Subiecte pentru proba teoretică:

1. Principiul profilactic în tratamentul edentației parțiale prin mijloace conjuncte – profilaxia

generală

Profilaxia generală cu caracter sistemic nespecific – pv. Intreg SSG + viziune bio-psiho-socială. Are în
vedere prevenirea îmbolnăvirilor de orice natură (digestive, psihoze, crize de HT), dar în special a
bolilor contagioase (hepatite, gripe, rubeolă, SIDA) în combaterea cărora este interesat, în mod
direct, şi MD.

Tratamentul gnatoprotetic conjunct, urmărind acest obiectiv, trebuie să plece de la ideea că etapele
clinico-tehnologice de execuţie a aparatelor conjuncte, fiind numeroase, aduc frecvent bolnavul în
cabinetul stomatologic, în această conjunctură, el poate conduce la contaminarea bonavilor în sala
de aşteptare, a personalului medical, precum şi tehnicianul dentar, prin intermediul pieselor
protetice aflate în faza de verificare clinică.

Astfel, o importanţă deosebită se atribuie contaminării încrucişate în etiologia bolilor contagioase,

patologie ce trebuie înlăturată prin măsuri de eliminare, limitare şi control al transmisiei agenţilor
infecţioşi, ce vizează atât protecţia medicului cât şi a pacientului şi întregului personal al cabinetului
şi laboratorului de tehnică dentară.

Evitarea contaminării încrucişate în cab. De MD se realizează prin respectarea unor reguli de bază ce
ţin de asepsie şi antisepsie, de steriliz. Şi dezinfect. Atât a instrumentarului, cât şi a celorlalte
obiecte şi suprafeţe din cabinet.

Un rol important revine asistentelor de cabinet ce trebuie să aibă conştiinţa importanţei aplicării
acestor deziderate, lor revenindu-le sarcina şi chiar responsabilitatea menţinerii unui mediu favorabil
desfăşurării unui act medical competent şi corect. Etapa premergătoare sterilizării = pre-sterilizarea
sau spălarea instrumentarului – etapă ce NU trebuie ignorată. Îndepărtare de resturi de ţesuturi
dentare – cele mai frecvente fiind resturile de ţesut pulpar de pe acele endodontice de tip broşe sau
pile de canal, precum şi resturile de ţesuturi dure de pe freze de oţel sau pietre. Dacă NU = eroare
gravă ce trebuie eliminată, medicului revenindu-i obligaţia de a lua măsuri în sensul instituirii şi
respectării normelor de igienă corespunzătoare.

Profilaxia generală cu caracter specific se referă la crearea premiselor dezvoltării normale a SSG în
întreg ansamblul său, încă din perioada intrauterină.
Prin instaurarea unei profilaxii preeruptive, se urmăreşte prevenirea bolilor foarte grave (precum
sifilisul congenital şi rubeola prenatală din primele două luni de sarcină, ce dau tulburări extrem de
grave şi la nivelul altor organe) şi o alimentaţie corectă a mamei, ce oferă un aport suficient de calciu
şi substanţe proteice necesare dezvoltării armonioase a fătului.

În perioada preeruptivă, asigurarea tuturor principiilor nutritive se reflectă în formarea părţii

organice şi minerale a dintelui. Se impune o profilaxie a rahitismului şi tulburărilor digestive
(dispepsii), a bolilor infectocontagioase (în mod special a celor însoţite de exantem) a tulburărilor
endocrine, a administrării unor antibiotice (tetraciclină), toate aceste tulburări inducând modificări
ireversibile la nivel dentar, traduse prin defecte în smalţ şi/sau dentină pe grupele dentare aflate în
formare, defecte ale căror mărime şi extindere în suprafaţă indică durata acţiunii factorilor de
perturbare.

Profilaxia generală a perioadei posteruptive vizează asigurarea unei alimentaţii raţionale, echilibrate
ce trebuie să aducă aportul nutritiv necesar formării structurii normale a unităţilor odonto-
parodontale. Se impune eliminarea sau reducerea dietei cu alimente lipicioase sau cu exces de
glucide care, pe lângă efectele negative asupra metab. General, favoriz. Formarea plăcii bacteriene şi
demineralizarea consecutivă a dinţilor.

