GERONTOLOGIE Lp. 2 - 27.03.2020/ Recuperare 13.03.

2020
TRATAMENTUL PROFILACTIC AL PACIENTULUI VÂRSTNIC

Menţinerea sănătăţii orale este o preocupare continuă atât pentru pacienţii tineri, cât şi pentru
cei mai în vârstă, iar vizita periodică la medicul stomatolog este o măsură obligatorie pentru a
reduce riscul apariţiei cariilor dentare. Educaţia pentru sănătate are un rol important în îndepărtarea
oricăror temeri legate de intervenţiile stomatologice şi în crearea obiceiului de a vizita periodic
medicul stomatolog, începând din copilărie. Tratarea pacienţilor vârstnici reprezintă o provocare
datorită capacităţilor cognitive şi a dexterităţii manuale reduse, ceea ce impune dezvoltarea unor
strategii specifice de planificare terapeutică. O obligaţie etică presupune şi implicarea activă a
clinicienilor în tratarea vârstnicilor. Tratamentul profilactic general-gerontoprofilaxia-vizează o
serie de măsuri generale a îmbătrânirii. Se adresează vârstei de tranziție de la 45 la 65 de ani, când
apar fenomeme de îmbătrânire precoce și afecțiuni cronice.Conceptul profilactic are în vedere
depistarea în fază incipientă a afecțiunilor generale care constituie factori de risc pentru afecțiunile
stomatologice. Măsuri de profilaxie generală a îmbătrânirii premature accelerate:
 Regim de viață sănătos
 Evitarea sedentarismului
 Tratamente de reactivare a circulației
 Evitarea stresului, a solicitărilor psihice
 Respectarea alimentației echilibrate prin : - aport de vitamin,legume, fructe,crudități - restricție de
sare - evitarea abuzului de grăsimi - evitarea regimului hidric în exces - corectarea dezechilibrului
glucide-protide, stabilitîn favoarea glucidelor - mese mai frecvente, dar mai reduse cantitativ -
alimentație bogată antioxidantă (vitamin C, E, seleniu, aminoacizi ce conțin sulf ce împiedică
acțiunea radicalilor liberi)
Îngrijirea dentară preventive a seniorilor Gândirea și implementarea unor protocoale
complexe de stomatologie preventive pentru vârstnici face ca profesia de medic dentist să fie o
profesie cu multe provocări.
Practica stomatologică pune medicul în contact cu persoane având nivele intelectuale și
culturale diferite, motiv pentru care stomatologul este nevoit să apeleze diferențiat la una sau mai
multe metode de educație:
a. auditive;
b. vizuale;
c. audio-vizuale;
d. mass media.
In contextul particularităților individuale existente la vârstnic apar o serie de dificultăți:
1. Vârstnicii au comportament igienic format la vârste timpurii și păstrat prin automatism chiar dacă
condițiile din cavitatea bucală s-au schimbat (edentații, protezări, recesiuni, spațieri abraziuni). Ei
și-au însușit o tehnică pentru dinții naturali, dar apare necesitatea unui nou comportament igienic;
2. Lipsa familiarizării cu conceptul de sănătate preventivă, conservator;
3. Acceptarea pierderii dinților ca o parte naturală a procesului de îmbătrânire ce nu trebuie
prevenită;
4. Vârstnicul s-a adaptat la starea orală compromisă solicitând tratament doar în urgență;
5. însușirea măsurilor igienice este mai bună la cei cu îmbătrânire întârziată deoarece cooperarea și
stocarea informației sunt mai favorabile ;
6. La vârstnicii cu îmbătrânire accelerată apar dificultăți în cooperare, în însușirea măsurilor de
igienizare orală, a tratamentelor prescrise și a capacitatății de stocare a informațiilor în educația
sanitară;
Sunt cunoscuți diverși factori direcți sau indirecți, care pot influența persoanele vârstnice să
utilizeze serviciile stomatologice. Acești factori sunt împărțiți în patru categorii principale:
1. Factori legați de menținerea stării de sănătate și de apariția patologiilor:
- starea de sănătate orală
- disconfortul crescut
 - Starea de sănătate
- mobilitatea și limitarea funcțională
2. Factori socio-demografici
- -locul nașterii
- -educația
- -venitul
- -genul
- -cultura
- -etnia
3. Factori care țin de servicii
- -accesibilitatea
- -comportamentul dentistului
- -atitudinea dentistului
- -costul serviciilor stomatologice
- -satisfacția față de serviciile stomatologice
- -transportul
4. Factori atitudinali sau subiectivi
- -părerile personale
- -lipsa și perceperea nevoilor
- -conștientizarea importanței serviciilor stomatologice
- -frica și anxietatea
- -rezistența la schimbare
- -satistacția fațăde vizitele la dentist

Componentele stomatologiei preventive

1. Îndepărtarea mecanică a placii bacteriene.
Placa bacteriana, recunoscută ca fiind determinantul etiologic primordial al principalelor afecțiuni
odonto-parodontale, trebuie menținută în permanență sub control apelând la principalele măsuri
preventive, orientate spre stoparea și reducerea depunerii ei pe suprafețele dure dentare sau pe
suprafața protezelor. Aceste măsuri, pot fi aplicate la domiciliu, la cabinet sau în mediu
instituționalizat. Prevenirea cariilor la vârstnic implică 3 proceduri locale de bază : eliminarea
factorului microbian (1), creșterea rezistenței gazdei (2) și reducerea substratului nutritiv disponibil
pentru agenții microbieni implicați în desfășurarea proceselor carioase (3).
2. Clătirea
O clătire terapeutică conține un agent care este benific pentru dinte sau cavitatea orală. Clătirile
terapeutice pot conține clorhexidină, benzoat de sodiu o fluorură sau alți agenți remineralizanți care
pot diminua rata afecțiunilor orale și trebuierecomandate vârstnicilor, atunci când este cazul.
Clătirile cu clohexidină au numeroase aplicații pentru tratamentul persoanelor vârtsnice. Este
indicată pentru gingivită, pentru boala parodontală gravă, este eficientă impotriva unei diversități de
bacterii care cauzează placa bacteriană, sporind eforturile de control ale acestora. De ajutor pentru
pacienții cu dizabilități fizice și psihice. Reduce mucozita orală și candidoza la pacienții cu supresiei
imunitară.
3. Controlul plăcii bacteriene la seniorii cu dizabilități fizice
Multe dintre persoanele vârstnice întâmpină dificultăți în controlul eficient al plăcii bacteriene
datorită dizabilităților fizice care au ca rezultat lipsa de dexteritate sau incapacitatea de mișcare a
mâinii,cotului sau umărului.
4. Dispozitivele electrice
Pot fi un ajutorcneprețuit pentru persoanele în vârstă atunci când sunt utilizate în mod
corespunzător.Unele dispozitive electrice sunt proiectate în așa fel încât se oresc dacă este folosită o
presiune mai mare.
5. Îngrijirea protezei
Mulți vârstnici edentați cred în mod eronat că odată ce toți dinții au fost extrași nu mai trebuie să fie
preocupați de sănătatea orală. Seniorii care poartă proteze dentare ar trebui să fie instruiți in legătură
cu regulile de îngrijire corectă atât a protezelor dentare cât și a țesuturilor pe care se sprijină,
precum și conștientizarea nevoii de îngrijire profesională continuă.
6. Consiliere și educare
Prevenția în stomatologia geriatrică, include:
- Consiliere educațională
- Consiliere motivațională
7. Comunică- Demonstrează- Exersează
a. Medicul stomatolog comunică sau explică procedura
b. Medicul stomatolog arată sau demonstrează procedura
c. Pacientul poate încerca sau exersa tehnica până când își va însuși abilitățile implicate în
efectuarea acesteia.
8. Consiliere și aderarea
Pacientul trebuie să fie convins că , în cele din urmă,numai el însuși se poate ajuta prin adoptarea
măsurilor de prevenție recomandate. Medicul și pacientul trebuie să stabilească o legătură
terapeutică prin care fiecare se angajează să efectueze activitățile necesare pentru stabilirea
obiectivului comun de sănătate orală.

Igienizarea mecanică
Mijloacele mecanice de igienizare dețin o pondere însemnată în ansamblul metodelor de
igienizare orală. Periajul dentar și folosirea firului de mătase pentru spațiile interdentare, sunt cele
mai frecvente metode indicate pentru îndepărtarea plăcii bacteriene, dar ele sunt limitate în sensul
că au o acțiune doar temporară. Existența unor afecțiuni sistemice asociate vârstei (congestie
cerebrală, Parkinson, artrite, boala Alzheimer, etc), reduc mult eficacitatea acestor metode. Ca
metode de periaj se utilizează periajul mecanic manual (dentar si sulcular) și periajul electric .
Periajul mecanic manual, va fi realizat la nivel dentar sau sulcular (metoda Bass rotatorie).
Se pot folosi periuțe de diferite dimensiuni, dispuse în smocuri, cu o suprafață de secțiune uniformă
sau crenelată.
Periajul electric este utilizat la pacienții vârstnici cu dexteritate compromisă, în condițiile
explicării amănunțite a tehnicii si sub supraveghere atentă pentru utilizarea corectă. Metoda nu este
indicată bolnavilor cu afecțiuni cardiace congenitale sau ale aparatului valvular, existând riscul
lezării mecanice a țesuturilor moi orale si instalarea unei bacteriemii.
Mijloacele auxiliare de igienizare pentru fețele interproximale, sunt utilizate frecvent de
pacienții vârstnici: firul de mătase, benzile dentare, vârfurile/conurile din cauciuc, penele din lemn,
scobitorile, etc.

