele elemente de agregare - coroanele de substituţie - deşi utilizarea lor este din ce în ce mai restrânsă,
având agregare radiculară, obligă, din faza de concepţie a planului de tratament, la depulpare. Avantajul
unei agregări intrinseci, radiculare, este condiţionat de obligativitatea devitalizării. Coroanele mixte,
metalo-ceramice, sau total ceramice necesită depulparea în cazul unor dinţi cu volum coronar redus,
pentru a respecta morfologia anterioară preparaţiei şi a reface corect fizionomia.
Efectuată în scop protetic, oricare ar fi elementul de agregare ales, depulparea exclude complicaţiile
pulpare şi periapicale ce pot surveni ulterior. Vitalitatea organului pulpar nu poate fi menţinută pentru dinţi
cu leziuni carioase preexistente, depulparea în acest caz, indiferent de elementul de agregare ales, având
valoarea unui element de prudenţă, chiar dacă este încălcat principiul biologic.
Coroanele de înveliş parţiale, cu agregare mixtă - extrinsecă (coronară) şi intrinsecă (prin pinuri
parapulpare), prezintă un risc crescut de afectare a pulpei în cursul realizării lăcaşurilor pentru pinuri.
Cunoaşterea morfologiei pulpare şi examenul paraclinic radiologie sunt de un real folos. De asemenea,
îmbunătăţirea retenţiei coroanei prin cavităţi suplimentare de retenţie, apropie şi mai mult faţa internă a
elementului de agregare de substructura preparată (pulpă), transmiterea injuriilor către pulpă fiind mai
frecventă şi totodată mai riscantă. Evaluarea vitalităţii dintelui (dacă este cazul, înainte de efectuarea
preparaţiei) şi reevaluarea înainte de cementarea restauraţiei definitive pot exclude eventualele complicaţii.
Cantitatea de ţesut dur restant după preparaţie, care protejează pulpa este un factor de predicţie bun
pentru vitalitatea pulpară. Expunerea tubulilor dentinari consecutiv preparaţiei, este mai mult sau mai
puţin nocivă în funcţie de plasarea terminaţiei la prag: juxta- sau supragingival = închidere marginală şi pe
smalţ, în timp ce în plasarea subgingivală a marginilor închiderea marginală se face pe dentină, cu risc
crescut de atac bacterian, pe o suprafaţă întinsă cu tubuli dentinari expuşi. Etanşeitatea închiderii
marginale este la fel de importantă şi în etapa de protezare provizorie şi în cea definitivă; pe lângă
implicaţiile parodontale, care se “manifestă" clinic precoce, modificările morfologice pulpare se produc lent
la “adăpostul” coroanei - provizorie sau definitivă - consecinţele îns.ă fiind la fel de grave.

21. Condiții biologice ale elementelor de agregare – profilaxia parodontală

Profilaxia parodontală poate fi considerată cel mai important obiectiv biologic ai unui element de agregare
şi înseamnă, în fapt, nu numai respectarea conturului parodontal ci şi o închidere marginală perfectă care
să nu creeze zone de nidare microbiană, o stare de suprafaţă corespunzătoare ca şi realizarea unor
convexităţi coronare şi a unui unghi corespunzător între suprafaţa radiculară şi feţele laterale ale coroanei.
Relaţiile dento-parodontale şi parodonto-protetice sunt un teren sensibil atât pentru proteticieni cât şi

30
pentru parodontologi, şi una dintre cele mai dezbătute probleme ale stomatologiei restauraţive şi ale
parodontologiei. Etapele de preparare a substructurii organice, amprentarea şi cimentarea sunt etape ale
tratamentului protetic care interferă structurile anatomice parodontale.
Sursele de suprasolicitare parodontală determinate de un element de agregare incorect realizat sunt: zona
jointului periferic (între terminaţia la nivelul pragului a substructurii preparate şi terminaţia marginală a
coroanei de înveliş), unirea dintre corpul de punte şi elementele de agregare (spaţiu ocupat de papila
interdentară) şi gingia marginală.
Joncţiunea dento-protetică (jointul periferic) este zona de “succes” a unei microproteze de înveliş,
etanşeitatea la acest nivel fiind obligatorie pentru perenitatea restauraţiei şi evitarea complicaţiilor
ulterioare.
înainte de a stabili tipul de terminaţie la prag a preparaţiei şi unde aceasta
mm.

va fi plasată, evaluarea clinică şi paraclinică a parodonţiului este obligatorie, pentru a nu crea iatrogenii; pe
un teren sănătos clinic marginile incorect plasate se constituie în factori de iritaţie parodontală iniţială cu
posibilitatea instalării unui cerc vicios, în timp ce pe un parodonţiu deja afectat se declanşează un cerc
vicios care nu face altceva decât să agraveze boala de fond. Se apreciază biotipul gingival, în funcţie de
configuraţia morfologică a gingiei şi textura acestuia. Astfel, o gingie subţire este predispusă să se „retragă"
ca răspuns la inflamaţie, traumă, intervenţii chirurgicale. Expunerea rădăcinilor la astfel de dinţi este
recidivantă. Marginile oricărei restaurări plasate pe aceşti dinţi vor deveni vizibile şi de aceea nici o
restaurare nu se va aplica decât la 5-6 luni după stabilizare sau chirurgie, mai ales dacă exigenţele
fizionomice sunt mari. Când gingia este subţire şi transparentă, marginile restauraţiei vor fi vizibile sub
forma unei linii negre la nivelul marginii gingivale. La polul opus este gingia groasă, predispusă la
hiperplazie ca răspuns la iritaţie sau „ricoşează” după intervenţii chirurgicale. în astfel de cazuri restaurarea
nu se aplică mai devreme de 8 săptămâni de la intervenţia chirurgicală.
în funcţie de plasarea tipului de terminaţie la prag a preparaţiei, jointul dento-protetic poate fi plasat
supragingival, subgingival sau juxtagingival. Avantajele şi dezavantajele fiecăruia sunt în corelaţie cu
modalitatea de realizare a preparaţiei, cimentarea şi posibilitatea de efectuare a unui control riguros şi a
reevaluării în cadrul dispensarizării.
Un joint dento-protetic plasat supragingival realizează cea mai bună profilaxie parodontală; prepararea
substructurii organice se realizează, numai pe dinţi integri, care nu au mai fost preparaţi anterior, la distanţă
de structurile spaţiului biologic parodontal. în cursul etapei de amprentare nu sunt agresate structurile
parodonţiului marginal iar zona este accesibilă vizualizării şi instrumentării în etapa de verificare clinică şi
adaptare a protezei, înaintea cimentării. Fixarea definitivă se face ia adăpost de lichidul sulcular; iar
reevaluarea închiderii marginale este facilă şi, în caz de incongruenţe între piesa protetică şi preparaţie,
acestea pot fi remediate fără a fi necesară îndepărtarea lucrării protetice. Unicul dezavantaj al acestei
plasări a jointului dento protetic este că nu respectă fizionomia, de aceea este mai indicat pe dinţii pilieri
din zona laterală şi în condiţiile de parodontopatie când plasarea juxta dar mai ales subgingivală a joncţiunii
ar reactiva boala parodontală.
Jointul juxta-gingival are indicaţii de reajizare foarte precise.
Plasarea subgingivală a marginilor este condiţionată de: exigenţe estetice impuse de pacient;
leziuni coronare cu localizare subgingivală;
coroane clinice scurte;
restaurări protetice preexistente, cu margini plasate subgingival.
Marginile nu trebuie plasate mai profund de 0,5-1 mm subgingival, existând riscul de lezare a epiteliului de
joncţiune şi afectare parodontală ireversibilă. Plasarea marginilor subgingival la 0,5-1 mm apare ca un
compromis între exigenţele pacientului şi capacitatea de menţinere şi evaluare a zonei marginale. Dacă
este necesară plasarea marginilor în vecinătatea epiteliului de joncţiune (de exemplu când avem nevoie de
toată lungimea coronară sau în scop estetic) se poate recurge la mărirea coroanei clinice prin procedee

31
chirurgicale sau alternative. Dezavantajele marginilor subgingivale sunt imposibilitatea evaluării şi
controlului adaptării marginale înainte, în timpul şi după cimentare; amprentarea este mult îngreunată şi
poate compromite forma finală la nivel marginal a reconstituirii. în ansamblu, elementele de agregare ale
aparatelor gnatoprotetice conjuncte nu trebuie să fie nocive pentru parodonţiul marginal.

22. Condiții biologice ale elementelor de agregare – recuperarea morfologică și funcțională și

conservarea rapoartelor ocluzale normale și a rapoartelor mandibulo-craniene corecte

Recuperarea morfologică
-Elementele de agregare trebuie să aibă o morfologie corect realizată în raport cu substructura organică pe
care se aplică, pentru a putea realiza profilaxia parodontală.

- Este necesar ca modelarea şi realizarea elementelor de agregare să fie făcute în conturul parodontal
corect, fără exces sau lipsă, să fie respectat jointul periferic, evitându-se solicitările para-axiaie ale dinţilor,
cât şi apariţia cariilor secundare.

- Modelajul morfologic al elementului de agregare trebuie să fie conform cu morfologia dintelui anterioară
preparaţiei sau să refacă modificări de formă, volum şi poziţie pentru armonizarea arcadei

- Trebuie respectate forma şi dimensiunea feţelor laterale, plasând corect zonele de convexitate maximă
pentru refacerea corectă a punctului de contact . Convexităţile feţelor laterale se comportă ca planuri
înclinate pe care alimentele sunt dirijate la distanţă de parodonţiul marginal.
-Contactul între faţa proximală a elementului de agregare şi faţa proximală a dintelui vecin trebuie să
respecte caracteristicile punctului de contact între dinţii naturali: suprafaţă minimă, care să asigure
profilaxia papilei interare prin respectarea spaţiului ambrazurii cervicale şi prin posibilitatea menţinerii
igienei.

-Contactul între convexităţi prea accentuate prezintă dezavantajul major al configurării unor nişe retentive,
dificil de igienizat. Se pierde rolul parodontoprofilactic al convexităţii feţelor laterale, retenţia de placă
bacteriană suplimentând factorii nocivi pentru parodonţiul marginal.

- Punctul de contact între suprafeţe ce prezintă convexităţi reduse devine suprafaţă de contact, cu apariţia
impactării alimentare pe gingia liberă marginală.

-Elementele de agregare aplicate pe dinţii pilieri trebuie să refacă morfologia ocluzală corectă astfel încât
construcţia protetică conjunctă să se încadreze în parametrii optimi ai ocluziei statice şi dinamice, în
condiţiile unei stabilităţi craniomandibulare.

Recuperarea funcţională
-Elementele de agregare trebuie să restabilească morfologia coronară şi culoarea dintelui . Din punct de
vedere fizionomie, se dă prioritate elementelor semifizionomice, microprotezelor de substituţie pentru
zona frontală a arcadei, iar în zonele laterale se utilizează microproteze metalice.

- Refacerea funcţiei masticatorii se realizează prin respectarea unei morfologii adecvate funcţiei fiecărui
dinte şi realizarea unui element de agregare cu o rezistenţă mecanică adecvată.

-Funcţia fonetică este restabilită în condiţiile în care aparatul gnatoprotetic conjunct închide rezonatorul
bucal şi oferă un relief oral corespunzător pentru articularea fonetică.

32
-O morfologie ocluzală corectă a aparatului gnatoprotetic oferă condiţii optime pentru stabilitatea
mandibulară în timpul deglutiţiei.
Refacerea corectă a funcţiilor fizionomică, masticatorie, fonetică şi de deglutiţie, înseamnă integrarea
biologică a aparatului conjunct în ansamblul morfo-funcţional al sistemului stomatognat, participând astfel
la realizarea funcţiei de automenţinere şi a homeostaziei
. Conservarea rapoartelor ocluzale normale şi a rapoartelor mandibulo-craniene corecte
Tratamentul gnatoprotetic prin mijloace conjuncte trebuie să conserve relaţiile mandibulo-craniene
corecte, să realizeze repoziţionarea normală a mandibulei faţă de craniu atunci când leziunile
odonto-coronare au dus la modificarea ei. Repoziţionarea mandibulo-craniană se poate realiza prin
dimensionarea etajului inferior al feţei, aşezarea mandibulei în poziţie centrică faţă de craniu aducând
mandibula pe linia mediană în cazurile cu laterodeviaţie.

23. Condiții biomecanice ale elementelor de agregare

Elementele de agregare trebuie să aibă o bună rezistenţă la solicitările mecanice complexe la care sunt
supuse prin forţe complexe de tracţiune, presiune, torsiune, rupere, abraziune etc. Incă din etapa de
machetare a elementelor de agregare se vor lua măsuri de îngroşare a machetei în zonele mai solicitate:
faţa ocluzală, inelul cervical, faţa corespunzătoare corpului de punte. Se va avea în vedere ca în ansamblu
zonele ranforsate să aibă linii de unire şi descărcare a forţelor, realizând un sistem mecanic unic. Acelaşi
efect se poate obţine în cazul coroanelor de înveliş - printr-o simplă îngroşare a capei din ceară.

Elementele de agregare trebuie să transmită forţele de masticaţie de la nivelul corpului de punte la

dintele.suport în axul acestuia. Pentru aceasta, elementul de agregare trebuie să fie plasat în interiorul
poligonului de susţinere parodontală al dintelui stâlp (transmitere axială).
Elementele de agregare trebuie extinse pe cel puţin 2/3 din diametrul coronar pentru a se permite
transmiterea forţelor în axul dintelui.

Agregarea se realizează prin retenţia elementului de agregare şi utilizarea unor mijloace suplimentare
(ciment de fixare). Agregarea depinde de întinderea suprafeţelor de contact dintre microproteză şi
substructura organică. Coroanele de înveliş metalice au suprafeţe de contact suficient de mari şi, deci, o
retenţie bună. Incrustaţiile, datorită suprafeţelor de contact reduse, au o agregare deficitară pe
substructura organică. Agregarea mai depinde şi de contactul intim la interfaţa dintre elementul de
agregare şi substructura organică, contact realizat printr-o tehnologie clinică şi de laborator corectă.
Starea de suprafaţă a elementelor de agregare contribuie la realizarea retenţiei pe substructura organică,
suprafeţele rugoase sporind forţa de frecare şi, deci, stabilitatea. Tehnicile integral ceramice folosesc ca
sisteme suplimentare de retentii
Retenţie mecanică suplimentară prin pinuri parapulpare a microprotezelor la substructura organică, cum
ar fi: pivouri dentinare sau radiculare, nervuri, şanţuri, elemente de imbricare sub formă de pivouri
transfixiante sau clavete.
Coroana mixtă agregare trebuie să ofere o suprafaţă cât mai întinsă pentru joncţiunea cu corpul de punte.
Incrustaţiile oferă suprafeţe reduse în raport cu întinderea suprafeţelor proximale.
Coroanele metalice oferind corpului de punte suprafeţe întinse de joncţiune asigură astfel aparatului
gnatoprotetic o rezistenţă mecanică suficientă.
24. Critica elementelor de agregare
● Coroanele turnate

33
Coroana turnată cu grosime nedirijată prezintă o agregare coronară extrinsecă totală, motiv pentru
care dezvoltă forţe de frecare optime, având astfel o retenţie foarte bună pe substructura organică.
Dezavantaje-prin grosimea mare a pereţilor, care duce la un consum mare de material, iar contactul
intim cu substructura organică permite transmiterea variaţiilor de temperatură cu fidelitate. Această
microproteză este deosebit de rezistentă şi redă foarte bine morfologia dentară, fiind indicată în
zonele laterale ale arcadei dentare., datorită grosimii materialului, se îndepărtează foarte greu de pe
substructura organică. Dezavantajele coroanei turnate cu grosime nedirijată sunt rezolvate prin
coroanele turnate cu grosime dirijată. Acestea se pot modela prin folosirea de matrici coronare
prefabricate din ceară sau materiale plastice, care asigură grosimea dirijată a pereţilor coroanei. în
cursul modelării, marginea cervicală a coroanei prefabricate se topeşte, realizând închiderea
marginală şi adaptarea corectă. Astfel, coroana metalică se va aplica în contact cu
substructuraorganică doar la nivel cervical, în rest fiind la distanţă, spaţiul este umplut de cimentul de
agregare. în acest mod, se realizează economia de materiale şi izolarea termică a substructurii
organice, în condiţiile respectării proporţiilor şi detaliilor anatomice şi a unei corecte adaptări
cervicale.
● Coroanele semifizionomice
Sunt microproteze utilizate ca elemente de agregare în toate zonele arcadei dentare. întruneşte
calităţile de rezistenţă prin structura metalică şi calităţile fizionomice prin faţetele vestibulare şi
proximale, acrilice, compozite, ceromerice sau ceramice. Necesită uneori depulparea dinţilor pe care
se aplică în urma preparărilor profunde în zona vestibulară pentru realizarea spaţiului elementului
fizionomie. Metodologia clinică modernă de preparare a substructurii organice pentru coroanele
semifizionomice exclude depulparea. Retenţia acestei microproteze este mai scăzută ca a coroanei
turnate datorită preparării în exces a fetei vestibulare. în vederea îmbunătăţirii » » retenţiei coroanelor
semifizionomice, se pot utiliza pivouri pulpare, dentinare sau nervuri laterale. Componenta metalică a
coroanei semifizionomice poate fi realizată din aliaje nobile, seminobile sau nenobile Procedeul
tehnologic convenţional de realizare a componentei nefizionomice este acela de turnare. Ca urmare a
progreselor tehnice, astăzi se pot utiliza noi metode, precum galvanizarea, sinterizarea, ambutisarea
sau frezarea computerizată.

Galvanizarea constă în depunerea succesivă de straturi uniforme de atomi metalici (Au, Ni-Cr),ceea
ce nu permite individualizarea morfologică corectă a marginii cervicale a coroanei, impunând
prelucrarea mecanică cu instrumentar rotativ. Depunerea se face pe bontul din gips, pensulat cu un
lac bun conducător de electricitate ce conţine Ag, într-o baie galvanică, iar la sfârşitul procesului de
galvanizare bontul este dizolvat chimic. Retenţiile micromecanice de pe suprafaţa coroanei se obţin
fie prin topirea pe suprafaţa piesei protetice a unui strat subţire de aur, fie pe cale galvanică, prin
adăugarea în electrolit, în faza finală a procesului, a unui bonding lichid cu conţinut în Au, care asigură
depunerea uniformă a stratului de legătură. Avantajele metodei constau în adaptarea perfectă pe
bont, inclusiv a închiderii marginale, efectul fizionomie excelent, datorat grosimii scăzute a metalului
şi absenţei oxizilor metalici care pot colora masa ceramică, preţ de cost scăzut, mai ales în cazul
aliajelor nenobile . Dezavantajul ar consta în rezistenţa scăzută, mai ales în zona laterală, care poate fi
compensată prin realizarea unei grosimi de minim 1 mm a stratului ceramic.

Sinterizarea constă în topirea superficială a unor particule din compoziţia a diferite aliaje, depuse sub
formă de pastă pe bontul duplicat la o temperatură mult sub intervalul lor de topire, într-un cuptor
convenţional de ars ceramică. Pentru asigurarea unei grosimi corespunzătoare, se sinterizează mai
multe straturi succesiv, ultimul strat conţinând, de regulă, lianţi ceramici ce asigură agregarea
componentei fizionomice.

34
 Ambutisarea constă în presarea unei folii de aliaj nobil (Au) pe un bont mobil, cu un dispozitiv special
de ambutisare, sub o presiune de cca 14 MPa. Corecţiile ulterioare se realizează prin sinterizarea
stratwlui extern al foliei sau a unor noi depuneri de pulberi metalice, obţinându-se o adaptare
perfectă şi o grosime redusă a substructurii metalice, ceea ce asigură calitatea fizionomică.

CAD/CAM - frezare computerizată- constă în sculptarea scheletului metalic întrun bloc de material
prefabricat. Acest sistem se foloseşte, de obicei, pentru metale sau aliaje ce sunt greu altfel de turnat
sau prelucrat (Ti). Constă în 3 faze de lucru:
- culegerea datelor despre viitoarea piesă protetică,
- proiectarea acesteia prin sistemul CAD şi sculptarea,
-modelarea propriu-zisă a piesei în masa de aliaj, cu ajutorul sistemului CAM.

Componenta fizionomică a coroanei semifizionomice poate fi realizată din ceramică sau polimeri .
Structura nemetalică a coroanei semifizionomice a evoluat în paralel cu noile tehnici de adeziune la
componenta metalică. Dacă, în tehnica clasică, cu răşină acrilică termopolimerizabilă, aceasta se
agrega la metal excusiv prin retenţii macromecanice, ceramica fiind singura care realiza legături
fizicochimice cu scheletul metalic, în prezent există numeroase şi variate metode de adeziune
fizico-chimică la interfaţa metal-polimer, ce conferă proprietăţi mecanice, fizice şi biologice net
superioare acestor noi sisteme apărute. Dintre aceste noi tehnici (procedee) amintim: Silicoater,
Rocatec, OVS, Visiogem, Conquest etc., la care se adaugă polisticlele reprezentate de Artglass
(Kulzer). Performanţele acestor materiale şi procedee, tehnologia mai rapidă şi mai simplă, precum şi
preţul de cost mai scăzut le recomandă ca alternative deosebit de rentabile şi viabile, fiind în
competiţie directă cu coroanele metalo- ceramice .
A. Coroana semifizionomică acrilică prezintă numeroase dezavantaje, legate de prezenţa
monomerului rezidual), fenomenele de îmbătrânire (colorări, fisurări), adeziunea mecanică
slabă (prin macroretenţii), coeficientul mare de contracţie în faza de polimerizare. De aceea, nu
se recomandă în lucrări definitive, în zone de stres ocluzal sau în contact cu parodonţiul sau
creasta edentată. Este încă utilizată din considerente socio-economice, datorită preţului de
cost scăzut şi mijloacelor tehnologice modeste pe care le necesită. Acrilatele au fost înlocuite
de răşinile compozite superioare atât prin calităţile mecanice, cât şi prin cele biologice şi
fizionomice, .
B. Coroana semifizionomică compozită (polimerică). Răşinile diacrilice compozite au o rezistenţă
la abrazie crescută, dar nu produc abrazia antagoniştilor, coeficientul de contracţie la
polimerizare este scăzut, legarea la substructura metalică se realizează prin adeziune chimică,
absorbţia de apă este scăzută şi nu necesită aliaje speciale ca substrat. Tehnicile de realizare a
acestor coroane semifizionomice polimerice se aseamănă, urmărind, în principiu, aceleaşi
etape:
- condiţionarea suprafeţelor metalice prin una din următoarele metode, în funcţie de procedeul de
realizare a componentei fizionomice: sablare; gravaj electrolitic; oxidarea suprafeţelor metalice;
ceramizarea
- depunerea unui strat intermediar de silicaţi; metalizarea; cositorirea ; silanizarea - stratul de silan are
rolul de a fixa opaquer-ul din componenta fizionomică;

-aplicarea materialului fizionomie cu diferite mecanisme de iniţiere a polimerizării (foto-, termo-,

chimic). După cum se observă, marele avantaj al coroanei metalo-polimerice este că permite
modelarea liberă, directă a maselor acrilice pe scheletul metalic, polimerizarea efectuându-se cu

35
ajutorul unor aparaturi speciale. Aceste răşini acrilice moderne se depun pe suprafeţele vestibulare
ale scheletului metalic, strat cu strat (step by step), urmărind obţinerea unor efecte cromatice optime.
Această tehnică a reprezentat un pas înainte, deoarece a eliminat o serie de faze: machetare, tipar,
îndepărtarea cerii, spălare, izolare, termoizolare, dezambalare, prelucrare şi lustruire.
C. Coroana semifizionomică metalo-ceramică constă într-o substructură metalică ce susţine o
faţetă ceramică, fixată mecanic şi chimic. Datorită desprinderii frecvente a faţetei ceramice,
există tendinţa la ora actuală a fi înlocuită cu sistemele moderne, hibride de tipul
Targis-Vectris. De asemenea, în locul ceramicii rigide şi dure, se preferă compozitele care au
un coeficient de elasticitate mai mare, duritate mai mică şi permit o preparare mai
economicoasă a substructurilor organice .

● Coroana fizionomică poate fi realizată din materiale acrilice, compozite sau ceramice.
- Coroana fizionomică acrilică este utilizată ca element de agregare numai în punţi provizorii
fizionomice. în situaţia unei practici de masă, ca o componentă a aparatelor gnatoprotetice
total fizionomice, coroana fizionomică din acrilat poate fi utilizată ca element de agregare.
Utilizarea acestor aparate trebuie să aibă un caracter provizoriu datorită rezistenţei scăzute a
materialului. Acest tip de punţi trebuie înlocuite cu punţi semifizionomice.
- Coroana fizionomică compozită se indică la pacienţii tineri, cu igienă bună, parodonţiu sănătos
şi cario-receptivitate redusă. Din punct de vedere biomecanic este mai puţin rezistentă decât
cele ceramice, de aceea se aplică în zona frontală, în edentaţii de amplitudine mică ) şi în
special la femei. Prezintă o biocompatibilitate foarte bună, fiind bine tolerat de ţesuturi şi
permiţând realizarea unui joint periferic corect adaptat. Din punct de vedere fizionomie,
prezintă un anumit mimetism, dar inconvenientul este că în timp îşi modifică culoarea.
Necesită tehnologii speciale, ceea ce face ca preţul să fie relativ ridicat.
-
- Coroana fizionomică ceramică are indicaţii reduse, în edentaţii de amplitudine mică, în cazul
ocluziilor echilibrate. Calitatea principală a ceramicii o reprezintă biocompatibilitatea
excepţională şi stabilitatea cromatică. Fiind mai dură, însă, decât structurile dentare, în cazul
ocluziilor neechilibrate, induce abrazia dinţilor antagonişti Coroana de substituţie constituie un
excelent element de agregare pentru aparatele gnatoprotetice conjuncte. Agregarea cervicală
şi radiculară la substructura organică este foarte solidă, uneori îndepărtarea unei astfel de
microproteze impunând şi sacrificarea rădăcinii. Aceste microproteze prezintă dezavantajul
important al devitalizării dinţilor, însă prezintă avantajul unei agregări periferice.
● Coroanele de substituţie
Transmit în ax forţele de solicitare, fiind foarte rezistente prin structura lor metalică. La rezistenţă se
adaugă şi calităţile fizionomice prin componenta fizionomică a coroanei de substituţie. Uneori, în
urma retracţiei parodontale cervicale, colereta metalică cervicală vestibulară se dezgoleşte masiv,
fapt pentru care unii autori indică întreruperea inelului în zona vestibulară.
Microprotezele de substituţie au largi indicaţii ca elemente de agregare în zona frontală, când dinţii
stâlpi prezintă leziuni odontale coronare întinse sau când diametrul coronar vestibulo-oral este mic şi
nu permite agregarea prin intermediul unui element mai conservator. Datorită pivoului foarte precis,
comandă axul de inserţie al aparatului gnatoprotetic conjunct. .
Există două posibilităţi de realizare a coroanelor de substituţie - printr-o singură piesă protetică
(coroana tip Richmond) şi prin dublă piesă protetică. Coroana de substituţie prin dublă piesă protetică
este alcătuită dintr-un dispozitiv cu agregare intra-radiculară, care se cimentează separat în canalul
radicular al substructurii organice de susţinere, şi o coroană de înveliş care singură constituie

36
elementul de agregare al punţii. Coroana de substituţie, fiind parte din lucrarea conjunctă, va impune
alegerea axului de inserţie în funcţie de orientarea canalului radicular.
● Inlay-ul
Poate fi folosit ca element de agregare atât în zona anterioară cât şi în zona posterioară a arcadei, pe
feţele invizibile ale dinţilor stâlpi, conservând fizionomia şi substanţa amelo-dentinară. Pentru a putea
fi utilizat ca element de agregare, dintele stâlp trebuie să aibă un volum coronar suficient de mare,
necesitate obligatorie pentru realizarea condiţiei de retenţie a microprotezei. Sunt indicate pe stâlpii
meziali în edentaţii intercalate reduse, de 1 până la 2 dinţi lipsă, când ocluzia este netraumatizantă. Ca
elemente de agregare, incrustaţîile comandă axul de inserţie al aparatului gnatoprotetic conjunct.
Prepararea substructurii organice pentru aplicarea unui astfel de element de agregare este dificilă,
impunând o exactitate deosebită în execuţie. Din punct de vedere al rezistenţei aparatului
gnatoprotetic conjunct, inlay-ul oferă o suprafaţă redusă corpului de punte, cât şi o suprafaţă de
retenţie mică pe substructura organică. Uneori, în cursul sudurii corpului de punte la inlay, acesta se
poate topi. Ele pot fi utilizate ca elemente de imobilizare a dinţilor parodontotici.
● Onlay-ul
Prezintă un contact mai întins cu substructura organică, având şi o rezistenţă mecanică foarte bună.
Sunt elemente de agregare fizionomice, conservând faţa vestibulară a dinţilor stâlpi. Ele pot fi aplicate
atunci când volumul coronar este suficient de mare, permiţând realizarea unor mijloace de retenţie
eficiente.
● O coroană parţială corect realizată constituie uneori un mijloc de agregare superior
coroanelor de înveliş. în punţile Maryland, se folosesc, ca elemente de agregare un tip special
de coroane parţiale realizate prin şlefuirea 0,3 mm pe suprafaţa orală şi proximală a dintelui
stâlp, fără a se depăşi limita amelodentinară, prepararea fiind simbolică. Fixarea punţilor
Maryland se realizează prin colare cu liant organic a feţei interne a onlay-ului pe substructura
organică. Suprafeţele de colaj sunt pregătite prin gravaj acid (acid fosforic) pentru suprafaţa
substructurii organice şi prin metodă galvanică pentru suprafaţa metalică..

25. Corpul de punte – obiectivele biologice

Obiectivele biologice ale corpului de punte sunt de importanţă primordială, atât din punct de
vedere al aspectului profilactic, cât şi curativ.
Din punct de vedere profilactic, corpul de punte preîntâmpină dishomeostazia sistemului
stomatognat ce poate apărea prin migrările verticale şi orizontale ale dinţilor restanţi. Corpul de punte
contribuie la stabilizarea corectă a relaţiilor mandibulo-craniene şi la refacerea ocluziei funcţionale, ceea ce
permite realizarea corectă a funcţiilor globale ale sistemului stomatognat. Conceperea şi realizarea corpului
de punte va trebui să micşoreze rata resorbţiei osoase şi, totodată, conservarea sănătăţii ţesuturilor
înconjurătoare printr-o modelare morfologică, profilactică.
Din punct de vedere curativ, corpul de punte va trebui să urmărească refacerea morfologică şi
funcţională a sistemului stomatognat, a arcadelor mutilate prin edentaţie. Morfologia corpului de punte va
trebui să fie cât mai apropiată de morfologia dinţilor absenţi. Dinţii artificiali vor reda aspectul fizionomie al
arcadei, aspect ce trebuie conservat atât în zona anterioară, cât şi în zona laterală, din motive estetice şi
economice. Deşi corpul de punte se realizează cu diametrul vestibulo-oral mai redus decât al dinţilor
naturali, el va trebui să contribuie la refacerea funcţiei masticatorii grav alterată în edentaţiile laterale
multiple. Din acest motiv, modelajul cuspidian al corpului de punte va trebui cu grijă realizat pentru ca
eficienţa masticatorie să poată fi asigurată.

37
 Corpul de punte creează condiţiile unei deglutiţii normale prin refacerea stopurilor ocluzale
desfiinţate prin edentaţie. Breşele edentate frontale, ca şi cele laterale, închise prin corpuri de punte
funcţional modelate, realizează condiţiile unei articulări fonetice corecte.

26. Corpul de punte – obiective biomecanice

Obiectivele mecanice ale corpului de punte urmăresc, în principal, ca prin refacerea continuităţii
arcadei dentare, forţele ocluzale să fie preluate echilibrat de arcada de sprijin şi transmise în acelaşi timp
pe direcţii fiziologice către arcada antagonistă. În masticaţie, mandibula este proiectată pe maxilar cu o
anumită forţă care, în momentul contactului dintre cele două arcade, se manifestă ca o forţă reactivă, atât
asupra maxilarului, cât şi asupra mandibulei. în edentaţia parţială, corpul de punte preia forţa de masticaţie
de pe arcada antagonistă şi transmite această forţă în dublu sens, spre arcada antagonistă şi spre dinţii
suport.
Rigiditatea
Pentru a putea transmite forţele masticatorii, corpul de punte trebuie să aibă o anumită rigiditate,
altfel s-ar deforma sub acţiunea forţelor pe care le receptează. Deformarea corpului de punte depinde de
materialul din care este realizat, de grosimea şi de amplitudinea sa. Există mai multe modalităţi de
deformare a corpurilor sub acţiunea unor forţe.
Deformarea elastică
Deformarea elastică depinde de modulul de elasticitate, de duritatea şi maleabilitatea aliajului, de
amplitudinea şi grosimea corpului de punte. Atunci când deformarea este elastică, corpul de punte suportă
un anumit grad de îndoire, dar, după încetarea forţei, revine la poziţia iniţială. Aceste deformări elastice
sunt permise în toate corpurile de punte, având un caracter permanent. Unele studii au evidenţiat că
mandibula şi maxilarul suferă acelaşi tip de deformare în timpul masticaţiei. Gradul de îndoire admis
trebuie să fie foarte redus şi să nu depăşească rezistenţa ligamentară a elementelor de susţinere
dento-parodontale. Deplasarea substructurilor organice către corpul de punte deformat trebuie să se
realizeze în limite fiziologice, în acest caz ele având caracter biostimulativ. Deformarea elastică a corpului
de punte se realizează şi în raport cu axul principal al corpului de punte dictat de poziţia stâlpilor.
Pilierii perpendiculari pe axul orizontal al corpului de punte prezintă condiţii optime din punct de
vedere al transmiterii forţelor, ei reuşind să anihileze forţele de îndoire aflate în limite fiziologice. Pilierii
înclinaţi către spaţiul edentat vor favoriza îndoirea, prin însăşi poziţia lor, permiţând cu mai mare uşurinţă
deformarea corpului de punte. Pilierii înclinaţi în sens opus spaţiului edentat se vor opune aparent flexiunii
corpului de punte, datorită faptului că, prin poziţia axului lor, ei anihilează tendinţa de apropiere a
extremităţilor corpului de punte provocată de îndoire. Datorită implantării lor deficitare, opoziţia pe care o
realizează are o valoare mâi redusă. Migrarea acestor pilieri în raport cu spaţiul protetic potenţial necesită
lungirea corpului de punte şi creşterea deformabiIităţii.
Deformarea corpului de punte depinde de aspectul concav sau convex al profilului acestuia. Corpul
de punte convex spre planul de ocluzie se opune cu mai mare eficacitate deformărilor elastice, având în
vedere faptul că direcţia forţei de solicitare este dinspre planul de ocluzie. Corpurile de punte concave
favorizează deformarea elastică, aşa cum se întâmplă în edentaţia mandibulară, ca şi în modelarea
incorectă a corpului de punte. Curbura de ocluzie mandibulară fiind concavă, iar cea maxilară convexă,
rezultă că mandibula este defavorizată din acest punct de vedere faţă de maxilar.
Din punct de vedere al rezistenţei mecanice, deformarea elastică a corpului de punte constituie o
condiţie de precaritate atunci când este realizat mixt. în acest caz, se produce un fenomen de alunecare
între aceste două componente, metalică şi fizionomică (acrilică sau porţelan), ceea ce poate duce la
fracturarea sau desprinderea elementelor fizionomice.
Deformarea plastică

38
 în situaţia apariţiei deformărilor plastice ale corpurilor de punte, se produce o alterare gravă
maximă a structurii, care-şi schimbă morfologia iniţială.
Utilizarea unor materiale cu un grad mare de plasticitate în construcţia corpurilor de punte,
reprezintă un inconvenient care, analizat în contextul suprasolicitărilor dento-parodontale, demonstrează
un potenţial major de nocivitate. Din acest motiv, în construcţia corpurilor de punte, se utilizează aliaje care
nu se deformează plastic, iar deformarea lor elastică nu depăşeşte capacitatea de rezistenţă a suportului
dento-parodontal şi a osului la dimensiunile utilizate în mod obişnuit în cavitatea orală.
Cu cât întinderea corpului de punte este mai mare, cu atât rezistenţa la deformarea plastică este
mai mică. Deformarea plastică este şi în raport de forţele declanşate în ocluzie funcţională. Deformarea
plastică are consecinţe mult mai grave asupra câmpului protetic, traumatizând suportul dento-parodontal
şi schimbând rapoartele corpului de punte cu creasta edentată, astfel încât poate leza mucoasa, provocând
leziuni de decubit şi accelerând resorbţia osului subiacent.
Rezistenta mecanică
Rezistenţa mecanică a corpului de punte trebuie să fie suficientă pentru a nu se deforma sub
acţiunea forţelor ocluzale. Ea este calculată în raport cu poziţia corpului de punte pe arcadă. Corpurile de
punte din zonele laterale vor fi solicitate de forţe maxime, iar corpurile de punte din zona frontală vor fi
solicitate de forţe mai reduse în raport de gradientul de forţa dezvoltată de muşchii masticatori. În mod
obișnuit, gradientului forței mușchilor masticatori este între 30-80 kgf și, excepțional, poate ajunge între
100-300 kgf. Sub acest aspect, corpurile de punte aplicate la bolnavi cu ținută atletică, sportivi, cu talie
mare, cu masticatie viguroasa vor trebui sa fie realizate cât mai rezistent.
Fractura corpului de punte
Fractura corpului de punte apare de regulă în zona de solicitare maximă sau în zona de minimă
rezistenţă, provocând compromiterea totală a construcţiei protetice. Dacă zona de minimă rezistenţă se
datorează unui modelaj defectuos, zona de maximă solicitare este plasată la mijlocul distanţei dintre cei
doi stâlpi, sau mai aproape de unul dintre aceştia, atunci când celălalt este foarte bine implantat şi nu
permite schimbarea poziţiei. Fractura apare frecvent în urma defectelor de turnare (bule de gaz, fisuri,
retasuri), a defectelor de modelare sau a conceperii greşite a construcţiilor protetice cu corpuri de punte
având o amplitudine mai mare de 3 dinţi succesivi.
Rezistenta la abraziune
Rezistenţa la abraziune constituie o condiţie mecanică ce va conserva forma iniţială şi stabilitatea
morfologică a corpului de punte. Abraziunea corpului de punte depinde de rezistenţa aliajului din care este
confecţionat, cât şi de condiţiile exercitării forţelor de frecare dintre cele două arcade. Forţele de frecare
generate prin stereotipul frecătorde masticaţie sunt de intensitate mare şi produc abraziunea, modificând
morfologia arcadei. În edentaţia parţială se întâlnesc situaţii când cele două arcade antagoniste sunt
diferite, arcada naturală opusă unei arcade artificiale, sau arcade artificiale antagoniste construite din
materiale diferite. Forţa de abraziune este foarte ridicată în punţile ceramo-metalice, datorită ceramicii
care are o rezistenţă crescută la abraziune, putând de multe ori produce abraziunea coroanelor metalice
antagoniste. Aliajele de aur, chiar platinat, prezintă o rezistenţă la abraziune favorabilă pentru realizarea
corpurilor de punte. Modificarea prin abraziune a corpurilor de punte poate fi interpretată uneori şi ca o
tendinţă spontană de echilibrare ocluzală funcţională a celor două arcade.
Forţele pe care le transmite corpul de punte
Forţele pe care le transmite corpul de punte sunt forţele de masticaţie ce vor fi răspândite şi pe
arcada antagonistă în urma contactului cu aceasta. Transmiterea corectă a forţelor între cele două arcade
impune realizarea contactelor după principiile gnatologice astfel ca forţele să fie transmise în axul dintelui
în interiorul poligonului de susţinere şi să nu genereze componente orizontale.