În această perioadă se recomandă şi administrarea de substanţe care să asigure protecţia smalţului

dentar faţă de atacul cariogen. Fluorizarea apei de băut, a laptelui, a sării de bucătărie, a produselor
de panificaţie asigură ingestia zilnică, treptată a unei cantităţi suficiente şi eficiente de fluor.

2. Principiul profilactic în tratamentul edentației parțiale prin mijloace conjuncte -profilaxia

locală

Profilaxia locală se realizează pe mai multe nivele:

1. Profilaxia locală se realizează pe mai multe nivele:

Profilaxia primară se adresează dinţilor indemni şi cuprinde o serie de mijloace cum ar fi alimentaţia
raţională, fluorizarea prin mijloace locale, protecţia cu lacuri şi sigilarea şanţurilor şi fisurilor dentare
la care se adaugă igienizarea minuţioasă şi corectă a cavităţii orale, în vederea prevenirii îmbolnăvirii
prin boala carioasă şi boala parodontală.

Se impune de la început o conştientizare a bolnavului referitor la importanţa igienizării, la suprimarea

factorilor de risc ce produc asemenea îmbolnăviri ce au ca efect, în final, instalarea edentaţiei.
Profilaxia secundară are în vedere tratarea şi prevenirea complicaţiilor locale şi loco-regionale
consecutive BC şi BP (edentaţie, migrări dentare, sindrom disfuncţional) prin aplicarea unui
tratament corect şi precoce, insistând, de asemenea, asupra necesităţii menţinerii unei igiene orale
riguroase.

Profilaxia terţiară. Terapia gnatoprotetică conjunctă este chemată mai ales să realizeze o profilaxie
terţiară la nivelul SSG, refacerea corectă a morfo-fiziologiei, prevenirea migrărilor dentare,
parodontopatiei, sindromului disfuncţional şi a altor îmbolnăviri induse de edentaţia parţială.

Vom sublinia şi aici faptul că abordarea terapiei gnatoprotetice conjuncte nu se va face decât după
igienizarea corectă a cavităţii orale. Acest nivel de igienizare trebuie menţinut şi verificat pe
parcursul protezării ca şi după aceea, cu atât mai mult cu cât AG conjunct prezintă zone greu
accesibile autocurăţirii creând, de fapt, noi nişe ecologice.

Este inadmisibilă aplicarea AG conjuncte în cavităţi orale neigienizate, la bolnavi neconştientizaţi

asupra igienei corecte. Pentru respectarea acestor deziderate, este necesară dezvoltarea, în cazul
medicului stomatolog, a unei anumite conştiinţe medicale, precum şi asumarea şi însuşirea unor
responsabilităţi, atât de către medic, cât şi de către pacient.

Vorbim, astfel, despre o conştientizare bilaterală, atât a medicului, cât şi a pacientului:

a. Conştientizarea medicului

- Prin instrucţia lui cu metodele profilactice – medicul este dator să se pună

la curent cu cele mai noi şi mai eficiente metode profilactice;

- Prin introducerea metodologiei in algoritmul activităţilor zilnice – nu este

suficientă cunoaşterea metodelor de profilaxie, acestea trebuie să facă
parte integrantă din activitatea stomatologică curentă;

- Prin corelarea specificului activităţii de rezolvare terapeutică conjunctă cu

activităţile profilactice – terapia conjunctă se caracterizează printr-o serie
de particularităţi, ce impun anumite măsuri profilactice:

· Şedinţe numeroase repetate;

 · Cooperarea cu persoane adulte, de cele mai multe ori, cointeresate,
iar dacă nu sunt cointeresate, acest lucru trebuie obţinut
prin metodele de educaţie sanitară;

· Agresiunea asupra elementelor SSG este specifică terapiei conjuncte

(ablaţia de ţesuturi dure, de regulă sănătoase, descoperirea dentinei
în zona joint-ului dento-protetic, crearea de nişe ecologice
suplimentare, favorizante dezvoltării microbiene etc).

b. Conştientizarea pacientului prin educaţie sanitară ce pp toate etapele şi metodele

deja enunţate.