Igienizarea chimică
Metodele chimice de îndepărtare a plăcii bacteriene sunt recomandate ca metode adjuvante
metodelor mecanice de igienizare, la îndepărtarea plăcii bacteriene, în situațiile în care vârstnicul nu
este capabil să-si îngrijească singur cavitatea orală fiind dependent de membrii familiei sau de
personal ce-i asigură asistență medicală.
Clătirea utilizată, reduce, elimină si previne placa supragingivală, fără efecte sau cu efecte
minime asupra mediului bacterian subgingival. Este indicată cu predilecție la cei cu handicap motor
dar cu unele precauții. Se folosesc soluții dezinfectante standardizate sau preparate.
Apele de gură utilizate, pot avea efect nefast în utilizarea de durată, prin conținutul în alcool
(6-29%) care usucă, irită țesuturile, exacerbează xerostomia indusă de alți factori. Se recomandă
utilizarea de soluții diluate (aproximativ 50% ) pentru țesuturile sensibile.
Utilizarea clorhexidinei 0,12% care acționează ca măsură profilactică în prevenirea cariilor,
intervine ca agent antimicrobian cu spectru larg, cu efect de lungă durată, care distruge bacteriile
plăcii în faza incipientă. Prezintă însă dezavantajul colorării temporare si modificării ușoare în
perceperea gustului.
Fluorizarea
În ceea ce privește factorii care țin de gazdă, aceștia se referă în primul rând la creșterea
rezistenței structurilor dentare mineralizate. După cum este bine cunoscut, aplicarea topică a
fluorului sau includerea sa în dietă crește rezistența dintelui la carie. Fluorul îsi exercită rolul său
în prevenirea cariei prin trei mecanisme:
1. Inhibă dezvoltarea cariei, fiind incorporat în suprafața smalțului sub formă de fluorapatită ce
crește rezistența acestuia la atacul acid (demineralizarea).
2. Inhibă demineralizarea.
3. Are acțiune antibacteriană (prin inhibarea glicolizei). Inhibă atașamentul bacterian si prin urmare
formarea plăcii.
Administrarea fluorului se poate realiza pe cale topică, folosind diferite mijloace de aplicare:
bulete, clătiri (soluții), paste de dinți fluorurate, gutiere (geluri, soluții), lacuri fluorurate.
Administrarea generală prin apa de băut fluorizată, în fluorizările pe termen lung, reduce
prevalența cariilor coronare si radiculare. Efectul benefic al habitatului într-un mediu cu un nivel
crescut de fluor asupra prevalenței cariilor radiculare a fost demonstrat de Stamm (1990) care a
observat o rată scăzută a cariilor radiculare între persoanele rezidente în comunități fluorizate
natural comparativ cu cele din comunități în care nivelul fluorului este scăzut.

Laborator 3
PARTICULARITĂȚI ALE TRATAMENTULUI STOMATOLOGIC LA PACIENTUL
VÂRSTNIC
Îmbunătățirea sănătății orale duce la îmbunătățirea calității vieții prin creșterea stimei de sine,
îmbunătățirea alimentației, un aspect îmbunătățit, o igienă mai bună și un confort mai bun precum și
ameliorarea durerii. Necesitățile de sănătate orală ale vârstnicilor necesită o abordare nouă a planificării
tratamentului dentar, care ia în considerare nevoile speciale ale acestora.
Procesul de tratament începe cu un interviu al pacientului pentru a determina îngrijorările și
nevoile sale urgente. Acest proces cuprinde patru domenii de nevoi obiective și subiective:
funcționalitate, simptome, patologie și estetică.

Tratamentul pacientului vârstnic cuprinde următoarele particularități:

1. să nu fie standardizat ci individualizat fiecărui caz în parte, fiecare etapă să fie adaptată geroindexului
general și local;
2. să aibă la bază o concepție integrativă, fiind privit în ansamblu pentru toate elementele sistemului
stomatognat;
3. Reabilitarea completă reclamă un număr mai mare de tratamente: odontale, parodontale, protetice.
4. necesită un număr sporit de ședințe și un efort sporit din partea medicului, datorită numărului crescut
de afecțiuni stomatologice ce s-au acumulat de-a lungul anilor.
5. necesită un efort mai mare din partea laboratorului și un consum mare de materiale și instrumentar,
existând astăzi tehnici și materiale adecvate ;
6. colaborarea interdisciplinară și tratamentul multidisciplinar sunt condiții obligatorii, dar este dificil de
realizat în practică datorită cooperării dificile, handicapurilor psihice, fizice, etc.;
7. există discrepanțe între necesar și cerințe;
8. apare necesară pregătirea de cadre pentru îngrijirile de specialitate specifice vârstnicului;
9. se recomandă soluții simple de tratament, nu manopere complexe, cu particularități ce țin seama de
calitatea câmpului protetic și de geroindex.

Planul de tratament și algoritmul acestuia la vârstnic este același, etapele nu diferă dar au în vedere
următoarele obiective :
1. motivul principal pentru care s-a adresat pacientul și care l-a determinat să solicite tratamentul;
2. starea de igienă;
3. existența sau nu a dinților restanți (nr., topografie, starea de sănătate);
4. starea sănătății parodontale a dinților existenți;
5. existența sau nu a tratamentelor anterioare (odontale, parodontale, protetice ) și calitatea acestora;
6. atitudinea vârstnicului față de tratamentele stomatologice anterioare; r
7. posibilitățile de deplasare (institutionalizat sau nu);
8. particularitățile psihologice si posibilitățile de cooperare ce ar putea influența soluțiile terapeutice
indicate (cooperant, necooperant, total dependent-lipsit de personalitate);
9. Starea generală de sănătate ( geroindex).

Întrucât problemele de sănătate medicale pot pereclita prognosticul unor tratamente stomatologice acesta
va fi particularizat de unele situații întâlnite ce țin de starea generală:
a. Vârstnic sănătos, la care tratamentul ține cont de geroindex, în rest nu diferă de al adultului,
cu precauții privind aspectul profilactic (păstrarea dinților pe arcadă) și operativitatea (numărul si durata
ședințelor reduse).
b. Vârstnic cu patologie generală compensată, la care există riscul de decompensare si la care
sunt necesare măsuri suplimentare de protecție, ce să asigure calitatea actului stomatologic, evitând
unele riscuri prin dotarea cu truse de urgență (medicații pentru situații neprevăzute) ce trebuie să
conțină: analgezice și sedative, antialergice, anticonvulsivante hemostatice, medicamente
cardiovasculare, antiasmatice, antidiabetice,etc.
c. Vârstnic cu patologie generală decompensată, sau iminentă de decompensare la care,
tratamentul se temporizează până la normalizarea constantelor biologice: tensiunea arterială, glicemia,
EKG.
d. Vârstnic cu riscuri foarte mari, la care nu se pot efectua tratamente stomatologice, în caz de
tumori, decompensări grave cardio-vasculare, infarct, accidente vasculare cerebrale, ce necesită
investigații complete din cauza riscurilor.

Tratamentul pacienților compromiși medical se va face obligatoriu în colaborare cu medicul

generalist/de familie care îl are în evidență, cu avizul acestuia și cu măsuri suplimentare ce vor avea în
vedere:
- un plan de tratament cu mai multe alternative accesibile;
- se alege soluția optimă impusă de modificările involutive și de starea generală;
- prioritarar este tratamentul urgenței cu calmarea durerii, tratarea infecției, igienizarea si
prevenirea complicațiilor ;
- ordinea în planul de tratament depinde de necesitățile individuale fără reguli precise;

Particularități ale tratamentului protetic la vârstnic

Un important capitol din gerontostomatologie este reprezentat de eforturile conjugate ale
medicilor stomatologi, tehnicienilor dentari si ale altor specialisti, in vederea reintegrarii sociale a
varstnicilor. În țările cu o cultura sanitară evoluată și cu o asistență socială multifuncțională,
modificarile orale survenite la batrani sunt tratate cu mare atentie, exact la fel ca si tratamentele aplicate
populatiei infantile. Atentia se indreapta asupra reinserării sociale a vârstnicilor sub aspectul indeplinirii
functiilor aparatului dento-maxilar.
Pe primul loc in strategia gerontosotmatologiei stau problemele legate de masticatie, apoi functia
estetica si cea fonetica. Fara rezolvarea satisfacatoare a acestor cerinte, specialistii nu pot spera o buna
integrare psiho-sociala si evitarea starilor conflictuale date de infirmitatea bucala.
Tratamentul protetic la vârstnicii sănătoși nu diferă de cel al adultului tânăr, putând consta din
proteze fixe, proteze mobile sprijinite pe dinți, mucoasă, implanturi. Vârsta prin ea insăsi nu
influențează care este cea mai bună opțiune.
În alegerea unui tratament protetic la vârstnici, se vor avea în vedere următorii factori:
1. numărul și topografia dinților restanți;
2. valoarea fiecărui dinte în parte (în funcție de integritatea dintelui șj parodonțiului);
3. valoarea suportului muco-osos;
4. boli generale ce pot temporiza tratamentul;
5. posibilități financiare și tehnice;
6. proveniența și gradul de autonomie fizică (dacă trăiește singur sau în case de bătrâni) și motorie
(prezența de handicapuri ce limitează deplasarea la cabinet);
7. comportamentul psihic;
8. care este principalul motiv pentru care s-a prezentat la tratament si ce așteaptă de la stomatolog .
Proteza FIXĂ (conjunctă)
Protezarea fixă este tot mai frecvent utilizată la vârstnic datorită dinților restanți în număr tot mai mare,
cu stare parodontală acceptabilă vârstei, ce permite menținerea lor mai mulți ani; va putea fi indicată în
funcție de situațiile clinice existente, ce dictează și prognosticul tratamentului conjunct. Se indică la
pacienții mai exigenți din punct de vedere al integrității danturii si al aspectului fizionomie:
cu stare generală bună;
care se deplasează mai ușor;
care cooperează si suportă mai ușor preparările dezagreabile;
când există număr, suficient de dinți restanți, bine plasați si întreținuți;
la pacienți care au mai avut proteze conjuncte si au acordat atenție îngrijirii acestora;