39
 Corpul de punte transmite forţele masticatorii spre substructura organică susţinătoare care le
neutralizează prin structura sa de rezistenţă. Aceste forţe trebuie transmise dinţilor stâlpi în sens axial, cu
intensitatea în limite liminare. Transmiterea forţelor ocluzale de la nivelul corpului de punte spre dinţii
suport se realizează pe nişte linii de forţă ce trebuie prevăzute din momentul conceperii şi construcţiei
corpului de punte. Pentru aceasta, aparatul gnatoprotetic conjunct va trebui fixat pe un număr suficient de
dinţi stâlpi, corpul de punte netrebuind să depăşească poligonul de susţinere (excepţie face corpul de
punte în zona frontală maxilară din motive fizionomice). Design-ul adecvat al corpului de punte favorizează
transmiterea axială a forţelor la dinţii stâlpi. Aceasta se poate realiza modelând corpul de punte sub formă
arcuată înspre zona care priveşte spre creasta edentată, ceea ce determină o orientare a forţelor spre dinţii
stâlpi. Datorită unor condiţii funcţionale, fizionomice, biologice, aspectul arcuat nu poate fi realizat decât în
corelaţie cu forma clinică a edentaţiei, topografia acesteia etc.

27. Caracteristicile corpului de punte – amplitudinea, lățimea, înălțimea, profilul

Amplitudinea
Amplitudinea corpului de punte este în strânsă corelaţie cu amplitudinea spaţiului edentat limitat
de dinţii stâlpi. În mod obişnuit, corpul de punte înlocuieşte substructura unuia până la 3 elemente dentare
absente. În mod excepţional, în zona frontală, amplitudinea corpului de punte poate cuprinde până la 4
elemente de înlocuire. Aplicarea unor corpuri de punte cu mai mult de trei elemente în zona laterală
constituie o eroare terapeutică gravă, prin consecinţele sale manifestate în timp, deşi, pe moment, oferă
practicianului şi bolnavului iluzia unei reuşite.
În zonele laterale, aplicarea corpurilor de punte cu mai mult de 3 elemente este posibilă atunci când
arcada artificială antagonistă este constituită dintr-o proteză mobilă care, în condiţiile unui echilibru
ocluzal perfect, declanşează forţe mult mai reduse. Amplitudinea corpului de punte este în strânsă
corelaţie cu amplitudinea spaţiului protetic potenţial. Edentaţiile terminale care beneficiază în mod
excepţional de terapie conjunctă prin corpuri de punte în extensie distală nu pot fi în întregime substituite,
rezolvarea limitându-se, în acest caz, la un intermediar având dimensiunile unui premolar.
În cazul solidarizării unor dinţi succesivi prin elemente de agregare, unii autori consideră sudura la
nivelul punctului de contact drept corp de punte punctiform. Nu există nici un motiv ca această solidarizare
să fie considerată corp de punte, ea având o amplitudine nulă şi nerespectând nici o altă caracteristică a
corpului de punte
Lăţimea
Lăţimea corpului de punte va fi concepută în raport cu diametrul vestibulo-oral al crestei edentate,
al spaţiului protetic potenţial şi acelaşi diametru cu al dinţilor înlocuiţi.
Cu cât diametrul este mai mare, cu atât există riscul realizării unui contact mai întins cu creasta, în
caz contrar apărând ancoşe triunghiulare retentive pe versantul oral al corpului de punte.
Lăţimea corpului de punte va fi concepută şi în raport cu înălţimea spaţiului protetic potenţial.
Cu cât înălţimea acestuia va fi mai mare, cu atât lăţimea corpului de punte poate fi şi ea mai
crescută. Înălţimea redusă a spaţiului protetic potenţial va impune realizarea unor corpuri de punte cu
diametre vestibulo-orale mai scăzute pentru a evita ancoşele retentive. În cazul unor rapoarte nefavorabile
între înălţimea şi lăţimea spaţiului protetic potenţial, intervenţiile chirurgicale modelatoare vor corecta
raportul corpului de punte cu creasta.

40
 Înalțimea
Înălţimea corpului de punte va fi stabilită în funcţie de înălţimea spaţiului protetic potenţial în mod
direct, dar şi de lăţimea crestei edentate. În caz contrar, corpul de punte își va pierde rolul profilactic,
devenind nișă retentivă.
Profilul
Profilul corpului de punte trebuie să se încadreze cerinţelor impuse de morfologia clinică obişnuită
a arcadei dentare pe care o completează. În plan sagital, pentru zonele laterale, corpul de punte maxilar are
curbura de ocluzie convexă, iar la mandibulă concavă. Aceste curburi vor fi mai mult sau mai puţin
accentuate, în funcţie de caracteristicile individuale.
Accentuarea exagerată sau inversarea curbelor ocluzale sagitate constituie abateri de la normal şi
se datorează conceperii unui plan protetic incorect în care pregătirea pre-protetică şi pro-protetică nu a
fost corespunzătoare.
Numeroase manopere clinice de pregătire pre-protetică (corono-plastii, gingivo-corono-plastii,
îndepărtarea lucrărilor defectuoase din acest punct de vedere) permit crearea condiţiilor optime pentru
realizarea corpurilor de punte ce respectă armonia şi amplitudinile curburilor sagitale.
Privit în plan sagital, corpul de punte situat în zona frontală trebuie să prezinte o curbură care
satisface perfect exigenţele fizionomice şi permite o mobilitate funcţională optimă a musculaturii
oro-faciale şi a limbii.
Curbura vestibulară prea exagerată sau cu o rază prea mică afectează fizionomia atât în repaus, cât
şi în dinamica facială. Rezolvarea unei ocluzii psalidodonte trebuie să respecte întotdeauna condiţiile
impuse de fizionomie şi fonaţie, în plasarea şi dimensionarea curburii corpului de punte plasat în zona
frontală. În acest scop, înclinarea axelor dinţilor pe care îi înlocuieşte capătă valoare deosebită şi trebuie
individualizată. În funcţie de raportul cu creasta gingivală şi forma acesteia, extremitatea gingivală a
corpului de punte va prezenta întotdeauna un relief ce mimează coletul dinţilor pe care îi înlocuieşte şi
respectă spaţiul necesar pentru papilele dinţilor limitrofi.
Privit în plan transversal, corpul de punte trebuie să prezinte convexităţi ce au acelaşi rol protector
pentru creasta alveolară ca şi cele ale dinţilor înlocuiţi pentru parodonţiul de susţinere. Se realizează astfel,
protecţia ţesuturilor moi de burajul alimentar şi se înlătură pericolul traumatizării în timpul actului
masticator. Aplicat în cavitatea orală, corpul de punte maxilar, plasat în zona laterală, trebuie să circumscrie
arcada mandibulară, iar cel mandibular să fie circumscris. Prin modul de separare a feţelor vestibulare şi
modelajul corpului de punte situat în zona frontală trebuie să se realizeze armonia fizionomică.
În plan vertical, corpul de punte trebuie să participe la configurarea unui plan de ocluzie simetric,
armonios, conform condiţiilor impuse de reconstituirea corectă a rapoartelor ocluzale.

28. Caracteristicile corpului de punte – forma pe secțiune și raportul cu creasta edentată

Forma pe secţiune
Forma pe secţiune a corpului de punte variază în funcţie de concepţia constructivă a aparatului
gnatoprotetic conjunct. Ea reprezintă o altă caracteristică în strânsă corelaţie cu condiţiile biologice şi
mecanice care condiţionează tratamentul individualizat.

41
 Se descriu diferite forme de secţiune. Forma de şa simetrică se întinde de o parte şi de alta a
muchiei crestei, acoperind în mod egal partea superioară a versanţilor crestei edentate. Altă variantă este
şaua asimetrică sau semişaua în care contactul este numai cu versantul vestibular şi muchia crestei. Forma
pe secţiune cu aspect de treflă se utilizează în punţile suspendate mandibulare. Se mai descriu forme pe
secţiune cu aspect de cupă, la care contactul punctiform al punţii cu creasta asigură condiţii biologice
optime. Cea mai importantă caracteristică cu creasta edentată. Din acest punct punte în contact cu creasta,
la distanţă a corpului de punte o reprezintă raportul de vedere, se pot concepe corpuri de de crestă şi în
contact parţial cu creasta.

Raportul cu creasta edentată

Cea mai importantă caracteristică cu creasta edentată. Din acest punct punte în contact cu creasta,
la distanţă a corpului de punte o reprezintă raportul de vedere, se pot concepe corpuri de de crestă şi în
contact parţial cu creasta.
Corpul de punte în contact cu creasta realizează un raport în suprafaţă cu mucoasa gingivală.
Suprafaţa mucozală a corpului de punte este modelată în funcţie de forma crestei. Prin contactul intim
dintre cele două suprafeţe se realizează o construcţie aproape identică cu cea a arcadei naturale, creând de
la început senzaţia de arcadă integră. Această senzaţie este deplină dacă pe suprafaţa orală a corpului de
punte se modelează convexităţile dentare sub formă de mamelonări pe care bolnavul le percepe atât în
timpul exercitării funcţiilor, cât şi în repaus. Avantajele senzaţiei de confort pe care o creează acest corp de
punte sunt anulate de dezavantajele biologice care, prin consecinţele lor dezastruoase, pot să conducă la
complicaţii neplăcute.
Corpul de punte în şa are faţa mucozală modelată în contact intim cu creasta, realizând la acest
nivel o nişă ecologică în care sunt retenţionate resturi alimentare, resturi epiteliale ce creează un substrat
nutritiv optim pentru colonizarea microbiană. Placa bacteriană ce s-a format în această nişă induce
declanşarea unui cerc vicios al modificărilor patologice ce însoţesc de regulă tratamentul cu un astfel de
corp de punte.
La câteva zile de la aplicarea aparatului gnatoprotetic conjunct, se declanşează un proces inflamator
evolutiv. Această evoluţie este rapidă şi inflamaţiei i se adaugă fenomenele de congestie şi turgescenţă.
Toate aceste suferinţe ale mucoasei se vor finaliza prin hiperplazia şi hipertrofia zonei de contact cu corpul
de punte. Corpul de punte situat în acest focar inflamator hiperplazic pare a fi înconjurat de mucoasa
modificată patologic şi îşi exercită în permanenţă efectul mecanic iritant. Această iritaţie este amplificată
de traumatismul funcţional ce se transmite la acest nivel. La nivelul mucoasei se produc ulceraţii, iar ia osul
alveolar resorbţii şi accelerarea atrofiei. Datorită permanenţei factorului determinant, procesele patologice
se cronicizează şi se întreţin prin stimularea negativă reciprocă. Simptomatologia se complică prin
adăugarea halenei fetide, hemoragiilor provocate de actul masticator etc. Modificările mucoasei
(inflamaţia, hiperplazia, hipertrofia, ulceraţia) şi ale osului alveolar (resorbţia şi atrofia accelerată) precum
şi celelalte simptome creează imaginea unui dezastru biologic, ce argumentează contraindicarea absolută
a acestei construcţii protetice care le declanşează şi întreţine.
Corpul de punte suspendat este construit la o distanţă de 2-3 mm faţă de muchia crestei.
Avantajele utilizării lui sunt de ordin biologic şi igienic. Se evită traumatismul mecanic al mucoasei gingivale
în zona de contact cu corpul de punte, iar spaţiul liber creat este neretentiv pentru alimente şi uşor de
curăţat cu periuţa de dinţi. Pentru utilizarea corpului de punte suspendat, spaţiul protetic trebuie să aibă o
înălţime mai mare de 5 mm. Există astfel posibilitatea ca, pe lângă cei 2-3 mm rezervaţi pentru spaţiul liber,

42
să asigurăm şi o grosime suficientă a corpului de punte pentru a asigura rezistenţa şi o suprafaţă mare de
unire cu elementele de agregare. De asemenea, lungimea breşei edentate trebuie să depăşească
dimensiunile unui singur dinte, deoarece spaţiul liber de sub corpul de punte ar deveni zonă de retenţie.
Avantajele şi cerinţele constructive indică corpul de punte suspendat în zonele laterale
mandibulare, când există spaţii protetice de amplitudine şi înălţime optime. Nu se indică la maxilar
deoarece spaţiul liber nu permite închiderea cutiei de rezonanţă, iar pe suprafaţa mucozală s-ar depune
resturi alimentare. Nefizionomic şi total nefuncţional din punct de vedere fonetic, nu se aplică niciodată în
zona frontală maxilară sau mandibulară. Există posibilitatea construirii aparatelor gnatoprotetice conjuncte
care în zonele laterale mandibulare au corpuri de punte suspendate, iar în zonele anterioare alte tipuri de
intermediari. Corpul de punte suspendat se realizează, de regulă, metalic. Construcţiile mixte se indică
numai când există spaţiu suficient pentru suspendare şi asocierea componentei fizionomice la substructura
metalică.
Corpul de punte cu contact parţial cu creasta prezintă mai multe variante de confecţionare şi
anume: cu contact în semişa; cu contact liniar; cu contact punctiform.
Corpul de punte în semişa prezintă avantajul unei construcţii protetice ce satisface exigenţele
fizionomice. Suprafaţa mucozală acoperă versantul vestibular şi muchia crestei. În cazul în care creasta
alveolară prezintă o grosime mare vestibulo-orală şi suprafaţa de contact creşte, apare posibilitatea
declanşării unor fenomene patologice post-traumatice, ca în cazul corpului de punte cu contact în şa.
Motivaţia fizionomică indică corpul de punte cu contact în semişa pentru zona frontală. Aplicarea lui în
zonele maxilare laterale constituie o gravă eroare. Din punct de vedere al confecţionării, impune
particularitatea morfologică de modelare convexă în toate sensurile a feţei orale.
Corpul de punte cu contact parţial liniar poate fi realizat în funcţie de linia de contact cu creasta în
două moduri: tangenţial şi pe muchia crestei. Corpul de punte cu contact parţial liniar tangenţial
realizează contactul cu versantul vestibular al crestei. Creând posibilitatea închiderii cutiei de rezonanţă, se
indică pentru maxilar. Corect confecţionat, poate favoriza autocurăţirea şi igienizarea corespunzătoare.
Pentru aceasta, cele două suprafeţe liniare de contact, suprafaţa mucozală a corpului de punte şi a feţei
trebuie modelate convex în toate sensurile. În acelaşi scop, grosimea vestibulo-orală a crestei dictează
maniera de confecţionare a corpului de punte. Dacă creasta alveolară este lată, contactul dintre corpul de
punte şi creastă se va realiza mai aproape de muchia crestei, pentru ca spaţiul triunghiular realizat între ele
să fie cât mai deschis, permiţând autocurăţirea şi periajul. Când creasta edentată este îngustă, contactul
corpului de punte se va deplasa spre versantul vestibular.
Corpul de punte cu contact liniar pe muchia crestei realizează contactul de-a lungul crestei
edentate prin polul gingival al corpului de punte, contactul menţinându-se până în vecinătatea papilei
interdentare ce priveşte spre zona edentată. Corpul de punte fiind liniar, parţial tangenţial sau pe creastă
impune întotdeauna ca linia de contact cu creasta să se întrerupă la nivelul papilei la 2-3 mm de inserţia
parodontală a mucoasei. Corpul de punte fiind astfel modelat la distanţă de papilă, creează un spaţiu
necesar autocurăţirii şi igienizării. Acest tip de corp de punte este indicat la mandibulă.
Corpul de punte cu contact punctiform realizează contacte cu creasta edentată la nivelul polului
gingival al fiecărui intermediar. Contactele realizate vor fi situate între două suprafeţe convexe. Acest corp
de punte reprezintă o soluţie aproape ideală, având calităţi asemănătoare cu corpul de punte suspendat
(igienic). Pe faţa orală a acestui corp de punte se pot realiza convexităţile dentare asemănătoare arcadelor
naturale. Are indicaţii în mod deosebit la mandibulă

43
29. Caracteristicile corpului de punte – realizarea tehnologică

Corpul de punte poate fi: metalic; semifizionomic; fizionomic. Corpul de punte metalic este total
nefizionomic şi poate fi realizat plin sau cu intermediari cu spaţiu liber în interior, realizându-se astfel
economie de material.
Corpul de punte fizionomic este utilizat in aparatele gnatoprotetice total fizionomice, de tipul celor total
ceramice sau total compozite, cu amplitudine mică, sau in rezolvări sociale, economicoase, limitate la
preturi de cost foarte reduse (acrilat).
Un corp de punte special este cel din tehnica Tragis-Vectris. Realizat din componenta Vectris= benzi de
carbon care se amplasează la nivelul dintilor stâlpi în loje special create;Sistemul este biocompatibil cu
creasta.
Corpul de punte semifizionomic se realizează în forme variate. Formele în “Y”, în “T”, în bară, în bară cu
ciupercuţe de retenţie sunt depăşite din punct de vedere tehnologic, nemaifiind utilizate. în tehnologia
modernă, corpurile de punte se realizează în formă de casetă, semicasetă, cupă, semicupă şi ajurată.
Corpul de punte semifizionomic în formă de casetă are o structură metalică cu trei suprafeţe: mucozală,
orală şi ocluzală, respectiv marginea incizală a corpului de punte. Pe această structură metalică se
plasează elemente retentive sub formă de bride metalice, perle, butoni retentivi, plase retentive ce vor
retenţiona materialul fizionomie: acrjlat, compozit sau ceramică.
Corpul de punte semifizionomic în formă de semicasetă cuprinde o structură metalică ce formează
suprafaţa mucozală şi jumătatea feţei orale a corpului de punte. Contactele ocluzale trebuie să se realizeze
pe structura metalică. Uneori contactul ocluzal strâns în zona frontală contraindică corpurile de punte în
semicasetă. în vederea retenţionării materialului fizionomie, se recomandă realizarea butonilor de retenţie
care vor forma la nivelul feţei ocluzale a corpului de punte insule metalice vizibile în masa fizionomică.
Insule metalice protectoare se plasează la nivelul stopurilor centrice şi al contactelor dintre arcade. Este
indicat în zonele edentate laterale şi anterioare.
Corpul de punte semifizionomic în cupă este o construcţie indicată pentru aparatele gnatoprotetice
conjuncte mandibulare. Realizarea acestui corp de punte se poate face în contact liniar cu creasta sau
contact punctiform. Structura metalică formează pereţii orali şi vestibulari, cât şi polul mucozal al corpului
de punte. Cupa conţine butonii de retenţie ce realizează insule metalice pe suprafaţa ocluzală la nivelul
stopurilor centrice, cât şi elementul fizionomie acrilic compozit sau ceramic.
Corpul de punte semifizionomic în semi-cupă se utilizează pentru aparate gnatoprotetice în contact
punctiform cu creasta şi se aplică în tratamentul edentaţiilor mandibulare. Porţiunea metalică a corpului de
punte în semi-cupă cuprinde versantul oral, polul mucozal şi prima porţiune cervicală a versantului
vestibular. Elementele de retenţie pot ajunge la nivelul feţei ocluzale în mod facultativ atunci când ocluzia
traumatizantă sau forţele masticatorii sunt puternice. Fig.250. Corp de punte în cupă, semicupă, casetă,
semicasetă
Corpul de punte ajurat este un corp de punte utilizat în scopul economiei de material preţios din aparatele
gnatoprotetice ceramo-metalice care utilizează aliaje speciale din aur platinat. Aliajele speciale din aur
platinat sunt aliaje foarte costisitoare şi, prin densitatea lor mare, cresc greutatea aparatului gnatoprotetic.
Utilizarea corpului de punte ajurat permite realizarea unui aparat gnatoprotetic ceramo-metalic total

44
fizionomie în care structura metalică este invizibilă. Corpul de punte ajurat are structura unei dantele ale
cărei ochiuri sunt aşezate de-a lungul liniilor de forţă de la nivelul corpului de punte. în ochiurile corpului
de punte se va arde porţelanul. Este singurul aparat gnatoprotetic conjunct în care materialul fizionomie
este în contact cu creasta edentată, porţelanul comportându-sejn general, ca un material inert.
Materialele acrilice, compozitele pot deveni surse de iritaţie a mucoasei când există un contact direct cu
aceasta, deoarece structura macromoleculară este alergizantă. După polimerizare poate rămâne monomer
rezidual toxic, acest lucru impunând realizarea corpului de punte cu structura metalică pe versantul
mucozal.

30. Solidarizarea corpului de punte la elementele de agregare

Solidarizarea corpului de punte la elementele de agregare se poate realiza prin mai multe metode:sudare,
turnarea peste elementele de agregare, imbricarea, turnarea monolit.
Tehnica realizării prin sudură =confecţionarea separată a elementelor de agregare şi a corpului de
punte.Datorită diferenţei de structură a aliajului de sudură a celui din componenţa corpului de punte şi a
elementelor de agregare, iau naştere puncte de coroziune deosebit de nocive pentru rezistenţa mecanică a
aparatului gnatoprotetic, cât şi pentru structurile biologice din vecinătate. Se mai utilizează astăzi doar
uneori în punţile de mare amplitudine, fiind înlocuită cu procedeul prin turnare.
Turnarea corpului de punte peste elementele de agregare presupune doi timpi, confecţionarea
elementelor de agregare şi verificarea lor în cavitatea orală, după care, pe modele realizate printr-o
amprentă de situaţie, se machetează corpul de punte care acoperă parţial, prin aripioare orale elementele
de agregare. Se ambalează şi se toarnă, solidarizarea obţinându- se concomitent cu turnarea. Metoda în
prezent este utilizată în tehnologia oţelului inoxidabil.
Turnarea monolit reprezintă metoda modernă de executare concomitentă a elementelor de agregare şi a
corpului de punte. Are numeroase avantaje, dintre care enumerăm: scurtarea timpului de execuţie şi
obţinerea unor piese rezistente.
Pentru asigurarea unei rezistenţe optime a punţii, joncţiunea dintre elementele de agregare şi corpul de
punte trebuie să aibă o suprafaţă maximă, direct proporţională cu parametrii dimensionali ai
componentelor structurii conjuncte, respectând în acelaşi timp regulile impuse de principiul biologic
(profilaxia parodontală). Tehnicile clasice de solidarizare a elementelor de agregare la corpul de punte
(turnarea peste, turnarea monolit sau sudura) oferă anumite calităţi biomecanice întregii construcţii
gnatoprotetice, dar sunt uneori limitate de condiţii clinice deficitare ale suportului odonto-parodontol şi
muco-osos. Aceste aspecte pot fi redresate prin conexiuni labile tip imbricare.
Imbricarea corpului de punte în elementele de agregare se utilizează în cazul defectelor de paralelism, în
punţi segmentare, ca şi în punţile plurale, în punţile de imobilizare în parodontopatii. Această modalitate
de solidarizare este laborioasă, necesitând precizie în pregătirea suportului odonto-parodontal şi execuţia
tehnologică.
31. Obiectivele terapeutice ale planului de tratament prin aparate gnatoprotetice conjuncte
Obiectivele terapeutice decurg din principiile tratamentului gnatoprotetic conjunct enunţate în capitolele
anterioare. Ele trebuie individualizate în raport de particularităţile clinice subiective şi obiective ale cazului,

45
decelabile clinic şi paraclinic. Vom trece succint în revistă obiectivele profilactice şi curative ce decurg din
principiile: profilactic, curativ, biologic, homeostatic şi ergonomie.

OBIECTIVE PROFILACTICE
Obiectivele profilactice urmăresc aspecte ale profilaxiei generale şi ale profilaxiei locale. Obiectivele
profilactice generale vor urmări realizarea profilaxiei generale în măsura în care medicul stomatolog poate
interveni prin acţiuni de educaţie sanitară individualizată, prin mijloace de asepsie şi antisepsie. Ele se pot
adăuga în prevenirea transmiterii unor maladii infecţioase cum ar fi gripa, hepatita epidemică, SIDA.
Medicul stomatolog are datoria să depisteze în stadii incipiente o serie de maladii generale ce au răsunet
sau debut în cavitatea orală. Trebuie avut în vedere faptul că tratamentul stomatologic poate determina
grăbirea evoluţiei unor maladii generale aflate în stadiul incipient.
Obiectivele profilactice locale urmăresc prevenirea îmbolnăvirii prin carie, parodontopatie, cancer oral etc.,
şi fac apel la mijloacele de profilaxie bine cunoscute: fluorizare, igienă, alimentaţie etc.
Dar, pe lângă aceste obiective profilactice, tratamentul gnatoprotetic urmăreşte aplicarea unui program
individualizat de profilaxie cu specific gnatoprotetic ce are ca scop general conservarea pe arcadă vreme cât
mai îndelungată a unităţilor dento-parodontale, profilaxia sindromului de resorbţie şi atrofie osoasă, a
sindromului disfuncţional dishomeostatic, profilaxia îmbolnăvirilor ţesuturilor paraprotetice.
Pentru prevenirea bolilor parodontale se va evita suprasolicitarea parodonţiului dinţilor stâlpi, prin
includerea în construcţiile gnatoprotetice a unui număr suficient de pilieri. Se vor distribui uniform forţele
pe dinţii stâlpi, favorizând metabolismul parodontal şi stimulând mecanismele de compensare parodontală.
Pentru protejarea ţesuturilor sistemului stomatognat se vor alege elemente de agregare care să nu necesite
ablaţii mari de ţesuturi dentare, să nu lezeze sau să afecteze vitalitatea pulpei dentare. Preparările
substructurii organice vor respecta regulile profilactice, ele realizându-se intermitent, utilizând răcirea cu
apă şi aer.
Elementele de agregare vor trebui să realizeze o joncţiune perfectă cu periferia preparată a substructurii
organice, evitând şi traumatizarea parodonţiului. Elementele aparatelor gnatoprotetice conjuncte vor
trebui să refacă şi să conserve relaţiile corecte mandibulo-craniene, conservând relaţia centrică, relaţia de
ocluzie stabilă.
OBIECTIVELE CURATIVE
Obiectivele curative vor urmări o serie de aspecte morfologice şi funcţionale.
Obiectivele curative morfologice se adresează refacerii integrităţii arcadei cât mai aproape de aspectul
natural. Morfologia aparatelor gnatoprotetice conjuncte trebuie individualizată cazului prin adaptarea
modelării la tipul constituţional, evitând standardizarea constructivă atât de frecvent întâlnită în practică.
De multe ori trebuie reconstituită o arcadă pe baza unor elemente disparate, dar care sunt în strânsă
corelaţie, motiv pentru care arcada dentară refăcută prin substitutul protetic trebuie armonizată figurii,
morfologiei şi funcţiei sistemului stomatognat. Reabilitarea corectă a arcadei mutilate se probează şi prin
rapiditatea integrării .aparatului gnatoprotetic în structura şi funcţia sistemului stomatognat.

46
Obiectivele curative funcţionale trebuie şi ele urmărite în raport de zona şi funcţia afectată. în edentaţia
frontală se pune accent pe restaurarea funcţiei fonetice, fizionomice, a funcţiei de incizie şi a ghidajului
anterior. în edentaţia laterală se va urmări cu precădere restaurarea funcţiei masticatorii, prin efectuarea
eficientă a triturării şi zdrobirii alimentelor. Este necesar ca în stabilirea obiectivelor curative funcţionale să
fie stabilite şi individualizate simptomeie funcţionale predominante. Astfel, există bolnavi cu edentaţie în
zona frontală care nu acuză insuficienţa masticatorie în momentul inciziei, ci insuficienţa funcţiei
fizionomice. Aceasta va impune ca atitudinea terapeutică să aibă în vedere rezolvarea în principal a acestei
tulburări dominante. Stabilirea obiectivelor terapeutice în cadrul planului de tratament al edentaţiei
parţiale este în strânsă legătură cu stabilirea unui diagnostic complex şi corect pe baza examenelor clinice
şi paraclinice atente.
32. Criteriile terapeutice ale planului de tratament prin aparate gnatoprotetice conjuncte
Criteriul socio-economic - statutul socio-economic al bolnavului pe care îl tratăm în măsura în câre acest
statut influenţează tratamentul gnatoprotetic. Terapia prin proteză conjunctă necesită şedinţe numeroase
de tratament, ocupând în mare măsură timpul bolnavului care nu-i permite acestuia să afecteze timpul
necesar tratamentului gnatoprotetic; stabilirea tipului de tratament gnatoprotetic se orientează şi în raport
de forţa economică a bolnavului de a acoperi cheltuielile materiale, ridicate uneori la preţuri exorbitante,
aferente tratamentului gnatoprotetic.
Criteriul dotării tehnice Aparatele gnatoprotetice conjuncte solicită o aparatură, materiale şi instrumente
variate ce nu pot fi accesibile tuturor unităţilor de lucru.
Examenul clinic trebuie completat de examene paraclinice, riguros cuantificate. Radiografia
retrodentoalveolară oferă date asupra dinţilor pilieri, dar şi a celorlalţi dinţi de pe arcadă precum şi asupra
crestelor edentate. Ortopantomografia oferă o viziune globală a cazului clinic, orientând practicianul
asupra altor examene paraclinice care să completeze tabloul paraclinic al cazului.
Cooperarea cu un laborator de tehnică dentară bine dotat şi organizat asigură premisele unui tratament
protetic de calitate. Laboratorul trebuie să ofere posibilitatea respectării tuturor etapelor tehnologice şi să
permită abordarea unei varietăţi de construcţii protetice (de la punţi provizorii până la soluţii complexe
care satisfac cele mai exigente cerinţe morfofuncţionale ale pacienţilor şi rezolvă cele mai complexe situaţii
clinice).
Criteriul nivelului tehnico-profesional Criteriul nivelului tehnico-profesionai al echipei stomatologice
(medic, asistent, tehnician) influenţează terapia deoarece necunoaşterea metodologiei propuse împiedică
materializarea soluţiei terapeutice care va trebui în final să fie abandonată. Competenţele profesionale ale
medicului stomatolog la absolvire sunt minime şi nu permit abordarea unor cazuri clinice complexe. De
aceea, deontologia profesională implică parcurgerea unor etape ierarhice care oferă competenţe crescute,
pe diferite trepte: medic specialist, medic primar. La acestea se adaugă alte competenţe care pot fi
dobândite pe parcursul pregătirii continue la cursuri de perfecţionare, cu tematici variate (de exemplu
competenţe în chirurgia orală, competenţe în implantologie).
Criteriul biologic =asigurarea că există toate condiţiile biologice de aplicare a unei protezări conjuncte.
De,asemeni, intervenţii preprotetice sau proprotetice să se creeze posibilitatea transformării unui câmp
protetic nefavorabil într-un câmp protetic favorabil protezării conjuncte.
Utilizarea protezării conjuncte este condiţionată de amplitudinea spaţiului edentat, rapoartele de ocluzie,
relaţiile mandibulo-craniene, starea parodonţiului marginal, starea mucoasei orale şi a suportului osos.

47
Existenţa unui număr mic de dinţi restanţi pe arcadă precum şi distribuţia nejudicioasă a unui număr
suficient de dinţi exclud protezărea conjunctă. Existenţa parodontopatiei marginale ce determină
mobilitatea dinţilor restanţi va complica din punct de vedere biologic bilanţul clinic, oferind imaginea unui
câmp protetic nefavorabil protezării conjuncte.
Edentaţia parţială de clasa A Lejoyeux poate suporta o terapie gnatoprotetică cu aparate conjuncte, pe
când clasa D Lejoyeux cu substructura orgănică afectată prin leziuni coronare şi parodontopatie, dinţii fiind
mobili contraindică cel puţin temporar aparatul gnatoprotetic conjunct. Starea de sănătate dentară (clasa
D Lejoyeux) poate fi precară prin distrugerea amplă a coroanelor dentare şi a elementelor de susţinere,
dinţii respectivi nemaiputând fi utilizaţi ca stâlpi de punte, ceea ce impune extracţia lor.
Dinţii cu leziuni pulpare, necroze sau gangrene pot fi trataţi în vederea recuperării lor pentru realizarea
suportului aparatului gnatoprotetic conjunct. Eşecul recuperării dinţilor afectaţi poate influenţa planul de
tratament gnatoprotetic, motiv pentru care nu abordăm tratamentul protetic propriu-zis decât după
realizarea tentativei de proiect terapeutic ce presupune existenţa mai multor variante terapeutice în raport
cu rezultatele pregătirii câmpului protetic;în cursul elaborării planului de tratament se face apel la toate
datele obţinute anterior, coroborând datele clinice şi paraclinice la indicii clinico-biologici de stare locală şi
generală, la aspectul spaţiului protetic potenţial (factori ce vor influenţa stabilirea tratamentului prin aparat
gnatoprotetic conjunct).
Criteriul biomecanic .
Pentru aplicarea aparatelor gnatoprotetice conjuncte se va lua în considerare satisfacerea legii polinomului
conform căreia forţa de rezistenţă a câmpului protetic trebuie să fie mai mare sau cel puţin egală cu forţa
activă a aparatului gnatoprotetic conjunct. Atunci când lipsesc o mare parte din elementele
odonto-parodontale, legea polinomului nu este satisfăcută şi terapia conjunctă este' neindicată. Se va
stabili numărul de elemente lipsă pentru fiecare hemiarcadă în parte şi elementele ce se vor include în
suportul protezei conjuncte. Pentru a asigura condiţii de stabilitateaparatului gnatoprotetic pe câmpul
protetic forţa de rezistenţă a câmpului protetic trebuie să fie distribuită uniform la ambele capete ale
pârghiei reprezentate de corpul de punte al aparatului gnatoprotetic.Ocluziile adânci, sunt ocluzii
traumatizante şi impun anihilarea componentelor orizontale prin răspândirea forţelor pe un număr crescut
de dinţi suport plasaţi în planuri diferite.