Principiul profilactic impune ca toate actele terapeutice să nu agraveze leziunile deja existente şi să
nu determine apariţia unor leziuni noi. În fiecare etapă de tratament echipa stomatologică formată
din medic, cadru mediu, tehnician dentar trebuie să-şi subordoneze orice intervenţie acestui
principiu.

3. Principiul curativ în tratamentul edentației parțiale prin mijloace conjuncte

PRINCIPIUL CURATIV – Conceperea şi realizarea AG conjuncte trebuie să restabilească integritatea

morfologică şi funcţională corectă a arcadelor dentare în condiţiile unui echilibru perfect al SSG.

Recuperarea morfologică

Se obţine printr-un modelaj anatomic individualizat ce respectă forma naturală a unităţilor odonto-
parodontale, atât la nivelul elementelor de agregare, cât şi la nivelul intermediarilor ce înlocuiesc
unităţile dentare lipsă.

Fiecare zonă de arcadă afectată prezintă particularităţi în realizarea morfologică şi aceasta în

condiţiile restabilirii funcţiei la care participă cu preponderenţă (în zona laterală, funcţia de
masticaţie, în zona frontală funcţiile fizionomică, fonetică).

Deficienţele de modelare morfologică au un impact direct asupra structurilor locale şi de vecinătate.

De exemplu, supraconturarea coroanelor duce la afectarea parodonţiului marginal prin retenţia de

alimente şi placă bacteriană; subconturarea acestora favorizează traumatismul direct al
parodonţiului marginal; absenţa modelajului ocluzal duce la suprasolicitarea substructurilor organice
prin creşterea forţelor de frecare cu scopul eficientizării masticaţiei; lipsa refacerii punctului de
contact duce la scăderea inserţiei parodontale prin impact direct asupra papilei interdentare şi prin
suprasolicitarea dintelui ce nu va putea transmite forţele tangenţiale la nivelul dinţilor vecini etc.

Trebuie subliniat, însă, că există anumite situaţii în care se impune realizarea unei morfologii atipice,
care aparent nu respectă acest deziderat al principiului curativ. Acestea sunt impuse de principiile
constructive care ţin cont de restul principiilor fundamentale reconstrucţiilor protetice. Astfel,
reconstrucţia morfologiei este sacrificată în scopul respectării principiilor profilactic, biologic,
biomecanic etc.

Aceste „deficite morfologice” se întâlnesc sub aspectul: îngustării vestibulo-orale a corpului de punte
în raport de amplitudinea spaţiului edentate; diminuării înălţimii cuspizilor atunci când se doreşte
diminuarea încărcării ocluzale modelării incomplete a feţei orale a corpului de punte în vederea
obţinerii spaţiului de autocurăţire.

Recuperarea funcţională

Se adresează individualizat fiecărui act funcţional la nivelul SSG.

Masticaţia. Funcţia masticatorie este restabilită eficient de către AGC (conjunct), forţele masticatorii
transmiţându-se fiziologic osului maxilar, dar numai în condiţiile unui modelaj ocluzal individualizat şi
în relaţie corectă cu dinţii antagonişti. Această individualizare nu ne permite însă omiterea nici unui
detaliu anatomic al reliefului ocluzal, a cuspizilor care prin formă şi dimensiuni sunt specializaţi în
zdrobire (premolari) şi triturare (molari), a şanţurilor de descărcare, a fosetelor, a crestelor marginale
etc. Gradul de compensare a funcţiei masticatorii, în afară de modelaj, mai depinde de lungimea
corpului de punte şi, în mod deosebit, de raportul dinţi restanţi/dinţi absenţi.

Principiului curativ trebuie să se îmbine cu celelalte principii, întocmindu-se cu corectitudine un

bilanţ între rata de involuţie fiziologică a SSG cu potenţialul de compensare prin adaptarea firească a
fiecărui ţesut viu care ne va conduce la măsuri curative, eficiente, cum ar fi îngustarea corpului de
punte, ameliorarea pantei cuspidiene. Dispensarizarea cu verificarea şi corectarea la timp a
rapoartelor ocluzale devine absolut necesară.