Punțile dentare de mare amplitudine pot fi de scurtă durată din cauza valorii reduse a dinților
stâlp la vârstnic, ce este influențată de:
Factori de risc sistemici și locali
Modificările mediului oral
Carii profunde coronareși cervicale
Restaurări dentare extinse, prin obturații masive ce scad rezistența dinților
Involuția pulpei și obturații radiculare in complete
Expunerea rădăcinii prin recesiuni, cu alungirea coroanei
Prezența leziunilor de furcație
Rezecții apicale
Compromiterea igienei
Modificarea funcției glandelor salivare

Prin tratamentul cu proteze fixe se vor avea în vedere următoarele aspecte:

Eliminarea discontinuității existente la joncțiunea smalț/dentină
Sporirea integrității fizice a structurilor dentare restante
Realizarea unui profil parodontal corect
Restabilirea morfologiei contactelor interproximale
Stabilirea poziției dinților și restabilirea relațiilor ocluzale
Crearea armoniei estetice

Algoritmul de realizare al protezelor fixe la vârstnic prezintă unele particularități:

1. Prepararea subscructurii va ține seamă de:
- Predispoziția la fractură
- Sensibilitate crescută la durere și scăzută la trepidații, ce impune folosirea instrumentarului
foarte activ și bine centrat
- Necesitatea unei șlefuiri mai importante pentru desființarea convexităților, datorită retracției
gingivale lucru permis de sensibilitatea mai redusă prin retracția pulpei
2. În caz de recesiune, pentru realizarea aspectului fizionomic, se vor realiza coroane semifizionomice
cu coleretă gingivală
3. Se vor realiza proteze conjuncte cu morfologie ocluzală atenuată pentru a reduce supraîncărcarea
dinților suport și a proteja parodonțiul dinților stâlp.
4. Se indică a fi utilizate coroane de înveliș, ca mijloc unitar, când se estimează o durabilitate mai mare a
dinților preparați.
5. Plasarea marginilor cervicale a coroanei este dificilă subgingival, când diferența între coroana clinică
și cea anatomică nu este mare pentru a acoperi suprafața radiculară cu receptivitate crescută la carie.
6. Este dificilă utilizarea dispozitivelor corono-radiculare, din cauza canalelor înguste
7. La dinții cu distrucții coronare extinse se recomandă tratament endodontic, cape și overlay.
 LABORATOR 4 GERONTOLOGIE
Realizarea tratamentelor endodontice și tratamentul bolii parodontale al pacientului vârstnic.
Protezarea supraimplantară la vârstnicul edentat total, cu câmp protetic deficitar.

În zilele noastre tot mai mulți pacienți seniori au prezenți tot mai mulți dinți.În unele situații,
dinții restanți pot fi dinți stâlpi de punte sau dinți de sparijin în restaurările fixe sau mobilizabile pe care
pacientul vârstnic le poartă, iar terapia conservatoare este singura posibilitate de a asigura supraviețuirea
lucrărilor și garantarea funcțiilor cavității orale.
Histopatologic, există modificări la nivelul pulpei dentare a dinților restanți, cu implicații în
practica stomatologică. Numărul și spațiul ocupat de odontoblaști se reduce odată cu trecerea anilor și
din acest motiv se reduce și capacitatea de regenerare dentară.Tratamentul cariei simple și complicate
este compromis prin incapacitatea țesuturilor dentinare și a odontoblaștilor de reorganizare în protejarea
directă a țesuturilor pulpare prin formarea de dentină secundară. Conținutul camerei pulpare va avea tot
mai puține identități celulare și se va transforma în țesut fibros.Se vor reduce volumul și capacitatea
fiziologică a vaselor sanguine și vor crește zonele calcificate. Calcificarea camerei pulpare, produce
dificultăți în abordarea și deschiderea terapeutică și în consecință accesul spre canalele radiculare, este
mai dificil. Totuși indicațiile terapei endodontice sunt viabile indiferent de vârsta înaintată a pacientuli.
În urma mineralizării și încărcării pereților inferiori ai conductelor radiculare, fenomen care se formează
pe tot parcursul vieții, acestea devin tot mai subțiri,se curbează, se strâmtează sau se înfundă cu calculi
dentinari, blocând accesul sau tratamentul mecanic endodontic.
De reținut că la marea majoritate a pacienților vârstnici apare fenomenul de hipercementoză. O
altă problemă importantă este legată de numărul de ședințe, durata lor și garanția succesului la pacienții
vârstnici.
Principalele dificultăți care pott apărea în cadrul endodonției, la seniori, sunt următoarele:
- Oboseala musculară se instalează rapid
- Prezența unor infirmități de origine respiratorie care vor face imposibil de tolerat diga.
- Afecțiuni cardiace, cum ar fi insuficiență cardiacăcongestivă, creează dificultăți în poziționarea
orizontală a pacientului pe o perioadă mai lungă de timp, așa cum se întâmlâ în terapia endodontică
a arcadei superioare.
- Bolile metabolice, de exemplu dibetul zaharat insulin-dependent, induc riscul de hipoglicemie.
- Bolile degenerative ale oaselor (spondiloză) care fac imposibilă poziționarea orizontală timp
îndelungat.
- Ca urmare a expunerii acestor problem și în raport cu alte aspect particulare, tratamentul pacienților
vârstnici trebuie programat cu deosebită grijă, iar ședințele clinice endododntice vor fi effectuate în
raport cu nivelul de toleranță și având în vedere afecțiunile generale ale pacientului.
- Atunci când este necesar,tratamentul endodontic, se va realiza cât mai puțin traumatizant și în căt
mai puține ședințe.
Prezintă dificultăți din cauza :
• caracteristicilor involutive/ pulpare, dentinare ;
• depunerea de dentină secundară/scleroza ;
• țesuturi dentare fragile și puțin elastice ;
• camera pulpara diminuată ca volum ;
• canalul radicular ingustat/obliterat cu calcificări și tratamentele pot fi incomplete sau se pot realiza căi
false;
• dintele nu reacționează la stimuli electrici/termici chiar daca mai există resturi pulpare (fibroza);

Tratamentul bolii parodontale

Studii clinice longitudinale ce avaluaeză efectul variatelor modalități de tratament parodontal au arătat
că progresia bolii parodontale poate fi încetinită la vârstnicii ce întrețin o ingienă orală meticuloasă. Este
un tratament complex, de durată și vizează toți factorii impicați în producerea bolii. Se au în vedere
factori asociați factorilor constituționali:
- Fumatul de lungă durată determină vasoconstricție ce crește pericolul infecției cu anaerobi 3
 - Igiena precară cu acumularea plaăcii bacteriene și a tartrului
- Bolile generale
- Vârsta pacientților nu ar trebui să fie un impediment înrealizarea unui tratament parodontal, ce
nu diferă mult de tratamentul de rutină pentru adulți.

Tratamentul profilactic
Profilaxia afecțiunilor parodontale urmărește depistarea și reducerea factorilor de risc încă de la
vârste tinere și depinde de precocitatea instituirii măsurilor ce urmăresc să asigure o bună întreținere și
dezvoltare a parodonțiului.
Măsurile de profilaxie urmăresc:
1. profilaxia generală :
o Vitaminoterapie
o Tratamentul bolilor generale cu implicații parodontale
2. profilaxia locală ce are în vedere:
o igienizarea, ce să împiedice depunerea plăcii
o protezări imediate după pierderea dinților, pentru a scădea solicitarea parodonțiului
profund, și corect realizate pentru a nu deveni factori iritativi pentru parodonțiu ;
o reechilibrarea ocluzală la dinții restanți (ocluzia considerată cofactor al parodontopatiei)
o dispensarizarea pacienților (depistarea si corectarea oricăror dezechilibre).
Igiena orală deficitară este un factor de risc pentru boala parodontală la vârstnic Fiind o boală
mediată bacterian, controlul bacteriilor orale ar putea-o preveni.

Tratamentul parodontal curativ

Tratamentul parodontal este inclus în planul de tratament integrat, și se aplică atunci când boala este
surprinsă în stadiul curabil și distrucția țesutului osos și desmodontal nu atinge 1/3 apicală.
Obiectivele tratamentului curativ au în vedere :
 ameliorarea profunzimii pungilor ;
 stabilizarea inserției epiteliale ;
 reducerea microorganismelor sulculare.
Tratamentul curativ parodontal include:
1. Tratamentul general: de refacere a stării generale prin vitaminoterapie (B,C,A) în vederea încetinirii
evoluției bolii parodontale.
2. Tratamentul local: conservator/nechirurgical și chirurgical.