Întocmirea planului de tratament ca o tentativă de proiect a terapiei prin

aparate gnatoprotetice conjuncte presupune alegerea dinţilor suport, a elementelor de agregare şi a
corpului de punte .După definitivarea etapelor de pregătire specifică şi nespecifică, de la tentativa de
proiect se va trece la planul de tratament şi apoi la materializarea soluţiei protetice propriu-zise. Tentativa
de proiect influenţează pregătirea câmpului protetic şi poate suporta modificări în timpul realizării acestor
pregătiri. Tentativa de proiect trebuie să stabiliească: dinţii absenţi care vor fi înlocuiţi (breşa care trebuie
închisă prin punte); dinţii pilieri (suport) aleşi în funcţie de: criterii biologice şi biomecanice şi de amplasare
(topografie pe arcadă); elementele de agregare şi modalitatea de agregare (fixare); corpul de punte.

48
Se preferă dinţi sănătoşi cu coroană şi pulpă pe arcadă, fără mobilitate patologică şi fără resorbţie
alveolară. În alegerea dinţilor suport se iau în considerare forţa activă şi forţa de rezistenţă, analizând
capacitatea fiecărei unităţi odontale de a rezista la solicitările funcţionale sporite. Forţa de masticaţie prin
solicitarea mai mare sau mai mică în funcţie de tipul constituţional influenţează alegerea dinţilor suport.
Ocluzia dentară traumatizantă influenţează alegerea dinţilor suport, modificând legea polinomului spre
satisfacerea condiţiilor de echilibru supraabundent (forţa de rezistenţă mai mare decât forţa activă) prin
includerea unui număr sporit de dinţi suport, în timp ce în ocluzia cap la cap sau psalidodontă echilibrul
supraabundent nu este totdeauna obligatoriu. Alegerea dinţilor in tratamentul edentaţiilor frontale va ţine
seama şi de gradul de curbură a arcadei frontale.

33. Prescrierea structurii protetice

Substructura organică preparată pe care se aplică suprastructura protetică formează un tot unitar
(complexul dento-protetic). Suprastructura protetică este alcătuită din elemente de agregare şi corp de
punte.
Elementele de agregare a aparatului gnatoprotetic conjunct se vor stabili pentru fiecare dinte stâlp, în
funcţie de criteriile biologice şi mecanice. Din punct de vedere biologic, elementul de agregare va trebui să
refacă morfologia şi funcţia dinţilor pe care se aplică. El trebuie să aibă şi un caracter profilactic pentru
ţesuturile pulpare şi parodontale, asigurând o bună închidere marginală.Aceasta va trebui să menajeze cât
mai mult substanţa amelodentinară, să nu fie voluminos, să fie cât mai discret, refăcând fizionomia
bolnavului.
Din punct de vedere mecanic, elementul de agregare trebuie să transmită forţa în axul dintelui, fiind extins
pe mai mult de 2/3 din diametrul mezio-distal al dintelui. Avantajoase din acest punct de vedere sunt
coroanele de înveliş şi cele de substituţie. Elementele de agregare vor trebui să prezinte o foarte bună
retenţie pe substructura organică, aşa cum este cazul coroanelor de substituţie,coroanelor turnate,
inlay-onlay-ului cu mijloace de retenţie suplimentară. în zona anterioară coroanele de înveliş
semifizionomice prezintă agregare extrinsecă totală cu retenţie foarte bună, refăcând corespunzător
morfologia şi funcţia
dintelui pe care se aplică, însă dezavantajullor este prepararea în totalitate a coroanei naturale şi uneori
datorită extinderii în profunzime impun depulparea dinţilor. Atunci când în urma preparării substructurii
--> rezultă substructuri organice nerezistente se indică aplicarea substituţiei cu dublă piesă protetică.
Onlay-ul 3/4 aplicat ca element de agregare mezial în edentaţiile uni- sau bidentare are indicaţie pentru
porţiunile frontale .
în zona distală a arcadelor, coroaneje de înveliş metalice nefizionomice şi cele semifizionomice au indicaţia
de predilecţie. Cele semifizionomice --> când bolnavii prezintă surâs larg cu vizibilitatea dinţilor în zona
posterioară. Inlay-ul se poate utiliza ca element de agregare în corpuri de punte cu amplitudine mică, pe
dinţi stâlpi, voiuminoşi ce oferă posibilitatea preparării unor cavităţi cu suprafaţă de contact întinsă sau
realizarea unor mijloace de retenţie suplimentare. Dinţii pe care şe va aplica inlay-ul de agregare vor fi stâlpi
meziali , aceştia fiind mai puţin solicitaţi.
Corpul de punte trebuie conceput stabilindu-se de la început caracteristicile sale. Raportat la zona
edentată, el poate fi conceput metalic, nemetalic sau mixt. în raport cu dimensiunile spaţiului edentat,
lăţimea crestei şi zona de arcadă unde este edentaţia se va concepe raportul său cu creasta edentată.Din
punct de vedere al direcţiei faţă de linia crestei, corpul de punte se va realiza linear, curburile fiind aparent
reconstituite prin modelarea elementelor semifizionomice vestibulare. Realizarea curbă a corpului de
punte se poate admite numai în zona frontală a arcadei.

49
în tratamentul edentaţiilor parţiale cu breşe multiple, există tentaţia de a realiza tratamentul prin punţi
separate. Această terapie are avantajul simplificării preparării din punct de vedere clinic şi realizarea
uşoară a paralelismului dinţilor stâlpi. Dacă un singur element nu satisface aceste condiţii, se impune
tratamentul în ansamblu al breşelor edentate prin “punte unică” sau punţi segmentate şi imbricate.
Această construcţie gnatoprotetică prezintă o stabilitate mecanică bună, sprijin poligonal, dar presupune o
preparare mai complexă şi o tehnologie de precizie. Denumirea punţilor monolit cu termenul de punte
stabilizatoare nu este corespunzătoare deoarece toate aparatele gnatoprotetice trebuie să realizeze
stabilizarea structurilor de punte.
în urma întocmirii tentativei de proiect pentru se elaborează varianta cea mai bună de tratament, dar şi
alte variante posibile în funcţie de realizarea tratamentului proprotetic.
Planul de tratament prin aparate gnatoprotetice conjuncte se formulează astfel
1. Aparat gnatoprotetic conjunct realizat prin (tehnologia de realizare,ex. prin adiţie) din aliaj (nobil,
seminobil, nenobil, metalo-ceramic, metalo-acrilic etc.), compus din:
Elemente de agregare, se precizează tipul de element (coroană turnată, substituţie, semifizionomică etc.)
şi dintele pe care se aplică.
Corp de punte la care se specifică numărul de intermediari, tipul intermediarului (casetă, semicasetă,
cupă, semicupă, masivi) şi contactul cu creasta (linear, tangenţial, punctiform etc.). Existenţa mai multor
corpuri de punte impune descrierea fiecărui corp de punte în parte.
2. Aparat gnatoprotetic conjunct (se repetă descrierea amănunţită a celorlalte aparate gnatoprotetice
conjuncte utilizate în tratamentul cazului respectiv). ( p-u exemple vezi pag 353)
Prescripţia se însoţeşte de un desen al aparatelor gnatoprotetice conjuncte într-un cod convenit între
cabinet şi laborator, care se va trece în fişa clinică, reţetă şi fişa de laborator. în vederea tratamentului
gnatoprotetic al edentaţiei parţiale intercalate bolnavul trebuie să treacă printr-un filtru de pregătire pre-
şi proprotetică, după care urmeaza tratamentul propriuzie conform planului protetic definitiv .

34. Algoritmul de tratament în edentația parțială intercalată redusă

Tratamentul edentaţiei parţiale intercalate prin proteză conjunctă cuprinde o serie de etape ce constau în:
I. Pregătirea organismului şi a cavităţii orale
1. educaţia sanitară
2. pregătirea generală a organismului
3. pregătirea locală (periprotetică=preprotetică+proprotetică)
a. pregătirea preprotetică nespecifică = igienizare şi asanarea cavităţii orale
1. suport odontal: extracţia resturilor nerecuperabile, extracţia dinţi mobilitate de gr. III, extracţia
dinţilor incluşi, tratamentul chirurgical al Iezii.. periapicaie, tratamentul leziunilor carioase simple şi
complicate pe alţi dinţi decât pilierii;
2. suport parodontal: detartraj, chiuretaj parodontal, tratament antiinfiamator, eliminarea focarelor de
iritaţie parodontală, chirurgie parodontală de asanare;
3. suport muco-osos: leziuni inflamatorii cronice, ieziunitumorale benigne;
4. părţi moi: leziuni inflamatorii cronice, leziuni tumorale benigne;
b. pregătirea proprotetică specifică = obţinerea unui câmp protetic favorabil pentru protezarea în condiţii
optime şi reechilibrarea SSG
● dinţii pilieri şi suportul lor parodontal: tratamentul leziunilor odontale simple şi complicate,
depulpări în scop protetic, redresarea ortodontică a axelor dinţilor pilieri, chirurgie corectivă
parodontală şi RTG;
● suportul muco-osos al crestei: excizii şi plastii modelante; restabilirea echilibrului ocluzal şi al
relaţiilor cranio-mandibulare]
● suprimarea şi reechilibrarea disfunctiilor SSG

50
II. Tratamentul protetic propriu-zis
- pregătirea substructurii organice;
- amprentarea;
- înregistrarea relaţiilor mandibulo-craniene şi transferul pe simulator
- verificarea clinică şi adaptarea şi fixarea prin cimentare provizorie a aparatului gnatoprotetic;
- fixarea prin cimentare definitivă a aparatului gnatoprotetic.
III. Tratamentul post-protetic (dispensarizare)

35. Educația sanitară

Educaţia sanitară urmăreşte trezirea interesului bolnavului asupra propriei sale sănătăţi... Debutul
acestei etape se realizează cu o discuţie sondaj prin care se stabileşte nivelul de educaţie sanitară a
bolnavului şi, în funcţie de acesta, succesiunea acţiunilor de educaţie sanitară individualizată. Un alt obiectiv
urmăreşte să realizeze conştientizarea bolnavului în legătură cu starea sa de sănătate, a întregului organism,
raportată la condiţiile de viaţă, de muncă, odihnă.

Bolnavul trebuie să cunoască riscurile şi posibilităţile de prevenire a bolilor cronice şi a celor
infecto-contagioase. Dar, principalul obiectiv al educaţiei sanitare trebuie să fie acela de prevenire a
îmbolnăvirilor SSG. Bolnavul trebuie să-şi însuşească toate măsurile de combatere a cariei şi a
parodontopatiei, a cancerului oral, a sindromului disfuncţional al sistemului stomatognat, etc. Depistarea
prin sondaj verbal şi examen clinic a modului incorect de igienizare la nivelul cavităţii orale, a obiceiurilor
vicioase, a modului greşit de alimentaţie, etc. va fi urmată de acţiuni educaţionale ce vor arăta riscurile de
îmbolnăvire - consecutive lor şi modalităţile de înlăturare a acestor cauze de boală.

Se va insista îndeosebi asupra modului de igienizare corectă şi la timp util a cavităţii orale,
individualizând manoperele în funcţie de starea clinică a bolnavului şi etapa de tratament în care se află.
Revelarea plăcii bacteriene, urmărirea microbismului cavităţii orale prin testul Snyder şi comunicarea
rezultatului vor sprijini activitatea de educaţie sanitară, bolnavul putând să înţeleagă scopul efortului său în
această direcţie. Dar în cadrul etapei de pregătire, educaţia sanitară va trebuie să realizeze conştientizarea
bolnavului şi asupra nivelului de afectare a morfologiei şi funcţiei sistemului stomatognat în urma edentaţiei.
în funcţie de capacitatea sa de înţelegere i se vor aduce la cunoştinţă măsurile de tratament gnatoprotetic ce
se pot întreprinde pentru recuperarea morfologică şi funcţională integrală sau într-o măsură cât mai mare. în
aceeaşi manieră se vor prezenta şi limitele posibilităţilor terapeutice actuale. Nici o soluţie de tratament nu
se va aplica fără accepţiunea bolnavului.

Educaţia sanitară nu încetează odată cu terminarea primei şedinţe, ci se continuă pe parcursul

tratamentului, realizându-se consecvent în fiecare şedinţă. Ea are ca scop urmărirea îndeplinirii programului
de igienizare întocmit cu bolnavul şi aplicarea corectă a măsurilor de igienizare a cavităţii orale, precum şi
realizarea etapă cu etapă a programului iniţial de tratament.

36. Pregătirea generală

în cadrul pregătirii generale, o atenţie deosebită o acordăm pregătirii psihice.
Bolnavii ce se prezintă la stomatolog pot fi fără afecţiuni psihice, cu uşoare psihoze sau cu suferinţe grave
sub forma psihopatiilor ,iar atitudinea echipei stomatologice se va modela după psihologia cazului respectiv,
fiind foarte important modul de desfăşurare a primului contact dintre bolnav şi medic. Prin seriozitate,
înţelegere şi blândeţe, căldura sufletească a medicului va crea un climat propice de lucru deoarece bolnavul
va analiza şi-şi va înţelege că se va lucra într- un climat psiho-protectiv de colaborare.
Pe lângă mijloacele de comunicare verbale sau nonverbale poate să apeleze şi la medicaţia ajutătoare.

51
Comunicarea nonverbală se realizează-prin impresia ce o creează ţinuta medicului şi a întregului personal,
propria iui igienă corporală. Aspectul serviciului prin curăţenie şi ordine, liniştea din cabinet şi atmosfera de
lucru calmă şi sigură vor contribui la , la câştigarea totală a încrederii lui.
Comunicarea verbală se realizează în mod mai complex şi depinde de nivelul de pregătire şi preocupările
bolnavului. Pentru a putea găsi cu uşurinţă subiecte comune de conversaţie cu bolnavul, medicul trebuie să
aibă un nivel intelectual care să-i permită abordarea discuţiilor în orice domeniu. Foarte importantă este
posibilitatea de a-şi modela limbajul după nivelul de înţelegere al bolnavului, după starea lui psihică
caracteristică sau de moment. Intervenţia medicului trebuie să tempereze dezechilibrul bolnavului care poate
manifesta deprimare sau optimism exagerat privind tratamentul gnatoprotetic conjunct.
Medicaţia se indică la cazuri mai deosebite şi numai atunci când se poate administra în condiţii de
ambulator. Se va urmări relaxarea psihică a bolnavului prin combaterea stării de anxietate, scăderea pragului
de reacţie la stimuli dureroşi, acustici, luminoşi din cabinetul stomatologic. Pentru aceasta se pot utiliza
sedative uşoare, tranchilizante minore sau coktail-uri medicamentoase.
Alături de pregătirea psihică , bolnavul trebuie să aibă o stare generală bună, fortificată prin alimentaţie şi
vitaminizare pentru a face faţă cu uşurinţă manoperelor tratamentului gnatoprotetic conjunct.
In situaţia unui organism sănătos, pregătit din punct de vedere general, cu un minim de măsuri pregătitoare,
se poate trece imediat la celelalte etape de tratament protetic. Dar sunt şi cazuri când starea generală a
bolnavului contraindică sau temporizează tratamentul gnatoprotetic conjunct.

Contraindicaţiile absolute apar numai în situaţii cu totul deosebite. Contraindicaţiile temporare sunt mai
frecvente şi pot apare în cazul bolilor acute, cronice şi degenerativ proliferative.
Bolile acute, gripa, hepatita epidemică, alte afecţiuni virale sau microbiene temporizează tratamentul prin
dublă cauză: existenţa riscului de contagiozitate a persoanelor cu care vine în contact bolnavul şi slăbirea
organismului până la situaţia de a nu putea face faţă manoperelor de tratament gnatoprotetic. Infecţiile
cronice, tuberculoza, sifilisul, actinomicoza, SIDA, se vor pregăti în colaborare cu medicii specialişti
respectivi şi se va începe tratamentul gnatoprotetic atunci când focarele infecţioase se închid şi se poate
lucra bineînţeles cu mijloacele de prevenire specifice combaterii transmiterii acestei boli.
Bolile cronice, fie că sunt în perioada de acutizare, fie că au un potenţial morbid ridicat vor beneficia de
pregătire în echipă, medicul stomatolog în colaborare cu medicul specialist, şi tratamentul gnatoprotetic va fi
temporizat până când indicii clinico-biologici generali se vor normaliza. Sunt şi situaţii deosebite când
anumite intervenţii stomatologice vor fi executate cu anticipaţie cum este îndepărtarea cauzelor dentare a
bolii de focar, tratamentul gnatoprotetic urmând după rezolvarea bolii generale cauzate şi întreţinute de
focarul infecţios. Cancerul bucal, precum şi cancerul situat în alte zone ale organismului contraindică
temporar tratamentul gnatoprotetic până la rezolvarea complexă a lui. în cazul iradierilor terapeutice a
teritoriului stomatognat se temporizează tratamentul gnatoprotetic conjunct preferându-se tratamentul
amovibil netraumatizant.

37. Pregătirea nespecifică (preprotetică) – suportul odontal

Evidenţierea plăcii bacteriene dentare şi verificarea calităţii igienizării, cu ajutorul revelatorilor de placă şi
testul Snyder, trebuie să se realizeze încă din etapa de educaţie sanitară (care trebuie să însoţească toate
etapele planului de tratament), când pacientul este conştientizat asupra stării de igienă pe care o prezintă şi
asupra tehnicilor de periaj pe care trebuie să le realizeze.

Detartrajul trebuie efectuat cu minuţiozitate, tartrul fiind factor de iritaţie locală parodontală.

În paralel cu etapa de igienizare şi detartraj, se procedează la eliminarea celorlalţi factori de iritaţie
parodontală: leziunile de colet, îndepărtarea obturaţiilor debordante, îndepărtarea aparatelor gnatoprotetice
incorect adaptate cervical. Concomitent, se vor realiza toate tratamentele leziunilor odontale coronare simple
şi complicate, în funcţie de forma lor anatomo-clinică.

52
Există 2 categorii de situaţii clinice (leziuni carioase tratate şi leziuni netratate), fiecare din ele cu câte 3
subcategorii, în funcţie de profunzimea procesului carios: superficială medie şi profundă.

Leziunile carioase de pe dinţii ce nu vor fi incluşi în soluţia protetică, vor fi rezolvate în cadrul etapei de
pregătire nespecifică, tratamentul desfăşurându-se până în etapa de obturaţie coronară definitivă. Pentru
leziunile de pe dinţii viitori stâlpi de punte, există 4 posibilităţi, în funcţie de forma clinică:

● cariile superficiale - leziunea carioasă se desfiinţează în timpul preparaţiei substructurii, fără a fi necesară
reconstituirea prin obturaţie;

● cariile medii-în etapa pre-protetică se îndepărtează ţesutul alterat, se va realiza o obturaţie provizorie.
După realizarea preparaţiei, în funcţie de retentivitatea acesteia, cavitatea restantă va fi obturată cu
material definitiv sau va deveni cavitate suplimentară de retenţie (când forma şi volumul preparaţiei nu
asigură o retenţie suficientă).

● cariile profunde - impun examene radiologice şi teste de vitalitate care decid atitudinea terapeutică. în
funcţie,de cazul clinic, se pot realiza fie, reconstituiri corono-radiculare - când prin preparare nu mai
poate fi asigurată rezistenţa substructurii, obturaţii coronare cu dispozitive de retenţie etc.

● în cazul leziunilor cu margini în zona terminaţiei cervicale a preparaţiei (MOD, cl. a ll-a, cl. a V-a) se
recomandă utilizarea materialelor de reconstituire coronară speciale de tipul glassionomerilor.

Se vor extrage resturile radiculare nerecuperabile sau fără valoare protetică. Celelalte categorii de leziuni ce
pot fi recuperate, sunt supuse unui tratament endodontic corect. Gangrena simplă sau complicată necesită
tratament endodontic convenţional sau chirurgical (rezecţie apicală). Realizarea rezecţiei apicale anteroir de
tratamentul protetic propriu-zis temporizează tratamentul până la vindecarea periapicală şi la consolidarea
dinţilor pilieri. Dacă distrucţia coronară pe dintele respectiv este întinsă se impune realizarea unei
reconstrucţii corono-radiculare, cu două posibilităţi clinice: fixarea RCR în aceeaşi şedinţă cu rezecţia
apicală urmată apoi de amprentare ş.a.m.d sau realizarea RCR şi a suprastructurii protetice la distanţă de
rezecţia apicală, după vindecarea apicală.

38. Pregătirea nespecifică (preprotetică) – suportul parodontal

Rezecţia apicală reprezintă o tehnică ce se poate aplica atât la nivelul dinţilor monoradiculari, cât şi
pluriradiculari, fiind diferită în funcţie de gradul de dificultate a acestor situaţii clinice. Ea poate fi realizată
pe un suport odonto- parodontal pe care s-a realizat în prealabil obturaţia endodontică corectă şi completă la
care persistă un proces periapical care nu s-a resorbit pe parcursul etapelor intermediare de tratament; atunci
când obturaţia nu corespunde din punctul de vedere al etanşeităţii şi procesele periapicale persistă; atunci
când procesele apicale sunt situate pe dinţi neobturaţi sau obturaţi incomplet, la care se asociază şi o
incrustaţie corono-radiculară care nu poate fi îndepărtată sau când există corpi străini pe canalele radiculare
şi se doreşte conservarea dintelui pe arcadă (ace rupte pe canal, denticuli).
Hemisecţionarea (premolarizarea) - această tehnică constă în separarea rădăcinilor, realizând o secţiune
coronară a dintelui pentru a transforma spaţiul interradicular inaccesibil în spaţiu interdentar controlabil.
Dintele este apoi restaurat sub forma a două unităţi odonto-parodontale monoradiculare identice. Trebuie să
se asigure tratamentul endodontic ai ambelor rădăcini şi posibilităţile de restaurare (ancorare radiculară etc.).
Această tehnică se adresează în special molarilor mandibulari.
Amputarea radiculară: rădăcina cea mai afectată sau cea mai puţin fiabilă este separată de partea coronară
a dintelui. O coronoplastie permite apoi să se creeze o zonă adaptată unui control eficace al plăcii. Coroana
dintelui rămâne intactă şi nu necesită restaurarea. Tratamentul endodontic trebuie realizat în prealabil.
Această tehnică este aplicabilă cu un prognostic bun rădăcinilor vestibulare ale molarilor maxilari.

53
Amputarea corono-radiculară: constă în eliminarea unei rădăcini cu partea coronară corespondentă. Apoi
se realizează o restaurare protetică respectând formele conturului radicular şi permiţând controlul plăcii.
Practicianul trebuie să se âsigure de tratamentul endodontic prealabil.
Această tehnică se adresează atât molarilor mandibulari cât şi molarilor maxilari. Totuşi, amputarea
corono-radiculară a unui molar mandibular necesită realizarea unei restaurări cu ancorare coronară pe dintele
proximal dinspre rădăcina amputată.
Tratamentul leziunilor parodontale va porni încă din această etapă, prin primele manopere de igienizare şi
detartraj. Şi vor continua cu un tratament chirurgical de asanare, atunci când leziunile sunt mai profunde şi
bogate în ţesut de granulaţie. în acest sens, se realizează: un chiuretaj subgingival, prin care ţesuturile
inflamate, de granulaţie şi necrozate de la nivelul pungilor gingivale sunt înlăturate prin chiuretaj. Prin
această tehnică, se îndepărtează, în totalitate ţesutul patologic ,care constituie un factor de iritaţie pentru
parodonţiul marginal, precum şi tartrul subgingival. Această intervenţie este indicată în cazul existenţei unor
pungi supraalveolare puţin profunde şi cu atrofie alveolare, precum şi în cazul unor pungi intra-alveolare, în
cazul unor abcese parodontale la monoradiculari sau în situaţiile temporizării extracţiilor dentare la dinţii cu
pungi profunde.
Realizarea acestei intervenţii se poate face prin intermediul unui lambou de acces (pentru vizualizarea
directă a suprafeţei radiculare) sau în câmp închis.
Pe lângă îndepărtarea ţesuturilor patologice, se poate realiza şi un surfasaj radicular, care presupune
eliminarea, pe de o parte, a pungii şi tartrului, asociat, pe de altă parte, cu ablaţia zonei infiltrate de cement
radicular. Aceasta se realizează cu chiurete Gracy sau prin intermediul unor instrumente specifice manuale,
pentru accesul interradicular - SQBL şi SQMD HUFRIEDY sau mecanice - Slim-line CAVITRON. Această
atitudine terapeutică se poate aplica în cazul pungilor mai mari de 3 mm.
Leziunile interradiculare prezintă anumite particularităţi care necesită un abord terapeutic mai complex.
*Leziunile de clasa I se tratează prin curăţarea suprafeţei radiculare. în unele cazuri, când zona de separare
radiculară este deosebit de concavă, se poate realiza o odontoplastie cu freza pentru a „goma” această
concavitate şi a permite controlul plăcii.
în leziunile de clasa a ll-a este mai dificil de făcut o alegere a terapiei. Profunzimea orizontală a leziunii face
să fie mai aleatorii tratamentele pe suprafaţa radiculară. Uneori e dificil de „închis” aceste leziuni, astfel
protezarea devine riscantă. Tehnicile de regenerare tisulară ghidată îşi arată, în aceste cazuri precise,
eficacitatea.
Leziunile de clasa a lll-a pun mai multe probleme. E foarte dificil să se închidă spaţiul interradicular, atât
prin tehnici clasice cât şi prin tehnici de regenerare tisulară ghidată.

Hiperplaziile gingivale se tratează chirurgical când persistă după tratamentul inflamaţiei. Tehnica de elecţie
este gingivectomia cu bizou (margine tăiată oblic) internSe realizeaza o incizie la un unghi de 20-45 cu axul
mare al dintelui la niv gingiei marginalesi al sp interdentare. . Ţesutul papilar hiperplazic se separă de planul
osos, la nivelul septului interdentar, cu ajutorul unui bisturiu lanceolat. După excizarea ţesutului în exces,
gingia este suturată în fiecare spaţiu interdentar cu un punct în 8.

39.Pregătirea specifică (proprotetică) - Dinţii pilieri şi suportul lor parodontal

Tratamentul leziunilor odontale simple şi complicate

Tratamentul acestor leziuni se adresează pierderilor de substanţă amelo- dentinară existente la nivelul
dinţilor pilieri. în funcţie de profunzimea acestora, tratamentul se poate realiza în etape diferite. Astfel, în
cazul leziunilor superficiale, acestea vor fi desfiinţate în timpul preparării substructurilor organice; în cazul
cavităţilor medii, se începe prepararea cavităţii încă din etapa preprotetică şi se obturează provizoriu, astfel
încât, în etapa proprotetică se reevaluează cavitatea restantă urmând obturarea definitivă sau folosirea ei ca
retenţie suplimentară; în cazul cavităţilor profunde se impune o evaluare exactă a distanţei faţă de camera
pulpară, impunându-se, atunci când este necesar, efectuarea pulpectomiei.

54
depulparea în scop protetic
Există o serie de situaţii care impun depulparea dinţilor stâlpi:
• volum coronar redus al dinţilor ce vor fi acoperiţi prin coroane mixte metalo- ceramice sau
metalo-compozite sau coroane total ceramice sau total compozite;
• modificări ale axului de implantare ce nu coincide cu axul de inserţie al aparatului gnatoprotetic (versii,
rotaţii);
• modificări de poziţie de tipul translaţiilor ce duc, uneori, chiar la amputarea coronară;
• modificări de poziţie în sens vertical, de tipul extruziilor şi egresiilor ce impun aducerea la nivelul
planului de ocluzie prin sacrificiu mare de ţesut amelo- dentinar, făcând obligatorie depulparea acestor
dinţi.
Necesitatea depulpării substructurilor organice trebuie să fie foarte riguros stabilită, pe baza examenului
clinic şi radiografie, încă din etapa premergătoare preparării dinţilor stâlpi.
Instituirea acestei faze ulterior în timpul preparării sau în urma deschiderii accidentale a camerei pulpare,
duce la contaminarea intrapulpară sau la realizarea unor căi false, compromiţând evoluţia în timp a
tratamentului endodontic realizat.

40.Pregătirea specifică (proprotetică) – redresarea ortodontică a dinților stâlpi

Pentru a se evita sacrificiile ample de substanţă amelo-dentinară, depulpările şi chiar extracţiile, se
impun corectări ale poziţiei dinţilor stâlpi prin tratamente ortodontice. O alternativă la tehnicile de corecţie
chirurgicală, fără intervenţii asupra gingiei o reprezintă elongaţia coronară prin egresie ortodontică.
Această metodă poate fi aplicată atunci cînd există o malpoziţie în plan vertical, în această situaţie volumul
coronar putînd fi bine reprezentat, integru sau atunci când distrucţia coronară e întinsă şi parodontul
marginal maschează acest volum coronar rezidual.

Restaurarea protetică va fi posibilă numai după reuşita manoperelor ortodontice, oferid avantajul reabilitării
funcţiei estetice.
Conform lui Saabri leziunea trebuie să se situeze cel mai mult la 1/3 de la colet, cele 2 treimi restante putând
asigura o bună mentinere a dintelui.
Avantaje:
mentinerea integritäții osului alveolar compromis în caz de extracție
conservatoare, fără intervenție la nivelul suportului osos.
Dezavantajele sunt minore şi legate de tehnică:
aparatura care poate antrena o problema estetică în timpul tratamentului
durata lungă a tratamentului (1-3 luni)
adesea va fi necesară o chirurgie minoră parodontală la nivelul dintelui tratat

în vederea realizării acestui deziderat va trebui să participe un dispozitiv solidarizat la rădăcină,
un sistem de ancorare şi un mod de activare între cele două dispozitive care vor antrena egresia dintelui.
Această tehnică, respectă întrutotul principiul biologic, rezultatul final obţinându-se cu participarea
ţesuturilor proprii ale bolnavului, dintele nedeplasându-se de-a lungul ţesuturilor de susţinere, inducând doar
formarea osului său de susţinere, în situsul spre care se deplasează şi antrenând cu el gingia şi sistemul său
de ataşament.

După ce s-a obţinut rezltatul final se face o imobilizare dentară pe interval de 2 luni, până se obţine
cicatrizarea alveolei şi a fibrelor parodontale, urmată sau nu de o intervenţie chirurgicală corectivă pe
suportul gingival şi osos deplasat coronar prin egresie.
Există mai multe tehnici care permit acoperirea recesiunilor, prin: lambou de translaţie laterală, lambou
repoziţionat coronar, grefa gingivală liberă epitelio-conjunctivă, grefă liberă conjunctivă înfundată, alegerea
terapeutică făcându-se prin examenul clinic al recesiunii şi al mediului parodontal.

55
Forma şi lărgimea recesiunii trebuie apreciate foarte exact, ținând cont de riscul de fenestrație osoasă sub
(tesutul gingival, antrenând, în timpul preparării atului receptor, o sporire adesea importantă a suprafeței
radiculare ce trebuie acoperită.
Cantitatea şi grosimea tesuturilor înconjurătoare trebuie de asemenea evaluate ca situri posibile. În final,
căutarea unui sit de prelevare a unei grefe libere epitelio-conjunctive sau conjunctive este de asemenea un
element care precede decizia terapeutică. Prin optarea pentru această metodă va prima principiul biologic,
dar, in schimb, intervalul de timp afectat va fi mult mai îndelungat. Modificările care apar la nivelul
suportului odonto-parodontal şi muco-osos se pot accentua, neputându-se institui o protezare de urgență.

41.Pregătirea specifică (proprotetică) – chirurgie corectivă parodontală și RTG

Aceste intervenții acoperă un ansamblu de tehnici esențialmente chirurgicale care vizează restaurarea
tesuturilor parodontale din jurul dintilor pentru a reabilita limitele cervicale supra-gingivale sau pentru
marirea înălţimii coronare in vederea ameliorării retentiei, respectând sau recreând în acelaşi timp spatiul
biologic. Când restaurarea, de orice tip ar fi ea, încalcă spațiul biologic, e necesar să se recreeze un spațiu
suficient între limita cervicală a restaurării şi creasta osoasă. Aceasta se poate realiza fie în detrimentul
osului alveolar prin osteotomie-osteoplastie, fie provocând o egresie fortală a rădăcinii.

Indicatii
● fractura coronară sau corono-radiculară subgingivală;
● carie subgingivală;
● lipsa retenţiei datorită unei coroane prea scurte;
● restabilirea unei curbe Spee când dinții suferă egresii prin pierderea antagonistului.

Contraindicatii:
● toate contraindicațiile de ordin general proprii chirurgiei orale;
● dacă limita cervicală a fracturii depăşeşte cu mai mult de 1 mm creasta
● dacă raportul coroană/rădăcină este inferior lui 1; dacă tratamentul endodontic nu e posibil sau este
partial, se va lua in considerare extracţia;
● dacă rezecţia osoasă descoperă zonele de furcaţie ale dintilor pluri radiculari. Este deci, indispensabil
să se facă un examen radiografic al rădăcinilor;
● la fel dacă amplasarea osteotomiei riscă să compromită viitorul parodonțiului dinților adiacenți
sănătoşi sau corect reconstituiti,
● în zona anterioară, când alungirea se dovedeşte a fi inestetică;
● dacă se intervine asupra dintilor cu rădăcini mici şi/sau conice riscánd să antreneze o mobilitate după
intervenţie.

Alegerea terapiei în funcție de situația clinică, incluzând următoarele tehnici:

● gingivectomii;
● interventil cu lambou;
● egresie ortodontică;
● tehnici de regenerare tisulară;
● grefe de tesut.

După Rivault, tehnica chirurgicală aleasă depinde de situația clinică şi în mod esențial de cantitatea de
structură coronară sănătoasă care merge din os (spatiul biologic ,rezidual"), de înălțimea gingiei ataşate şi
estetică.
În verlerea realizării acestor tehnici, se pot intâlni mai multe situații, în funcţie de structura dentară
reziduală, raportul acesteia cu gingia, distanta faţă de creasta osoasă şi nivelul de pierdere de substanță:

56
● dacă distanţa creastă osoasă - structură dentară reziduală este mai mare de 3 mm şi gingia alaşată de
înălțimea suficientă, tehnica indicate va fi gingivectomia cu bizou extern sau bizou intern;

● dacă distanţa creastă osoasă-structură dentară reziduală este mai mică de 3 mm şi gingia alaşată are o
înălțime suficientă, tehnica indicată va fi gingivectomia cu bizou intern asociată cu osteoplastie;

● dacă distanţa creastă osoasă-structură dentară reziduala este mai. mare sau egală cu 3 mm şi gingia
aderentă are înălțimea suficientă dar nu poate tolera o reducere, tehnica va fi un lambou mixt pozitionat
apical;

● dacă distanţa creastă osoasă-structură dentară reziduală este mai mică de 3 mm şi gingia aderentă are
înălțimea suficientă dar nu poate tolera o reducere sau este de înălțime limitată, tehnica indicată va fi
lambou mixt poziționat apical asociat cu osteotomie;

● dacă distanţa creastă osoasă-structură dentară reziduală este mai mică de 3 mm şi osteotomia este
imposibilă deoarece ar antrena o diminuare prea importantă a suportului parodontal la nivelul dintelui in
cauză şi/sau al dinților vecini (ca in cazul in care zona interradiculară riscă să fie expusă în cazul unui
dinte pluriradicular), tehnica indicată este egresia ortodontică;

● dacă există o pierdere de substanță osoasă importantă, până la 3-4 mm, se poate recupera o parte din
deficit prin intermediul regenerării tisulare ghidate sau grefă de tesut osos/precursori conjunctivi ai
osului.

42. Pregătirea specifică (proprotetică) – suportul muco-osos al crestei

Regenerarea osoasă ghidată (ROG) se bazează pe principiul compartimentării celulare,
impiedicând celulele din epiteliu şi din țesutul conjunctiv să ajungă la spatiul postextractional,
celulele osoase pot coloniza alveola rămasă liberă.
Membrana GTAM (Gore Text augmentation material), interpusă între lambou şi alveolă, protejează
situsul post-extractional al celulelor din țesutul conjunctiv pentru ca doar celulele cu potential
osteogenetic să poată succede cheagului de sânge.