Fizionomia. Realizarea funcţiei fizionomice este de imp. Majoră şi recomandă luarea în considerare a
unor caracteristici individuale ale bolnavului datorate vârstei, sexului, profesiei etc. Topografia
edentaţiei, gradul de vizibilitate al dinţilor în cazul respectiv ne vor orienta în alegerea formei, culorii,
poziţiei elementelor AG. Tehnologic, există posibilitatea construirii AGC fizionomice sau mixte cât mai
apropiate de aspectul natural. Aplicarea de artificii în dimensionarea şi modelarea componentei
acrilice, compozite sau ceramice pot soluţiona cele mai deosebite situaţii clinice.
Funcţia fonetică – restabilită satisfăcător prin AGC. Greşelile de modelaj şi dimensionare atât a
elementelor de agregare dar, mai ales, a feţei orale a corpului de punte pot conduce la eşec în situaţii
clinice aparent simple.

Trebuie amintit aici că punţile cu contact punctiform nu pot fi utilizate în zonele frontale, deşi sunt
recomandate din punct de vedere biologic, datorită spaţiilor ce se creează între punte şi creastă care
permit trecerea salivei şi aerului, fapt ce duce la modificarea nefavorabilă a funcţiei fonatorii.

În cazurile complicate, terapia de tranziţie poate testa gradul de recuperare a acestei funcţii prin
tratamentul gnatoprotetic conjunct. De altfel, această terapie provizorie ajută la testarea recuperării
funcţionale complexe a SSG.

Deglutiţia este mai importantă decât masticaţia, după cum arată Zander, Janckelson şi alţii. La un nr.
De aprox. 600 contacte masticatorii pe parcursul unei zile se înreg. Aprox. 2500-3000 de deglutiţii.
Dacă adaugăm la aceasta şi faptul că forţa declanşată în deglutiţie este cu mult mai mare decât forţa
declanşată în actul masticator, precum şi durata actului de deglutiţie (1,5 secunde) faţă de 0,15
secunde (contactul de masticaţie) realizăm importanţa refacerii corecte a acestei funcţii.

În scopul realizării unei deglutiţii corecte, se impune modelarea unor arii ocluzale care să asigure
executarea acestui act în RC corectă consecutiv unei bune stabilizări a mandibulei. Neechilibrarea
preprotetică a ocluziei corecte, precum şi modelarea unor elemente conjuncte generatoare de
interferenţe ocluzale pot determina tulburări de deglutiţie şi inducerea unor sindroame
disfuncţionale.

4. Principiul biologic în tratamentul edentației parțiale prin mijloace conjuncte

Principiul biologic impune ca piesa protetică să fie construită din materiale netoxice (incluzii de
plumb, monomer rezidual), să nu lezeze ţesuturile din jur şi să nu-şi schimbe proprietăţile în timp.
Piesa protetică trebuie să nu-şi modifice forma, volumul, starea de suprafaţă, păstrând astfel
congruenţa cu ţesuturile vecine, conservând starea de normalitate a ţesuturilor cu care vine în
contact.

Economia tisulara
Principiul dominant care trebuie să stea la baza pregătirii proprotetice este acela al sacrificiului
minim de ţesuturi dentare dure şi al conservării vitalităţii pulpare. Prepararea dintilor stalpi trebuie
realizată în sensul menţinerii vitalităţii pulpare şi al unei economii stricte de ţesuturi dure dentare,
care să ofere o capacitate reparatorie şi un potenţial adaptativ superioare şi o rezistenţă mecanică
mai bună, toate concurând la succesul final al tratamentului.

Protecţia parodontală

Trebuie menţinută integritatea parodonţiului marginal superficial şi profund, prin realizarea unor
preparaţii care să se oprească la 0,7-1,0 mm de fundul şanţului gingival iar plasarea marginilor
microprotezelor să se facă, pe cât posibil, supragingival sau juxtagingival.

Marginile elementelor de agregare plasate subgingival favorizează retenţia plăcii bacteriene şi

inflamaţia parodonţiului marginal. Cu toate acestea, majoritatea microprotezelor sunt realizate cu
marginile cervicale cu pătrundere subgingivală, aceasta din considerente fizionomice.