Protezarea supraimplantară la vârstnicul edentat total, cu câmp protetic deficitar

Pacientii varstnici au aceeasi rată de succes a tratamentului cu implanturi dentare ca și pacientii
tineri. Peste 65 de ani este de așteptat ca timpul de vindecare sa fie mai lung decât la pacientii tineri.
Cantitatea si calitatea osului unde se inseră implantul contează mai mult pentru succesul implanturilor
decât varsta pacientului. Afectiunile medicale generala tratate corect nu reprezinta o contraindicație
pentru lucrările pe implant dar pot influența rata de succes si supraviețuire a implantului. Este bine
stabilit că implanturile dentare reprezintă numeroase avantaje prin comparație cu lucrările pe dintii
naturali. Acestă soluție necesită însă o atenție specială în cazul pacienților în vârstă. În cazul lor trebuie
ținut cont încă de la începutul tratamentului de câțiva factori cheie pentru reusita tratamentului. Acesti
factori includ modificari ale sănătătii generale și orale împreună cu factori sociali, economici si
financiari.
Afectiunile medicale sunt imparțite in contraindicații absolute și relative pentru tratamentul pe
implanturi. Contraindicațiile absolute interzic intervențiile chirurgicale de tip implant dentar: infarct
miocardic recent, accident vascular recent si afecțiuni psihice extreme. Totusi acest tip de contraindicații
sunt rare. Contraindicațiile relative nu interzic inserția implanturilor dentare dar recomandă prudență și o
planificare atentă a secvențelor de tratament.
Implanturile, la pacientul vârstnic, sunt deseori inserate într-un maxilar care deja s-a resorbit
semnificativ, de la extracția dinților, și locurile implanturilor vor fi cu până la 1 cm înspre palatinal față
de poziția inițială a dinților. Problema distorsionării bridelor laterale nu se aplică în aceste cazuri, dar
poate apare complicația procedurii de protezare. O mare cantitate de informații poate fi obținută printr-o
examinare atentă a unei proteze totale deja existente. Folosind proteza ca un ghid, ușurează vizualizarea
spațiului disponibil, luând în considerare necesitatea unui bont transmucozal, și suprastructura.
Indiferent de vârstă, implanturile dentare trebuie plasate atunci când pacienții se află în stare
bună de sănătate și trăiesc independent astfel încât aceștia să poată beneficia de mijloacele funcționale
până la sfârșitul vieții.
Indicațiile privind inserarea implantelor în cazul edentației totale la pacientul vârstnic.
Nemulțumirea pacientului în ceea ce privește reabilitarea cu o proteză mobilă convențională

Limitarea resorbției avansate

Suferința psihică a pacientului cauzată de edentația totală bimamaxilară
Oferta osoasă este reprezentată de osul disponibil inserției implanturilor, apreciat cantitativ și
calitativ. Osul disponibil poate fi evaluat prin examen clinic, doar parțial, evaluarea reală putându-se
face tridimensional doar cu ajutorul metodelor imagistice (OPG, CT, RMN, teleradiografie de profil,
radiografie retroalveolară). Cu ajutorul acestor investigații se pot aprecia înălțimea osului disponibil,
lățimea osului disponibil, lungimea osului disponibil, relațiile crestei edentate cu dinții vecini și
antagoniști, structura osoasă, angulația osoasă precum și raportul crestei edentate cu structurile
anatomice încevinate.
Restaurările implanto-protetice definitive se împart în două mari categorii
1. Restaurări fixe
• agregate prin cimentare
• agregate prin înșurubate (detașabile de către medic)
2. Restaurări mobilizabile de catre pacienți
• Supraproteze overdentures destinate edentațiilor totale.
Protezele de tip overdenture folosite în tratamentul edentației totale maxilare acoperă prin însăși
natura construcției ei țesuturile moi care înconjoară implantul. Posibilitatea de retenție a plăcii la nivelul
protezei este considerabilă, iar un regim de control al plăcii va fî necesar pentru asigurarea unui
prognostic favorabil atât pentru proteză cât și pentru structurile care o susțin. Deoarece mulți pacienți
vârstnici cu protezare tip overdenture pot să nu se fî bucurat de un instructaj corect de întreținere a ei,
controlul plăcii, joacă un rol important în terapia inițială.
Protezele de tip overdenture sunt sensibile la spațiu. Este foarte important acest aspect în
construirea lor. Atât spațiul intermaxilar cât și mucoasa trebuie luate în considerare. Tocmai spațiul
dintre planul ocluzal și mucoasă determină dimensiunile maxime oricărei restaurări plasate deasupra
unui bont protetic. Iată de ce, examenul ocluziei este atât de valoros în examinarea pacientului vârstnic,
mai ales când ne confruntăm cu un spațiu protetic micșorat.

LABORATOR 5 GERONTOLOGIE
Examinarea pacientului vârstnic edentat parțial cu boală parodontală, evaluarea mobilității
dentare.
Educația sanitară a vârstnicului: metodele de periaj dentar, metodele de întreținere și
igienizare a protezelor parțiale fixe, parțiale mobilizabile acrilice și totale mobile.

Un important capitol din gerontostomatologie este reprezentat de eforturile conjugate ale

medicilor stomatologi, tehnicienilor dentari si ale altor specialisti, în vederea reintegrarii sociale a
vârstnicilor. În țările cu o cultură sanitară evoluată și cu o asistenta socială multifuncțională,
modificarile orale survenite la batranețe sunt tratate cu mare atenție, exact la fel ca și tratamentele
aplicate populației infantile. Atentia se îndreaptă asupra reinserării sociale a vârstnicilor sub aspectul
indeplinirii funcțiilor ADM. Pe primul loc în strategia gerontosotmatologiei stau problemele legate de
masticație, apoi funcția estetică și cea fonetică. Fară rezolvarea satisfacatoare a acestor cerințe,
specialiștii nu pot spera o bună integrare psiho-socială și evitarea stărilor conflictuale date de
infirmitatea bucală.
Examenul clinic minuțios este foarte important. În stransă colaborare cu medicul de familie sau
specialistul de care este dependent bolnavul datorită afecțiunii generale, stomatologul are nevoie de un
veritabil simț clinic și discernamant, în luarea deciziilor in vederea elaborarii soluțiilor de tratament.
Examenele paraclinice, radiografiile din zona maxilară, măsuratorile prin tomografie
computerizată, vin să completeze tabloul clinic și ușurează luarea deciziilor.
Modificarile orale cel mai des întalnite la vârstnici prezintă uneori aspecte caracteristice.

La nivelul dintilor apar frecvent:

- uzura dentara, ce constă din dispariția lentă (fiziologică) sau rapidă (patologică) a țesuturilor
dentare dure. Deosebim diferite forme de micșorare a substanțelor dure dentare:
- uzura este pierderea de substanță dură din cursul actului fiziologic al masticatiei;
- atriția este uzura naturală, normală, fiziologică;
- abrazia este uzura naturală, rapidă prin alimente foarte dure sau parafuncții;
- abrazia fiziologica se refera la uzură dentară redusă, treptată, care apare in urma procesului de
masticatie;
- abrazia patologica se refera la o uzura marcată, prin contactele dento-dentare, generate de
abaterile functionale de tipul parafuncțiilor (de ex: contacte premature, interferente ocluzale,
bruxism, ticuri, interpunere de obiecte între arcadele dentare etc.) Abraziile accentuate pot
induce obliterarea canalelor dentare si sclerozarea tesutului conjunctiv pulpar, ceea ce
ingreuneaza tratamentele endodontice.
Prin abrazie coroană anatomică se reduce coroana dentară, iar punctele de contact se transformă în
suprafețe de contact.
- carii de colet, cu erodarea smalțului, câteodata până aproape de canalul radicular, deobicei
nedureroase;
- resturi radiculare cu o rigiditate fermă în alveolă, care la examenul radiologic prezintă o
condensare osoasă periradiculară.
La nivelul parodontal apar deseori:
- semnele clinice ale bolii parodontale, îndeosebi atrofia verticală, retracția gingivală, denudarea
radiculară si mobilitatea patologică;
- atrofie alveolară orizontală, însotita de o rigiditate fermă în alveola dintelui.

Mobilitatea fisziologica dentara totala este rezultatul deplasarii intraalveolare a radacinii (mobilitate
fiziologica primara circa 60-65%) si a deformarii alveolare elastice, reversibile (mobilitate fiziologica
secundara circa 35-40%).
Mobilitatea primara se datoreaza urmatorilor factori:
1. Fenomenul de resort al ligamentului parodontal
- Fibrele dento-alveolare având un traiect ușor ondulat prin desprindere se alungesc iar în repos revin
la poziția initială;
- Efectul hidrodinamic de comprimare a fluidului interstițial;
2. Efectul de comprimare al structurilor vasculare in special al formațiunilor de tip glomerular;
- Elasticitatea substanței fundamentale a țesutului conjunctiv lax din desmodonțiu.
Mobilitatea dentara secundară rezultă din deformarea elastică a pereților alveolari si este dependenta de:
- Gradul de mineralizare al osului alveolar;
- Densitatea structurii osoase trabeculare mai redusa la tineri și mai compactă la vârstnici;
- Prezența unor zone de intărire ale osului alveolar prin prelungiri din corpul oaselor maxilare
constituind zone unde mobilitatea secundara este mai redusă (ultimii molari inferiori, in dreptul
liniilor oblice interne si externe, la nivelul crestei zigomato-alveolare-molarul 1 superior, zona
palatină a grupului frontal superior).
Mobilitatea fiziologica este transversală si verticală sau axială. Mobilitatea dentara este influentată
de factori genarali și locali.
Pe plan general, un rol important revine particularițatilor genetice, constițutionale și metabolice,
constând din rezistența sau receptivitatea la solicitarile cu potențial patogen, precum și din calitatea
osului si colagenului parodontal;
Pe plan local, un rol important revine particularițatilor stimulilor functionali, prezenței factorilor de
iritație și în primul rând, a placii bacteriene care determină inflamația locală.
În general se admit mai multe categorii de mobilitati dentare:
Mobilitate dentara tranzitorie;
Mobilitatea dentara reversibilă;
Mobilitate dentara ireversibilă;
Din punct de vedere cinic se disting 3 grade de mobilitate:
Gradul I- mobilitate usor mai mare decat cea fiziologica in sens V-O, excursia extramitații incizale sau
ocluzale nu depășește 1mm;
Gradul II- mobilitate mult mai mare decat cea fiziologica, în sens V-O si M-D depașind 1mm;
Gradul III- mobilitate foarte accentuată în sens V-O, M-D si verical (axial).