Membrana este compusă din două microstructuri diferite:

● partea internă posedă o microstructură ocluzivă pentru a împiedica tesutul conjunctiv să
migreze în interiorul alveolei;
● partea externă sau periferică permite o mai mare irigare tisulară, sporind stabilizarea plăgii,
şi împiedică interpunerea tesutului conjunctiv între material şi os. Ea este suficient de
maleabilă pentru a se etala uniform dincolo de limitele defectului pe marginea osoasă.
Membrana este îndepărtată după 6 luni şi atunci se poate realiza proteza definitiva. Aceste
tehnici, complexe, dau rezultate excelente dar sunt extrem de delicale. de realizat şi rezervate
situațiilor foarte speciale.
Regenerarea osoasă ghidată poate fi utilizată la prevenirea pierderilor osoase, in momentul
extracţiei.
Osteotomia. Are ca scop să reducă dimensiunile crestei osoase in sensul lărgimii şi (sau) înălțimii
şi să regularizeze creasta.
Tehnica chirurgicală :cu freza globulară pentru os, la viteza lentă şi sub irigare de ser fiziologic. O
osteotomie va desăvârşi reducerea osoasă. Reducerea lamboului poate fi necesară inainte de
închiderea plăgi după aceasta, datorită reducerii volumului osos, devine prea mare. Bordurile

57
lamboului trebuie să fie strânse şi fără suprapunere, menținute cu ajutorul unor suturi dese. Nu
este indispensabil pansamentul chirurgical.
Frenectomie. Această intervenție este destinată să elimine un fren sau" mici bride care, prin
poziție şi inserţie, îngreunează controlul plăcii şi/sau provoacă o deschidere a şantului
gingivo-dentar in timpul mobilizării muşchilpt periferici. Frenul se inserează între cei doi incisivi
centrali şi provoacă o tractiune
pe gingia marginală. Se realizează o mică incizie paralel cu marginea alveolară. Frenul este
secționat pe toată suprafaţa sa de inserţie dinspre vârf spre baza sa în vestibul. Lamboul mucos
liber este prins cu pensele şi frenul se secționează spre buză fie cu bisturiul, fie cu foarfecele
pentru gingie. Pe marginea alveolară, situsul de intervenție se prezintă sub forma unei zone
triunghiulare cu baza vestibulară. Marginile plăgii sunt suturate spre buză şi pe mucoasa
alveolară. La nivelul gingiei keratinizate, bordurile pot fi apropiate şi zona este protejată cu un
pansament chirurgical.

Conform Examenului clinic şi celui paraclinic practicianul işi modulează şi adaptează proiectul si
gesturile terapeutice. Astfel el trebuie să ştie dinainte dacă parodontiul este sau nu susceptibil să
primească o proteză sau dacă, dimpotrivă, trebuie realizată o refacere a stării prealabile sau o
ameliorare, chiar o adaptare a acestuia pentru a favoriza restaurarea protetica.

Astăzi este posibil şi necesar să se facă astfel incat la un parodontiu fragil să existe gesturi
protetice deosebit de respectuoase, atât pentru situatiile. limitelor preparării cât şi pentru tipul de
amprentare. tehnicile chirurgicale care permit prepararea parodontiului pentru protezare sunt
numeroase. Un examen clinic bine condus, asociat cu examenul radiografic. permite stabilirea
indicațiilor acestor tehnici fără a face tratament suplimentar.

Etapa preprotetică de tratament vizează, anterior aplicării aparatului gnatoprotetic conjunct,

echilibrarea "dezechilibrelor locale" (Imbert). Astfel, suprastructura protetică va fi aplicată pe un
suport dentoparodontal sănătos şi în contextul unei homeostazii locale şi loco-regionale.

43. Pregătirea specifică (proprotetică) – reechilibrarea ocluzală și repoziționarea cranio-mandibulară

(p.386)
Urmăreşte crearea unui relief ocluzal armonios, care să permită deblocarea mişcărilor mandibulare,
transmiterea forţelor de ocluzie, distribuirea uniformă a punctelor de contact în relaţie centrică şi
intercuspidare maximă, refacerea echilibrului morfologic al dinţilor, o ocluzie dinamică, netraumatizantă
care să permită glisarea liberă a mandibulei de la RC la IM precum şi în protruzie şi lateralitate, o
funcţionalitate articulară şi musculară optimă.

Echilibrarea ocluzală este indicată numai în prezenţa semnelor clinice şi paraclinice ale traumatismului
ocluzal. Indicaţia echilibrărilor ocluzale este justificată în dizarmoniile primare şi secundare ale reliefului
ocluzal, în prezenţa tulburărilor disfuncţionale evidenţiate clinic şi paraclinic (creşterea mobilităţii, migrarea
dinţilor, impactul alimentar vertical, durere, spasm muscular, tulburări ale dinamicii articulare şi
mandibulare, abraziune, tulburări masticatorii, fonetice, fizionomice, semne radiografice ale traumatismului
ocluzal, semne electromiografice etc.)
Tratamentul de echilibrare ocluzală se poate efectua prin mai multe metode, mai mult sau mai puţin
conservatoare. Metodologia de echilibrare ocluzală face apel la tehnici diferite, în funcţie de forma clinică a
tulburărilor disfuncţionale: şlefuiri selective, rezecţii coronare mai mult sau mai puţin înalte, extracţia,
remodelarea reliefului ocluzal protetic al unor restaurări protetice defectuoase, îndepărtarea lucrărilor
protetice care nu pot fi corectate prin remodelare, reechilibrarea ocluzală a unor proteze parţiale sau totale
mobile cu relief ocluzal necorespunzător, tratament ortodontic.

58
Şlefuirea selectivă. Se adresează unor tulburări morfologice reduse ale reliefului ocluzal, dar care pot avea
un mare răsunet asupra SSG prin declanşarea unor fenomene clinice de disfuncţionalizare. îndepărtarea
punctelor premature prin şlefuiri selective se poate face prin mai multe metode: metoda Jankelson, metoda
Schuyler, metoda Shore, metoda Ramfjord, metoda Barelle etc.
Astfel, şlefuirea selectivă, pe care o propun diverşi autori pentru echilibrarea ocluzală a protezelqr
totale, se bazează în totalitate pe principiile conceptului ocluziei bilateral echilibrate, care preconizează
contacte multiple şi stabilitate centrică, contacte frontale şi distale în protruzie, contacte de echilibru pe
partea activă şi inactivă în mişcarea de lateralitate.
Metodele propuse de Ramfjord, Dawson etc. recomandă şlefuirea selectivă în ocluzie centrică şi IM ̆
a dentiţiei naturale. Autorii eliberează mişcările de lateralitate, protruzie, astfel ca în mişcarea de protruzie
contactele să se efectueze numai în zona frontală, neadmiţând nici un contact protruziv în zona distală.
Mişcările de lateralitate se produc numai prin glisare pe partea activă, în timp ce pe partea inactivă
contactele lipsesc cu desăvârşire, în urma şlefuirii selective prin aceste metode, rezultă o toleranţă ocluzală
şi contacte cuspid- ambrazură specifice şcolii ocluziei funcţionale (Pankey-Mann- Schuyler). Metodele
amintite se vor aplica bolnavilor cu relaţii mandibulo- craniene caracterizate prin necorespondenţa RC cu
̆IM, cu toleranţă ocluzală şi relaţii cuspid-ambrazură.
Pentru bolnavii care prezintă o corespondenţă a relaţiei centrice cu intercuspidarea maximă (Point
Centric), prin şlefuirea selectivă se va urmări stabilizarea ocluziei centrice prin contacte cuspid-fosetă cât
mai reduse în suprafaţă, asigurându-se funcţia grup sau funcţia canină, precum şi protecţia mutuală.
Repoziţionarea cranio-mandibulară. Terapia de repoziţionare mandibulo- craniană corectă constituie unul
din scopurile majore ale tratamentului disfuncţiilor SSG. Tratamentul de repoziţionare mandibulară face
parte integrantă din schema terapeutică generală a disfuncţiilor.
Terapia de suprimare a durerii, tratamentul de relaxare musculară, tratamentul tulburărilor ATM ,
kineto şi fizioterapia, tratamentul de reechilibrare ocluzo-articulară, contribuie la crearea condiţiilor unei
corecte repoziţionări mandibulo-craniene în poziţie de relaţie centrică. Există cazuri în care repoziţionarea
mandibulo-craniană în poziţie centrică se poate obţine printr-o terapie simplă de suprimare a durerii (poziţie
antalgică), de relaxare musculară (spasm muscular), de şlefuire selectivă (contact deflectiv). în alte cazuri
însă este necesară o terapie de repoziţionare mandibulară aplicată treptat, concomitent sau după
regularizarea planului de ocluzie şi relaxarea musculară.
După echilibrarea ocluzo-articulară şi obţinerea unui echilibru muscular optim se încearcă
consolidarea echilibrului neuro-muscular nou creat prin chinetoterapie. Atunci când planul de ocluzie nu
asigură o ocluzie stabilă, se trece la refacerea unui plan de ocluzie provizoriu, utilizând gutiera acrilică
pentru dentaţi sau şina proteză mobilă pentru edentaţi. Gutierele şi şinele proteză mobilă sunt indicate mai
ales atunci când poziţia mandibulo-craniană obţinută prin intervenţiile şi medicaţia aplicată nu au realizat o
repoziţionare corectă a mandibulei. Shore indică în acest caz un aparat mobil cu placă palatină, ancorat prin
gutiere.
Utilizând unul din cele două elemente amintite, se poate ajunge la o relaţie mandibulo-craniană
corectă prin adăugarea de acrilat autopolimerizabil sau şlefuirea şi modelarea feţelor ocluzale acolo unde
este necesar (metode aditive sau substractive). în cazul unei subdimensionări a etajului inferior se vor face
adăugiri treptate, realizând înălţări succesive ale ocluziei. Dacă pacientul prezintă o laterodeviaţie; realizarea
de planuri înclinate şi repere de repoziţionare corectă conduce în final la o revenire la poziţia normală. La fel
se procedează în malrelaţiile prin translaţia anterioară sau posterioară.
După realizarea unei relaţii mandibulo-craniene optime şi a unui plan de ocluzie provizoriu, dar
echilibrat, gutiera sau şina proteză mobilă este purtată o perioadă de timp suficientă pentru a ne asigura
de stabilitatea şi corectitudinea relaţiei centrice, de dispariţia simptomelor disfuncţionale. Pentru aceasta
sunt suficiente uneori 2-3 luni, alteori 1-3 ani, după gravitatea cazului şi reacţia bolnavului.
Rolul protezei provizorii este acela de a asigura o relaţie mandibulocraniană corectă, asigurând
contenţia dinţilor restanţi şi prefigurând planul şi relieful ocluzal definitiv. Ea poate fi fixă în edentaţii

59
intercalate reduse şi mobilă în edentaţii întinse. Proteza provizorie fixă îşi găseşte tot mai frecvent utilitatea
nu numai în edentaţiile frontale pentru efectul său fizionomie, dar mai ales în zonele laterale unde
scoaterea din ocluzie, prin prepararea substructurii organice, poate accentua unele basculări şi malrelaţii
mandibulo-craniene.
în cazul unei edentaţii, gutiera sau proteza şină mobilă poate fi păstrată ca proteză de tranziţie până
la confecţionarea unei proteze definitive. Nu se admite niciodată înălţarea ocluziei numai prin proteza
mobilă, dinţii restanţi rămânând în inocluzie. După ce s-a ajuns la o relaţie intermaxilară corectă, se va
trece la protezarea fixă sau mobilă a spaţiilor edentate, coroane de înveliş sau iniay-uri pentru restul dinţilor
al căror relief ocluzal trebuie substanţial modificat, realizarea contenţiei în mobilitatea patologică a dinţilor.

44. Adaptarea preparării substructurii organice în raport de indicii clinico-biologici ai dinților pilieri
– indic ele mezialo-distal și curbura sagitală a coroanei

Indicele mezio-distal reprezintă diferenţa dintre diametrul coroanei măsurată la nivelul punctelor de contact
şi diametrul coroanei la nivelul coletului. Acest indice se determină prin măsurători cu un compas, având
valori diferite de la dinte la dinte, de la individ la individ. Valorile medii ale indicelui mezio- distal pentru
dinţii frontali sunt următoarele:
• incisivul central maxilar = 2 mm;
• incisivul lateral maxilar =1 -1,5 mm;
• caninul maxilar = 1-3 mm.
Aplicarea coroanelor de înveliş la dinţii frontali necesită deretentivizări ale feţelor proximale cu atât mai
mari cu cât valoarea indicelui mezio-distal este mai mare. Trebuie evitate preparările inutile, conicizarea
exagerată care sacrifică o cantitate mare de substanţă nobilă dentară. Dinţii frontali mandibulari vor necesita
deretentivizări cu sacrificiu mai mic de substanţă nobilă dentară având indicii mezio-distali mai redus şi ca
ai dinţilor maxilari.
Curbura sagitală a coroanei dictează o anumită preparare. Curbura în sens sagital a coroanei dentare poate
fi accentuată, medie sau redusă. Substructura organică preparată trebuie să aibă forma neretentivă a coroanei
naturale, cu respectarea curburii sagitale evitând eroarea preparării plane în sens axial la dinţii cu o curbură
sagitală exagerată, fapt ce ar duce la un sacrificiu mare de substanţă dentinară.

45. Adaptarea preparării substructurii organice în raport de indicii clinico-biologici ai dinților pilieri
– secțiunea la colet, profilul de emergență și rădăcina și canalul radicular

Secţiunea la colet este triunghiulară, cu unghiuri rotunjite pentru incisivul central, ovalară pentru incisivul
lateral şi cu un aspect intermediar la nivelul caninului; trebuie respectată în timpul preparării, astfel, se evită
erorile de preparare prin nerespectarea unghiurilor, ce va duce la un sacrificiu inutil de substanţă. Realizarea
pragurilor la fel de largi pe toate feţele dintelui atunci când se prepară substructura organică pentru coroana
Jacket, va duce la un sacrificiu mare de substanţă dentară, grosimea mică a preparaţiei rezultate va diminua
rezistenţa dintelui. Pentru a evita astfel de erori se pot realiza praguri mai largi pe feţele vestibulare şi
praguri reduse sau pierdute pe feţele proximale ale dinţilor.

Profilul de emergenţă =porţiunea din conturul dentar axial cuprinsă de la baza sulcusului gingival spre
ocluzal şi trecând prin gingia liberă; depinde de anatomia dentară; este mai vertical la nivel radicular decât
coronar;majoritatea dinţilor au un profil de emergenţă situat la nivelul joncţiunii smalţ - cement şi în
prelungirea zonei radiculare.
(profilul de emergenţă = unghiul ce se formează între tangenta la suprafaţa coletului şi axul dintelui. Cu cât
unghiul este mai mare, cu atât profunzimea preparaţiei va fi mai amplă.)

Rădăcina şi canalul radicular utilizate ca mijloc de retenţie la coroanele de substituţie în reconstituiri
metalice turnate şi la alte mijloace protetice prezintă o serie de caracteristici, privind lungimea, lărgimea şi

60
curbura. Dinţii cu rădăcini scurte consecutive iradierilor accidentale sau terapeutice, nu sunt indicati pentru
reconstituiri pretenţioase. Curbura radiculară accentuată poate influenţa retenţia microprotezei prin
reducerea suprafeţei de agregare.
Agregarea radiculară la nivelul molarilor şi premolarilor impune obligatoriu ancorajul de cel puţin două
canale radiculare. La molarii maxilari, canalul palatinal şi unul din cele două canale vestibulare vor fi
utilizate, iar la molarii mandibulari canalul distal şi unul din cele două canale meziale vor fi ocupate prin
pivouri radiculare.
MAI DETALIAT
în cursul preparării substructurilor organice se va avea în vedere şi protecţia ţesuturilor vecine, evitarea
deschiderii camerei pulpare utilizând viteze mici şi medii în cadrul unor preparări economicoase. Lezarea
dinţilor vecini se produce în urma manipulării neadecvate a instrumentarului abraziv şi apare în special în
zona punctului de contact. în scopul desfiinţării punctului de contact şi protecţiei dinţilor vecini putem
utiliza firul de mătase, dispozitivul Ivory sau prepararea prin tehnica slice-cut, când punctele de contact
sunt foarte strânse, în cursul preparărilor substructurilor organice se va realiza protecţia obrajilor, buzelor, a
limbii, menajarea parodonţiului marginal şi a papilei interdentare.
Clasic, în preparările pentru terapia conjunctă se foloseşte prepararea la colet subgingivală. Raţiunea este
că, în această zonă, contactul dintre microproteză şi substructura organică ar împiedica formarea cariilor
dentare, fapt neconfirmat şi nejustificat în realitate. Prepararea juxta-gingivală ar fi de preferat, datorită
posibilităţilor de control al închiderii marginale cât şi prin respectarea conturului coronar.
în concepţia clinicii noastre se acceptă orice fel de preparare la colet, dar cu obligaţia protecţiei şi
nelezării parodonţiului în timpul preparării, a acoperirii şi a închiderii marginale corecte la nivelul preparaţiei.
Prin implantarea lor, dinţii sunt neparaleli, având axele divergente spre ocluzal la maxilar şi convergente la
mandibulă, dinţii reprezentând din punct de vedere al construcţiei protetice conjuncte un defect grav de
paralelism. Divergenţa axei de implantare a dinţilor stâlpi până ia 35° face posibilă realizarea suprafeţelor
paralele prin preparări simple permise de grosimea medie a stratului amelodentinar. Creşterea divergenţei
peste 35° poate duce în preparările substructurii organice la deschiderea camerei pulpare, impunându-se
de multe ori depulparea dinţilor pentru a obţine suprafeţe paralele. Când axul dintelui este mai mare de 45°
nu putem obţine nici un beneficiu în urma pulpectomiei, practic prin preparare se desfiinţează coroana
dentară ce nu va asigura retenţia microprotezei, în acest caz fiind necesare preparări speciale sau
realizarea de corpuri de punte special construite, prin imbricare.
Pentru realizarea inserţiei aparatului gnatoprotetic conjunct este necesară realizarea suprafeţelor verticale
paralele al dinţilor stâlpi. Datorită subiectivismului uman, impreciziei, este greu de realizat un paralelism
riguros al suprafeţelor verticale, mai ales atunci când există mai mulţi dinţi stâlpi. Cu cât numărul de
elemente de agregare creşte, cu atât se practică o preparare mai accentuat tronconică, care să permită
inserţia simplă a aparatului gnatoprotetic. Ideal, pentru o retenţie maximă a elementelor de agregare la
substructurile odontale şi un sacrificiu minim de substanţă amelodentinară, preparaţia trebuie să fie
neretentivă în sensul inserţiei şi dezinserţiei aparatului gnatoprotetic şi să realizeze un unghi de 3° cu o
dreaptă paralelă cu axul de implantare a dintelui, ce trece prin pragul preparaţiei.
Pentru a permite inserţia uşoară a aparatului gnatoprotetic, feţele opuse în raport cu breşa edentată
trebuie să fie convergente între ele, feţele care privesc spre breşe trebuie să fie divergente între ele.
La aparatele gnatoprotetice care se extind pe ambele hemiarcade, paralelismul se realizează greu datorită
dinţilor din zona laterală. Feţele bonturilor care privesc spre oral (bolta palatină) vor fi divergente spre
ocluzal, iar feţele vestibulare convergente spre ocluzal cel mult paralele. Pentru arcada mandibulară feţele
vestibulare se vor realiza convergent iar cele linguale cel mult paralele pentru a evita prepararea excesivă.
Prepararea paralelă a suprafeţelor dentare cât şi realizarea axei de inserţie a aparatelor gnatoprotetice se
realizează în raport cu elementele de agregare.
Atunci când dinţii stâlpi sunt divergenţi, prepararea substructurii organice în raport cu axul de inserţie se
face după dintele mezial care va comanda acest ax, având în vedere că dinţii meziali au volumul coronar
mai mic. Realizarea preparării după axul de inserţie al dintelui distal ar duce la şlefuirea excesivă a celui
mezial.

61
 Axul de inserţie este hotărât de elementul de agregare mai greu de executat. între o coroană de înveliş şi
un inlay, inlay-ul hotărăşte axul de inserţie, pe când între o coroană parţială şi o coroană de substituţie,
coroana de # substituţie hotărăşte axul de inserţie.
în cazurile particulare, la dinţii frontali puternic vestibularizaţi, se impun depulparea dintelui, rezecţia
coroanei şi aplicarea unei coroane de substituţie angulate, care va determina un paralelism cu ceilalţi dinţi.
în zonele laterale, atunci când nu se poate realiza paralelismul între dinţii stâlpi putem aplica o incrustaţie
labilă sau o punte segmentată. Incrustaţia labilă se realizează prin imbricarea unei incrustaţii fixate la
corpul de punte într-o cavitate realizată pe o coroană de înveliş metalică preparată în axul de implantare al
dintelui, în această coroană cavitatea de inlay va avea direcţia axului de inserţie a punţii dentare.
Corpul de punte şi elementul de agregare mezial sunt solidarizate, iar distal prezintă o incrustaţie
necimentată fixată în cavitatea realizată în coroana de înveliş pe care se sprijină.
Puntea segmentată este realizată din două elemente de agregare şi un corp de punte segmentat. Se
fixează elementul de agregare mezial şi corpul de punte aferent, apoi se fixează elementul de agregare
distal cu corpul de punte eferent. Cele două segmente ale corpului de punte pot fi solidarizate printr-un
şurub.
Atunci când înclinarea dintre dinţi este mai mică sau egală cu 30° pentru stâlpul distal în vederea
menajării substructurilor organice, acestea vor fi preparate astfel încât aparatul gnatoprotetic să poată fi
inserat rotativ. Se prepară în ax fiecare substructură organică, elementele de agregare fiind realizate prin
coroane turnate cu grosime dirijată, inserţia rotativă a punţii realizându-se introducând mai întâi puntea pe
stâlpul mezial, apoi întreaga structură se roteşte (centrul de rotaţie este pe faţa mezială a dintelui cu ax
normal), astfel încât arcurile de cerc ale coroanei distale să permită inserţia punţii şi pe stâlpul distal.
Terapia de preparare a substructurii organice va fi realizată în raport de elementele de agregare, aşa cum
am arătat în capitolul metodologiei de preparare a substructurii organice. Fiecare preparare se va încheia
cu măsurile de protecţie a substructurii organice după cum am arătat în acelaşi capitol. Protezarea
tranzitorie şi de urgenţă reprezintă componenta preponderentă a tratamentului respectiv.
Sistematizând, se pot stabili câteva reguli generale de preparare în cazuri particulare:
Astfel, prepararea este impusă de vitalitatea dinţilor stâlpi: dacă în construcţia protetică intră şi dinţi vitali
şi dinţi devitali, axul de inserţie va fi stabilit de dinţii vitali; dacă dinţii sunt toţi vitali sau sunt toţi devitali,
axul va fi dat de dintele cu volum coronar mai mic (de obicei cel mezial).
De asemenea în cazul dinţilor cu leziuni coronare întinse, axul dintelui este dat de dintele indemn.
în ce priveşte poziţiile dinţilor stâlpi, se întâlnesc următoarele aspecte: dinţii au o implantare fiziologică
convergentă spre Crista Galii, astfel, axele corono-radiculare ale dinţilor stâlpi maxilari vor fi divergente faţă
de breşa edentată, impunând o preparare mai accentuată a feţelor opuse spaţiului edentat (feţele meziale
ale dinţilor meziali, respectiv feţele distale ale dinţilor distali); dinţii mandibulari vor prezenta o convergenţă
fiziologică spre spaţiul edentat, impunând o preparare mai accentuată la nivelul feţelor vecine breşei
edentate (feţele distale pentru dinţii meziali, respectiv feţele meziale pentru dinţii distali). Acestei înclinări
fiziologice i se poate suprapune o malpoziţie secundară prin versia mezio-distală a dintelui stâlp spre breşa
edentată sau opus acesteia sau prin versie vestibulo-orală. Acestea pun probleme în determinarea şi
stabilirea unei axe de inserţie, necesitând preparaţii specifice. Sigur, malpoziţiile ce se pot întâlni la nivelul
dinţilor limitrofi spaţiilor protetice potenţiale pot fi şi de tipul gresiilor, în plan orizontal (translaţii) sau în plan
verical (extruzii, egresii) dar acestea nu modifică axul de inserţie, direcţia lor de implantare fiind paralelă cu
cea fiziologică. când un dinte stâlp este în versie spre spaţiul edentat, se va prepara mai accentuat faţa
adiacentă breşei; când versia se face în sens opus breşei, se va prepara mai accentuat faţa opusă breşei.
Accentuarea preparărilor este suficientă atunci când înclinările dentare nu depăşesc 30°, vitalitatea putând
fi menţinută în anumite condiţii. în cazul înclinărilor mai mari de 30°, dar mai mici de 45°, se impune
depulparea substructurilor organice, de cele mai multe ori cu secţionarea coroanei şi aplicarea unui
dispozitiv cu agregare intraradiculară. Dinţii cu versii mai mari de 45° sunt, de cele mai multe ori, sortiţi
extracţiilor dacă nu pot fi corectaţi ortodontic. O metodă excepţională pentru evitarea extracţiei sau a
sacrificiilor tisulare ample, este folosirea punţilor speciale-mobilizabile, demontabile sau sau imbricate.
în cazul versiilor vestibulo-orale, prepararea accentuată se va adresa feţelor care depăşesc conturul
natural al arcadelor-în versii vestibulare, feţelor vestibulare, iar în versii orale, feţelor orale ale dinţilor stâlpi.

62
 Când construcţia protetică presupune existenţa unui dispozitiv cu agregare intraradiculară, se au în
vedere următoarele aspecte: axul de inserţie va fi stabilit de rădăcina cu volumul cel mai mic; dacă există
un dinte cu rădăcini convergente (situaţie defavorabilă din punct de vedere biomecanic, al susţinerii
parodontale), se vor lărgi pereţii interni ai canalului, iar la cei cu rădăcini divergente, se vor lărgi pereţii
externi ai canalelor.
Această preparare excentrică slăbeşte rezistenţa rădăcinilor şi le predispune la fractură, de aceea se
poate apela la alte metode care, însă, au, de asemenea, inconvenientele lor. Astfel, se poate realiza o
scurtare a dispozitivului intraradicular, având drept consecinţă apariţia decimentării, sau se pot realiza
“dispozitive angulate” la care partea intracanalară a dispozitivului menţine direcţia de orientare a rădăcinii,
iar partea coronară, bontul artificial, se realizează paralel cu ceilalţi dinţi stâlpi. Dezavantajul acestei
metode constă în acţiunea para-axială a forţelor de solicitare, cu impact negativ la nivelul parodonţiului
dintelui. în continuare vom prezenta tipurile de preparaţii pentru principalele microproteze ce se pot regăsi
ca elemente de agregare în componenţa aparatelor gnatoprotetice conjuncte.
(pag 397)

46.Pregătirea substructurii organice pentru agregarea prin incrustații

Pregătirea substructurii organice pentru elemente de agregare inlay clasa a ll-a

Cavitatea prezintă două compartimente,ocluzal şi unul proximal;compartimentul ocluzal -cavitate de clasa I
căpătând aspectul de treflă cruciform sau coadă de rândunică.
Etapele :
-deschiderea cavităţii este primul timp, cu instrumentar de mână (Black), fie cu freze utilizate la viteze mici
sau la viteze mari. Deschiderea cavităţii se va realiza cu freze sferice sau con invers ce acţionează dinspre
profunzime spre exterior. Utilizarea turaţiilor înalte nu reprezintă întotdeauna un beneficiu, deoarece uneori
duce la fracturarea pereţilor dentari în urma vibraţiilor generate de instrumentarul rotativ.
-forma de contur a cavităţii trebuie adaptată la forma dintelui, forma circulară favorizând decementarea. La
molari, forma de contur poate fi elipsoidală, iar atunci când se extinde conturul cavităţii de clasa I şi la
nivelul şanţurilor intercuspidiene, forma de contur poate căpăta aspect cruciform sau de treflă.
-îndepărtarea dentinei ramolite necesită instrumentar de mână (excavatoare dentare, linguri Black),
manoperele fiind executate cu blândeţe, cavitatea spălându-se permanent cu apă încălzită.
-extensia preventivă se realizează de regulă prin prelungirea marginilor cavităţii la nivelul unirii a 1/3 spre
vârful cuspidian cu 2/3 spre şanţul intercuspidian, din versantul cuspidian, marginile cavităţii fiind aduse
într- o zonă accesibilă autocurăţirii. Rezistenţa materialului utilizat în incrustaţii permite realizarea
marginilor pe versanţii cuspidieni, acolo unde se poate realiza autocurăţirea.
-realizarea formei de retenţie a microprotezei la substructura organică preparată se poate obţine prin
mijloace simple:
—prin reciprocitate, un perete este retentiv în raport cu celălalt, atunci când sunt realizaţi paraleli;
—prin realizarea unui raport optim dintre lungimea şi profuziumea cavităţii. Raportul lungime-profunzime
4/2 realizează cavităţii neretentive ce necesită prepararea de retenţii suplimentare - puţuri dentinare sau
canale laterale paralele între ele, plasate în axul dintelui. Raportul lungime-profunzime 4/3 realizează o
retenţie bună a microprotezei în cavitate. Retenţia devine foarte bună atunci când raportul dintre lungime şi
profunzimea cavităţii este de 2/3;
—prin exprimarea unghiurilor dintre peretele pulpar şi parapulpar;-> artificii inutile de substanţă dentinară şi
poate constitui punctul de plecare al fracturilor cuspidiene.
—-starea de suprafaţă influenţează retenţia - pereţii cavităţilor nu trebuie să fie rugoşi sau foarte netezi. în
realizarea retenţei inlay-ului pe substructura organică, intervine atât forţa de frecare dintre pereţii
microprotezei şi ai cavităţii cât şi adeziunea realizată prin cementare. Pereţii verticali ai cavităţii pot fi
paraleli între ei sau divergenţi spre ocluzal, într-un unghi 5- 10 grade, în special când realizăm incrustraţii
din materiale ceramice.

63
-realizarea formei de rezistenţă =grosimi suficiente a pereţilor laterali ai cavităţii. Când pereţii laterali sunt
subţiri, se impune scurtarea lor, cavitatea simplă devenind o cavitate compusă. în leziunile coronare
profunde, peretele pulpar este foarte subţire. Incrustaţia fixată în cavitate va transmite forţele de masticaţie
peretelui pulpar, traumatizând mecanic direct pulpa dentară, în aceste situaţii se vor lua măsuri suplimentare
pentru blocarea mişcării de înfundare a incrustaţiei, trotuarul lui Black”.
-bizotarea marginilor - închiderea marginala perfecta şi protecţie a prismelor de smalţ subminate. Bizotarea
cuprinde în general stratul de smalţ, unghi de 35-45 grade cu pereţii verticali. La incrustaţiile metalice
bizotarea este recomandată, pe când la incrustaţiile ceramice nu se realizează, existând pericolul fracturării
marginilor subţiri şi nerezistente ale incrustaţiei. . Prismele de smalţ se vor proteja chiar din momentul când
se realizează forma de contur a cavităţii. Se împarte suprafaţa ocluzală în două porţiuni, prima porţiune
priveşte limitele proiecţiei coarnelor pulpare pe faţa ocluzală, iar a doua priveşte limitele între vârfurile
cuspidiene dentare. Prepararea cavităţii se realizează în porţiunea dintre cele două limite, secţionarea
prismelor de smalţ realizându-se în aşa fel încât ele să nu trebuiască să fie susţinute. O astfel de cavitate va
avea un volum prea mic şi nu va realiza extensia preventivă. Din acest motiv, cavitatea va fi extinsă în
porţiunea cuprinsă între cele două zone, pulpară şi cuspidiană (2/3 interne cu 1/3 externă cuspidiană). Pereţii
cavităţii având direcţia prismelor de smalţ şi cavităţile fiind largi, ele vor trebui adâncite în vederea realizării
raportului lungime-profunzime 4/3 pentru realizarea unei retenţii corespunzătoare.
Cavitatea proximală poate căpăta diverse forme de contur:
*Black realizează o casetă proximală nerententivă în sens axial, realizând prepararea cu un sacrificiu mare
de ţesut dentinar;
*Ward realizează o casetă proximală trapezoidală în vederea economiei de substanţă dentinară, dar
realizează extensia preventivă în aceleaşi limite ca şi Black;
*Rhein şi Knap renunţă la realizarea casetelor proximale preparând suprafaţa proximală prin slice-cut,
desfiinţând doar punctul de contact, incrustaţia în zona proximală apărând ca o felie metalică ce completează
substanţa metalică; este necesară realizarea unor mici cavităţi verticale plasate proximal în axul dintelui,
metoda realizând o importantă economie de substanţă dentinară.

MOD-ul - compus din două cavităţi proximale şi o cavitate ocluzală;este aplicat pe premolari şi molari,
cunoscut sub numele de inlay în şa. Se poate realiza şi ca element de agregare a unor aparate gnatoprotetice
conjuncte. Poate fi folosit şi la şinele de imobilizare parodontală prin solidarizarea unor inlay-uri MOD
succesive. Aplicarea MOD-ului unitar este indicată când pe dinte există două cavităţi proximale
voluminoase. Treapta ocluzală uneşte cele două cavităţi proximale trecând prin şanţurile intercuspidiene,
având o profunzime de minimum 2 mm. înspre feţele proximale cavitatea ocluzală se lărgeşte în evantai,
pentru a se evita deformările piesei turnate la nivelul istmului. Din acest motiv lărgimea vestibulo-orală a
cavităţii ocluzale se măreşte evitând decementarea, deformarea şi fractuarea microprotezei în urma solicitării
unui istm lung şi îngust. Cavitatea de clasa a II-a poate rezulta şi din complicarea unei cavităţi de clasa I cu o
cavitate de clasa a V-a plasată vestibular sau oral. în această situaţie, cavităţile verticale se vor realiza numai
sub formă de casetă.
Protecţia plăgii dentinare :lacuri dentare pentru umectare şi o pătrundere în toate detaliile suprafeţelor
preparate, izolarea substructurii organice preparate de mediul extern;preparatele pe bază de hidroxid de
calciu asigură protecţia eficientă,dar au o rezistenţă redusă la solicitările mecanice.

Inlay-ul de agregare=o microproteză ce se utilizează ca element de agregare a aparatelor gnatoprotetice

conjuncte de amplitudine mică cât şi în mijloacele terapeutice de contenţie a dinţilor parodontici. Acest tip
de incrustaţie prezintă o serie de caracteristici cum ar fi: este o incrustaţie metalică, suficient de
voluminoasă, prepararea unor cavităţi mai profunde; este necesar să se ofere elementelor vecine
suprafeţe suficient de mari, în vederea realizării unei solidarizări rezistente.
- mijloace suplimentare de retenţie: caseta proximală cu pereţi paraleli (box-like), cavităţi suplimentare în
peretele vecin pulpei dentare, cavităţi plasate în peretele pulpar al cavităţii proximale, având aspectul de
coadă de rândunică;puţurile dentinare in peretele dentinar suficient de gros, forate la o distanţă mai mare

64
de 2 mm, faţă de conturul dentar, evitându-se plasare la nivelul coarnelor pulpar si distanţă de minimum 2
mm unul faţă de altul. Profunzimea lor este de 1,5-2 mm, până la maximum 3 mm, având diametrul
cuprins între 0,6-0,7 mm, până la maxim 1 mm;Paralelismul puţurilor dentinare pentru asigurarea unui ax
unic de inserţie.
-metodele folosite în realizarea paralelismului amintim: metoda aproximării clinice este o metodă ce nu
necesită aparatură, fiind realizată prin păstrarea aceleaşi înclinări a frezei în raport cu reperele de orientare,
în tot timpul preparării. Pentru a realiza o orientare prin această metodă, se pot introduce tije de grafit în
puţurile deja preparate, freza fiind orientată paralel cu aceste tije. Se pot utiliza în orientarea frezei şi oglinzi
dentare pe care sunt trasate linii paralele;
Pentru ameliorarea retenţiei, se pot turna inlay-uri compuse din două fragmente. Substructura organică
este preparată sub formă de cavităţi retentive pe axe proprii de inserţie. Fiecare inlay se inseră pe axul său,
opunându-se în mod reciproc dezinserţiei întregului ansamblu.
Inlay-ul de agregare poate fi realizat şi sub formă de incrustaţie labilă, cunoscut şi sub numele de
“incrustaţia în incrustaţie”. Acest mijloc suplimentar de retenţie se utilizează atunci când nu se poate
realiza un paralelism exact al substructurilor organice preparate, sau când realizarea paralelismului impune
sacrificiu exagerat de substanţă dentară.axul
de inserţie este diferit de axul de inserţie al punţii. în această incrustaţie se realizează o cavitate în care se
va insera incrustaţia pe axul de inserţie al punţii. Prima incrustaţie este fixată la substructura organică, a
doua incrustaţie reprezintă elementul de agregare al aparatului gnatoprotetic conjunct, putând fi
necementată.

Pregătirea substructurii organice pentru incrustaţia corono-radiculară

Tehnica clasică realizează prepararea substructurii organice pentru elemente de agregare de tipul
incrustaţiei corono-radiculare, urmărind următorii timpi:
prepararea feţei orale prin şlefuire cu piatra roată, cu diametrul de 5 - 10 mm. Se utilizează piatra roată,
în momentul preparării încât prin şlefuire să rezulte un unghi diedru între braţele căruia trebuie cuprins axul
dintelui. Peretele vertical al unghiului diedru nu trebuie să depăşească marginea incizală a dintelui. în unele
situaţii, când grosimea vestibuloorală a marginii incizale este mare, peretele se termină la 1 mm de
marginea incizală a dintelui. Şlefuirea peretelui vertical se realizează cu pietre cilindrice încât 2/3 cervicale
să aibă o direcţie verticală, chiar uşor divergentă cu axul dintelui, iar 1/3 incizală să devină uşor curbată
fără a depăşi marginea incizală. Realizarea unei prelungiri a preparaţiei verticale cu 0,5 mm spre vestibular
este necesară pentru ca în final să existe în zona incizală o suprafaţă metalică ce va proteja marginea de
smalţ. în sens axial şi mezio-distal preparaţia va fi realizată uşor convex;
prepararea şanţului vertical în peretele vertical se realizează cu o piatră cilindrică, cu diametrul de 6
mm, ce se întinde în cele 2/3 dinspre cervical. Acest şanţ asigură accesul în camera pulpară împiedicând
şi deplasările microprotezei;
prepararea unei cavităţi retentive cu diametrul de 3 mm şi o profunzime de 2 mm, se realizează la
intrarea în canalul radicular respectându-se regulile Black. Această cavitate are rolul de a mări retenţia
microprotezei prin creşterea suprafeţelor de frecare şi blocarea mişcările de rotaţie evitând decementarea;
prepararea lojei radiculare este realizată cu ace rotative Beutelrock pe o profunzime a canalului
radicular egală cu dublul înălţimii coroanei sau cu 2/3 din lungimea anatomică a rădăcinii.
Tehnicile moderne utilizează în prepararea substructurii organice pentru elemnte de agregare de tipul
incrustaţiei corono-radiculare, freze montate la turbină ce pot realiza viteze de peste 30.000 turaţii/min.
pentru a nu leza dinţii vecini; vor fi protejaţi de benzi metalice, stripsuri sau inele de cupru.
Faţa orala-> freză diamantată cilindrică sau cilindro-conică la turaţii înalte; va crea un unghi diedru dând
formă plană versantului oral orizontal şi formă convexă în toate sensurile peretelui vertical, în acelaşi timp
de preparare se va realiza şi şanţul din peretele vertical care permite abordarea camerei pulpare.
Cavitatea de la intrarea în loja radiculară -cu o freza cilindrica; trebuie să aibă aceleaşi dimensiuni ca şi
cavitatea realizată prin metoda clasică. Prepararea lojei radiculare este realizată atunci când utilizăm
turbina cu vârfuri diamantate efilate.

65
 -avantajul rapidităţii în execuţie; dezavantaje-vibraţiile ce pot duce la fractura pereţilor dentari; orientarea
frezelor efilate de turbină în prepararea lojei radiculare se realizează dificil, ducând de cele mai multe ori la
erori de preparare.
- utilizarea unei metode ce combină tehnici ale metodei clasice şi ale metodei moderne. Unghiul diedru de
la nivelul feţei orale va fi executat utilizând freze de turbină la viteze medii şi mari, finisarea suprafeţei
obţinându-se cu ajutorul frezelor cu granulaţie fină. Cavitatea de inlay la intrarea în loja radiculară se va
obţine utilizând freze cilindrice montate la piesa de mână, iar realizarea lojei radiculare se va face cu ace
rotative utilizând viteze mici. Această tehnică permite pregătirea substructurii organice pentru incrustaţia
corono-radiculară evitând erorile de preparare.
Protecţia substructurii organice preparate în vederea terapiei prin incrustaţie corono-radiculară se poate
obţine prin:
o realizarea de microproteze din acrilat autopolimerizabil fixat pe substructura organică cu ciment
de fixare provizorie, această metodă fiind cea mai recomandată;
o aplicarea de antiseptice prin meşă lăsată în canalul radicular şi protejată de pastă de obturaţie
provizorie de tip cavidur, plastobtur, pastă de eugenat de zinc, provimat etc., reprezentând un
mijloc de protecţie mai puţin eficient dar util al substructurii organice preparate.

47.Pregătirea substructurii organice pentru agregarea prin coroane parțiale

Pregătirea substructurii organice pentru terapia prin coroană parţială 3/4

Utilizarea elementelor de agregare de tipul coroanei parţiale 3/4 se poate aplica pe incisivii centrali, incisivii
laterali sau caninii.
■ prepararea feţelor proximale : protecţia dinţilor vecini prin stripsuri metalice sau inele de cupru. Se
folosesc pentru prepararea acestor feţe discuri abrazive pe o singură faţă, cu grosimea cât mai mică.
Discurile se aplică pe faţa orală în aşa fel încât axul discului să conveargă spre oral şi spre incizal. Faţa
vestibulară a dintelui trebuie protejată, preparaţia feţelor proximale oprindu-se la nivelul muchiilor
vestibulo-proximale. Atunci când există spaţii interdentare (treme, diasteme) dintele este expus vizibilităţii
pe zone mai întinse, aceasta impunând ca preparaţiile proximale să rămână cât mai oral fără să atingă
muchiile proximo-vestibulare. Prepararea celor două feţe proximale trebuie să realizeze suprafeţe paralele
sau cu o uşoară convergenţă (până la 2°) spre incizal.

■ prepararea marginii incizale se realizează cu pietre roată, transformându-se într-o suprafaţă incizală.
Şlefuirea se face pe direcţie medio-distală, astfel încât după şlefuire să rezulte o faţă incizală cu lăţimea de
1-1,5 mm, a cărei înclinare să fie într-un unghi de 45° faţă de axul dintelui sau de 70° faţă de 1/3 mijlocie a
feţei vestibulare. Prepararea marginii incizaie nu trebuie să depăşească spre vestibular mai mult de 0,5 mm
pentru ca metalul microprotezei să nu devină vizibil. în sens mezio-distal suprafaţa incizală trebuie să
respecte curbura marginii incizaie a dintelui. La canin această suprafaţă va fi angulată în doi versanţi, unul
mezial şi unul distal;
■ pentru schiţarea pragului oral, este indicată utilizarea unui creion de grafit, care va contura înainte de
preparare direcţia viitorului prag. Trasarea se realizează pe faţa orală la 0,5 mm distanţă de festonul
gingival, urmărind marginea liberă a gingiei. Schiţarea pragului se realizează cu o piatra lenticulară cu
diametrul mic, urmărind îndeaproape conturul trasat cu creionul pe suprafaţa dintelui; în etapa de
preparare a suprafeţelor latero-cingulare, se realizează pragul oral şi înfundarea lui, prin preparări cu freze
cilindrice şi cilindro- conice. Pragul va fi realizat prin exprimarea unghiurilor iar înfundarea acestora se
realizează cu freze speciale de înfundat pragul. Poziţia pragului faţă de gingia marginală poate fi
supragingivală, juxta-gingivală sau subgingivală, acesta fiind înfundat cu 0,5-0,7 mm sub marginea liberă a
gingiei;

66
 prepararea suprafeţei orale se realizează prin şlefuirea cu o piatră roată cu un diametru de 4-6 mm pe
distanţa dintre marginea incizală şi cingulum, profunzimea fiind de 1 mm. în cursul preparării nu se
desfiinţează cingulumul, acesta contribuind la sprjinul şi retenţia microprotezei.
■ prepararea şanţurilor de retenţie se realizează în număr de 3, unul paraincizal şi două şanţuri verticale
proximale. Aceste şanţuri unite realizează un şanţ unic de retenţie în formă de “u”. Şanţul paraincizal se
schiţează cu o piatră lenticulară de dimensini mici, respectând curbura mediodistală a marginii incizale şi
având o lăţime de 1-1,5 mm şi o profunzime de 1 mm. Se prepară cu freze cilindrice realizând o formă
neretentivă în axul de introducere a microprotezei. Versantul vestibular al şanţului incizal este mai înalt
decât versantul oral, fapt ce rezultă din înclinarea suprafeţei incizale. Şanţurile de retenţie verticale realizate
pe suprafeţele proximale sunt preparate cu freze cilindroconice. Aceste şanţuri trebuie să fie paralele între
ele sau convergente (2°) spre incizal, neretentive în axul de introducere al microprotezei. Şanţurile vor fi
îngustate spre colet terminându-se cu prag pierdut. Paralelismul şanţurilor verticale trebuie să fie riguros.
Orientarea şanţurilor verticale se face paralel cu 2/3 incizale ale feţelor vestibulare, când dintele prezintă o
curbură vestibulară accentuată. Pentru începători se poate recomanda prepararea şanţurilor proximale cu
axul dintelui
■ finisarea substructurii organice preparate constă în desfiinţarea muchiilor rezultate din prepararea
şanţurilor de retenţie creând condiţii optime realizării microprotezei
■ protecţia substructurii organice se realizează obligatoriu prin mijloace medicamentoase şi mecanice.
Mijloacele mecanice sunt reprezentate de microprotezele realizate extemporaneu prin tehnica Scutan sau
cu ajutorul conformatoarelor vacuumate, tehnică pusă la punct în clinica noastră.

Pentru realizarea retenţiei coroanei parţiale 3/4 Boisson prepară substructura organică cu mijloace de
retenţie suplimentare sub formă de puţuri dentinare (parapulpare).
Etapele preparării suprafeţelor proximale, a marginii incizale, a suprafeţelor latero-cingulare şi a
suprafeţei palatinale supracingulare se realizează după tehnica descrisă mai sus. în etapele următoare se
realizează două praguri, unul plasat supracingular şi altul plasat spre incizal, prepararea utilizând freze şi
pietre cilindrice. în peretele vertical al pragului se creează două nişe.Nişele se prepară la distanţa de minim
2 mm de marginile preparaţiei pentru a evita obţinerea unor pereţi subţiri. Nişa realizează o lărgire a
pragului în peretele vertical, diametrul nişelor fiind de 1-2 mm. în mijlocul nişei se formează puţuri
parapulpare cu diametrul de 0,6-0,8 mm şi cu profunzimea de 2 mm utilizân- du-se freze cilindroconice.
Pentru realizarea puţurilor parapulpare se vor utiliza metodele de izodromie directă sau indirectă evitând
perforarea camerei pulpare în dreptul coarnelor pulpare. Puţurile dentinare vor realiza între ele un triunghi
în scopul obţinerii stabilităţii tripodale a microprotezei. Datorită valabilităţii morfologice a dinţilor se pot
realiza preparări atipice ale substructurii organice în vederea apHcării coroanei 3/4. Aceste preparări
atipice se indică:
-atunci când vestibulo-oral este insuficientă prepararea pe faţa palatinală se poate opri la 1-2 mm de
marginea incizală. în această situaţie nu se mai realizează suprafaţa incizală şi nici şanţul incizal, retenţia
obţinându-se cu puţuri parapulpare;
-existenţa cariei meziale sau distale impune realizarea unui şanţ în formă de inlay-box (casetă de inlay)
nerentetivă, după principiile lui Black;
-prezenţa unui cingulum voluminos permite realizarea combinaţiilor de retenţie prin şanţuri şi puţuri
dentinare. Se realizează un şanţ cingular în “u” şi două puţuri parapulpare spre marginea incizală;
-când dintele prezintă proximal o leziune odontală, se poate realiza un şanţ proximal şi două puţuri
dentinare plasate la nivel incizal sau supracingular;
- apariţia adezivilor cu utilizare în stomatologie a dus la modificări în tehnică prin preparări foarte
superficiale, numai la nivelul smalţului dentar, pe suprafeţe reduse, care ar putea fi asimilate cu preparările
de tip onlay. Se prepară faţa orală şi faţa proximală a dintelui, această preparaţie fiind caracteristică
elementului de agregare „punţii de colaj Maryland”.

Pregătirea substructurii organice pentru elemente de agregare de tipul coroană parţială 4/5

67
Coroana parţială 4/5 (onlay) se aplică pe dinţii laterali molari şi premolari. Prepararea substructurii organice
pentru aplicarea acestui tip de microproteză trebuie să urmărească următoarele etape:
- prepararea feţelor proximale este precedată de protecţia dinţilor vecini prin aplicarea de stripsuri
interdentare sau utilizarea inelelor de cupru. Suprafeţele proximale se prepară utilizând discuri abrazive pe o
singură faţă. în cursul preparării, discurile vor avea o direcţie convergentă spre oral şi ocluzal fără a depăşi
însă unghiurile vestibulo- proximale. Suprafeţele rezultate în urma preparării vor avea o direcţie paralelă sau
vor fi uşor convergente spre oral şi ocluzal;
-prepararea feţei ocluzale se realizează prin şlefuirea cu pietre roată de dimensiuni mici, respectând
morfologia ocluzală. Această etapă de preparare se desfăşoară în doi timpi. în primul timp se prepară faţa
orală a cuspidului vestibular pe o profunzime de 1 mm, având grijă ca preparaţia să nu depăşească mai mult
de 0,5 mm spre vestibular. Se va respecta înclinarea versanţilor cuspidului vestibular. în al doilea timp al
preparării feţei ocluzale se realizează şlefuirea cuspidului oral. Prepararea cuspidului oral se poate realiza
prin metoda clasică prin aplatizarea sa, ceea ce presupune un sacrificiu foarte mare de substanţă dentară.
Acest tip de preparaţie se realizează pentru a preveni fractura coroanei dentare pe axul mezio-distal.
Prepararea modernă a cuspidului oral se realizează pe o profunzime de 1 mm, cu respectarea morfologiei
acestuia;
-schiţarea pragului cervical se realizează la 0,5 mm supragingival, trasând cu un creion de grafit conturul
acestui prag. Cu o piatră lenticulară se va realiza un şanţ ce va urmări conturul trasat pe o suprafaţă dentară;
prepararea feţei orale şi a pragului cervical se realizează utilizând pietre cilindrice, profunzimea de
preparare fiind 1 mm. După prepararea feţei orale rezultă pragul cervical care poate fi plasat supragingival,
juxta- gingival sau se înfundă subgingival cu freze de înfundat pragul. După prepararea feţei orale, dintele
este decorticat pe 4/5 din suprafaţa sa.
-prepararea şanţurilor de retenţie se realizează pe suprafaţa ocluzală şi pe feţele proximale. Prepararea
şanţului ocluzal, mezio-distal se realizează cu o piatră lenticulară. Definitivarea preparării se face cu freze
cilindrice, cilindro-conice, pe o suprafaţă de 1 mm şi o lărgime de 1-1,5 mm în raport cu volumul dentar.
Distanţa şanţului mezio- distal va avea configuraţia naturală a şanţului intercuspidian, şanţul realizându-se
angulat şi nu rectiliniu, urmărind morfologia dintelui. Şanţul de retenţie ocluzal va fi plasat în sens
vestibulo-oral în masa cuspidului vestibular, imediat anterior de şanţul intercuspidian.
Prepararea şanţurilor verticale de retenţie pe suprafeţele proximale va avea direcţie paralelă sau convergentă,
având terminaţia cervicală în prag sau pierdută.
-finisarea substructurii organice este o etapă obligatorie urmărind rotunjirea muchiilor rezultate la unirea
pragului cu şanţul vertical. în prepararea modernă a substructurii organice, şanţurile de retenţie nu se
realizează în muchii ascuţite ci cu unghiuri uşor rotunjite.
-protecţia substructurii organice devine obligatorie indiferent de maniera în care se realizează prepararea
substructurii organice. Protejarea substructurii organice preparate va fi realizată prin mijloace
medicamentoase şi mecanice, prin microproteze realizate extemporaneu din acrilat autopolimarizabil ce vor
reface morfologia şi funcţia dintelui preparat până în momentul fixării definitive a microprotezei.

48. Pregătirea substructurii organice pentru agregarea prin coroane de înveliș mixte
Va fi preparată în acelaşi mod ca şi pentru acoperirea cu microproteze metalice, diferenţa constând în
realizarea unei profunzimi de preparaţie mai amplă la nivelul feţei vestibulare şi uneori ocluzale.
Coroana semifizionomică este realizată din două materiale, fiind sub formă de coroană metalo-acrilică sau
sub formă de coroană metalo-ceramică. Coroana metalo-ceramică redă în totalitate funcţia fizionomică dar
pentru realizarea ei este necesar un sacrificiu important de substanţă dentară. Prepararea substructurii
organice pentru realizarea coroanei semifizionomice se realizează în mai multe etape.
Prepararea feţelor proximale se realizează cu acelaşi instrumentar, are aceleaşi obiective şi aproximativ
aceeaşi tehnică ca şi în cazul coroanelor metalice. Diferenţa constă în schiţarea unui prag cervical care
debutează în zona orală a feţei proximale şi se accentuează atingând lăţimea maximă în unghiul
proximo-vestibular unde se va continua cu pragul vestibular. Schiţarea pragului proxima! se poate realiza cu

68
ajutorul discurilor abrazive printr-o metodologie asemănătoare cu tehnica descrisă la coroana fizionomică.
Lăţimea pragului este totdeauna mai mare pe faţa mezială a dintelui în scopul asigurării unei grosimi
eficiente a componentei fizionomice. Mai nou, pragul proximal se termină la mijlocul feţei proximale într-o
treaptă cervicală creată în momentul preparării feţei vestibulare.
Prepararea feţei vestibulare. Această etapă de preparare se realizează în aceeaşi modalitate şi cu acelaşi
instrumentar ca şi la coroana metalică. Pentru coroana semifizionomică se va îndepărta din această faţă o
grosime mai mare de substanţă amelo-dentinară. Cantitatea de substanţă amelo-dentinară îndepărtată va fi
mai amplă către 1/3 ocluzală a feţei vestibulare şi va diminua către colet. Faţa vestibulară preparată va trebui
să respecte curbura vestibulară atât în sens axial cât şi mezio-distal unde se continuă cu feţele proximale.
Prepararea feţei vestibulare se poate realiza şi după schiţarea pragului printr-un şanţ ce limitează cervical
zona vestibulară preparată. în acest fel etapa preparării feţei vestibulare şi etapa la colet se intrică şi se
completează una pe alta, mai ales prepararea feţei vestibulare înseamnă de fapt o primă tentativă de a
transforma şanţul într-un prag. în timpul preparării feţei vestibulare ne vom orienta cu ajutorul şanţurilor de
ghidaj după metodologia cunoscută. Pragul vestibular nu va fi realizat în unghi drept ca la coroana
fizionomică ci va fi realizat în conge, în sfert de cerc, în sfert de elipsă sau end-knife chanfrein-at. Pe faţa
vestibulară pragul va fi înfundat subgingival. Sub festonul gingival se plasează colereta metalică a coroanei
de înveliş, iar la nivelul marginii libere a gingiei se plasează materialul fizionomie. Suprafaţa vestibulară
preparată va fi plană având o profunzime a preparaţiei de 2 mm pentru coroanele acrilo-metalice şi de
1,5-1,8 mm pentru coroanele ceramo- metalice.
Prepararea feţei orale este identică cu prepararea feţei orale a substructurii organice realizate pentru
coroana de înveliş metalică.
Prepararea muchiilor. Această etapă se realizează cu instrumentarul şi tehnica cunoscută, trebuie însă
avut în vedere că muchiile ce se sprijină pe prag îl pot îngusta. Se urmăreşte ca prin prepararea muchiilor să
se completeze şi prepararea pragului cervical.
Prepararea feţei ocluzale. Această etapă de preparare se realizează cu instrumentar şi cu aceeaşi tehnică
de preparare ca şi în prepararea tsybstructurii organice pentru coroana metalică. Profunzimea de preparare a
suprafeţelor ocluzale este diferită în raport de microproteza semifizionomică ce se aplică. Atunci când
microproteza va prezenta suprafaţă ocluzală metalică, profunzimea de preparare a feţei ocluzale va realiza
spaţiul necesar grosimii metalului microprotezei. Când se urmăreşte acoperirea structurii metalice cu
componenta fizionomică şi la nivelul feţei ocluzale, profunzimea preparaţiei creşte până la 3 mm la coroana
acrilo-metalică şi 2 mm la coroana ceramo-metalică în scopul asigurării rezistenţei. Se recomandă şi în cazul
acestei etape a preparării feţei ocluzale pentru coroana semifizionomică realizarea şanţurilor ocluzale de
ghidaj.
Prepararea la colet. Prepararea la colet urmăreşte aceleaşi obiective şi aceeaşi tehnică ca şi în prepararea
substructurii organice pentru coroana metalică ,cu diferenţa obligativităţii creării pragului cel puţin pe faţa
vestibulară. Prepararea pragului vestibular urmăreşte realizarea unei joncţiuni fără denivelări cu pragurile
create în zona proximală.
Menţinerea frezei cilindrice cu terminaţie plată, conge sau end-knife chanfrein-at în contact cu generatoarea
feţei vestibulare şi conducerea ei dincolo de unghiul vestibulo-proximal în aceeaşi poziţie permite crearea
unei trepte verticale la nivelul mijlocului feţelor proximale. Treapta aceasta are rolul de a îmbunătăţi
retenţia, de a împiedica mişcarea de rotaţie a coroanei şi de a asigura spaţiul necesar în zona proximală
pentru componenta metalică şi cea fizionomică. Având în vedere faptul că obiectivul pragului îl reprezintă
crearea spaţiului necesar celor două componente (metalică şi fizionomică), pentru reuşita rezolvării protetice
se recomandă înfundarea pragului vestibular şi bizotarea acestuia. Prepararea substructurii organice la colet
în vederea aplicării coroanei semifizionomice va trebui să respecte secţiunea dintelui la acest nivel.
Finisarea substructurii organice. Finisarea substructurii organice pentru coroana semifizionomică nu
comportă nici un alt detaliu faţă de finisarea substructurii organice pentru coroana metalică.
în ansamblu, prepararea substructurii organice pentru aplicarea de microproteze de acoperire reprezintă o
tehnologie ce trebuie stăpânită, etapizată pe timpi precişi, care să intre în stereotipia profesională a fiecărui

69
specialist. Prepararea haotică, nesistematizată, pe lângă faptul că oboseşte practicianul, prelungeşte inutil
şedinţele terapeutice şi are drept rezultat nereuşita tratamentului.
Instrumentarul utilizat în această etapă de preparare este variat: discuri elastice de hârtie sau pe suport de
plastic cu granulaţie fină, pietre cu granulaţie fină, freze fine diamantate, freze de turbină cu granulaţii fine
în forme diferite. Scopul finisării substructurii organice este de a îndepărta eventualele muchii şi de a corecta
eventualele imperfecţiuni apărute în urma preparării. Uneori aceste imperfecţiuni de preparare nu pot fi
descoperite cu ochiul liber, conturul preparării substructurii organice realizându-se sub lupă.

Prepararea substructurii organice prin metoda şcolii ieşene

Obiectivele preparării prin metoda moderă sunt aceleaşi ca şi pentru metoda clasică: deretentivizarea
dintelui de preparat şi obţinerea spaţiului pentru viitorul element de agregare. Dintele preparat prezintă
aceeaşi morfologie cu dintele natural, cu două diferenţe: diferenţa de volum şi forma neretentivă în sensul
inserţiei şi dezinserţiei. Aceste obiective pot fi îndeplinite utilizând un instrumentar riguros ales,
respectândxu precizie succesiunea unor etape bine codate.Metoda modernă utilizează instrumentar
diamantat, la turaţii înalte, fără a veni în contradicţie însă cu principiile proteticii fixe: principiul biologic,
principiul profilactic şi principiul curativ.
Şcoala de protetică ieşeană prezintă o serie de avantaje faţă de celelalte metode:
■ Este o metodă ergonomică. Etapele preparări se succed logic, utilizând nu foarte multe tipuri de
instrumente, dar fără a le schimba: cu o freză anume se prepară toate feţele omoloage, la toţi dinţii care
sunt de preparat (de exemplu se prepară toate feţele vestibulare, apoi toate feţele proximale, apoi cele
orale, ocluzale cu ultima freză, de finisat, realizându-se planarea şi finisarea preparaţiilor); folosirea unei
freze corect alese: diametrul frezei trebuie să fie egal cu dimensiunea spaţiului de creat prin preparaţie, cu
aceeaşi freză, cu mici excepţii, se poate realiza întreaga preparaţie.
Cel mai „ergonomie” argument este realizarea terminaţiei cervicale a preparaţiei (a pragului)
simultan cu prepararea celorlalte feţe laterale (vestibulare, proximale şi orală). Situarea pragului
(supragingival juxtagingival sau subgingival) se stabileşte din faza de concepere a soluţiei. Forma pragului
este dată de terminaţia frezei utilizate. Pentru fiecare tip de prag există o freză specifică: Freza efilată
realizează o terminaţie end-knife, în lamă de cuţit. Freza efilată cu dilataţie realizează o terminaţie
chainfrein. Freza cu terminaţie plană realizează un prag drept. Freza cu terminaţie sfert de cerc sau sfert de
elipsă realizează un prag tip conge (sfert de cerc sau sfert de elipsă). Freza torpedo realizează preparaţia în
unghi obtuz
■ Este o metodă biologică şi profilactică ->menajează vitalitatea organului pulpar (conform principiului
biologic), realizează o preparaţie anatomorfă şi asigură suficient spaţiu pentru viitoarea coroană, astfel
încât refacerea morfologică prin respectivul element de agregare este corectă (principiul profilactic); se
utilizează şi alte freze cu dimensiuni şi forme conforme cu suprafaţa dentară de preparat. Pentru suprafaţa
ocluzală se va utiliza o freză romboidală care va realiza prepararea simultană a versanţilor cuspidieni, de o
parte şi de alta a şanţului ocluzal meziodistal sau vestibulo-oral. Pentru suprafaţa orală a dinţilor frontali,
morfologia diferenţiată a celor două zone, supracingulară şi laterocingulară, impune folosirea unui
instrumentar adecvat: freze cilindrice pentru suprafaţa laterocingulară şi freze olivă sau roată pentru
suprafaţa concavă în ambele sensuri supracingulară. Succesiunea etapelor în preparare este următoarea
Anterior preparaţiei se realizează o cheie de silicon, prin amprentarea dinţilor de preparat cu un silicon
solid. Utilizarea unui silicon colorat, contrastând cu culoarea dintelui, face mai uşor controlabilă grosimea
preparaţiei. Această cheie de silicon se va secţiona în sens vestibulo-oral şi cervico-ocluzal.
■ Prepararea feţei vestibulare. Se alege freza cu terminaţie corespunzătoare pragului de realizat (conge,
plană, torpedo). în raport cu starea de sănătate parodontală şi exigenţele cerute (fizionomice sau
mecanice) se alege plasarea pragului. Un prag realizat iniţial supra- sau juxta - gingival poate fi „înfundat
"ulterior (pragul supragingival se poate deplasa juxtagingival şi cel juxtagingival se poate înfunda
subgingival). Localizarea vârfului activ al frezei va poziţiona plasamentul pragului. Prepararea acestei feţe
începe cu trasarea şanţurior de ghidaj care orientează preparaţia. Corespunzând grosimii frezei, cele 2-3
şanţuri se trasează în două sau trei registre, în funcţie de curbura feţei vestibulare (în plan orizontal şi
vertical). Scade astfel riscul de supraconturare în etapa de realizare tehnologică, riscul de apropiere de
camera pulpară, sau de a nu crea spaţiu suficient pentru straturile de ceramică şi metal.

70
După realizarea şanţurilor, se îndepărtează substanţa dintre acestea. Se începe totdeauna cu registrul
cervical, apoi cel median şi la final cel incizal/ocluzal (axul de inserţie al microprotezei este dat de zona
cervicală şi nu de cea incizală). Pentru dinţii cuspidaţi şanţurile de ghidaj urmăresc versanţii externi
cuspidieni.
■ Prepararea feţelor laterale. Se realizează diferit, după cum este vorba de faţa proximală vecină
spaţiului edentat sau faţa proximală opusă spaţiului edentat. Pe faţa proximală vecină spaţiului edentat se
trasează şanţuri de ghidaj, la fel ca pentru faţa vestibulară, respectând convexitatea acesteia în ambele
sensuri. Prepararea se face până la unghiul proximo-oral.
Prepararea feţei proximale opuse spaţiului edentat depinde de gradul de convexitate: pentru o convexitate
exagerată, se recurge la metoda slicecut, utilizând o freză efilată. Protecţia dinţilor vecini se va realiza
utilizând benzi sau inele metalice. După desfiinţarea convexităţii maxime, se va continua preparaţia
utilizând freza cu terminaţie folosită pentru faţa vestibulară. Suprafeţele plane rezultate din prepararea
feţelor laterale trebuie să fie convergente spre ocluzal (la acelaşi dinte) şi să fie paralele între ele pentru
dinţii opuşi spaţiului edentat.
■ Prepararea feţei orale. Pentru dinţii laterali se realizează o preparaţie similară cu faţa vestibulară,
forma finală a preparaţiei fiind neretentivă, cilindro-conică şi cu unghiuri rotunjite.
în zona supracingulară La dinţii frontali prepararea trebuie să respecte morfologia concavă a zonei
supracingulare şi convexă a zonei latero-cingulare. Suprafaţa supracingulară se prepară utilizând freze
olivă sau globulare mari (pentru dinţii mandibulari). Zona latero-cingulară se prepară utilizând freza cu
terminaţie corespunzătoare pragului.
Prepararea feţei ocluzale/incizale. Este ultima suprafaţă de preparat în succesiunea stabilită. Avantajul
este controlul spaţiului ocluzal. în situaţia în care prin extruzie, egresie sau afectare parodontală coroana
clinică este foarte mare şi nu avem instrumentarul de lungime adecvată, se poate face excepţie de la
regulă, începând prepararea cu faţa ocluzală / incizală.
Marginea incizală se transformă în suprafaţă incizală, cu orientare spre oral. Preparaţia este ghidată de
şanţuri trasate pe marginea incizală, cu aceeaşi freză, ţinută în perpendicular pe axul dintelui.
Suprafaţa ocluzală cuspidată trebuie preparată anatomorf, reducerea de smalţ şi dentină fiind uniformă.
Freza romboidală orientată cu axul mare mezio-distal sau vestibulo-oral respectă relieful cuspidian.
Bizotarea cuspizilor de ghidaj asigură un plus de spaţiu, deci de rezistenţă la acest nivel, restauraţiei.

■ Definitivarea preparaţiei. Include finisarea unghiurilor şi muchiilor şi definitivarea pragului. Se utilizează

aceleaşi forme de freze dar cu granulaţie fină, de finisat.

Prepararea substructurii organice prin metoda gnatologică

Având în vedere faptul că prepararea obişnuită interpretează spaţiul de modelaj (creat prin prepararea feţei
ocluzale) numai în relaţie ocluzală statică, gnatologii au propus o preparare particulară la nivelul feţei
ocluzale (denumită prepararea gnatologică). Acest tip de preparare presupune o analiză ocluzală intraorală
cu verificarea contactelor statice şi dinamice ale arcadei şi cu precădere la dinţii pilieri. Se înregistrează
apoi amprenta şi se confecţionează modele care sunt supuse analizei ocluzale după montare în simulator.
Pentru începători, prepararea feţei ocluzale începe pe simulator, apoi se transpune şi se verifică în
cavitatea orală, în paralel cu analiza pe simulator. Se începe cu stabilirea stopurilor centrice şi a
traiectoriilor dinamice, urmărindu-se crearea spaţiului de modelaj atât în centric cât şi în dinamica ocluzală,
astfel încât să se poată asigura contacte centrice stabile, contacte dinamice echilibrate precum şi culoare
libere de orice contact pentru cuspizii nelucrători.Metoda poate fi foarte uşor asimilată în cadrul
algoritmului obişnuit de preparare a substructurilor organice, în etapa de preparare a feţei ocluzale.

49.Pregătirea substructurii organice pentru agregarea prin coroane de înveliș integral ceramice
Coroanele de înveliş fizionomice sunt microproteze realizate din materiale acrilice din porţelan sau din
materiale compozite.