La nivelul mucoaselor bucale întalnim:

- stomatitele protetice pot fi prezente din cauza unor lucrari protetice vechi, necorespunzatoare
biologic si medical;

- infectii cu Candida localizate pe mucoasa jugală, limbă sau sub forma unei cheilite angulare;

- leziuni premaligne sau chiar maligne cu diverse localizari în părtile moi orale;

- datorita hiposialiei mucoasele pot prezenta o atrofie insotită de uscarea suprafețelor și de eroziuni
dureroase cu mare potențial de suprainfectare;

- xerostomia din diverse sindroame (SJÖGREN, postradiatie) duce la îngreunarea masticatiei, cu

slăbirea organismului;

- limba la edentatul total bimaxilar preia prin automatism functia de insalivare, de formare a bolului
alimentar și vine in sprijinul deglutiției. Din acest motiv limba se hipertrofiază și astfel îngreuneaza
eforturile de restaurare protetică.
Intr-un studiu multinational, efectuat in opt tari europene, LENZ si KÜNZEL, dupa examinarea unui
numar de 19.845 varstnici de peste 74 de ani, au constatat că modificarile mucoaselor bucale se prezintă
astfel: stomatite 43,5%; hiposialie 22,5%; desen vascular accentuat (venectazii) 15,0%; ulcerație 9,6%;
neoplasm 3,2%; alte leziuni 5,9%.
La nivelul oaselor maxilare în urma atrofiilor amintite oasele maxilare devin mai reduse, mai gracile
și mult mai vulnerabile, mergand pana la fracturi spontane. In atrofiile galopante rata de reducere
dimensionala osoasa este de 0,2 mm/an.
Bolile generale cu rasunet bucal. Deseori ingreunează realizarea planului de tratament și necesită
temporizare până la ameliorarea starii generale. Astfel pot sa apara: herpesul, glosodiniile (dureri
linguale sub forma de arsura) in cadrul bolilor hepatice, sindromul SJÖGREN si altele.

Educația sanitară a vârstnicului.

Promovarea sănătăţii este procesul care oferă individului şi colectivităţilor posibilitatea de a-şi
creşte controlul asupra determinanţilor sănătăţii şi, prin aceasta, de a-şi îmbunătăţi starea de sănătate.
Reprezintă un concept unificator pentru cei care recunosc nevoia fundamentală de schimbare atât a
stilului de viaţă, cât şi a condiţiilor de trai. Promovarea sănătăţii reprezintă o strategie de mediere între
individ şi mediu, combinând alegerea personală cu responsabilitatea socială şi având drept scop
asigurarea în viitor a unei mai bune stări de sănătate. Sănătatea orală are un efect marcant asupra stării
generale de sănătate, nivelurile de activitate și bunăstarea persoanelor în vârstă. Pierderea dinților,
durerea și bacteriile din cavitatea bucală sunt factori de risc pentru masticație și dificultățile de înghițire,
precum și bolile legate de disfagie cum ar fi pneumonie, malnutriție și deshidratare.
Astfel, starea de sănătate orală, inclusiv numărul de dinți rămași și degradați și igiena orală, au
fost preocuparea majoră a numeroși cercetători care au efectuat activități de promovare a sănătății orale
pentru persoanele în vârstă. Starea de sănătate orală nu înseamnă doar numărul de dinți prezenți și
nivelul de igienă orală; activitățile funcționale, cum ar fi limba și buzele, rata fluxului salivar și senzația
de gust sunt de asemenea elemente importante. Insuficiența funcțională orală reduce eficiența
masticației, influențează deficiențele nutriționale și descurajează persoanele în vârstă din plăcerea de a
mânca și de a comunica cu alte persoane, care poate duce în cele din urmă la izolarea socială.
Caracteristici superioare ale funcției orale împreună cu protezele dentare și o igienă orală bună au fost
raportate a fi eficace în prevenirea dificultății de înghițire. Prin urmare instituțiile de sănătate publică
derulează permanent programe de promovare a sănătății orale pentru persoanele în vârstă și evaluează
schimbările stării de sănătate orală și funcției orale a pacienților vârstnici incluși în astfel de programe.
Îngrijirea orală a pacienților vârstnici. Referitor la îngrijirea orală, metodele folosite cel mai des
în ordinea frevenței au fost spălatul pe dinți, curățarea protezei, folosirea apei de gură, curățarea limbii,
umectarea protezei. Între obstacolele care apar în aplicarea tehnicilor de îngrijire a cavității orale a
vârstnicilor se numără costul crescut al asistenței dentare, lipsa cooperării a aparținătorilor și a
vârstnicilor, deopotrivă statusul general și oral în timpul limitat al îngrijitorilor în aș îndeplinii sarcinile.
Îngrijirea orală pentru vârstnici e înțeleasă în general ca un set de măsuri luate fie de inițiative
individuale sau publice sau din practici adoptate de terți (îngrijitori și/sau profesioniști din instituții
publice sau private). Aceste măsuri au ca scop conservarea igienei orale, prevenția și tratamentul
patologiilor și reabilitarea pentru a promova un stil de viață sănătos vârstnicilor.
Principalul mijloc de îndepărtare a plăcii bacteriene este periajul dentar. Odată cu placa
bacteriană se înlătură şi depozitul moale de pe dinţi. Totodată se obţine şi un masaj al gingiei care va
stimula circulaţia sanguină în parodonţiu. Periajul corect al unei arcade dentare complete durează minim
3 minute şi trebuie executat cel puţin odată pe zi, însoţit de o clătire viguroasă a gurii. Corect este să
spunem periaj gingivo-dentar, deoarece mişcarea periei se prelungeşte şi pe suprafaţa gingivală.
Periajul obligatoriu este cel de seară, după masă, înainte de culcare. Acest periaj gingivodentar
este esenţial deoarece menţinerea în cavitatea bucală a plăcii microbiene, a resturilor de alimente, în
condiţii constante de temperatură şi umiditate, oxigenarea redusă, repaosul părtilor moi favorizează
dezvoltarea florei microbiene şi potenţarea acţiunii patogene a unor tulpini microbiene asupra
parodontiului marginal şi a dintelui. Periajul gingivodentar de dimineaţă, înainte de masă, acţionează ca
un masaj asupra gingiei, stimulează tonusul, keratinizarea normală, circulaţia şi vascularizaţia gingivală.
Completarea periajului de dimineaţă şi seară prin clătirea gurii cu soluţii antiseptice de tipul:
clorhexidină şi sanguinarină (tipizate pentru uz stomatologic) favorizează o bună igienizare.
Timpul de periaj diferă de la o persoană la alta. Un periaj corespunzător se face în 3-5 minute,
când tehnica de periaj este însuşită corect şi efectuată complet. Periajul gingivodentar trebuie făcut
zilnic. Peria se spală abundent după folosire şi se degajează de apa dintre filamente prin scuturare
energică sau jet de aer. Este bine ca fiecare persoană să posede două perii de dinţi, folosite alternativ;
astfel menţin uscate şi se observă mai bine înmuierea şi rărirea perilor, învechirea şi deci înlocuirea lor.
Instruirea pacientului pentru efectuarea unui penaj gingivodentar eficient, se face de către
asistenta medicală de profilaxie sau de medic, pe un model pe care sunt reproduse direcţiile de deplasare
ale periei de dinţi. Pacientul va continua, în faţa oglinzii, perajul cu o perie umezită, fiind corectat în
eforturile sale de însuşire a unei tehnici eficiente de penaj. Evidenţierea în prealabil a plăcii microbiene
prin colorare uşurează şi orientează aceste încercări ale pacientului de a efectua un penaj corect.
Metodele de periaj dentar
Orice tehnică de periaj trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:
• să cureţe mecanic toate suprafeţele denfare;
• să nu lezeze ţesuturile dento-parodontale;
• să fie cât mai simplă, pentru a fi însuşită cu uşurinţă
• să fie executată sistematic, pe grupe de dinţi, atît vestibular cât şi oral şi ocluzal.

Protezele dentare parțiale sau totale necesită o îngrijire și curățare speciale.

Este important ca protezele să fie curățate la fel cum sunt îngrijiți dinții naturali. O igiena orală
riguroasă este la fel de importantă în cazul protezelor ca si în cazul dintilor naturali. O igienizare
riguroasa, a protezelor mobile sau mobilizabile, este indicată cel puțin o data pe zi, dar și după unele
mese în caz că este nevoie. În afara acestor igienizari efectuate în cavitatea orală, se poate indepărta și
clăti proteza sub un jet de apă dupa fiecare masă daca pacientul simte această nevoie.
După clătirea protezei este necesară curățarea dinților rămași a gingiile si mucoasele orale
precum si a limbii. Se poate folosi o periută cu cap mic sau mediu cu peri moi. Se evitată periuțele cu
peri tari deoarece acestea pot deteriora suprafața protezelor. Există periute specifice concepute pentru
curățarea protezelor. Pentru curățare se poate utiliza săpunul, lichid de spălat vase diluat sau un produs
specific pentru curățarea protezelor. Este bine să se evitate detergentii puternici sau pastele de dinți
foarte abrazive. Se evitată în special pastele de dinti cu proprietati de albire sau orice alți agenti de albire
deoarece sunt extrem de abraziv.
Exista o serie de produse concepute pentru curățarea protezelor. Printre acestea: periuțe speciale,
paste de curățat sau solutii. Pastilele efervescente reprezintă un produs de curațare extrem de eficient.
Protezele se introduc într-o soluție preparată din 1 sau 2 pastile diluate într-un pahar cu apă. Soluțiile
efervescente au un efect ridicat de curățare, îndepartand petele care nu ies la periaj și împrospatand
aspectul protezelor. Este important să se respectate instructiunile din prospectul fiecarui produs. Pentru
curățarea protezelor nu se utilizeză apă fierbinte doarce aceasta poate deteriora proteza. Unele proteze
partiale au sisteme metalice de ancorare. Anumite produse de curatare pot deteriora metalul.
Majoritatea medicilor stomatologi recomandă îndepărtarea protezelor din gură în timpul nopții
(mai ales in cazul protezelor totale) pentru a oferi mucoaselor orale o perioadă de repaus. În timpul
noptii, protezele trebuie pastrate În apă pentru a nu se usca și deforma. De fapt, ori de cate ori nu sunt
purtate, protezele trebuie pastrate in apa sau într-o soluție specială pentru proteze.
La anumite intervale de timp, protezele pot necesita inlocuirea unor sisteme de ancorare sau alte
operatii de reconditionare. Protezele care au pierdut adaptarea pe câmpul protetic datorită atrofiei osoase
sau au suferit accidente (fracturi, fisuri, ruperea croşetelor, desprinderea unor dinţi), pot fi refăcute
funcţional prin intervenţii protetice denumite “recondiţionări”.
Recondiţionările se realizează prin două metode:
- căptuşirea protezelor parţiale;
- reparaţia protezelor parţiale.