71
Elementele de agregare fizionomice sunt indicate la dinţii stâlpi cu leziuni odontale coronare din zonele
frontale ale arcadelor dentare dar în cazuri excepţionale şi pentru dinţii din zonele laterale, în acest caz
coroanele acrilice având caracter de terapie provizorie. Prepararea substructurii organice pentru coroana de
înveliş fizionomică reprezintă o particularizare a metodologiei de preparare a substructurii organice pentru
coroanele de înveliş metalice utilizând şi o instrumentaţie identică.
Prepararea feţelor proximale. Prepararea substructurii organice începe cu şlefuirea feţelor proximale
deoarece nişa incizală oferă posibilitatea plasării şi dirijării discului abraziv. Prepararea şi deretentivizarea
acestor suprafeţe creează un spaţiu între coroana de preparat şi dinţii vecini, spaţiu deosebit de util în scopul
insinuării materialului abraziv în condiţiile protejării dinţilor vecini.
Prepararea feţelor proximale prin metoda modernă utilizează freze de turbină la viteze mari. Acestea vor
realiza şanţuri la extremitatea proximală a feţei vestibulare pe aceeaşi linie pe care se realizează slice- ul,
prepararea realizându-se dinspre vestibular spre oral. Când preparaţia se realizează cu prag se pot utiliza
freze de turbină cu terminaţie plată nr.2.Prepararea feţelor proximale atât prin metoda clasică, cât şi prin
metoda modernă începe întotdeauna prin prepararea feţei distale şi apoi a feţei meziale, tehnica de preparare
a acestor suprafeţe fiind identică.
Etapa schiţării pragului cervical este caracteristică metodei clasice de preparare, se utilizează în
preparările cu prag ale substructurilor organice. Se înscrie cu un creion de grafit o linie paralelă cu festonul
gingival la o distanţă de 0,5 mm de aceasta. Linia trasată pe feţele vestibulare şi orale va uni preparaţiile
proximale. De-a lungul acestor linii vestibulare şi orale se realizează un şanţ cu o piatră lenticulară de 3-5
mm.
Prepararea feţei vestibulare. Pentru prepararea feţei vestibulare se utilizează un instrumentar variat: pietre
roată, pietre cilindrice, freze cilindrice, freze cilindro-conice, pietre lenticulare, freze globulare de diverse
mărimi.
Scopul preparării feţei vestibulare constă în deretentivizarea acesteia prin eliminarea curburilor maxime,
urmărindu-se realizarea unor suprafeţe neretentive în axul de introducere al microprotezei.
Prepararea feţei vestibulare prin metoda modernă începe prin realizarea unui şanţ de ghidaj ce
orientează profunzimea de preparaţie, şanţul fiind plasat median, în raport de acest şanţ îndepărtarea
substanţei amelo-dentinare se realizează înspre mezial şi înspre distal. Se pot realiza mai multe şanţuri
vestibulare de ghidaj, unele cu înclinarea paralelă cu axul dintelui, în 2/3 cervicale, altele paralele cu
înclinarea feţei vestibulare în 1/3 incizală, respectându-se astfel curbura vestibulară. în urma preparării
substructurii organice pe suprafaţa vestibulară, urmărind şanţurile de ghidaj vom transforma această
suprafaţă într-o suprafaţă neretentivă. în cadrul preparării prin metoda modernă, se prepară mai întâi feţele
latero-cingulare cu ajutorul frezelor cilindrice, cilindro-conice, eventual efilate. în cazul preparării cu prag,
se utilizează freza cu terminaţie plată, realizând concomitent şi pragul oral. în timpul al doilea se prepară
suprafaţa supracingulară până la marginea incizală cu ajutorul pietrelor roată de turbină sau cu pietre
speciale cu formă elipsoidală specifice preparării acestei zone.
Prepararea muchiilor. Această etapă utilizează aceeaşi metodologie şi instrumentar ca şi cel folosit în
prepararea muchiilor pentru coroana metalică. Preparaţia începe cu muchia disto-vestibulară continuând cu
muchia disto-orală, apoi cu muchia mezio-vestibulară şi în sfârşit mezio- orală. Preparaţia urmăreşte
rotunjirea acestor muchii pentru ca microproteza să se înscrie în conturul coronar.
Prepararea marginii incizale. Marginea incizală este preparată în scopul transformării sale într-o suprafaţă
care să asigure o anumită stabilitate şi o grosime corespunzătoare microprotezei. Prepararea marginii
incizale se realizează cu o piatră roată pe o profunzime de 1,5-2 mm. Suprafaţa obţinută în urma preparării
trebuie să fie înclinată într-un unghi de 45° cu axul dintelui având direcţie orală la dinţii maxilari şi direcţie
vestibulară la dinţii mandibulari.
în cazul preparării dinţilor laterali pentru coroana de înveliş fizionomică, prepararea feţei ocluzale va începe
cu trasarea şanţurilor de ghidaj plasate în şanţurile intercuspidiene folosind o piatră lenticulară. Metoda
modernă utilizează freze de turbină, de diverse forme şi granulaţii. Prepararea feţei ocluzale prin metoda
clasică sau modernă nu comportă timpi diferiţi faţă de cei descrişi la prepararea substructurii organice pentru

72
acoperirea cu coroane metalice. Microprotezele fizionomice necesită o preparare a feţei ocluzale cu o
profunzime mai mare, cuspizii şi şanţurile intercuspidiene să fie bine rotunjite, astfel ca microproteza să nu
aibă puncte de iniţiere a fracturilor.
Prepararea la colet. în prepararea la colet pentru coroana fizionomică utilizăm acelaşi instrumentar ca şi cel
utilizat în prepararea la colet a substructurii organice pentru coroana metalică. Prepararea la colet fără prag
în vederea aplicării unor microproteze fizionomice se poate realiza cu terminaţie pierdută în end-knife
pentru coroana acrilică şi prepararea cu prag pentru coroana acrilică şi din porţelan.
Preparaţiile cu prag pentru aplicarea microprotezelor fizionomice vor fi realizate întotdeauna în unghi
drept sau uşor ascuţit fără bizotare.
Pragul.se înfundă subgingival 0,5-1 mm în zona vestibulară iar în zona orală acesta poate fi plasat
supragingival la 0,5- 1,5 mm. înfundarea pragului subgingival în zona orală este indicată atunci când dintele
este vulnerabil la carie. Plasarea pragului pe feţele proximale se va realiza la o înălţime medie între
vestibular şi oral. La incisivii centrali maxilari pragul va avea vestibular şi oral o lăţime de un milimetru iar
proximal de 0,5 mm. Lăţimea pragului la incisivii laterali maxilari este foarte mică .uneori acesta fiind
inexistent. Caninii vor respecta forma triunghiulară a coletului la nivelul pragului, având lăţime mai mare în
zonele vestibulare şi orale şi lăţime mai mică în zonele proximale.
Finisarea substructurii organice preparate. Finisarea substructurii organice foloseşte acelaşi
instrumentar şi urmăreşte aceleaşi obiective ca şi finisarea substructurii organice preparate pentru coroana
de înveliş metalică

50.Pregătirea substructurii organice pentru agregarea prin coroane de substituție

Metoda monolit realizează terapia de substituire printr-o microproteză unitară. Pentru realizarea preparării
substructurii organice în vederea substituirii coronare prin coroană de substituţie monolit sunt necesare
următoarele etape:
Amputarea coronară. .La dinţii cu coroană integră -> pietre roată de mărimi variate sau se pot utiliza freze
de turbină. De asemeni cu frezele de turbină sau cu pietre lenticulare se pot realiza secţionări la coletul
dentar. Amputarea coronară cu cleşte reprezintă o metodă barbară şi riscantă. Tehnica corectă de amputare
coronară utilizează discul activ pe muchie şi piatra roată, această tehnică realizându-se în mai mulţi timpi.
Se împarte coroana dentară în trei sectoare 1/3 incizală, 1/3 medie şi 1/3 la colet. -> asigură protecţia dinţilor
vecini, este facilă şi nedureroasă.
Prepararea suprafeţelor laterale-> instrumentar abraziv cum ar fi: discurile abrazive active pe muchie sau
abrazive pe o faţă, pietre roată de diametre mici, pietre cilindro- conice, pietre con-invers, pietre flacără şi
vârfuri diamantate. Acest instrumentar trebuie să aibă dimensiuni mici deoarece preparaţia se realizează în
apropierea gingiei marginale. Feţele laterale ale substructurii organice se prepară începându-se cu faţa
distală, continuând cu faţa mezială, apoi cu cea vestibulară şi în sfârşit cu faţa orală. în această etapă de
preparare se urmăreşte derentivizarea suprafeţelor laterale în sens axial.
Prepararea muchiilor. Această etapă realizează îndepărtarea muchiilor disto-vestibulară, disto-orală,
mezio-vestibulară şi mezio- orală, utilizând instrumentarul şi tehnica descrisă la prepararea substructurii
organice în vederea acoperirii cu coroana de înveliş.
Prepararea la colet. Prepararea la colet se realizează subgingival în end-knife cu acelaşi instrumentar şi
aceeaşi tehnică de la coroana de înveliş metalică.în urma preparării feţelor laterale şi la colet rezultă o
substructură organică cu înălţimea egală cu 1/3 din înălţimea coroanei naturale a
Prepararea suprafeţei de secţiune corono-radiculară-> instrumentar abraziv sub formă de pietre roată cu
diametrul mic, pietre con-invers, freze de înfundat pragul şi freze globulare. Se prepară cu piatra roată
suprafaţa de secţiune coronoradiculară în doi versanţi: un versant vestibular egal cu 2/3 din suprafaţa de
secţiune şi un versant oral egal cu 1/3 din suprafaţa de secţiune. Cei doi versanţi au o angulare diferită,
înclinarea mai mare aparţinând versantului vestibular, în timp ce versantul oral se prepară orizontal.
Versantul oral se plasează la 1 mm de festonul gingival dar poate fi adus şi la nivelul marginii libere a

73
gingiei. Atunci când exigenţele fizionomice sunt deosebite acest versant se poate înfunda subgingival ca şi
versantul vestibular a cărui înfundare este obligatorie. Suprafaţa se va realiza concavă în toate sensurile la
nivelul versantului vestibular. Se rotunjeşte muchia de unire între versanţii vestibular şi oral.
Prepararea lăcaşului radicular. Pentru prepararea lojei radiculare => ace tirre-nerf, ace Kerr, ace rotative
Beutelrock, Gates, freze efilate;se dezobturează 2/3 din canalul radicular, cu ace folosite manual (broşe, ace
Kerr) cu dimensiuni crescute; se iniţiază prepararea lojei radiculare cu o freză globulară. Prepararea
propriu-zisă a lăcaşului se începe cu freze cilindro-conice ce se introduc în porţiunea iniţială a lăcaşului
radicular îndepărtându-se pasta de obturaţie. Se continuă preparaţia cu ace rotative de grosimi crescânde şi la
viteze corespunzătoare. Acul rotativ nu se va presa înspre apical, pentru a nu depăşi apexul radicular şi a nu
realiza lungimi exagerate ale lojei radiculare ce diminuează rezistenţa mecanică a substructurii organice.
Prepararea avant-trou-lui (preparaţia înaintea lăcaşului). Avant-trou- ul realizează o excavaţie hemisferică
la intrarea în loja radiculară, având drept centru axul lăcaşului radicular. Se utilizează o piatră sferică de
dimensiuni mai mari ca a lăcaşului radicular. Rolul acestei preparaţii este de a mări suprafaţa de solidarizare
dintre pivou şi capa radiculară şi de a se opune înfundării pivoului în lăcaşul radicular. El se realizează prin
bizotarea marginilor protecţia zonelor de unire a pereţilor radiculari cu versanţii suprafeţei de secţiune.
Finisarea substructurii organice se realizează cu vârfuri diamantate, cu discuri de hârtie, instrumentar
rotativ de cauciuc abraziv, toate având granulaţie fină. Se urmăreşte îndepărtarea muchiilor dintre suprafeţele
de secţiune şi pereţii lăcaşului radicular, a muchiilor dintre versanţii suprafeţei de secţiune şi muchiile de la
nivelul avant-troului.
Protecţia substructurii organice preparate Se va realiza prin microproteze de acrilat autopolimerizabil sau
cu pansamente medicamentoase plasate în lăcaşul radicular, acesta fiind obturat cu materiale de obturaţie
provizorie.

Metoda „în dublă piesă protetică” se bazează pe reconstituirea metalică turnată a bontului coronar
stabilizat prin pivou radicular. Piesa metalică turnată împreună cu structura coronară restantă realizează
forma unui bont coronar preparat pentru o coroană de înveliş fizionomică, semifizionomică sau metalică,
după cum este cazul. Peste această construcţie se aplică coroana de înveliş respectivă.
Prepararea substructurii organice se realizează variat în raport de morfologia dinţilor (monoradiculari
sau pluriradiculari) precum şi în raport de aspectul clinic al leziunilor odontale coronare.
în ce priveşte dinţii din zona anterioară a arcadei, prepararea substructurii organice se poate realiza în
mai multe variante.
O primă variantă prevede prepararea suprafeţelor radiculare plane sau cu doi versanţi uşorangulaţi plasaţi
subgingival. Se confecţionează şi se aplică pe substructura preparată o piesă protetică dublă, compusă
dintr-un pivot de reconstituire a bontului coronar care va fi acoperit de o coroană de înveliş. Acest tip de
preparare se recomandă atunci când leziunea odontală coronară este extrem de întinsă, ajungând în
imediata vecinătate a parodonţiului marginal, în asemenea preparaţie există pericolul torsionării piesei
protetice şi chiar decementării datorită realizării retenţiei simple prin pivoul radicular.
Având în vedere necesitatea combaterii forţelor de desprindere şi torsionare se urmăreşte realizarea
preparării cu lăcaş ovalarsau triunghiular completată cu o cavitate de inlay în loc de avant-trou. Tehnici de
mare precizie utilizate în ultima perioadă permit realizarea de puţuri dentare paralele cu lăcaşul radicular
plasate în pereţii vestibulari şi orali ai preparaţiei.
în cazul în care leziunea odontală coronară nu distruge în totalitate volumul coronar se îndepărtează mai
întâi dentina ramolită infiltrată, până în ţesut sănătos ,fără a se urmări în prima etapă realizarea unei cavităţi
după regulile Black. îndepărtarea dentinei ramolite are şi scop explorator, permiţând o apreciere a grosimii
peretelui amelo-dentinar restant.
Se prepară apoi feţele laterale ale substructurii organice în raport de coroana de înveliş ce va fi aplicată.
Urmează apoi regularizarea şi planarea marginilor incizale ale substructurii organice restante realizând o
geometrie neretentivă aproximativ regulată, fără unghiuri ascuţite sau bine exprimate.
în etapa următoare se au în vedere verificarea şi crearea formei de rezistenţă a substructurii organice
realizând ablaţia pereţilor prea subţiri până la realizarea unei grosimi suficiente. Se permite conservarea
acestor pereţi atunci când este posibil, protecţia lor realizându^se prin reconstituirea metalică turnată. Se

74
trece apoi la realizarea unei cavităţi neretentive în sens axial în interiorul substructurii organice. Realizarea
cavităţii urmăreşte atât îmbunătăţirea retenţiei.
cât şi anularea forţelor de torsiune. Ea nu se realizează numai prin ablaţie de dentină, ci atunci când este
cazul se completează pereţii retentivi ai cavităţii cu cement oxifosfat atât în scopul anulării retenţiilor, al
consolidării lor mecanice, cât şi în scopul economiei de ţesut dentinar prin preparare în scop de
deretentivizare.
Etapa următoare este de bizotare internă şi externă a preparaţiei. Bizotarea internă are scopul numai de a
rotunji muchiile interne ale cavităţii. Bizotarea externă se face în unghi uşor prelungit pe feţele laterale
pentru a realiza prin piesa protetică o încercuire a substructurii organice în scopul creşterii retenţiei şi
prevenirii fracturii, motiv pentru care Rivault denumeşte acest tip de reconstituire “inlay-onlay de
substituţie”.
O altă situaţie clinică se iveşte atunci când diametrul vestibulo-oral redus al unui frontal ce urmează a fi
preparat pentru coroana fizionomică sau semifizionomică, necesită înlăturarea unui strat amelo-dentinar
care subminează rezistenţa mecanică a preparaţiei în ansamblu. în asemenea cazuri suntem de părere că
este necesară prepararea întâi a feţelor laterale după metodologia amintită la coroana de înveliş, pentru ca
numai după aceea să realizăm reducerea înălţimii bontului coronar până la obţinerea unei grosimi
suficiente pentru a asigura stabilitatea reconstituirii. în acest caz suprafaţa de preparaţie va fi orizontală şi
se va realiza cu orientare oblică către palatinal înglobând şi punctul de trepanare sau se va realiza în două
versante: unul orizontal vestibular şi altul oral pentru a atinge obiectivul mai sus amintit şi a economisi
substanţa dentinară. Şi în primul caz şi în celălalt se prepară lăcaşul radicular după care se bizotează
extern preparaţia precum şi unghiurile lăcaşului radicular. în cazul unor dinţi conici mişcarea piesei
protetice se blochează printr-un şanţ mezio-distal realizat la nivelul preparaţiei suprafeţei orizontale, şanţ
care nu trebuie să se apropie la mai mult de 2 mm de faţa proximală a substructurii preparate.
în zona laterală utilizarea substituirii prin dublă piesă protetică se face numai în cazul în care leziunea
odontală coronară este extinsă în profunzime ca şi în suprafaţă, neasigurând stabilitatea unei reconstituiri
prin obturaţie plastică sau rigidă peste care ar urma aplicarea coroanei de înveliş. în aceste cazuri forma
preparaţiei va fi aceea de inlay, eventual inlay- onlay cu agregare radiculară.
Etapele preparării se succed de o manieră asemănătoare cu cele de la dinţii frontali. Se prepară feţele
laterale după metodologia amintită la coroana de înveliş metalică după care se trece la îndepărtarea
dentinei ramolite. Se planează şi se geometrizează marginile pereţilor, se prepară cavitatea neretentivă în
axul de inserţie al piesei, după care se bizotează intern şi extern suprafaţa orizontală. Prepararea lăcaşului
radicularse realizează după tehnica descrisă la coroana de substituţie.
Agregarea radiculară se realizează totdeauna pe toate canalele radiculare dacă e posibil sau dacă nu, pe
cel puţin două canale la molari. La premolari se vor realiza două lăcaşuri sau unul singur funcţie de
morfologia radiculară. Prepararea lăcaşului radicular se face după aceleaşi reguli de la coroana Richmond.
Se încearcă reducerea divergenţei canalelor în timpul preparării. Când divergenţa se menţine, se foloseşte
metoda clavetării prin zăvorârea reconstituirii printr-un pivou glisant fie prin realizarea reconstituirii din
două piese imbricate.
în situaţia clinică a unor resturi radiculare se utilizează în terapia de substituire prin dublă piesă protetică
metoda telescopării conjuncte. în cazul acesta se îndepărtează mai întâi dentina ramolită de la nivelul
suprafeţei restului radicular, pentru a ne da seama în ce măsură suprafaţa preparată va coborî sub nivelul
gingiei libere. Dacă suprafaţa se plasează subgingival este obligatorie o gingivectomie mai mult sau mai
puţin redusă în raport de discrepanţa între cele două repere: suprafaţă dentinară- margine liberă. După
gingivectomie suprafeţele laterale ale restului radicular, degajate chirurgical sau cu ajutorul turbinei, se
prepară după metoda end-knife sau end-knife chanfrein-at.
Se trece apoi la realizarea lăcaşului radicular după metodologia deja cunoscută. Pe modelul de lucru
tehnicianul va realiza o reconstituire turnată agregată radicular şi prevăzută cu o coleretă metalică, care va
încercui feţele laterale ale micului bont radicular ca un manşon, consolidând pe de o parte retenţia
microprotezei, pe de altă parte îmbunătăţind rezistenţa substructurii organice. Feţele laterale ale
reconstituirii de substituţie vor fi machetate cu prag de tip conge sau conge chanfrein-at cu terminaţia
juxta- sau uşor supragingivală pentru a putea primi coroana de înveliş.

75
 Feţele laterale ale microprotezelor de substituire vor fi lustruite în zona neacoperită de coroană de înveliş,
construcţia în ansamblu capătă aspect de microproteză telescopată, de această dată conjunct.
Indiferent de tipul substituirii prin dublă piesă protetică trebuie menţionat că prima piesă (de substituire)
nu reprezintă niciodată un scop în sine şi nu poate fi utilizată ca mijloc unic de terapie a leziunilor odontale
coronare şi cu atât mai puţin ca element de agregare.

51.Protecția substructurilor organice preparate

Scopul ->de a opri penetrarea toxinelor şi a florei microbiene spre pulpa dentară, de a împiedica scurgerea
limfei odontale şi de a păstra integritatea funcţională a pulpei dentare şi a odontoblastului. Nu numai
suprafeţele odontale cu pulpă vie trebuie protejate ci şi suprafeţele dinţilor devitalizaţi deoarece suprafaţa
dentinară şi în acest caz poate fi invadată de flora microbiană.
Mijloacele de protecţie şi tratament utilizate în stomatologie pentru protecţia plăgii dentinare şi substructurii
organice preparate sunt variate.
Metode chimice înainte de aplicarea mijloacelor chimice şi tratament al plăgii dentinare se realizează în
mod obligatoriu curăţirea suprafeţelor dentare cu apă caldă sau ser fiziologic, încălzit. După izolare, dintele
se degresează cu cloroform sau cu alcool 70%, după care urmează uscarea suprafeţelor de tratat.
Tresiolanul este un compus de siliciu care prin badijonajul suprafeţei dentinare realizează o pătură fină de
protecţie ce închide canaliculele dentinare; fluor, nafestezină, tincturi de aminofluoruri=> protecţie eficientă
prin transformarea hidroxiapatitei în fluoropatită, substanţă cu rezistenţă crescută la agenţii cariogeni.
=>trebuie completate cu mijloace de protecţie mecanice.
Metode mecanice
• cavităţile preparate pot fi protejate cu buleta de vată, acoperite cu material de obturaţie provizorie,
gutapercă, eugenat de zinc, cement oxifosfat;
• canalele radiculare se pot proteja cu meşe de vată îmbibată în soluţii antiseptice (soluţie Walkhoff),
închiderea canalului radicular realizându- se cu pastă de obturaţie provizorie;
• substructurile organice preparate pentru coroanele de înveliş pot fi protejate cu inele de cupru, plastic,
aluminiu, fixate cu eugenat de zinc sau cement oxifosfat. în acelaşi scop se pot utiliza coroane
prefabricate din aluminiu sau crom-nichel fixate cu cementuri provizorii;
• confecţionarea extemporanee de coroane provizorii din acrilat autopolimerizabil sau aplicarea de cape
din celuloid vacuumate, adaptate pe substructura organică realizează uri mijloc eficient de protecţie
mecanică, aceste elemente fiind fixate provizoriu pe substructura organică
• metoda Scutan. Se amprentează cu materiale elastice substructura organică nepreparată. Se realizează
prepararea substructurii organice, în toate etapele, în vederea aplicării tratamentului gnatoprotetic. După
izolarea substructurii organice preparate se repoziţionează amprenta substructurii organice nepreparate
cu material acrilic autopolimerizabil pe substructura organică preparată, până la priza parţială a
acrilatului. Se îndepărtează amprenta de pe substructura organică şi se prelucrează prin adaptare
cervicală şi lustruire microprotezele realizate în acest mod. După prelucrarea şi finisarea microprotezelor
de protecţie se va realiza fixarea provizorie a acestora pe substructura organică utilizând cementuri
histofile.

52.Accidente imediate ce pot surveni în cursul preparării substructurilor organice

76
Derapajul instrumentelor rotative poate genera leziuni traumatice pe ţesuturile dure şi la nivelul părţilor
moi. Sensul de rotaţie de la stânga la dreapta poate genera deraparea pe direcţii diferite pentru cele patru
cadrane ale arcadelor dentare. în cadranul I tendinţa de derapaj este spre vestibul, în cadranul al ll-lea spre
bolta palatină, în cadranul III spre vestibul, iar în cadranul IV spre zona linguală.
=>indicat:instrumentar abraziv de bună calitate, corect centrat şi la viteze adecvate;
=>indicat:puncte de sprijin solide pe arcada dentară şi pe osul mandibular, mâna pivotând în jurul
sprijinului fără să-l părăsească. în urma derapării instrumentarului abraziv pot apărea o serie de accidente ale
părţilor moi cum ar fi: secţionarea papilei interdentare, secţionarea gingiei fixe, plăgi ale vestibulului
bucal, plăgi ale bolţii palatine, plăgi ale planşeului, plăgi ale limbii şi ale buzelor; când sunt reduse
necesită decât oprirea hemoragiei cu apa oxigenată sau clorura de zinc.
Instrumentarul abraziv la viteze foarte mari poate produce derapaje ce duc la secţionarea părţilor moi,
însoţite de leziuni multiple ale ţesuturilor vecine, muşchi, vase, nervi. în aceste situaţii se va institui un
tratament de urgenţă, hemostatic, tratament al durerii şi sutura marginilor plăgii realizată în aceeaşi
şedinţă; sunt interzise introducerea şi scoaterea din cavitatea orală a instrumentelor rotative în mişcare.

La nivelul ţesuturilor dure dentare pot interesa dinţii vecini preparaţiei, dinţii preparaţi şi dinţii
antagonişti.=> fracturi coronare parţiale (unghiuri, cuspizi), fracturi coronare totale, fracturi
corono-radiculare, fracturi ce nu deschid camera pulpară, şlefuiri excesive. Aceste leziuni pot apărea în urma
utilizării neadecvate a instrumentarului ce se poate deforma prin îndoire sau rupere.
Efectele negative ale preparaţiei sunt: disconfortul (durerea), vibraţia, zgomotul, presiunea, creşterea
temperaturii.
Deoarece creşterea diametrului frezelor reduce viteza unghiulară şi cea liniară crescând astfel vibraţiile, se
recomandă utilizarea frezelor cu diametrul sub 2 mm.
=> supraîncălzirea dintelui ce are ca rezultat durerea odontală- viteze excesive, camere pulpare
voluminoase,preparării fără răcire cu aer şi apă, instrument abraziv necorespunzător şi ineficient şi apariţiei
fenomenului de aspiraţie odontoblastică.
=>în scopul evitării fenomenului dureros: prizele de contact instrument-dinte trebuie să fie de maxim 20
secunde, urmate de pauză obligatorie cel puţin egală cu timpul prizei de contact; administrarea anesteziei la
prepararea substructurii organice; suprimă senzaţia dureroasă dar nu reduce senzaţiile neplăcute produse de
vibraţiile instrumentului abraziv. Aceste vibraţii realizate prin folosirea unui instrument abraziv neadecvat,
imperfect centrat, se transmit prin suportul osos spre labirint şi cutia craniană, creând senzaţii neplăcute.
=>60°C duce apariţia leziunilor celulare ireversibile-pulpopatii.
=> tehnici incorecte de şlefuire. între acestea amintim pragul accidental pe feţele laterale ale dintelui,
constituind o eroare de operare. . Pragul extern se realizează în urma menţinerii într-o singură poziţie a
discului în prepararea feţei proximale, pragul fiind plasat în afara circumferinţei cervicale a dinteluid=>iscul
trebuie deplasat continuu în direcţia vestibulo-orală şi axială. Pragul intern apare ca o eroare în prepararea la
colet. Aceste praguri se pot datora utilizării neadecvate a pietrelor flacără, realizarea unui astfel de prag
blocând marginea cervicală a microprotezei şi împiedicând adaptarea ei cervicală. Corectarea
erorii=>transformând pragul într-o zonă bizotată, zonă ce ar permite adaptarea cervicală a microprotezei /
terminaţie end- knife în end-knife-chanfrein-at.

53.Accidente secundare și tardive ce pot surveni în cursul preparării substructurilor organice
Accidentele secundare pot surveni în perioada dintre prepararea substructurii organice şi aplicarea
mijloacelor protetice de tratament; nu se admite ca un aparat gnatoprotetic să fie aplicat la mai mult de două
săptămâni de la prepararea substructurii organice. în aceeaşi şedinţă de preparare a substructurii organice se
vor lua toate măsurile în vederea protejării dintelui preparat.
Hiperestezia dentinară =>generată de supraîncălzire si de pătrunderea florei microbiene în canaliculele
dentinare. Dintele preparat este dureros spontan la rece, la cald sau chiar la atingerea cu limba.

77
Evitarea acestui accident: tehnică corectă, şlefuirea intermitentă cu răcire apă-aer, la care vom adăuga şi o
protecţie corespunzătoare a substructurii organice preparate. în tratamentul acestui accident se indică
mijloace care cauterizează terminaţiile nervoase, desensibilizându-le (fulguraţii uşoare cu diatermie,
aplicarea de soluţii formolizate sau de nitrat de argint); mijloace care reechilibrează mediul acidifiant
(soluţii alcaline de hidroxid de calciu, lacuri pe bază de hidroxid de calciu) şi mijloace care îndepărtează
substanţele acidifiante ce rezultă din fermentaţie (periajul corect realizat); fluorizările.
Pulpitele acute şi cronice pot apărea ca accidente secundare pe parcursul preparării substructurilor
organice în vederea aplicării terapiei conjuncte leziunilor odontale coronare impunând extirparea pulpei.
Extruzia dentară :dintele caută să-şi găsească punct de sprijin pe dintele antagonist şi pe zonele meziale
şi distale ale arcadei dentare. Dacă dintele preparat fără contacte dentare nu este protezat, după 2 săptămâni
de la preparare se produc modificări ale poziţiei sale.;evitare => protecţia substructurilor organice
Pragurile pe faţa vestibulară şi pe faţa orală apar în urma poziţiilor neadecvate ale instrumentarului
abraziv raportat la axul dintelui. Apariţia pragurilor în afara conturului cervical necesită corectarea prin
desfiinţare. Pragurile interne se pot corecta prin atenuarea angulaţiei cu o freză con-invers activă pe bază sau
cu ajutorul frezelor cu terminaţie de tip conge.
Conicizarea exagerată -rezulta o pierdere inutilă de substanţă amelo-dentinară si retentivitate redusă.
Pentru a preîntâmpina dezinserţiile, decementările microprotezelor fixate pe asemenea substructuri organice
sunt necesare uneori depulparea şi reconstituirea coronară.
Cauza principală => nerecunoaşterea şi nerespectarea morfologiei coronare în cursul preparării.
Deschiderea camerei pulpare este un accident ce se poate ivi în cursul preparării substructurilor organice
la dinţii tineri, cu pulpă şi cameră pulpară voluminoasă. Acest accident este de neevitat în cursul preparării
dinţilor migraţi pe arcadă. Prepararea feţei meziale la dinţii basculaţi mezial duce la deschiderea camerei
pulpare. Când se prevede deschiderea camerei pulpare în urma preparării substructurii organice se vor
realiza înainte de preparare biopulpectomia şi obturaţia radiculară corectă.
=>şlefuirea excesivă a feţei ocluzale.
Frecvent, deschiderea camerei pulpare apare ca un accident în prepararea substructurii organice în cursul
tratamentului prin incrustaţii. Deschiderea camerei pulpare în mod accidental în cursul preparării
substructurilor organice în vederea unei terapii prin mijloace protetice conjuncte nu beneficiază de tratament
conservator prin coafaj direct.
Hiperemia pulpară poate apărea în urma preparărilor neadecvate proteze provizorii preparate
extemporaneu cât şi protezarea definitivă în cel mai scurt timp.

Accidente tardive
Accidentele tardive pot apărea după fixarea aparatului gnatoprotetic conjunct pe câmpul protetic. Cauza
tor principală constă de regulă în erorile de preparare.
Pulpitele acute şi cronice pot apărea după fixarea definitivă a microprotezelor şi impun tratament
endodontic şi obturaţie coronară corespunzătoare.
Infecţiile parodontale apicale sau marginale apar ca o consecinţă a lezării parodonţiului marginal sau
apical în urma preparărilor intempestive.
Fractura substructurii organice preparate poate surveni în urma reducerii rezistenţei mecanice a dintelui
prin preparări necorespunzătoare.
Accidentele imediate secundare şi tardive trebuie prevenite printr-o însuşire corespunzătoare a tehnicii şi o
respectare riguroasă a principiilor de preparare a substructurii organice.

54.Protezarea provizorie
=> modalitate de tranziţie de la starea de invaliditate la stadiul de funcţional, privilegiată şi obligatorie
pentru obţinerea sănătăţii elementelor sistemului stomatognat implicate în proteza fixă.
Integrarea biologică a protezei fixe este condiţionată de obţinerea unei stabilităţi biofuncţionale (ocluzale,
parodontale, estetice).

78
 In cazul în care arcada dentară este completă şi urmează a se efectua un număr de extracţii dentare, se
amprentează arcada înainte de extracţii. După efectuarea extracţiei alveolo-plastice (extracţii cu modelare
alveolară şi sutură) se aplică protezarea tranzitorie ce poate fi realizată în mai multe modalităţi.
Astfel, pe modelul obţinut după amprentă, în urma radierii dinţilor extraşi, se realizează un aparat
gnatoprotetîc tranzitoriu mobilizabil, sub forma protezei de retenţie Kemmeny cu miniconectori acrilici->
avantaj-se poate îndepărta uşor şi permite o bună igienizare a aparatului gnatoprotetic tranzitoriu şi a
spaţiului protetic (cu o plagă incomplet cicatrizată).; va fi temporizată până la cicatrizarea completă a plăgii
alveolare, pentru ca ulterior să fie înlocuită cu un aparat gnatoprotetic tranzitoriu conjunct.
Protezarea tranzitorie conjunctă : amprentare înainte de extracţia dinţilor.după extracţia şi sutura se
prepară substructura beneficiind de anestezia realizată pentru efectuarea extracţiei. Se izolează cu atenţie
plaga postextracţională cu o foiţă de celofan umezită iar substructurile organice prin vaselinare, în
continuare introducându-se acrilat autopolimerizabil în amprentă, după care se va reaşeza pe câmpul
protetic. Acrilatul va lua forma coroanelor naturale, atât la nivelul substructurii preparate, cât şi al dinţilor
extraşi. Se menţine amprenta până la priza parţială a acrilatului; după îndepărtarea amprentei şi a aparatului
tranzitoriu, se prelucrează în laborator sau cabinet; se obţine un aparat gnatoprotetic conjunct acrilic, care
cuprinde dinţii preparaţi şi intermediarii de la nivelul dinţilor extraşi. în continuare se va verifica aparatul
tranzitoriu din punct de vedere al adaptării ocluzale şi parodontale.
După finisarea în laborator şi reaplicarea pe câmpul protetic, marginile aparatului tranzitoriu trebuie să
respecte cu exactitate forma sulcusului, versantul moale al acestuia sprijinindu-se de marginile aparatului
tranzitoriu şi păstrându-şi forma iniţială. =>avantajul conservării morfologiei parodonţiului; când este lezat
în timpul preparării, medicul va aprecia dacă înregistrează amprenta în aceeaşi şedinţă cu confecţionarea
aparatului tranzitoriu, sau va aştepta aproximativ o săptămână, până la cicatrizarea parodontală.
Protezarea tranzitorie şi de urgenţă cu aparate gnatoprotetice conjuncte sau mobilizabile, îşi găseşte
indicaţia şi în situaţia arcadei dentare deja edentate.
=> gnatoprotetic conjunct: se va realiza după amprentarea câmpului protetic şi turnarea modelului de lucru
în laborator. Pe modelul de lucru, tehnicianul realizează la nivelul spaţiului edentat intermediari din cement
sau gips dentar. Pe modelul realizat confecţionează un conformator din folie termoplastică, prin vacuumare,
folia luând forma arcadei, faţa internă reproducând morfologia externă a arcadei. Conformatorul astfel
realizat se aplică în cavitatea orală şi se adaptează marginal, se introduce acrilatul autopolimerizabil în
conformator, după care se reaşază pe câmpul protetic. în continuare se utilizează aceeaşi metodologie ca şi
pentru masca Scutan.
=>aparat gnatoprotetic conjunct tranzitoriu, în SPP se lipesc dinţii de acrilat între ei şi cu dinţii vecini,
utilizând ceara. Se amprentează apoi zona respectivă cu material elastic, se îndepărtează amprenta şi dinţii
acrilici şi se, prepară dinţii suport. Acrilatul autopolimerizabil se introduce în amprentă care se reaşează pe
câmpul protetic; poate fi aplicat şi la nivelul spaţiilor edentate unde există aparate gnatoprotetice conjuncte
vechi, ce trebuie îndepărtate. în acest scop se amprentează câmpul protetic cu aparatul conjunct vechi,
utilizând materiale elastice de tipul hidrocoloizilor ireversibili, siliconilor sau tiocauciucurilor. După
îndepărtarea aparatului şi prepararea substructurii organice se introduce acrilat autopolimerizabil în
amprentă, care se va repoziţiona pe câmpul protetic preparat. Această tehnică poate fi utilizată şi atunci când
aparatele gnatoprotetice conjuncte necesită îndepărtarea lor pentru mici reparaţii. în scopul protecţiei şi
protezării tranzitorii a substructurilor organice preparate, se mai poate apela şi la tehnica utilizării unor inele
adaptate gingival şi scurtate în ocluzie, confecţionate din aliaje nobile şi seminobile completate cu acrilat
autopolimerizab
=>se pot utiliza microproteze de înveliş din diverse materiale, care vor fi fixate provizoriu cu cementuri pe
bază de zinc-oxid-eugenol (Z.O.E.)

55.Protezarea precoce și temporizată

79
Protezarea imediată (precoce) se adresează unor cazuri clinice deja cunoscute, medicul planificând
intervenţii - prepararea unor dinţi vitali, îndepărtarea unor lucrări existente, unele extracţii - care impun
protecţie imediată prin protezare acrilică prin metoda directă conjunctă - masca Scutan sau adjunctă -
Kemmeny.

Proteza de temporizare amână din considerente biologice (instabilitatea indicilor clinico-biologici locali)
protezarea definitivă. Trebuie realizată sub o formă (adjunctă sau conjunctă) şi din materiale care să asigure
condiţiile obţinerii acestei stabilităţi.
In contextul paradoxurilor care guvernează terapia prin mijloace fixe (economie de structură dentară în
preparaţie - retenţie maximă - restaurări fizionomice totale) ne propunem să clarificăm un alt aspect, la fel de
controversat: conceptul protezării precoce şi temporizate. Dorinţa pacientului de restaurare rapidă a
funcţiior este amânată din considerente de instabilitate biologică, imposibilitate tehnologică de finalizare
rapidă a restaurării definitive sau condiţii socio-economice care nu permit accesul la tehnologiile avansate.
Terapia de temporizare amână protezarea definitivă până în momentul în care, prin examene clinice şi
paraclinice se decretează stabilitatea elementelor câmpului protetic, sau dacă acestea sunt stabile până când
laboratorul poate furniza proteza definivă. Monitorizarea clinică a parodonţiului şi ocluziei şi temporizarea
tratamentului definitiv au echivalentul unui “element de prudenţă”.
Temporizarea tratamentului are durată variabilă în funcţie de gradul de afectare a elementului biologic sau a
întregului sistem stomatognat - temporizare de durată scurtă (7 zile), durată medie (14-21 zile), sau durată
lungă (21-30-61 zile). Capacitatea de vindecare sau compensare, depinzând de vârsta pacientului sau
gravitatea afecţiunii, poate grăbi sau întârzia aplicarea protezei definitive. Deci respectând principiile de
tratament, orice caz clinic ar trebui să cunoască cel puţin una din cele două variante de tratament provizoriu.

Situaţiile clinice care impun aplicarea protezelor imediate şi de temporizare:

• necesitatea recuperării urgente a unor funcţii - estetică, fonetică;
• protecţia suprafeţelor preparate;
• dirijarea cicatrizării postextracţionaie;
menţinerea sau refacerea funcţiilor;
• menţinerea relaţiior dento-dentare şi intermaxilare perturbate consecutiv distrugerii punctului de contact
prin preparaţie sau îndepărtării unor proteze existente;
• conformare şi condiţionare tisulară parodontală după intervenţii chirurgicale parodontale realizate în
scop terapeutic sau estetic;
• reabilitări orale complexe care includ intervenţii majore de remodelare dento- somato-facială (la nivel
ocluzal, articular);
• când trebuie furnizate laboratorului informaţii clinice complementare necesare confecţionării piesei
protetice definitive; protezarea pe implante până la obţinerea osteointegrării;
laboratorul care va realiza proteza definitivă este la distanţă de cabinet;

Materialele utilizate sunt în general răşini, alese după următoarele criterii:

Proprietăţi: mecanice - rezistenţă, fizico-chimice, biologice,estetice.
Elaborarea protezei ;polimerizarea (tip, exotermia, contracţia sau dilatarea de priză); Comportamentul:
interacţiunea cu materialele de cimentare - eugenolul, interacţiunea cu saliva,absorbţia hidrică,îmbătrânirea
(alterarea proprietăţilor).
Costul: 1 proteza provizorie poate părea o cheltuială exagerată şi inutilă.
Aceste materiale sunt:răşinile autopolimerizabile pentru realizările extemporanee, prin metoda directă;
răşinile acrilice, sub formă de pulbere - lichid (polimetacrilat de metil şi
monomerul sau polimetacrilat de etil + N-butil metacrilat sau isobutil metacrilat),răşinile diacrilice
compozite, sub formă de pastă - pastă.;Cape preformate

80
Protezele imediate realizate prin metoda directă din răşini autopolimerizabile prezintă riscul de iritaţie
pulpară şi parodontală, risc care este mai redus la cele provizorii realizate din răşini termo- sau foto-
polimerizabile prin metoda indirectă, acestea prezentând dezavantajul necesităţii, câteodată, a rebazării.
Totuşi, dacă sunt respectate cu stricteţe condiţiile de realizare, protezele imediate realizate prin metoda
directă sunt fiabile şi îşi îndeplinesc indicaţiile de utilizare pentru o perioadă de câteva săptămâni sau chiar
2-3 luni.