LABORATOR 6 GERONTOLOGIE
Evaluarea uzurii dentare la pacientul vârstnic și depistarea factorilor favorizanți ai
eroziunilor dentare. Hiposialia vârstnicului. Posibilități de tratament pentru aceste afecțiuni.

Uzura dentară
Această modificare a morfologiei dentare coronare (uneori, chiar şi radiculare) primare este
definită drept pierderea de substanţă dură dentară la nivelul suprafeţelor expuse în mediul bucal (cu sau
fără participare funcţională), produsă în mod lent, progresiv, datorată unor cauze în afara proceselor
carioase ori leziunilor traumatice. Ea este privită, în mod frecvent, ca o consecinţă firească a evoluţiei
fiziologice în timp a structurilor dure dentare cu proprietăţi şi caracteristici normale, dar poate fi
provocată şi de o serie de cauze patologice. Atât sub aspect teoretic (în opiniile autorilor din diferite
şcoli şi/sau în literatura de specialitate), cât şi practic (în activitatea curentă terapeutică), a existat şi se
mai menţine încă o anumită lipsă de convergenţă şi de consecvenţă, în ceea ce priveşte terminologia
utilizată pentru a defini şi descrie aceste forme de pierdere a substanţei dure dentare cu etiologie diferită
de cele carioase, traumatice sau, eventual, distrofice. Noţiuni consacrate şi larg răspândite, precum
abraziune ori atriţie, sunt adesea folosite încrucişat (una în locul celeilalte), fiind chiar considerate
echivalente. Termenul de eroziune / coroziune este uneori atribuit proceselor de natură mecanică, deşi în
realitate sunt implicate cu precădere procese de natură chimică, ce conduc la solubilizarea structurilor
dure dentare. Asemenea confuzii sau neclarităţi nu trebuie considerate atât de surprinzătoare şi sunt în
parte explicabile, întrucât terminologia menţionată se referă la situaţii în care, adesea, formele respective
de pierdere a substanţei dentare dure pot surveni simultan sau într-o strânsă succesiune. În consecinţă,
este considerată justificată extinderea şi utilizarea tot mai frecventă a noţiunii de „uzură dentară“ sau
chiar a celei de „reducere (pierdere) coronară non–carioasă“. În acest sens, sunt identificate şi descrise
mai multe aspecte clinice: eroziune, atriţie, abraziune; delimitarea şi diferenţierea lor este relativă în
multe cazuri, iar coexis¬tenţa aspectelor respective este frecventă.
Patologia odonto-parodontala caracteristică varstnicului:
- Cariile radiculare: apar la nivelul radacinilor denudate
- Recesiunile gingivale si osoase severe care afecteaza implantarea osoasă a dinților și expun furcația
rădăcinilor la dinții pluriradiculari.
- Parodontita cronică marginală
- Uzura dentară avansată;
În raport cu etiologia sa uzura dentară poate fi:
- uzură fizică
- uzură chimică
În raport cu modul de manifestare uzura dentară poate fi:
- uzura fiziologică,
- uzura patologică.
Uzura fiziologică a dinților atinge apogeul la varstnic: proces dinamic, lent progresiv, care produce
pierderea de substantă dură dentară datorită exercitarii funcțiilor ADM. Nu este vizibilă în timp real:
este detectabilă prin fațetele de uzură corespondente ale dintilor antagonisti( Kaleka, 2001). Uzura
mecanică este consecința disipării energiei cinetice dintre 2 suprafete în mișcare. Uzura dentară este un
fenomen ireversibil de pierdere a țesuturilor dentare, care se accentuează odată cu vârsta și care este mai
mare la bărbați ca urmare a forțelor masticatorii mai mari. Atunci când gradul deteriorării nu este
concordant cu vârststa, fiind într-un ritm mai accelerat și de intensitate mai mare, este considerată
patologică. Vârstnicii cu parafuncții de tipul bruxismului (excentric în principal) prezintă cele mai
avansate forme de uzură dentară (abrazie).
Abraziunea (uzura patologică) afectează grupe de dinți sau întrega arcadă. Prezintă gradele
cunoscute de afectare a structurilor dure dentare, cu orientări diferite ale suprafețelor incizale și
ocluzale, uneori ajungând la desființarea coroanelor și deschiderea camerei pulpare. Uzura dentară apare
frecvent la vârstnici, determinată fiind de suprasolicitarea dinților restanți în număr redus, sau prin
iatrogenie la nivelul dinților antagoniști unor lucrări protetice, realizate din aliaje metalice sau porțelan,
materiale cu duritate mai mare decât a smalțului dentar.
Termenul de atriție este definit pentru a defini acțiunea de uzură sau tocire a substanțelor dure
dentare datorită contactelor dento-dentare directe, fără interpoziția bolului alimentar sau a altor factori
externi. Se afirmă că la acest proces au o participare determinantă fragmentele microscopice de smalţ
detaşate prin fracturare din capetele externe ale prismelor şi intercalate între suprafeţele dentare în
contact, unde vor acţiona ca o pulbere abrazivă asupra substratului respectiv, iar rezultatul produs va fi
condiţionat de intensitatea forţelor exercitate la acest nivel, de calitatea structurilor dure dentare şi de
durata acţiunii în cauză; imagini microscopice considerate caracteristice pentru prezenţa fragmnetelor de
smalţ menţionate şi pentru efectul lor consecutiv au fost aduse în sprijinul acestor afirmaţii. Ca urmare a
definirii noţiunii enunţate, sunt descrise două categorii de localizări topografice pentru atriţie:

Atriţia ocluzală şi / sau incizală

Interesează suprafeţele ocluzale ale dinţilor laterali (premolari şi molari), respectiv marginile
incizale ale frontalilor; pot fi incluse şi feţele palatinale, în cazul frontalilor superiori, corelat cu tipul de
ocluzie existent. Aspectul caracteristic este dat de apariţia şi extinderea unor zone ("faţete") cu suprafaţă
aplatizată sau uşor adâncită, circumscrise de margini bine definite. Microscopic, pe suprafaţa respectivă
se observă, cel mai adesea, o serie de striaţii orientate în aceeaşi direcţie (practic, sunt aproape paralele),
care nu depăşesc conturul amintit. Aceste zone corespund cu exactitate unora similare, situate pe feţele
de contacte dento–dentare interarcadice ale dinţilor antagonişti, inclusiv cu prezenţa şi orientarea
asemănătoare a striaţiilor menţionate.
Dispunerea acestor "faţete" este legată de relaţia ocluzală intermaxilară, de aria mişcărilor
mandibulare şi de tiparul masticator al persoanei în cauză.
Atriţia interproximală
Se produce la nivelul ariilor de contact de pe feţele proximale ale dinţilor adiacenţi, situaţi pe
aceeaşi arcadă, datorită fricţiunii consecutive deplasărilor dentare cauzate de forţele ocluzale exercitate
asupra acestora. Observaţii numeroase asupra unor dinţi cu parodonţiul marginal de susţinere indemn de
orice leziune au acreditat ideea că aceste mişcări ale dinţilor respectivi sunt predominant axiale
(verticale), iar nu vestibulo–orale (transversale), aşa cum se considera iniţial. Teoretic, acest proces
conduce în timp la scurtarea progresivă a dimensiunii totale în sens mezio–distal a arcadelor dentare;
practic, însă, modificarea este suficient de redusă, pentru a putea fi considerată neglijabilă. Majoritatea
autorilor contemporani sunt de părere că atriţia este o manifestare cu precădere fiziologică. Ea devine
accentuată, exagerată şi capătă aspecte patologice în cazul unor parafuncţii, cum ar fi bruxismul; de
asemenea, procesul de evoluţie poate fi accelerat semnificativ prin coexistenţa unor factori etiologici ai
eroziunii dentare.
Diagnosticul uzurii dentare. Medicul dentist este cel care va diagnostica tipul de uzură.
Identificarea cauzei și implicit a formei de uzură dentară este foarte importantă în stabilirea planului de
tratament, deoarece înlăturarea cauzei va determina menținerea rezultatelor obținute prin tratament și va
preveni reapariția uzurii dentare în alte zone. Clinic, gradul de uzură dentară este cuantificabil, în scopul
de a stabili un diagnostic precis, dar și un plan de tratament. Astfel, uzura dentară se poate manifesta
doar în smalțul dentar, în smalț și în dentină, cu sau fără expunerea camerei pulpare, afectarea
cementului radicular etc.
Tratamentul în cazul uzurii dentare depind de gradul de distrucție la nivelul dintelui/dinților.
Astfel, medicul dentist apelează la tehnici de reconstituire dentară (obturații sau plombe, coroane
protetice cu sau fără reconstituiri corono-radiculare). Toate acestea se vor realiza în paralel cu
eliminarea cauzelor, acest lucru însemnând și colaborarea cu alte specialități medicale (medic internist,
nutrițonist, psihiatru). Prevenirea apariției și reapariției uzurii dentare cea mai importantă. Putem preveni
uzura dentară realizând un periaj dentar corect, fără o presiune excesivă asupra dinților, cu alternarea
pastelor de dinți (mai abrazive și mai puțin abrazive) și cu utilizarea unor perii de dinți soft sau medium.
De asemenea, trebuie evitată introducerea în cavitatea bucală a obiectelor dure, precum pixul, creionul,
pixul, cuie etc. Se recomandă renunțarea la fumatul pipei, dar și consumul moderat de alimente și
băuturi acide. Atunci când uzura dentară este deja instalată, foarte importantă este contribuția medicului
stomatolog care prin întrebări țintă pe care le pune pacientului, poate afla cel mai frecvent cauza uzurii
dentare. Astfel medicul va crea o listă personalizată de recomandări pentru a preveni reapariția uzurii
dentare și pentru ca prognosticul afecțiunii să fie unul favorabil.

Eroziunea dentară
Aceasta este produsă prin pierderea de substanţă dură dentară de pe suprafeţele expuse, în urma
unor procese chimice care nu implică prezenţa şi acţiunea microorganismelor din flora orală grupate la
nivelul plăcii microbiene dentare. Factorul cauzal al proceselor în cauză este un acid, a cărui provenienţă
poate fi de natură exogenă sau endogenă.

În raport cu aceasta, sunt descrise mai multe tipuri de eroziune dentară:

Eroziunea prin regurgitaţie
Afectează mai ales feţele palatine ale dinţilor superiori, mai marcat la cei frontali, precum şi
feţele ocluzale şi vestibulare ale lateralilor inferiori, datorită acidului clorhidric de provenienţă gastrică
(prin regurgitaţie, reflux gastric cronic, vomismente cronice repetate); aceste manifestări apar frecvent
în:
–psihice ("anorexia nervosa", "bulimia nervosa");

Eroziunea prin dietă (aport alimentar)

Se constată predominant la nivelul feţelor vestibulare ale frontalilor superiori, precum şi la
marginile incizale frontale, atât superior cât şi inferior, în urma ingestiei repetate, prelungite, în exces,
de alimente şi/sau băuturi cu pH marcat acid. Pot fi incriminaţi:
Ocazional, poate fi implicată medicaţia acidă cu administrare orală.

Eroziunea prin activităţi profesionale

Apare cu precădere la nivelul feţelor vestibulare ale frontalilor superiori (mult mai rar şi la cei
inferiori), după expunere repetată şi/sau prelungită în mediu poluat cu acizi, sub formă de vapori sau de
picături fine în suspensie (procese industriale, de laborator, ş.a.). În condiţii normale eficiente de
prevenire a poluării şi/sau de protecţie a activităţii respective, acest aspect ar fi teoretic absent, ori cu o
incidenţă minoră. Din păcate, realitatea practică demonstrează frecvent contrariul. [1]
Independent de provenienţa factorului etiologic sau de localizarea topografică, aspectul clinic al
eroziunilor este similar: zone de pierdere de substanţă, extinse mai mult în suprafaţă decât în
profunzime, netede, lucioase, fără muchii sau margini nete la nivelul smalţului, cu formă adâncită,
concavă; dacă procesul continuă, ajungând la denudarea şi expunerea dentinei, evoluţia sa devine mai
rapidă şi excavarea suprafeţelor dentare afectate este mult mai amplă. Trebuie menţionat că, indiferent
de natura exo- sau endogenă a factorului cauzal, ori de tipul de eroziune descris, scăderea fluxului
salivar şi/sau a capacităţii sistemelor-tampon din lichidul bucal respectiv conduce la accentuarea
eroziunii în cauză.
De asemenea, este necesară sublinierea unui fapt cert: orice eroziune în curs de desfăşurare va fi
intens accentuată, dacă se va practica periajul dentar în timp ce acidul incriminat este încă prezent în
mediul oral. În aceste condiţii matricea organică a structurilor dure lipsită de componenta minerală
(solubilizată de acid) este mult mai uşor îndepărtată, astfel încât dispare suportul pentru o eventuală
viitoare remineralizare (altminteri posibilă, prin intermediul ionilor de calciu şi fosfat din lichidul bucal).
Aceste situaţii pot fi controlate, fie prin devansarea periajului (realizat înaintea ingestiei de
alimente şi/sau băuturi acide, în cazul eroziunii prin dietă), fie prin decalarea acestuia cu un interval de
timp după contactul cu acidul în cauză (în cazul celorlalte tipuri de eroziuni, lucru valabil însă şi pentru
cea de mai sus); în plus, clătirea energică şi abundentă a cavităţii orale cu apă sau, eventual, cu o soluţie
fluorurată, efectuată imediat după contactul acid, este benefică în oricare dintre aceste situaţii.
 Apariţia eroziunii dentare,în cazul pacienților vârstnici, poate fi influenţată şi de:
- hiposialia;
- compoziţia şi structura dinţilor;
- anatomia şi relaţia de ocluzie a dinţilor;
- anatomia şi mobilitatea ţesuturilor moi.
În ce priveşte eroziunea dentară, este foarte important tratamentul preventiv, respectiv educarea
pacienţilor vârstnici în păstrarea unei igiene orale corespunzătoare. Cele mai importante practici de
prevenire a eroziunii dentare sunt:
- colaborarea activă a pacientului vârstnic cu medicul său stomatolog;
- evitarea (sau stoparea) contactului cu factorii chimici acidifianţi;
- evitarea consumului de băuturi acide (sucuri naturale foarte acide, băuturi alcoolice acide,
băuturi carbogazoase) şi de alimente acide;
- evitarea periajului dinţilor timp de o oră după contactul cu factori acidifianţi – efectuarea
periajului dentar după 2-3 ore de la consumarea băuturilor sau alimentelor acide favorizează
remineralizarea smalţului, datorită compoziţiei chimice a salivei;
- utilizarea unor stimuli ai glandelor salivare;
- folosirea unei paste de dinţi cu fluor;
- utilizarea apei de gură fluorizate.
Tratamentul eroziunii dentare poate presupune și efectuarea următoarelor proceduri stomatologice:
refacerea dintelui prin acoperire cu compozit;purtarea gutierelor ocluzale; obturaţii fotopolimerizabile;
faţete dentare, coroane dentare sau alte tratamente complexe.

Hiposialia la pacientul vârstnic

Modificările fiziologice apărute la nivelul cavităţii orale, odată cu înaintarea în vârstă,
caracterizate printre altele de subţierea epiteliului mucoasei orale, procesele de hiperkeratinizare, atrofia
glandelor salivare cu hiposialie, carenţele vitaminice şi tulburările psihice, care însoţesc de multe ori
această perioadă a declinului fiziologic al omului, determină scăderea capacităţii de reparare a acesteia ,
a capacității de autoapărare locală şi creşterea posibilităţilor de apariţie a unor boli intercurente ce
necesită antibioterapie care, la rândul său, va conduce la creşterea riscului de apariţie a candidozei orale.
Gura uscată este un simptom frecvent întâlnit în stomatologie și are multe cauze posibile. Simptomele se
datorează reducerii cantității de salivă sau de modificări calitative ale salivei dar poate apare si la
persoane cu salivă în cantitate normală. Vârsta înaintată, tratamentul oncologic (radioterapia,
chimoterapia) pentru malignitățile din zona oro-maxilo-facială, sindromul Sjogren, bolile generale și
medicația folosită pentru multe boli generale favorizează apariția gurii uscate. Aceasta se complică cu
dificultăți în vorbire, masticație, deglutiție, crește riscul de carii dentare și reduce calitatea vieții. In
general tratamentul nu este satisfăcător.
Xerostomia se defineşte ca fiind starea în care producţia de salivă este mai mică de 0,2 ml/minut.
Aceasta reprezintă mai puţin de 4% din cantitatea medie secretată pe minut de o persoană normală.
Conform metodelor moderne de măsurare, cantitatea medie de salivă secretată în 24 de ore este de 600
ml. Ea cuprinde atât saliva secretată în timpul meselor, cât şi în intervalul dintre acestea. Saliva intervine
în menţinerea lubrificării mucoasei orale, a faringelui şi a esofagului, în deglutiţie, în digestie (prin
amilaza salivară) şi protecţie antiinfecţioasă (prin IgA, lizozim).Se produce ca răspuns la stimuli
gustativi, masticatorii şi psihogeni. Secreţia este controlată în special prin inervaţia parasimpatică. Cele
mai frecvente tulburări legate de salivă sunt gura uscată, hipersalivaţia şi tumefacţii ale glandelor
salivare.
Xerostomia este o situaţie frecventă întâlnită. Ea poate fi subiectivă, ca şi o plângere a
pacienţilor sau obiectivă, constatată de către examinator. Prevalenţa xerostomiei în populaţia generală
variază de la 5,5% până la 39% iar la vârstnici între 17% şi 40% cu o medie de 25%. Atunci când este
obiectivă, hiposialia se datorează unor multiple cauze, atât generale cât şi locale. Pentru evaluarea
completă a unui astfel de situaţii este necesară efectuarea unui bilanţ al pacientului.
 Bilanţul unei xerostomii cuprinde mai multe etape :
1. Bilanţul deficitului salivar
2. Bilanţul etiologic
3. Bilanţul complicaţiilor apărute
Tratamentul xerostomiei este dificil și adesea puţin satisfăcător. Primul pas este identificarea
pacienţilor care necesită tratament. In acest sens un istoric medical complet este esenţial pentru aceşti
pacienţi. Astfel tratamentul vizează 4 direcţii importante:
a) Tratamentul etiologic şi preventiv – vizează tratamentul cauzelor hiposialiilor şi va fi prioritar
ori de câte ori este posibil.
b) Tratamentul de stimulare a functiei salivare, atunci când mai există o secreţie salivară minimă
c) Tratament simptomatic
d) Combaterea efectelor xerostomici
Tratamentul vizează scăderea discomfortului şi usturimii locale, îmbunătăţirii fonaţiei, masticaţiei şi
deglutiţiei, prevenirea complicaţiilor.În prezent o hiposialie de grad mediu poate fi combătută printr-o
serie de mijloace simple. În unele cazuri aceste tratamente pot reduce xerostomia. Astfel ca mijloace
empirice pot fi folosite guma de mestecat fără zahăr, lichide uşor acidulate fără zahăr, cu diverşi
îndulcitori (sorbitol, xiliton), ceai de muşeţel, bicarbonat sau supă clară. De asemenea folosirea de
produse de igienă orală care conțin lactoperoxidază, lizozom și lactoferină. Tratamentul simptomatic al
xerostomiei, este indicat atunci când tratamentele de stimulare ale secreţiei salivare sunt ineficiente. Se
face cu ajutorul substanţelor de salivă (salivă artificială). Aceste produse trebuie să înlocuiască pe cât
posibil funcţiile cele mai esenţiale ale salivei: protecţia ţesuturilor moi şi dure ale cavităţii bucale,
protecţie antimicrobiană, facilitatea masticaţiei, deglutiţiei şi fonaţiei.
În practică există două tipuri de substituenţi de salivă:
- pe bază de carboximetilceluloză
- pe bază de mucină