56. Rolul protezei tranzitorii

O proteză tranzitorie de calitate este o proteză care îşi îndeplineşte rolurile: estetic,
funcţional, terapeutic.Din acest punct de vedere, estetic, restaurarea prezintă avantajul că poate fi
retuşată astfel încât laboratorului să-i parvină un model care să redea cu exactitate forma,
volumul, plasarea convexităţilor, însoţite de note explicative referitoare la culoare, tentă, machiaj.

Rolul funcţional al protezei provizorii include trei aspecte: dentar, parodontal, funcţional.

aspectul dentar se referă la rezolvarea morfologică a edentaţiei şi recuperarea funcţiei primordial

afectate de edentaţie: estetică pentru zona frontală sau masticatorie pentru zona laterală. Prin
preparare, valoarea biomecanică a dinţilor scade, fie că sunt vitali sau nu, trebuie asigurată
protecţia mecanică faţă de agresiunea chimică sau microbiană (agresiune directă dacă dintele
este vital sau contaminare canalară dacă este depulpat).

aspectul ocluzal, utilizând protezele provizorii se restabilesc contactele ocluzale statice şi

dinamice, punctul de contact cu antagoniştii şi vecinii. Sunt limitate migrările dentare după
preparare, amprentare. Proteza provizorie permite controlul calităţii preparaţiei şi volumului
restaurării definitive, evitând interferenţele ocluzale.

aspectul parodontal vizează menţinerea gingiei marginale în poziţie fiziologică după prepararea
substructurilor dentare.

Rolul terapeutic al protezei provizorii

la nivel dentar, dacă condiţiile de realizare a preparaţiei (irigaţie, presiune,viteză, instrumentar)

sunt primordiale pentru conservarea vitalităţii pulpare, aplicarea unei protecţii (fizice, chimice,
termice) este indispensabilă pentru menţinerea acesteia. Proteza provizorie şi
materialul de cimentare provizoriu joacă rol de pansament protector pentru cicatrizarea plăgii
dentinare.
la nivel parodontal: lezarea parodontală prin instrumentarul rotativ, materialul de amprentă -
traumatism mecanic şi chimic, produce sau poate produce injurii parodontale. Condiţionarea
tisulară şi conformarea parodontală prin restaurarea provizorie explică rolul terapeutic la nivel
parodontal.
la nivel ocluzal: proteza tranzitorie permite stabilirea şi validarea unor , noi raporturi ocluzale
obţinute prin corecţii prin adăugare sau retuş pe relieful ocluzal artificial. Absenţa decimentării
este martorul integrării in ocluzia restaurată.
condiţionarea tisulară şi conformarea parodontală. Prin proteza provizorie se controlează în
timp, menţine sau se creează stabilitatea parodontală marginală înainte de a se trece la
protezarea definitivă, permiţând retuşuri la nivelul marginilor în funcţie de semnele clinice
decelabile (ischemie, tumefiere, sângerare, recesiune). Se realizează dirijarea cicatrizării
parodontale marginale la nivelul dinţilor preparaţi consecutiv unei preparaţii intempestive,
necorespunzătoare.

81
 De asemenea, prin protezarea provizorie, se poate anticipa forma protezei definitive şi se
evaluează necesitatea unei intervenţii chirurgicale parodontaie estetice.

57. Amprentarea substructurilor organice în vederea aplicării tratamentului conjunct

– obiective și materiale

Obiectivele amprentării
Amprenta, definită ca negativul câmpului protetic înregistrat cu un material de amprentă de
fidelitate corespunzătoare şi o tehnică adecvată, trebuie să îndeplinească anumite obiective;
- o amprentă corect înregistrată trebuie să redea forma, dimensiunile şi detaliile morfologice
ale preparaţiilor realizate;
-să preia şi să reproducă cu fidelitate rapoartele substructurii preparate cu parodonţiul
marginal, cu dinţii vecini şs cu dinţii antagonişti;
-prin turnarea amprentei trebuie obţinut un model de lucru corect, din materiale dure sau
extradure, pe care se va realiza mai târziu, prin metoda indirectă, macheta viitoarei microproteze.
Deoarece situaţia clinică la un moment dat însă se poate modifica, alegerea momentului
amprentării este placa turnantă în realizarea tehnologică a protezei fixe: instabilitatea elementelor
câmpului protetic poate crea erori, de aceea, momentul optim de înregistrare a amprentei este
numai după obţinerea, prin metode pre- şi pro- protetice a stabilităţii acestora în acest sens, .
.Materiale utilizate în amprentare
Materialele de amprentă utilizate în amprentare se clasifică în:
● rigide: gips; răşini acrilice autopolimerizabile; mucoseal.
● semirigide: materiale termoplastice; ceruri; paste pe bază de eugent de zinc.
● elastice: hidrocoloizi reversibili; hidrocoloizi ireversibili; thiocauciucuri; siliconi;
acrilate cu priză retard.
Materialele accesorii utilizate în amprentare sunt: portamprentele; adezivii pentru
portamprente; fire retractoare şi soluţii vasoconstrictoare; bisturiu clasic; bisturiu electric; inele
metalice.

58. Tehnici de amprentare în protezarea conjunctă – amprenta globală cu ghidaj unitar

Amprenta globală cu ghidaj unitar presupune două etape de amprentare:
● amprentarea cu ghidaj unitar;
● amprentarea de situaţie.
Elaborat din dorinţa de a anula dezavantajele individuale ale celor două tipuri de
amprentare precum şi pentru o redare cât mai fidelă a preparaţiei, ghidajul unitar realizează
amprentarea strict la nivelul substructurii preparate, utilizând un material de fidelitate crescută,
susţinut într-un suport rigid (inel metalic sau din folie termoplastică). Inelul poate fi prefabricat sau
confecţionat extemporaneu. Ca portamprente în amprentarea unitară se pot folosi şi inele din
aluminiu, preconfecţionate sau inele din folie termoplastică care după încălzire în apă se mulează
pe substructura organică.Adaptarea inelului variază în funcţie de substructura organică preparată
pe care urmează să o amprentăm: coroane de înveliş sau incrustaţii.
Adaptarea inelului în scopul amprentării substructurii preparate pentru coroana de înveliş
necesită o metodologie de adaptare foarte exactă. Ea se realizează în trei etape: etapa adaptării
transversale, etapa adaptării axiale şi etapa adaptării ocluzale.
Adaptarea transversală se asigură printr-o determinare corectă a perimetrului cervical
maxim al substructurii preparate şi printr-o corectă confecţionare sau alegere a inelului,
verificându-se prin contactul portamprentei pe toată circumferinţa preparaţiei cervicale. Verificarea
adaptării cervicale se poate realiza cu ajutorul sondei nr.17 al cărei vârf nu trebuie să pătrundă

82
între marginea inelului şi substructura organică. Adaptarea transversală este sigură şi definitivă
atunci când urmează adaptării axiale.
Adaptarea axială a inelului urmăreşte festonarea marginii cervicale a inelului în aşa fel
încât la introducerea pe substructura organică aceasta să se situeze la limita gingivală a
preparaţiei, fie ea sub-, juxta- sau supragingival. în scopul obţinerii acestei festonări se introduce
inelul în axul preparaţiei până când marginea sa atinge cel puţin într-un punct limita gingivală. De
notat faptul că inelul nu trebuie comprimat pe o substructură organică până la apariţia ischemiei,
aşa cum în mod eronat recomandă unii autori, deoarece are loc lezarea traumatică a inserţiei
epiteiiale.
Adaptarea ocluzală a inelului se impune atunci când amprenta se înregistrează în ocluzie.
Inelul va fi scurtat prin răscroire până la nivelul suprafeţei de ocluzie a substructurii organice
preparate.
Atunci când utilizăm în amprenta unitară materiale siliconice, care nu aderă pe suprafaţa
internă a inelului, asigurăm retenţia lor la portamprentă prin realizarea de perforaţii pe suprafeţele
laterale sau prin pensulare de adezivi chimici pe feţele interne ale portamprentei.
Utilizarea inelului în amprentarea unitară are ca avantaj principal pătrunderea materialului
de amprentă până la limita subgingivală a substructurii organice preparate. Prin rigiditatea sa
inelul protejează de asemenea portamprenta împotriva deformării.
Dezavantajele utilizării inelului în amprenta unitară constau în posibilitatea lezării
parodonţiului marginal cu apariţia sângerării precum şi forţarea ţesutului parodontal printr-o
amprentă intempestivă urmată de obţinerea unei amprente eronate la nivel gingival. Un
dezavantaj major în amprentarea unitară constă în metodologia laborioasă de confecţionare, de
alegere, de adaptare a inelului şi de amprentare.
Pentru a elimina dezavantajele descrise mai sus, în realizarea amprentei globale cu ghidaj
unitar se utilizează o amprentă cu inel şi material siliconat fluid a substructurii organice, peste care
se amprentează cu siliconi de vâscozitate crescută. Siliconii aderă între ei realizându-se o
dezinserţie unică a amprentei împreună cu amprenta unitară. Deoarece siliconii nu aderă pe
suprafeţele metalice (inel, portamprentă) şi pentru a evita tracţiunile generate prin dezinserţia
amprentei, se vor realiza retenţii pe feţele laterale ale inelului metalic (perforaţii sau badijonări cu
adezivi chimici). în timpul al doilea se înregistrează amprenta arcadei antagoniste iar în al treilea
timp se înregistrează rapoartele de ocluzie după metodologia descrisă la amprenta de situaţie.
Pentru amprentarea globală cu ghidaj unitar în doi timpi se înregistrează mai întâi arcada
cu preparaţiile după tehnica descrisă mai sus iar în timpul al doilea se înregistrează antagoniştii şi
rapoartele de ocluzie utilizând aceeaşi tehnică amintită la amprenta de situaţie. Amprenta de
situaţie.
Amprenta de situaţie realizează al doilea timp al amprentei cu ghidaj unitar.
în amprentările de situaţie se folosesc materiale de amprentă cât mai precise, cu calităţi
elastice, de tipul tiocauciucurilor, siliconilor, hidrocoloizilor reversibili şi uneori ireversibili. Ca
portamprente se folosesc gutiere metalice cu mâner care pot cuprinde întreaga arcadă sau se
limitează la o hemiarcadă dentară. Utilizarea portamprentelor pentru toată arcada este obligatorie
atunci când amprenta înregistrează mai mult de două substructuri organice preparate succesiv, în
scopul obţinerii amprentării întregii arcade care va servi la realizarea unui model ce va orienta
tehnicianul în machetare în raport de ansamblul arcadei şi mai ales de dinţii omonimi.
După malaxarea materialului de amprentă şi încărcarea lui în portamprentă, aceasta se
introduce pe câmpul protetic, în sens axial, iar după poziţionare se va modela surplusul de
material refluat vestibular sau oral.
După priza materialului urmează dezinserţia şi verificarea amprentei. Cele două
portamprente, amprenta unitară şi amprenta de situaţie, sunt trimise în laborator. Amprenta unitară
este utilizată în vederea realizării modelului unitar.

83
 Amprenta de situaţie se poate realiza în trei, doi sau un singur timp, în funcţie de situaţia
clinică şi de îndemânarea practicianului.
în scopul amprentării descompuse în trei timpi se înregistrează mai întâi amprenta arcadei
cu substructurile organice preparate, în cel de al doilea timp se amprentează arcada dentară
antagonistă, iar în timpul trei, rapoartele de ocluzie între cele două arcade.
înregistrarea rapoartelor de ocluzie se poate face utilizând plăci de ceară de forma arcadei
cu suport textil, care vor fi plasate între suprafeţele ocluzale, pacientul închizând gura în ocluzie
centrică. Pentru înregistrarea rapoartelor de ocluzie se mai pot folosi şi alte materiale cum ar fi:
masele termoplastice plastifiate în momentul înregistrării, suporturi speciale din plasă de material
plastic sau tifon pe suprafaţa cărora se aşează un strat de material siliconat sau eugenat de zinc
utilizat în amprenta funcţională.
în scopul amprentării de situaţie în doi timpi se înregistrează mai întâi arcada cu
substructurile organice preparate. în cel de al doilea timp se vor înregistra arcada antagonistă şi
rapoartele de ocluzie. Pentru înregistrarea arcadei antagoniste şi a rapoartelor de ocluzie se va
aplica un rulou de ceară sau de masă termoplastică ramolită mulată pe arcada antagonistă
acoperind feţele ocluzale, vestibulare şi orale ale dinţilor. Bolnavul va închide gura în ocluzie
centrică, materialul fiind modelat vestibular de către medic iar oral de către pacient prin presiuni
realizate cu ajutorul limbii.
Pentru realizarea amprentei de situaţie într-un singur timp se înregistrează prin aceeaşi
manoperă arcada dentară cu substructurile organice preparate, dinţii antagonişti şi rapoartele de
ocluzie. în acest caz se poate utiliza o portamprentă specială din masă plastică, care prezintă un
perete vestibular şi unul oral uniţi între ei la mijloc printr-o plasă, realizând pe secţiune aspectul
literei «H». Plasa respectivă este realizată dintr-un material foarte subţire care permite arcadelor
dentare să se coapteze corect în ocluzie. Se încarcă materialul siliconat în portamprenta care se
introduce în cavitatea orală, poziţionându-se întâi pe maxilar sub presiune manuală, după care
închiderea gurii în ocluzie centrică va realiza amprenta arcadei antagoniste mandibulare şi a
rapoartelor de ocluzie.

59. Tehnici de amprentare în protezarea conjunctă – amprenta globală fără ghidaj unitar
Amprenta globală fără ghidaj unitar nu utilizează inele pentru amprentarea substructurii
organice preparate şi se poate realiza şi ea în trei, în doi sau într-un singur timp.
Amprenta globală fără ghidaj unitar efectuată în trei timpi realizează în prima etapă
amprenta arcadei cu substructurile organice preparate.
Thomson este cel care a descris pentru prima dată tehnica amprentei globale fără ghidaj
unitar utilizând ca material de amprentă hidrocoloizii reversibili. în acest scop autorul amintit
utilizează o portamprentă metalică, traversată la nivelul gutierelor de canale de irigare cu apă rece
pentru realizarea prizei materialului. Cu ajutorul unei seringi speciale se depune materialul de,
amprentare preluat din compartimentul de stocaj al termostatului Thomson, la nivelul detaliilor de
preparaţie a substructurilor organice şi la nivelul sulcusului gingival, acoperind şi zonele
interdentare şi dinţii vecini. Peste acest strat de material se aplică portamprenta descrisă mai sus
încărcată cu materialul de amprentare preluat din compartimentul de temperare al termostatului
Thomson, material care prezintă o vâscozitate mai mare decât materialul injectat.
Prin vâscozitatea sa acesta obligă hidrocoloidul fluid să pătrundă în toate detaliile câmpului
protetic, doncomitent realizând şi o unire totală între cele două straturi de material. Hidrocoloidul
reversibil se răceşte cu apă ce trece prin canalele cu care este prevăzută gutiera portamprentei.
Prin răcire hidrocoloidul acesta trece din faza plastică în faza elastică. Prin această modalitate de
amprentare se obţine concomitent amprenta unitară a substructurii organice şi amprenta de
situaţie a raportului cu dinţii vecini. Prin această tehnică de amprentare se evită utilizarea inelului,

84
Thomson propunând o metodologie de etalare a sulcusului gingival care să permită materialului
de amprentare înregistrarea preparaţiei substructurii organice la nivel subgingival. .

60. Metode de etalare a sulcusului

Gingia marginală sănătoasă în contextul unui parodonţiu sănătos poate fi deplasată de pe
suprafaţa dură dentară, în sens atât vertical cât şi orizontal, deplasarea fiind de ordinul zecimilor
de milimetri şi depinzând de gradul şi durata compresiunii. Acest fenomen face posibilă inducerea
temporară şi în scop terapeutic a retracţiei gingivale şi etalării sulculare.
Această secvenţă clinică are drept scop să permită materialului de amprentă să
înregistreze, cu o grosime suficientă: limita preparaţiei în întregime; plasamentul terminaţiei; o
porţiune din suprafaţa dentară nepreparată, pentru a obţine o replică care să permită realizarea
unui joint dento-protetic precis şi integrarea construcţiei protetice în continuitatea profilului de
emergenţă cervical.
Metodele de ecartare.
Principiul metodelor constă în inserţia la nivelul sulcusului, dincolo de limita cervicală, a
unuia sau a două fire retractoare, care prin acţiunea lor mecanică îndepărtează marginea gingiei
libere. Sulcusul, menţinut astfel deschis pentru câteva minute, după îndepărtarea unuia sau a
ambelor fire, permite accesul materialului de amprentă. Firele retractoare sunt disponibile în
diverse forme (torsade, trese, buclat) şi grosimi (00, 0, 1,2, 3).
Inserţia firelor se realizează cu ajutorul unor spatule fine şi rotunjite la vârf, sau al
instrumentelor speciale livrate de producători (Fischer’s Ultrapack Bisico, Track2000, GCP 113,
Hu-Friedy), după Yves Petit Jean.
Efectul mecanic al firelor retractoare poate fi suplimentat de utilizarea substanţelor chimice
care acţionează asupra parodonţiului marginal cu efect astringent (clorura de aluminiu) sau
hemostatic (sulfatul feric). Firele retactoare pot fi neimpregnate, fiind livrată şi soluţia de
impregnare sau preimpregnate şi uscate. Substanţele chimice utilizate trebuie utilizate cu
precauţie, acţiunea lor fiind dificil de controlat, mai ales pe gingiile fine şi puţin fibroase.
Nocivitatea lor se manifestă prin retracţii gingivale cu aspect cicatricial, ireversibil, datorată
concentraţiei crescute, timpului prelungit de acţiune sau asocierii nepotrivite a două substanţe.
Metode: ■ “Tehnica firului simplu”
■ “Tehnica firului dublu”
■ O altă metodă, de îndepărtare mecano-chimică a sulcusului, imaginată de Lesage, este
disponibilă astăzi utilizând produsul Expasyl
■ O altă metodă, mecanică, de etalare sulculară prin expansiune este cea descrisă de Martignoni;
modificând produsul Silastic (Dow Corning Co), a fost elaborat un silicon elastomer,
Metodele de sustracţie (evicţie): ■ Chiuretajul rotativ ■ Tehnicile de electrochirurgie

61. Metode de etalare a sulcusului - tehnica firului dublu

“Tehnica firului dublu” realizează prin primul fir, mai subţire şi neimpregnat, o deplasare
mecanică, în sens apical a gingiei; al doilea fir, de diametru mai gros, impregnat sau nu, este
plasat peste primul, sub linia preparaţiei marginale.
Aplicarea sa, facilitată de aplicarea primului fir, antrenează o deplasare în sens orizontal a
gingiei libere. Metoda este utilizabilă aproape în toate situaţiile clinice. Este metoda care permite
accesul vizual la terminaţia gingivală a preparaţiei şi finisarea acesteia, dacă este necesar, înainte
de amprentare.
Un sulcus prea profund, după chirurgie parodontală, sau o preparaţie în chanfrein lung
(sfert de elipsă) nu pot retenţiona primul fir şi constituie contraindicaţii pentru această metodă.
Anestezia nu este absolut necesară, este o tehnică măi puţin agresivă şi în general nu determină

85
sângerare. îndepărtarea primului fir, după cimentarea privizorie uşurează îndepărtarea resturilor
de cement.
Este o tehnică laborioasă: înainte de aplicarea firelor se îndepărtează orice urmă de
cement provizoriu sau reziduuri din frezaj, se usucă şi izolează zona de amprentat, se evaluează
profunzimea sulcusului, cu ajutorul unei spatule fine pentru a putea alege corect diametrul firului
retractor. Plasarea firului se face începând cu zonele proximale şi orale. Există două posibilităţi de
aplicare a firului; inserţia din aproape în aproape: după evaluarea circumferinţei preparaţiei, se
inseră o extremitate la nivel proximal şi apoi în direcţie orală. Spatula este ţinută la o înclinare de
30° faţă de axul dentar, firul retractor glisând între peretele dentar şi cel gingival; inserţia se
desfăşoară din aproape în aproape, excesul îndepărtându-se, pentru a evita suprapunerea celor
două capete. A doua posibilitate este de aplicare a firului cu buclă: un fir de 3-4 cm lungime,
susţinut de o pensă Pean, formează o buclă care este petrecută în jurul dintelui preparat; firul este
menţinut în uşoară tensiune, în direcţie apicală, pe faţa palafinală sau linguală; uşor tensionat, firul
poate fi aplicat cu uşurinţă în sulcusul proximal mezial, apoi distal şi în final oral şi vestibular; cele
două capete sunt secţionate pentru a nu se suprapune la unghiul mezial. Este o metodă facilă, dar
care necesită acces vizual direct, fiind indicată mai ales pentru zona frontală

62. Metode de etalare a sulcusului prin expansiune

■ O altă metodă, mecanică, de etalare sulculară prin expansiune este cea descrisă de
Martignoni; modificând produsul Silastic (Dow Corning Co), a fost elaborat un silicon elastomer,
Gingifoam (Dow Corning Co) compus ca bază dintr-un polidimetilsiloxan şi „tin’-cositor, ca şi
catalizator. Reacţia dintre bază şi catalizator, după formula chimică: SiOH + HSi =Sn ==> Si- O- Si
=Sn + H2 . Degajarea de hidrogen produce expandarea materialului în timpul polimerizării,
siliconul elastomer mărindu-şi volumul de 4 ori în timpul prizei. Produsul are o consistenţă dură
elastică, păstrând caracteristicile generale ale siliconului elastomer şi reproducând în acelaşi timp
detaliile topografice ale preparaţiei, întocmai unui material de amprentă. Caracterul de hidrofilie şi
absenţa iritaţiei fac acest produs utilizabil la nivel subgingival; forţa exercitată asupra ţesuturilor nu
determină leziuni tisulare.

■ O altă metodă, de îndepărtare mecano-chimică a sulcusului, imaginată de Lesage, este

disponibilă astăzi utilizând produsul Expasyl, produs al laboratoarelor Pierre Rolland; metoda
reuşeşte prin concepţie să răspundă criteriilor impuse şi să fie biocompatibilă: se obţine o
terminaţie a preparaţiei obiectivată pe modelul de lucru şi o porţiune din dintele nepreparat care
serveşte drept referinţă în realizarea unui profil de emergenţă protetic (după Yves Petit Jean).
Avantaje oferite de acest produs sunt: aplicarea facilă, indoloră şi în timp scurt (15-20 secunde
pentru un dinte preparat), timpul scurt de acţiune necesar produsului; eliminarea este uşoară, nu
produce sângerare şi lasă practicianului un sulcus perfect uscat şi propice unei amprentări
corecte. Este o metodă indicată pentru un parodonţiu fin sau intermediar, fiind limitată (se obţine o
deschidere sulculară incompletă) în cazul parodonţiului gros şi cu plasarea terminaţiei preparaţiei
“en fond du sillon gingivo-dentaire”. Materialul se livrează în carpule care se aplică la o seringă
metalică sterilizabilă; canula de injecţie se aplică la extremitatea carpulei şi poate fi îndoită pentru
a facilita acccesul la limitele cervicale.
Pasta se injectează în sulcus, fără presiune, practicianul sprijinindu-se pe dinte, la nivelul
limitei cervicale şi nu pe gingia marginală; extremitatea canulei trebuie să rămână paralelă cu axul
dintelui pentru a exercita presiuni optime; refluxul pastei din sulcus permite îndepărtarea marginii
gingivale, ceea ce indică necesitatea utilizării unei cantităţi suficiente de produs pentru a obţine un
efect favorabil; în funcţie de tipul de parodonţiu, timpul de acţiune este de 1-2 minute (1 minut
pentru un parodonţiu fin şi 2 minute pentru parodonţiu cu textură intermediară sau gros); pasta

86
fiind hidrofilă se va evita contactul cu saliva; eliminarea se face sub spray de apă abundent şi
aspiraţie simultană. Relevarea sulcusului obţinută astfel permite înregistrarea limitelor cervicale
ale preparaţiei cu o grosime suficientă a materialului de amprentă şi fără sângerare. Dacă efectul
obţinut este considerat insuficient se poate face o a doua aplicare de material. Absenţa agresiunii
parodonţiului marginal şi uşurinţa de utilizare a produsului pot contribui la utilizarea pe scară largă
a acestui produs în viitor.

63. Metode de etalare a sulcusului – metode de sustracție

“ Au ca principiu deschiderea sulcusului gingivo-dentar prin eliminarea unui strat superficial
din versantul intern al gingiei libere. Se cunosc două posibilităţi de sustracţie: chiuretaj prin
instrumentar rotativ şi electrochirurgia" (Yves Petit Jean).

■ Chiuretajul rotativ a fost introdus pentru prima dată de Rex Ingraham, prin acest
procedeu realizându-se simultan cu plasarea subgingivală a preparaţiei şi abrazia epiteliului
intrasulcular, utilizând o freză diamantată cu granulaţie fină (150(im)
Touati a reluat acest procedeu imaginând o freză diamantată care are un profil specific, realizând
în acelaşi timp o terminaţie în chanfrein a limitei cervicale a preparaţiei şi chiuretajul rotativ.
Perelmuter propune utilizarea unor freze speciale, fără acţiune pe ţesutul dur, preparaţia fiind
definitivată anterior. Accesul frezei la peretele intern gingival este facilitat de inserţia unui fir
retractorîn sulcus. Avantajele sunt mai mult de ordin teoretic: sunt tehnici rapide, cicatrizarea este
rapidă dacă manopera este bine controlată. Dezavantajele sunt însă reale şi constau în
imposibilitatea de a controla manopera, în timpul realizării chiuretajului existând riscul de lezare
ireversibilă a elementelor spaţiului biologic parodontal. în plus tehnica este sângerândă,
necesitând aplicarea unui fir retractor îmbibat în soluţie hemostatică; este o metodă contraindicată
pe un parodonţiu fragil: gingie liberă fină şi înălţime redusă a gingiei ataşate. Anestezia este
obligatorie
■ Tehnicile de electrochirurgie utilizează curenţi de înaltă frecvenţă, care printr-un electrod
foarte fin realizează vaporizarea (efectul Joule) a celulelor din peretele intern gingival. Acesta este
aplicat la nivel sulcular, sub un unghi de 10-30°, printr-o mişcare rapidă şi continuă. Electrodul
trebuie menţinut în contact cu dintele şi pentru o a doua trecere pe acelaşi sector este necesar un
timp de latenţă de 10 secunde; este indispensabilă utilizarea electrodului neutru. Gestul cere o
manualitate deosebită, sub rezerva leziunilor ireversibile: coagulare mai mult sau mai puţin
profundă, risc de afectare pulpară. Prezentând avantajul rapidităţii, menţinerii deschise a
sulcusului pe toată durata amprentării, lipsa sângerării, este o metodă indicată mai ales pentru
preparaţiile multiple. Dezavantajele sunt de ordin material (achiziţionarea echipamentului necesar)
şi de manualitate, de aici rezultând şi unele eşecuri (de aceea se indică mai ales pentru
preparaţiile efectuate în zona posterioară a arcadei, cu mai puţine prejudicii estetice în caz de
agresiune şi recesiune ireversibilă); anestezia este imperativ necesară, sunt absolut contraindicate
pe dinţii cu reconstituiri metalice şi la pacienţii purtători de stimulatoare cardiace

64. Amprenta segmentară

Se poate realiza cu ghidaj unitar sau fără ghidaj unitar.
Avantajele utilizării acestei tehnici sunt:
● inserţie şi dezinserţie facilă a amprentei: atât pentru practician cât şi pentru pacient;
● contracţie redusă la dezinserţie: deformare permanentă minimă şi risc redus de
decolare;
● cantitate redusă de material: economie şi contracţie redusă;
● realizare facilă a modelului de lucru
● marjă de eroare redusă datorită numărul redus de elemente înregistate.

87
 Dezavantaje:
● imposibilitatea simulării ocluziei dinamice (metoda FGP este singura care permite
înregistrarea traiectoriilor cuspidiene ale dinţilor antagonişti). în acest caz
stabilizarea contactelor în RC, propulsie şi lateralitate ar trebui realizată în etapa de
verificare, în cabinet;
● reproducerea contactelor ocluzale, înregistrate în «bol muşcat» este adesea
imperfectă;
● riscuri de eroare în momentul poziţionării în ocluzie a modelului antagonist;
● dacă dinţii antagonişti sunt abrazaţi, cheia de ocluzie se poate perfora, poziţionarea
modelelor antagoniste fiind imprecisă;
● absenţa informaţiilor cu privire la forma şi starea de suprafaţă a dinţilor omologi de
pe hemiarcada opusă: acest inconvenient poate fi evitat utilizând un model de studiu
realizat anterior, care va da referinţe estetice şi funcţionale

De aceea trebuie particularizate situaţiile clinice care pot fi amprentate în acest mod.
Pentru zona laterală a arcadei, amprenta sectorială (segmentară) se indică în următoarele
cazuri:
● reconstituiri unitare care interesează un premolar sau un molar;
● reconstituiri care interesează un premolar şi un molar succesivi;
● înlocuirea molarului 1 absent, doar în cazul când ocluzia este stabilă atât posterior
(molar 3 prezent) cât şi anterior (premolarul 1 şi caninul).
Dacă două astfel de reconstituiri sunt dispuse în sectoare diferite de arcadă, practicianul
poate alege între a înregistra două amprente sectoriale sau una globală; în primul caz se reduc
dificultăţile, dar creşte numărul etapelor de lucru; amprenta globală este imperios necesară dacă
schema de tratament urmăreşte şi repoziţionarea mandibulo-craniană.
Zona anterioară a arcadei reclamă exigenţe estetice majore, la fel şi de stabilitate ocluzală.
Ca urmare, înregistrarea unei amprente segmentare în această zonă de arcadă impune stabilitate
ocluzală bilaterală, cel puţin la nivelul unui premolar, şi respectarea simetriei (se va utiliza un
model de studiu turnat după o amprentă înregistrată înainte de preparaţie sau o proteză provizorie
corect realizată).
Reconstrucţiile care interesează atât zona anterioară cât şi posterioară a arcadei necesită
imperios amprentă globală. Deci este imposibil de disociat înregistrarea amprentei de
înregistrarea ocluziei. După ce au fost stabilite criteriile (indicaţii / contraindicaţii) de selecţie a
metodei de amprentare, putem lua în discuţie tehnica de amprentare în sine. Amprenta
segmentară se realizează în doi timpi: amprentarea unitară şi amprentarea de situaţie

65. Amprenta funcțională dento-parodontală

Principiul acestei noi tehnici de amprenta re funcţională dento-parodontală este în primul

rând unul profilactic, de conservare a spaţiului biologic parodontal, de protecţie a substructurilor
preparate printr-o proteză de urgenţă şi de temporizare a protezării definitive până la stabilizarea
parodontală.
Din succesiunea etapelor clinice ale algoritmului clasic etapa de preparare a substructurii
organice este aceeaşi; alegerea tipului de terminaţie se face în funcţie de indicii clinico-biologici
locali şi de exigenţele fizionomice impuse de cazul clinic.
● Dacă s-a realizat o preparaţie care nu a lezat în nici un fel parodonţiul marginal
(clinic - lipseşte sângerarea), adică o preparaţie cu prag supragingival sau
juxtagingival, se poate realiza amprenta în aceeaşi şedinţă, utilizând tehnica globală,

88
 fără ghidaj unitar, în 3 timpi; această amprentă poate fi utilizată, după caz, la
realizarea protezei definitive sau a uneia provizorii.
● Dacă situaţia clinică impune realizarea unei preparaţii juxta- sau subgingivale, oricât
ar fi de mare competenţa profesională a medicului, sunt uneori inevitabile lezarea
parodonţiului marginal şi apariţia sângerării. Amprentarea în acest moment ar fi o
gravă eroare, atât conceptuală cât şi de execuţie tehnologică ulterioară, rezultând
margini ale restauraţiei mult mai lungi decât situaţia reală.
Pentru evidenţierea terminaţiei preparaţiei se vor utiliza fir retractor şi soluţia
corespunzătoare, recomandate de producător, realizând o amprentare globală prin tehnica Wash.
Laboratorul va confecţiona prin tehnica indirectă o punte provizorie, care se va adapta ocuzal şi
gingival (axial, transversal, vertical) şi se va purta 14 zile, timp în care pacientul revine la fiecare
2-3 zile la control, urmărindu-se efectul marginilor protezei asupra parodonţiului (modificări de
volum,culoare, sângerare). Realizarea cu caracter provizoriu a acestei lucrări protetice permite
retuşuri la nivelul marginilor şi la nivel ocluzal, urmărind în final, din punct de vedere parodontal,
realizarea a două obiective: conformarea parodontală si condiţionarea tisulară..
condiţionarea tisulară.
● Conformarea parodontală - se referă la refacerea fibrelor gingivale circulare alterate prin
preparaţie.
● Condiţionarea tisulară - urmăreşte obţinerea etanşeizării prin manşonul gingival la nivel
cervical şi aşezarea ţesuturilor îri poziţia lor funcţională.
Se poate trece la amprentarea pentru construcţia definitivă care se realizează după
următorul protocol:
▫ Se înregistrează într-un prim timp relaţia de ocluzie centrică, cu proteza pe câmpul
protetic (este deci obligatorie echilibrarea perfectă a planului de ocluzie prin
protezarea provizorie sau utilizând şi alte metode: coronoplastii, reşapări coronare,
şlefuiri selective).
▫ Se realizează o amprentă, cu material siliconic, peste puntea provizorie amplasată
peste substructurile organice preparate.
▫ Se amprentează la fel antagoniştii;
▫ Se decimentează puntea de acrilat, se curăţă foarte bine şi se degresează suprafaţa
internă de resturile de ciment provizoriu.
▫ Fără a modifica dimensiunea, utilizând instrumentar abraziv fin, se realizează o
asperizare a punţii de acrilat, la nivelul marginilor interne şi externe, pe o lăţime de
3-5 mm. Se creează astfel microretenţii mecanice, care vor fi suplimentate prin
pensularea unui adeziv la acest nivel, mărind astfel aderenţa materialului de
amprentă la suportul acrilic, fără risc de deformare.
▫ Se prepara materialul fluid, cu fidelitate ridicată, şi se aplică atât în interiorul punţii,
care se repoziţionează pe câmp, cât şi în interiorul portamprentei cu (cu materialul
vâscos);
▫ portamprenta se repoziţionează peste lucrarea protetică.
▫ După priza materialului fluid şi îndepărtarea de pe câmpul protetic, puntea provizorie
va rămâne în portamprentă. Marginile lucrării provizorii, dacă au fost modelate şi
corectate pe parcursul celor 2-3 săptămâni de conformare parodontală, vor reda cu
fidelitate dimensiunea preparaţiei la nivel cervical.Se înlătură astfel imprecizia
amprentării determinată de utilizarea unui material nu totdeauna foarte fidel, de
uscarea imperfectă, de etalarea sulculară inexactă (redusă sau exagerată). Proteza
conjunctă provizorie funcţionează ca un suport rigid şi nedeformabil pentru al doilea
tip de material de amprentă.

89
 ▫ După turnarea modelului proteza se va putea demula şi apoi reaplica în cavitatea
orală, până la definitivarea lucrării, pentru a menţine rezultatele obţinute. Dacă
reconstituirea morfologică a viitoarei microproteze nu pune probleme tehnologice,
din punctul de vedere al modelajului, la nivelul terminaţiei preparaţiei mai există încă
neajunsuri. Acestea derivă din faptul că tehnicile curente de amprentare nu
înregistrează corect relaţia funcţională dentoparodontală precum şi din faptul că
această înregistrare parodontală, aşa defectuos cum a fost realizată, riscă să fie
distrusă în laborator, prin prelucrarea modelului unitar.

66. Amprenta optică

■ Metoda optică de amprentare permite transmiterea datelor la un computer, prelucrarea lor
şi execuţia aparatului gnatoprotetic cu ajutorul unui microrobot. Această metodă presupune
parcurgerea a trei etape.
Prima etapă realizează amprentarea pe principiul holografiei (imagine în relief) cu ajutorul
unei raze laser care baleiază pe suprafaţa substructurii organice preparate care a fost în prealabil
acoperită cu pulbere de dioxid de titan (produce uniformizătea indicelui de reflexie) pentru toate
suprafeţele de amprentat, permiţând calculatorului să reconstituie imaginea morfologică a
substructurii organice şi chiar a sulcusului gingival. Imaginea este achiziţionată de către un senzor
CCD (Charged Coupled Device) - dispozitiv dependent de sarcina electrică, format dintr-un număr
foarte mare de celule fotoelectrice care transformă intensitatea luminoasă într-o matrice de sarcini
electrice. Astfel imaginea poate fi prelucrată de procesoarele de imagine în vederea reconstituiriii
tridimensionale a câmpului protetic. Elementele care stau la baza reproducerii tridimensionale a
câmpului protetic sunt voxeli; cu cât în unitatea de volum se reproduc mai mulţi voxeli, cu atât
imaginea este mai fidelă.
A doua etapă constă înprelucrarea datelor de către computer şi reconstituirea desenului la
dimensiunile naturale ale substructurii organice.
In a treia etapă se realizează elaborarea soluţiei terapeutice şi executarea aparatului
gnatoprotetic prin frezaj cu ajutorul unui microrobot.
Acest tip de amprentă este caracteristic sistemelor CADCAM (Computer Aided
Design-ComputerAided Machining), cum ar fi sistemul sistemul Cerek
Dezavantajele metodei constau numai în faptul că este extrem de costisitoare, necesitând
aparatură de vârf. Din punct de vedere economic, materialul care se îndepărtează şi se elimină
pentru prelucrarea piesei protetice este în cantitate mare, aceasta sculptându-se într-un bloc de
material. Avantajele metodei constau în execuţia foarte rapidă (maxim 30 s.) absolut corectă şi
eliminarea erorilor concomitent cu scăderea timpului afectat execuţiei aparatului gnatoprotetic.

67. Înregistrarea relației centrice și transferul pe simulator

Relaţia centrică este definită ca poziţia mandibulo-craniană obţinută prin contracţia
echilibrată a muşchilor manducatori, care determină corespondenţa planurilor mediane
mandibulo-craniene, la o dimensiune verticală corectă, în ocluzie pentru pacientul dentat, cu
condilii centraţi în cavitatea glenoidă (V.Burlui).
După înregistrarea amprentei şi realizarea modelului, urmează etapa clinică a înregistrării
relaţiei centrice. Importanţa acestei înregistrări rezidă în asigurarea unor date clinice care trebuie
trasferate în laborator, pentru a facilita refacerea parametrilor morfofuncţionali ai ocluziei.
Transferul parametrilor articulari ghidează tehnicianul în corelarea, în dinamică, a determinantului
ocluzal cu cel articular. Se asigură astfel premisele integrării construcţiei gnato- protetice în
funcţionalitatea sistemului stomatognat.
Această înregistrare se poate face uneori chiar din momentul amprentării, atunci când
amprenta se realizează prin tehnica globală unică, fără ghidaj unitar. Această tehnică este posibilă

90
când relaţia centrică a bolnavului este stabilă după prepararea substructurilor organice, iar tiparul
de închidere terminală este exact. înregistrarea ocluziei, ca un timp aparte, se face cu ajutorul
unei chei de ocluzie (cheie Tench). Această tehnică se realizează prin utilizarea unei folii de ceară
în mai multe straturi, având forma arcadei.
Ceara ramolită se introduce în cavitatea orală, bolnavul închizând gura pe traiectoria de
închidere centrică, în ocluzie centrică. Folia va fi uşor mulată pe versanţii vestibulari ai arcadei
maxilare, după care se răceşte cu apă şi aer. După îndepărtarea din cavitatea orală, se trimite la
laborator pentru poziţionarea modelelor de lucru.
O altă metodă de înregistrare a relaţiei de ocluzie utilizează pasta de oxid de zinc -
eugenol, plasată pe un cadru de sârmă, de forma arcadei, în care se prinde o pânză de tifon.
Pânza va fi tapetată cu Z.O.E. pe ambele părţi, dinţii imprimânduse în pastă. După priza de 5
minute, cadrul de sârmă se extrage din cavitatea orală, fiind trimis în laborator pentru
repoziţionarea modelelor.
In ocluziile instabile, repoziţionarea modelelor se poate face folosind aparatele
gnatoprotetice tranzitorii utilizate în stabilizarea ocluzală. între metodele de înregistrare a relaţiei
de ocluzie, amintim şi utilizarea capelor de transfer. Acestea se confecţionează pe modelul de
lucru din aliaj de aluminiu, aliaj student sau aliaj Randolf. Capele vor fi adaptate în ocluzie pe
substructura organică unde trebuie să realizeze contacte stabile. Peste aceste cape se va realiza
cheia de ocluzie prin una din metodele de mai sus, capele şi cheia de ocluzie fiind apoi trimise
împreună în laborator pentru repoziţionarea modelelor.

68. Verificarea scheletului și a aparatului gnatoprotetic conjunct

In parcursul său de la laborator spre cabinet, aparatul gnatoprotetic trebuie supus unui
control defectoscopic al corectitudinii şi calităţii execuţiei tehnologice. Acest control se poate
efectua cu ochiul liber, lupa sau cu microscopul stereoscopic, în scopul evidenţierii unor defecte
de suprafaţă.
Defectele de profunzime, retasuri, sufluri sau fisuri ascunse, se vor controla ultrasonic sau
cu raze Rontgen, în laboratoare specializate de defectoscopie. Pentru verificarea gradului de
lustruire a suprafeţelor metalice ale aparatului gnatoprotetic conjunct, în clinica noastră se
utilizează un aparat electronic de mare precizie, care proiectează un spot de lumină, concentrată
prin reflexie, asupra unei celule fotoelectrice.
După examenul pe model, aparatul gnatoprotetic se spală cu detergent şi perie la jet de
apă, se usucă şi apoi se dezinfectează şi degresează, utilizând alcool, cloroform, benzină sau
neofalină. Se va evita utilizarea cloroformului atunci când componenta fizionomică este realizată
din acrilat. Un eficient mijloc de dezinfecţie a aparatelor gnatoprotetice conjuncte este soluţia de
cloramină 5%, soluţie ieftină, uşor de procurat şi mai eficientă decât alcoolul.
În etapa următoare se trece la verificarea aparatului gnatoprotetic în cavitatea orală, după
inserţia şi poziţionarea acesteia pe câmpul protetic, exercitând presiuni uşoare ocluzo-cervicale
până la ocuparea poziţiei finale. Controlul intraoral al aparatelor gnatoprotetice conjuncte va
urmări rapoartele cu parodonţiul marginal şi închiderea perfectă a joint-ului periferic, în preparările
sub- şi juxtagingivale.
Ischemia chiar uşoară a parodonţiului ilustrează depăşirea conturului coronar de către
elementul de agregare, acesta devenind punct de iritaţie parodontal. Utilizarea protezării tranzitorii
conservă sulcusul gingival etalat, sulcus gingival ce va trebui ocupat exact de aparatul
gnatoprotetic conjunct definitiv.
De asemenea, se va observa raportul aparatului gnatoprotetic conjunct cu creasta
edentată, urmărindu-se realizarea prescripţiei medicale. Contactul cu creasta nu trebuie să
producă compresiune, durere sau ischemie.

91
 Se va avea în vedere degajarea papilei gingivale dintre corpul de punte şi elementul de
agregare, fiind utilă conservarea unui spaţiu, chiar mai mare decât volumul papilei, pentru
uşurarea igienizării. Eventualele retuşuri asupra aparatului gnatoprotetic vor fi obligatoriu urmate
de lustruirea perfectă. Se va controla minuţios refacerea punctelor de contact cu dinţii vecini, care
trebuie să fie strânse, permiţând trecerea cu greutate a unui fir de mătase. Controlul punctelor de
contact va fi efectuat din punct de vedere al plasării şi al modelării pe feţele proximale ale dinţilor.
Feţele proximale ale elementelor de agregare nu vor trebui să reproducă feţele proximale
ale dintelui, microproteza trebuind modelată proximal supragingival, convex, pentru a nu se
permite acumularea plăcii bacteriene. Verificarea morfologiei feţei vestibulare şi orale urmăreşte
realizarea convexităţilor, care nu trebuie să fie prea exagerate pentru a nu favoriza retenţia plăcii
bacteriene.
Controlul adaptării ocluzale presupune verificarea ocluziei statice şi dinamice în mişcările
de lateralitate şi propulsie. Se vor îndepărta interferenţele ocluzale grosiere, din prima şedinţă, iar
interferenţele mai reduse, în şedinţa a doua.
în scopul unei verificări mai exacte şi mai facile a aparatului gnatoprotetic în cavitatea
orală, utilizarea metodei “check and fit” este deosebit de avantajoasă. Principiul metodei constă în
aplicarea unei paste siliconate fluide de culoare albă în interiorul microprotezeior aparatului
gnatoprotetic conjunct, pe suprafaţa mucozală a corpului de punte şi pe suprafaţa externă a
microprotezeior şi a corpului de punte, după care aparatul gnatoprotetic se insera pe câmpul
protetic şi se invită bolnavul să execute mişcări de închidere şi deschidere a gurii, de lateralitate,
protruzie şi retruzie. După priza materialului, se îndepărtează aparatul gnatoprotetic din cavitatea
orală, urmărindu-se zonele în care metalul transpare prin pasta siliconată. Zonele respective ne
vor orienta asupra corectitudinii realizării punctelor de contact cu dinţii vecini şi a stopurilor
centrice, asupra raportului corpului de punte cu creasta şi raportului feţei interne a microprotezeior
cu substructurile organice, în acest mod, ni se oferă posibilitatea efectuării unor corecţii precise la
nivelul substructurilor organice preparate.
Verificarea clinică a aparatelor gnatoprotetice conjuncte va urmări şi reconstituirea
morfologică a arcadelor dentare, refacerea funcţiilor masticatorie, fonetică, de deglutiţie şi
fizionomiei. Se vor da indicaţiile necesare bolnavului privind purtarea aparatului gnatoprotetic,
igienizarea acestuia, cât şi reluarea funcţiilor care vor trebui refăcute treptat. în cadrul verificării
clinice se va realiza adaptarea imediată a aparatului gnatoprotetic pe câmpul protetic, aceasta
realizându-se cu atât mai rapid cu cât edentaţia şi aparatul gnatoprotetic sunt mai reduse.

69. Fixarea provizorie și definitivă a aparatului gnatoprotetic conjunct

în cadrul verificării clinice se va realiza adaptarea imediată a aparatului gnatoprotetic pe

câmpul protetic, aceasta realizându-se cu atât mai rapid cu cât edentaţia şi aparatul gnatoprotetic
sunt mai reduse. Adaptarea imediată se încheie cu fixarea provizorie cu ajutorul cementurilor pe
bază de oxid de zinc - eugenol sau fără eugenol - cimenturi pe bază de Ca(OH)2 (utilizate pentru
dinţi vitali).
Fixarea provizorie permite, pe lângă protecţia substructurii organice, realizată mecanic,
chimic şi medicamentos, îndepărtarea aparatului în vederea realizării retuşurilor ocluzale,
parodontale etc., pe tot parcursul adaptării primare. în perioada de adaptare primară, perioadă
care durează 4-5 zile de la adaptarea imediată, se va realiza supravegherea activă a funcţiilor
bolnavului, dirijând reluarea funcţională prin recuperare, în raport şi de impresiile subiective ale
bolnavului. La sfârşitul perioadei de adaptare primară, aparatul gnatoprotetic se va fixa definitiv pe
câmpul protetic.
Fixarea definitivă se realizează cu ajutorul cementurilor şi al tehnicii de fixare definitivă,
descrise în capitolul de “Leziuni odontale coronare”. Fixarea unui aparat gnatoprotetic conjunct

92
este mult mai dificilă decât fixarea unei microproteze, din această cauză tehnica trebuie să fie bine
cunoscută, ca şi toate măsurile pentru executarea sa corectă. înainte de fixare, medicul trebuie să
exerseze inserţia aparatului gnatoprotetic conjunct, mai ales când aceasta nu se realizează
printr-o mişcare unică, ci prin mişcări rotatorii.
După fixarea definitivă, îndepărtarea resturilor de cement trebuie realizată cu multă atenţie,
mai ales la nivelul corpului de punte, zonă deosebit de retentivă, iar bolnavul va rămâne în
supravegherea medicului stomatolog curant, pentru a urmări etapa secundară şi tardivă de
adaptare.
în etapa secundară pot apărea o serie de accidente datorate unor fragmente mici de
cement, neobservate în şedinţa de fixare definitivă, care pot determina inflamaţia parodontală. în
perioada de adaptare secundară, bolnavul va fi urmărit sistematic pe o durată de 3-4 săptămâni.
Adaptarea tardivă care se realizează după o lună de la fixarea aparatului gnatoprotetic va fi
realizată prin dispensarizarea activă a bolnavilor şi control medical periodic, deoarece cavitatea
orală, cu ţesuturi vii, prezintă o anumită dinamică biologică, iar substitutul protetic o altă inerţie.
Contactul dintre aceste două elemente poate genera transformări în cavitatea orală, în special la
nivelul ţesuturilor vecine aparatului gnatoprotetic, ce pot suferi chiar îmbolnăviri.

70. Etapa postprotetică în tratamentul prin mijloace conjuncte

Educaţia sanitară a bolnavului începută în perioada preprotetică a tratamentului, trebuie

continuată în perioada protetică şi în cea postprotetică a tratamentului. Rezolvarea gnatoprotetică
a edentaţiei parţiale intercalate reduse nu reprezintă o rezolvare definitivă, pentru toată viaţa.
Longevitatea aparatului gnatoprotetic corect conceput şi realizat, pe câmpul protetic şi
starea de sănătate a ţesuturilor orale, depind în cea mai mare măsură de gradul de igienizare
proprie. Verificarea plăcii bacteriene la fiecare control al bolnavului este necesară pentru a se
constata eficienţa măsurilor luate în cadrul educaţiei sanitare cât şi a executării corecte a periajului
dentar.
în scopul prevenirii acumulării de placă bacteriană şi depunere de tartru, se recomandă
măsuri de igienă al aparatelor gnatoprotetice şi a cavităţii orale, utilizând metodologii variate.
Periajul foarte insistent se va aplica la nivelul zonelor retentive realizate de corpul de punte şi de
zonele interdentare. Periajul va trebui completat prin utilizarea metodologiei actuale de curăţire a
spaţiilor interdentare şi de la nivelul corpului de punte.
Când ambrazura este normală şi este ocupată de papila interdentară iar peria dentară nu
poate pătrunde pentru igienizarea zonei se foloseşte firul de mătase cerat sau necerat,
imprimându-i-se mişcări de “du-te - vino”, în sens gingivo-ocluzal şi vestibulo-oral, de 1 cm
amplitudine. Aceste mijloc de curăţire a spaţiilor interdentare este cunoscut sub denumirea de
“flossing”, metodologie ce este indicată a se aplica cel puţin o dată pe săptămână.
“Superflossingul” utilizează fire mai groase (lână, melană), atunci când mărimea ambrazurii este
mai mare iar papila este retractată. Firul se introduce cu ac chirurgical, dinspre vestibular spre oral
sau cu firul de mătase, pe care este prins firul mai gros, ceea ce uşurează trecerea sub punctul de
contact.
Igienizarea zonei de sub elementele de agregare alăturate şi sudate se realizează utilizând
firul de mătase ce este introdus cu acul chirurgical sau cu ace speciale din folie de plastic, foarte
subţiri şi flexibile, permiţând insinuarea sub punctul de contact şi tracţiunea firului. Igienizarea
corpului de punte şi în special a zonei papilare se va realiza cu fir de mătase, când spaţiul este
redus sau prin superfloss, când spaţiul este mai larg.
Corpul de punte suspendat se poate igieniza cu o compresă trecută cu uşoară presiune,
sub corpul de punte, de la vestibular spre oral. Pentru realizarea igienizării corecte a cavităţii orale

93
şi a aparatelor gnatoprotetice conjuncte, se pot utiliza perii rotunde, având dimensiuni
corespunzătoare spaţiilor interdentare. Igienizarea spaţiilor interdentare şi masajul gingival se mai
pot obţine utilizând batoane din lemn moale, perii cu smoc unic, conuri de cauciuc.
O altă modalitate de realizare a unei corecte igiene bucodentare o reprezintă
hidropulsoarele. Aceste aparate produc jeturi unice sau multiple (3000), pentru masaje şi spălături
parodontale, utilizând soluţii antiseptice (digluconat de clorhexidină). Evitarea acumulării de placă
bacteriană se va face prin conceperea aparatelor gnatoprotetice în aşa fel încât să nu prezinte
zone retentive şi toate suprafeţele să fie accesibile mijloacelor de curăţire. Lustruirea perfectă prin
realizarea stării de suprafaţă va împiedica depunerea plăcii bacteriene şi va favoriza autocurăţirea
mecanică.

71. Variante clinice și posibilități de tratament în edentația de clasa I Kennedy

=absenta unitatilor odonto parodontale bilateral biterminal
-->1. absenta M3 bilateral,- Se solutioneaza independent ca la edentatia cl 2 K (nu se protezeaza
dar se trateaza disfunctiile pe care le provoaca: extruzia antagonistilor prin fixarea lor cu proteza
fixa- vezi edentatia cl. 2 K)
-->2. Absenta M2 + M3-de pe aceeasi arcada + absenta M3 de pe arcada opusa (ca la cl 2 K: - nu
se va urmări înlocuirea prin protezare a M2 si M3, ci vor recurge la soluţiile anterioare (ca şi în
cazul absenţei M3) cu scopul de a anihila tendinţa de extruzie a antagoniştilor şi de modificare
a tiparelor de dinamică mandibulară. Atunci când creasta este suficient de înaltă, tuberculul sau
tuberozitatea sunt bine reprezentate, iar posibilităţile de ancoraj necomplicate se poate aplica şi
un menţinător de spaţiu pe o şa acrilică simplă. Aplicarea menţinătorului de spaţiu necesită o
dispensarizare atentă datorită resorbţiei şi atrofiei accelerate prin suprafaţa redusă a şeii, leziunilor
de părţi moi şi leziunilor parodontopatice ale dinţilor limitrofi.
-->3. absenta M2 si M3 de pe ambele hemiarcade: solutie adjuncta= mentinator de spatiu unite
la nivel palatinal/ lingual printr-un conector principal sub forma de bara
● Ca soluţie terapeutică definitivă, în cazul existenţei unor leziuni odontale asociate la dinţii
limitrofi sau când există un anumit grad de afectare parodontală şi imobilizarea unui grup
dentar devine necesară, se poate recurge la soluţia conjunctă incluzând cel puţin doi dinţi
limitrofi edentaţiei în scopul realizării blocajului antagonist cu o extensie distală minimă.
--->4. Absenţa a 3M pe un hemicadran şi a 2M pe cadranul opus impune aceleaşi măsuri
terapeutice de rezolvare ca şi în situaţia explicată anterior: Soluţia amovibilă scheletizată
--->5. Absenta a 3M bilateral = o grava mutilare care necesita protezare obligatoriu si imediat
- Rezolvarea acestei situaţii: blocajul antagonist şi substituirea protetică a doi molari absenţi. în
acest sens, se poate recurge la mai multe metode:
● Soluţia conjunctă cu extensia distală este indicată de excepţie şi numai în cazurile când
arcada antagonistă este protezată amovibil parţial sau total. + suportul dento-parodontal să
fie perfect, absenţa parafuncţiilor, ocluzie nemodificată, relaţiile mandibuio- craniene
corecte.
● Soluţia adjunctă acrilică are doar avantajul economicităţii şi rapidităţii. Proteza este alcătuită
din două şei acrilice ce acoperă în totalitate suprafaţa de sprijin şi susţin dinţii artificiali
anatomorfi. Conectorul principal acrilic palatina! sau lingual va fi ameliorat pentru sporirea
confortului bolnavului. EMSS sunt reprezentate de croşete simple cu deschidere edentală
care să se opună eficient tendinţelor de basculare.
● Soluţia adjunctă scheletizată este reprezentată de proteza scheletizată cu două şei mixte
terminale unite prin conector principal-sub formă de plăcuţă palatină sau bară linguală.
Aplicarea barei linguale se face numai când există un versant lingual înalt, neretentiv, şi cu
o înclinare nu prea mare. Când versantul lingual nu îndeplineşte aceste condiţii se
utilizează un conector dento-mucosal sub forma plăcuţei dento-mucosale în semilună

94
 deschisă posterior. Aplicarea EMSS trebuie să respecte legea simetriei şi va urmări
echilibrarea sprijinului precum şi combaterea principalelor tendinţe de dislocare ale
aparatului (tendtinda de basculare prin infundare distala- Acestei mişcări i se opune
plasarea mezială a pintenului ocluzal pe ultimii dinţi de sprijin, croşetul RPI, croşetul în
săgeată, croşetul în agrafă, precum şi toate braţele croşetelor cu deschidere edentală.
Pentru combaterea tendinţelor de basculare se utilizează şi alte elemente cum sunt: degetele lui
Cummer sau conectorii dento-mucosali cu aripioare palatine sau linguale

72. Variante clinice și posibilități de tratament în edentația de clasa a II-a Kennedy

1. Absenţa M3 unilateral- nu se protezează--> câteva soluţii protetice pentru tratamentul
preventiv şi curativ al complicaţiilor.
Complicaţiile: extruzia M antagonist în spaţiul edentat al molarului absent= efecte negative asupra
dinamicii mandibulare, echilibrului ocluzal etc.
Extruzia M3 mandibular în spaţiul edentat al omologului maxilar va bloca: propulsia, mişcarea de
lateralitate spre partea opusă şi mişcarea antero-laterală de aceeaşi parte; Ocluzia este astfel
practic blocată.
extruzia M3 maxilar, în edentaţia M3 mandibular, blochează mişcările de lateralitate de aceeaşi
parte. Masticaţia se realizează numai pe partea opusă, --> trauma grupului dentar cu fenomene
parodontopatice, din poziţia diagonală opusă (efectul diagono- transvers Thylemann materializat
prin abraziune, mobilitate, afectare parodontală). Blocajul unilateral al mişcării de lateralitate
provoacă tipare noi de mişcare mandibulară, preponderent asimetrice care au drept consecinţă
modificări ireversibile în articulaţiile temporo-mandibulare cu transformarea unei articulaţii într-o
articulaţie de rotaţie şi a celeilalte în articulaţie de translaţie.
Thylemann sintetizează astfel modificările SSG afectat de un blocaj ocluzal-unilateral:
● pe partea stângă (de partea contactului): simptome articulare datorate retruziei frontale în
relaţia de convenienţă; abraziunea exagerată a cuspizilor zonei posterioare de sprijin; liza
osului alveolar de partea mezială şi palatinală a molarilor maxilari.
● pe partea dreaptă (de partea opusă contactului): suprafeţele cuspidiene ale dinţilor
posteriori nu prezintă uzură; relaţia de convenienţă retrudată creează spaţiu între feţele
vestibulare ale frontalilor mandibulari; creşterea over-bite-lui frontal prin extruzia dinţilor
respectivi datorită pierderii stopurilor centrice; absenţa uzurii la nivelul dinţilor frontali;
vestibuloversia dinţilor anteriori cu apariţia de diasteme; modificări parodontale la nivelul
frontalilor maxilari şi mandibulari
-->măsuri profilactice: Dispensarizare şi urmărire . Blocarea antagoniştilor (cel puţin două unităţi)
prin imobilizarea acestora cu ajutorul microprotezelor succesive solidarizate

-->2. Absenţa ultimilor doi M pe aceeaşi hemiarcadă (molar de minte şi molar de 12 ani)
provoacă aceleaşi complicaţii locale şi loco-regionale prin extruzia ultimilor doi molari antagonişti. -
nu se va urmări înlocuirea prin protezare a M2 si M3, ci vor recurge la soluţiile anterioare (ca şi în
cazul absenţei M3) cu scopul de a anihila tendinţa de extruzie a antagoniştilor şi de modificare
a tiparelor de dinamică mandibulară. Atunci când creasta este suficient de înaltă, tuberculul sau
tuberozitatea sunt bine reprezentate, iar posibilităţile de ancoraj necomplicate se poate aplica şi
un menţinător de spaţiu pe o şa acrilică simplă. Aplicarea menţinătorului de spaţiu necesită o
dispensarizare atentă datorită resorbţiei şi atrofiei accelerate prin suprafaţa redusă a şeii, leziunilor
de părţi moi şi leziunilor parodontopatice ale dinţilor limitrofi.
-->3. Absenţa a trei M consecutivi pe o hemiarcadă

95
 ● Soluţia adjunctă de urgenţă şi cu caracter temporar - proteza Kemmeny
Arcada artificială este reprezentată de molarul de 6 şi de 12 ani, molarul de minte nefiind
niciodată înlocuit protetic --->forţe destabilizatoare.
● Soluţia adjunctă acrilică e PPA alcătuit din şa acrilică ce are aceleaşi caracteristici ca şi la
proteza Kemmeny, cu aceleaşi mijloace de sprijin şi stabilizare cu EMSS: preferabile sunt
croşetul cervicoocluzal şi cel cerviqo-alveolar deschise edentai, iar pe hemiarcada integră
croşete Adams, Stahl, cervico-ocluzal în cazul existenţei spaţiului necesar traversării
arcadei.
● Soluţia adjunctă cu conector metalic este reprezentată de proteza cu miniconector metalic
şi de proteza cu conector bilateral.- se indică atunci când suportul muco- osos este bine
reprezentat; este alcatuita din: şa protetică mixtă ce susţine dinţii artificiali anatomorfi şi
care trebuie să fie cât mai extinsă, acoperind versantele crestei edentate până în zona de
reflexie; si EMSS: crosete cu brate active plasate pe versantele M si D ale fetelor V ale PM;
contracroset oral- la nivelul PM1 si PM2 sustinut de un conector secundar.
● Alte EMSS: coroane telescopate sau culise, combinându-se culisa extracoronară cu culisa
intracoronară (culisa extracoronară în porţiunea distală a premolarului al doilea, iar cea
intracoronară în zona interpremolară susţinută prin braţ de ghidaj). Avantajul: sunt discrete,
au un efect bun antibasculant, se opun eficient forţelor orizontale, oferă posibilitatea
solidarizării dinţilor de sprijin. Dezavantajul: sacrificiul biologic mare, necesitând preparaţia
substructurilor organice şi acoperirea lor cu elemente de înveliş metalice sau
semifizionomice. Au indicaţii precise când cei doi PM au leziuni odontale constituite, altfel
aplicarea lor este nebiologică.
● Soluţia terapeutică conjunctă:cand dintii sunt cu parodontiu integru, ocluzie normala, si
parafunctii absente.
--> aparatul conjunct cu extensie distală agregat prin microproteze de înveliş metalice sau
semifizionomice cu retenţii suplimentare sau coroane de substituţie la nivelul ultimilor doi dinţi
limitrofi, obligatoriu pe doi dinţi sau mai mulţi şi un corp de punte în extensie distală de dimensiune
redusă aproximativ de forma unui premolar. în nici un caz nu se vor utiliza drept microproteze de
ancoraj inlayuri sau oniay-uri. De asemenea, extensiile distale mai voluminoase decât limitele deja
expuse au efectul de supraîncărcare a dinţilor limitrofi, soldându-se cu pierderea acestora.
● Solutie de exceptie: implanturi
--> 4. Absenţa a 3 M şi a ultimului PM = edentaţie uniterminală întinsă- solutie: proteza adjuncta
de urgenta, proteza adjuncta acrilica, proteza adjuncta cu conector metalic
-->cazul tratamentului prin aparat gnatoprotetic cu miniconector metalic, condiţiile de utilizare ale
acestuia impun două deziderate importante: dinţi cu retentivităţi bune şi bine implantaţi şi creste
edentate terminale bine reprezentate şi cu înălţime optimă
--> de electie: scheletizatat cu conector bilateral
-->5. Absenţa a 3M şi a celor 2PM- produc extruzii in bloc ale antagonistilor producand
denivelarea planului de olcuzie, accentuare sau disparitia SPP;
---Extruzia antagonistilor se produce mai repede la MX si mai incet la Md- datorita pneumatizarii
sinusului.
---va fi necesară la început echilibrarea ocluziei prin şlefuiri selective, coronoplastii, amputări
coronare ale dinţilor extruzaţi asociate sau nu cu gingivo- alveolo-plastii modelante, extracţii
dentare.
--- solutie: proteza adjuncta cu conector acrilic complet
---> 6. Absenţa a trei molari, doi premolari şi un canin la nivelul aceleiaşi hemiarcade- se
complica la fel ca mai sus si se solutioneaza cu aparat gnatoprotetic adjunct parţial acrilic,
alcătuit dintr-o şa cu cinci anatomorfi, conector principal palatinal sau lingual ameliorat şi menţinut
prin croşete de sârmă la nivelul dinţilor restanţi şi pe hemiarcada opusă

96
73. Variante clinice și posibilități de tratament în edentația de clasa a III-a Kennedy

Soluţia adjunctă provizorie- se aplică imediat postextracţional cu scopul prevenţiei complicaţiilor

posibile. Ea poate fi sub forma protezei Kemmeny, sau sub forma protezei acrilice parţiale cu
conector total.
Avantaje: conservarea statusului odonto-parodontal , preţ de cost scăzut, uşor de realizat.
-->nu trebuie prelungit în timp --> determină retracţii parodontale importante cu ştergerea papilei
gingivale şi atrofia suportului muco-osos al crestei edentate.

Soluţia conjunctă provizorie - aparat conjunct provizoriu realizat prin metoda directă (Scutan,
Akai) sau indirectă (laborator).

-->de elecţie -- protezarea conjunctă definitiva. în acest caz de edentaţie a unui singur molar,
există condiţii biomecanice optime cu realizarea sprijinului pe dinţii limitrofi edentaţiei. Când există
parodontopatie marginală iar coeficienţii masticatori ai dinţilor limitrofi sunt micşoraţi, se impune
includerea în tratamentul conjunct al breşei a mai multor dinţi stâlpi în funcţie de gradul de
afectare parodontală.
-cuprinde elemente de agregare sub forma coroanelor metalice, semifizionomice, parţiale sau
inlay-uri şi un corp de punte modelat ocluzal anatomorf. Când nu există afectare odontală se
preferă soluţii protetice care să antreneze sacrificiu dentar minim. Fiind vorba de molari, care sunt
dinţi voluminoşi ce oferă posibilitatea preparării de cavităţi optime, se poate utiliza agregarea prin
inlay-uri, sau onlay 4/5 pe stâlpul mezial. în cazul dinţilor tineri, integri, se preferă sacrificiul
biologic minim utilizând pentru refacerea arcadei puntea de colaj tip Rochette. Atunci când
coroanele dentare sunt afectate de leziuni odontale se preferă ca elemente de agregare coroanele
de înveliş metalice sau semifizionomice.
Corpul de punte are contact punctiform (mandibular) sau liniar (maxilar) cu creasta edentată,
Numai în situaţii de implantare precară a dinţilor limitrofi se vor include şi alţi dinţii vecini.
de exemplu: Absenţa a doi dinţi consecutivi pe o arcadă a. Absenţa molarului de 12 ani şi a
molarului de 6: de urgenţă proteza Kemmeny sau masca Scutan iar ca rezolvare definitivă
proteza conjunctă, respectând legea polinomului. In aceasta situatie nefiind respectata, se vor
prepara molarul de minte si cei 2 premolari, corpul de punte fiind ingustat, in raport cu creasta
liniar la maxilar si punctiform la mandibula.
Absenţa a 2M şi a 1PM va fi tratată de urgenţă prin protezare Kemmeny.
-->amplitudinea mare a breşei edentate + condiţiile biomecanice nesatisfăcătoare, --> proteză
acrilică cu conector acrilic total.
-->includerea dinţilor limitrofi + C, nu oferă condiţii biomecanice satisfăcătoare (R = 14 - maxilar
/13- mandibulă fiind mai mic decât P = 16). Soluţia conjunctă definitivă va fi realizată prin plasarea
elementelor de agregare sub forma coroanelor de substituţie + Corpul de punte- îngustat pentru a
compensa diferenţa dintre rezistenţă şi presiune şi va fi suspendat la mandibula.

Existenţa breşelor suplimentare pe cadranul opus va dicta opţiunea pentru o proteză scheletizată
extinsă pe toată arcada.
Edentaţia a patru dinţi consecutivi pe acelaşi cadran este edentaţie parţială întinsă şi se
tratează de urgenţă prin proteză acrilică cu conector acrilic total ameliorat. Protezarea de urgenţă
Kemmeny nu oferă satisfacţii deoarece este extrem de instabilă datorita amplitudinii mari a bresei.
Soluţia ideală este aplicarea de implanturi, cu transformarea clasei de edentaţie

97
74. Variante clinice și posibilități de tratament în edentația de clasa a IV-a Kennedy
= absenta unitatilor odonto-parodontale din zona frontala

● Absenţa unui IC --> indeal= implant. în cazul soluţiei conjuncte,preparare IL + IC este

suficientă. (respecta L. polinomului)
● Asenta unui IL -> mai multe variate: dintii limitrofi- stalpi- C si IC - dar ofera conditii de
echilibru supraabundent (5+2=7-R; P=1).
-sau în cazul în care incisivul central este integru dar PM prezintă leziuni coronare se va prefera
includerea ca dinte stâlp a C şi a PM cu extensie mezială care să refacă absenţa incisivului lateral
- eroarea : includerea ca stâlp doar a C. în asemenea caz, calculul diagramei dinamice--> o
situaţie favorabilă (R = 5/3, P = 1), clinic însă situaţia fiind nefavorabilă. Datorită manierei de
solicitare paraaxiale, corpul de punte va avea tendinta permanent de a se roti în jurul punctului fix,
caninul fiind în general un dinte cu o formă pe secţiune aproape circulară, mai ales după
preparare.
● Absenta C: datorita importanţei caninului în dinamica ocluzală, fiind plasat la interferenta a
2 planuri diferite (participa si in propulsie si in lateralitate-deci e implicat in toate miscarile
cu ct dento dentar) impune măsuri speciale terapeutice de refacere. Există în literatura de
specialitate concepţia: “pas de canine, pas de protesse fixe”- nu avem C, nu facem proteza
fixa. Insa in cazul optarii pentru solutia conjuncta: Soluţia de elecţie= elemente de agregare
la nivelul PM, + IL şi + IC,
-în cazul în care IC este indemn dar PM2 are leziuni odontale, se poate construi un aparat
gnatoprotetic conjunct cu elemente de menţinere la nivelul PM1 + PM2 + IL.
- Includerea PM1 şi a celor 4 dinţi frontali în protezarea C se aplică în cazurile de ocluzii adânci cu
funcţie canină ca şi în mobilitatea patologică, puntea prelungindu-se în raport de necesităţile
imobilizării. Modelarea feţei palatine a corpului de punte trebuie să se facă anatomorf în
conformitate cu cerinţele unui ghidaj anterior armonic.
● Absenta C + IL- de urgenta--> Kemmeny, sau conjuncta provizorie
- Protezarea definitivă = o punte dentară agregată pe cei doi PM şi pe cei doi IC, care se poate
extinde până la caninul de partea opusă. Se exclude utilizarea coroanelor parţiale ca elemente de
agregare. Corpul de punte va fi plasat în zona de curbură şi de interferenţă a forţelor, din care
motiv elementele de agregare trebuie să asigure o bună retenţie.
-Protezarea amovibilă poate fi acrilică sau scheletizată
● Absenţa IC + IL: impune obligatoriu includerea C, IC +IL opus. Asocierea
parodontopatiilor impune si includerea PM ca dinti stalpi
● Absenţa ambilor IC dictează soluţii terapeutice diferite- la Mx fata de Md.
-->La mandibulă se acceptă : dinti stalpi IL limitrofi breşei edentate. Dacă, se asociaza afectare
parodontală,/ supraocluzii frontale / ticuri / parafuncţii, se vor include dinţi stâlpi suplimentari.
-->La maxilar,= condiţiile biomecanice nefavorabile -->dinti stalpi IL +C de la nivelul ambelor
cadrane. în acest caz, calculul diagramei dinamice arată că R = 12 / 8 şi este mai mare decât P =
4 / 2, ceea ce asigură condiţii de echilibru supraabundent.
● Absenţa C + IL + IC -->obligatoriu dinti stalpi: cei 2 PM pe cadranul unde lipseşte C şi IC, IL
şi C pe hemicadranul opus. Această soluţie terapeutică va oferi maximum de stabilitate
biomecanică, evitând suprasolicitările dinţilor stâlpi.
● Absenţa celor 4 Incisivi este considerată EPR --> terapia conjunctă. Asocierea cu o
parodontopatie dictează acoperirea de dinţi suplimentari pentru realizarea imobilizării în mai
multe planuri.
● Absenţa a 5-6 dinţi consecutivi --> protezare adjuncta

98
● Absenţa a 2-3 dinţi neconsecutivi = situaţie de edentaţie favorabilă protezării. Soluţia=
protezare conjuncta ce vor include ca dinţi stâlpi, dinţii limitrofi breşelor edentate.
● Absenţa Caninului este singura care impune prepararea ambilor PM de aceeaşi parte.

99
100