Tratamentul complicaţiilor hiposialici

Prevenirea infecţiilor mucoasei se realizează printr-o bună umectare a cavităţii bucale, folosirea
unei ape de gură antiseptice, ceai de muşeţel bicarbonat (1 lingură la 11 de ceai) asociate cu o bună
igienă dentară sau a protezelor; concomitent se va avea în vedere o bună hidratare generală a pacienţilor,
o dietă echilibrată în vitamine şi proteine.
Prevenirea cariilor la pacienţii dentaţi se va face prin mijloace uzuale de profilaxie cu
Fluor(aplicații de geluri fluorizate). În paralel pacienţii vârstnici vor fi instituiţi pentru o bună igienă
bucală zilnică. Se vor prescrie tratamente cu mucolitice (Bisolvon, Mucidan) sau cu Bromhexin pentru
fuidificarea secreţiei dentare. Prevenirea parodontopatiilor se va realiză printr-o buna igienă bucală,
folosirea pastelor de dinţi cu clorhexidină 1% şi a apelor de gură cu clorhexidină 0,1% (maxim două
clatiri pe zi).

LABORATOR 7 GERONTOLOGIE
Evaluarea pacientului vârstnic edentat total unimaxilar în vederea protezării
supraimplantare. Menținerea rezultatelor tratamentelor protetice.

Resorbtiile osoase la nivelul aparatului dento-maxilar sunt reprezentate de următoarele manifestări:

1. Sunt generalizate si se produc in paralel cu cele de la alte nivele ale scheletului osos.
2. Sunt mai accentuate în absenta dintilor: determina involutia crestelor edentate
3. Insertia frenurilor ajunge pe muchia crestelor edentate: deranjeaza stabilitatea funcțională a protezelor
totale
4. Determina inversarea rapoartelor osoase dintre crestele maxilare si mandibulare edentate total:
rezorbtia crestelor este centripeta la maxilar si centrifuga mandibular ceea ce are repercursiuni
ulterioare asupra protezarii
5. Osul spongios este mai afectat decat osul cortical
6. Calitatea osului este modificată prin osteoscleroză
7. Pierderile osoase ale crestelor edentate: sunt mai accentuate în cazul spațiilor edentate rezultate în
urma pierderii mai multor dinți vecini (nu se cunoaste exact cauza) raportate la pierderea osoasă
consecutivă unei edentatii unidentare.
 Refacerea arcadelor dentare pierdute prin edentatie pune serioase probleme la varstnic,din cauza
dificultatilor în realizarea stabilitatii protezelor, în dimensionarea verticală a etajului inferior, din cauza
aspectului fizionomic modificat o data cu vârsta ce nu poate fi refacut complet, a dificultăților în
igienizarea și întretinerea protezelor fie din necunoasterea tehnicii și mijloacelor de realizarea a ei, fie
din cauza particularitatilor caracteristice vârstei a –IIIa
În medicina dentară modernă există numeroase metode de protezare a edentatiilor maxilare cat si
cele mandibulare și tot mai mulți pacieti se prezintă la medicul dentist cu intreabrea: Să imi fac sau nu
implant dentar daca tot imi fac proteza? Raspunsul la acestă întrebare este disur afirmativ!
Supraprotezarea pe implanturi, presupune realizarea unei proteze sustinută de implanturi endoosoase ,
folosindu-se mai ales în situatiile în care protezele clasice nu se pot realiza. Aceste situații se întalnesc
mai ales la pacienții cu edentații vechi , neprotezate , la care creasta osoasa sau suportul muco-osos nu
mai există sau este deficitar, nepermițând purtarea unei proteze clasice.
Pentru acest tip de protezare se opteaza mai des la pacientii edentați total, neprotezați o lungă
perioadă de timp , la care s-a produs o resorbție osoasă masivă, unde o proteză clasică nu ar avea
stabilitate în timpul masticației. Fixarea protezei pe implate se poate face prin mai multe tipuri de
sisteme, capse, culise, telescoape, magneți, sistem ce se alege în functie de fiecare caz în parte. Pentru
realizarea acestui tip de protezare avem nevoie de doua faze, una chirurgicala si una protetica.
Protezele clasice oferă un zâmbet deosebit, cu aspect natural. Această proteză este realizată din
materiale foarte durabile și rezistă foarte mult în timp daca îngrijirea lor este corecta. În mod uzual,
protezele sunt purtate Între 5 – 10 ani, timp în care pot fi necesare diverse manopere de ajustare. Ele
corecteaza si alte probleme, de la fonație la masticație, pentru cei mai mulți pacienți.
Pacienții edentați total, cu resorbție osoasă accentuate a crestei alveolare mandibulare, întâmpină
dificultăți în masticație și sunt frecvent nesatisfăcuți de protezele totale confecționate, până nu de mult
unica metodă de tratament pentru astfel de situații clinice. Proteza totală poate avea o bună menținere și
stabilitate, care poate mulțumi pacientul, cu toate acestea supraprotezarea pe implanturi dentare pare să
îmbunătățească considerabil funcția masticatorie, prin creçterea forței ocluzale și eficientizarea funcției
triturante.În prezent, tratamentul cu ajutorul implanturilor dentare pentru supraprotezare este bine
documentat, are un numar redus de contraindicații din punct de vedere medical, este însă un tratament
prea scump pentru mulți pacienți vârstnici.

Resorbția osului alveolar la pacientul vârstnic.

Rezorbția crestei alveolare localizată sau generalizată este un fenomen accelerat în primele 2–4
luni de la extracția dentară, urmând apoi o încetinire graduală de–a lungul timpului, cea mai accentuată
resorție osoasă producându–se însă în primul an postextractional. Viteza și direcția rezorbției osului
alveolar nu sunt similare la maxilar și mandibulă, schimbări mai rapide și mai dramatice producandu–se
la mandibulă. La mandibulă rezorbția osoasă este însoțită de creșterea circumferinței arcului dentar, iar
la maxilar rezorbția concentrică duce la micșorarea circumferinței arcadei dentare, ceea ce va determina
necesitatea realizării unor rapoarte ocluzale inverse în regiunea posterioarå, pentru asigurarea stabilității
protezelor.
Viteza și intensitatea rezorbției osoase este influențată de mai mulți factori, cum ar fi vârsta,
sexul (mai accentuată la femei), osteoporoza, patologia glandei tiroide, medicația de un anumit tip, stilul
de viață în general, precum și de factorii locali (oral și protetic). De regulă, datorită rezorbției osoase,
gaura mentonieră și nervul alveolar inferior ajung så fie situați pe muchia crestei alveolare și alături de
atrofia musculară și scăderea secreției salivare, fac ca purtarea protezei mandibulare să devină o
experiență dureroasă. Ca o consecință a rezorbției osoase, localizarea inserției mușchilor mandibulari se
realizează aproape de muchia crestei, dislocând proteza.
În studii longitudinale efectuate, Atwood și colaboratorii au arătat o medie anuală a reducerii
înălțimii crestei alveolare mandibulare în regiunea anterioară de aproximativ 0.4 mm, datorată
schimbărilor fiziologice. Rezorbția osoasă în regiunea anterioară a mandibulei în situația supraprotezării
pe implanturi dentare este de 0,5mm pe o perioadå de 5 ani, iar pe termen lung resorbția crestei
alveolare rămâne de 0,1 mm/an. Valoari similar ale rezorbției osoase se înregistrează și în situația punții
dentare pe implanturi.
În situația supraprotezării, transferul sarcinilor ocluzale la osul mandibular trebuie dispersat între
implanturile dentare și creasta reziduală, sistemul de retenție influențând valoarea relativă a sarcinilor.
Când este utilizată o bară fixată prin două implanturi, forma barei și secțiunea acesteia vor influența
transmiterea sarcinilor ocluzale. Barele cu secțiune ovală sau rotunjită permit miçcări verticale și
rotaționale, spre deosebire de cele cu sectiune dreptunghiulară, care transmit sarcina ocluzală cu
precădere implanturilor și mai putin crestei alveolare distale.
Rata ridicată a succesului înregistrat, utilitatea și fiabilitatea supraprotezelor pe implanturi
dentare a fost demonstrată și este o optiune adecvată de tratament, în special pentru pacienții vârsnici
edentați total mandibular. Utilizarea unui sistem specific de ancoraj nu poate fi recomandat, tipul de
conector pare să aibă influentă minoră, iar alți parametri, cum ar fi condițiile anatomice și morfologice,
adaptarea suprastructurii și tipul de ocluzie tind să influențeze alegerea unui anumit sistem de retentie.