De asemenea, la traumatizarea parodonţiului marginal contribuie supraconturarea sau

subconturarea coroanelor, prin favorizarea retenţiei alimentare şi a plăcii bacteriene, în primul caz,
şi prin impactul mecanic al alimentelor asupra festonului gingival, în cel de-al doilea caz. De aceea,
conturul microprotezelor trebuie să respecte curburile fiziologice ale dinţilor naturali, atât în sens
ocluzo-cervical, vestibulo-oral, cât şi mezio-distal, la nivelul punctelor de contact.

Un alt factor de iritaţie parodontală este cementul de fixare care, prin rugozitatea sa şi prin
solubilizare, oferă condiţii propice retenţionării şi dezvoltării plăcii bacteriene, fiind, în acelaşi timp, şi
o spină iritativă mecanică. Astfel, se impune realizarea unei închideri marginale perfecte între
microproteză şi bontul preparat, aşa încât să se obţină o dispersare omogenă a cementurilor şi un
film cât mai subţire.

Trebuie amintit, de asemenea, impactul biologic al componentelor lucrărilor gantoprotetice asupra

mucoasei crestelor alveolare. Acesta se relizează prin calitatea şi caracteristicile materialelor din care
sunt confecţionate, prin conceperea şi execuţia tehnică a aparatelor conjuncte. Se impune o
modelare neretentivă a corpului de punte, o prelucrare tehnică realizată corect, o lustruire perfectă a
feţei mucozale a corpului de punte şi un contact minim, cât mai redus, al corpului de punte cu
creasta edentată.

Biocompatibilitatea materialelor utilizate

Din punct de vedere al biocompatibilităţii, materialele utilizate trebuie să fie netoxice, neiritative atât
pentru ţesuturile sistemului stomatognat, cât şi pentru întregul organism. Se impune ca selecţia
materialelor să fie apreciată pe criteriul compoziţiei chimice, eliminându-se materialele cu risc de
îmbolnăvire locală sau generală. Dar criteriul principal al utilizării acestor materiale va trebui să fie
comportamentul biocompatibil verificat în timp prin utilizare clinică.

Materialele întrebuinţate în cursul tratamentelor gnatoprotetice conjuncte pot fi clasificate şi din

punct de vedere biologic şi în funcţie de perioada de timp în care vin în contact cu ţesuturile orale.

Din acest punct de vedere, unele materiale nu vin în contact direct cu ţesuturile orale cum ar fi:
câmpuri textile, casolete sau cutii de instrumentar, dar pot realiza iritaţii locale sau chiar îmbolnăviri
generale prin contaminarea produselor ce vin în contact direct cu cavitatea orală.

Portamprentele din mase plastice, la primele utilizări pot elibera produşi toxici (monomeri, esteri) ce
produc iritaţia directă cu acţiune mutagenă spre carcinogeneză. Des folosite în tratamentul
gnatoprotetic sunt materialele de amprentare, care prin larga lor utilizare se aplică atât pe ţesuturi
integre cât şi pe ţesuturi orale cu soluţii de continuitate. Se impune prudenţă în indicaţia de
utilizare în special a materialelor de amprentă siliconate deoarece lichidele activatoare prezintă prin
compoziţia lor chimică (peroxidul de plumb) un înalt grad de toxicitate.

O atenţie deosebită din punct de vedere al biocompatibilităţii trebuie acordată materialelor de uz

stomatologic utilizate în tratamentul gnatoprotetic care vin în contact prelungit cu ţesuturile orale,
cum ar fi: cementurile dentare, aliajele metalice, materialele componentei fizionomice ce intră în
construcţia aparatelor gnatoprotetice conjuncte.

In urma coroziunii electrolitice la care sunt supuse în mediul oral, aliajele metalice, prin
descompunere , pot da fenomene de intoxicare locală, pot provoca îmbolnăviri la distanţă, pot
schimba echilibrul bioelectrolitic la nivelul cavităţii orale. Ionii metalici rezultaţi în urma coroziunii
electrolitice sunt transportaţi spre mucoasă, producând colorări şi reacţii toxice locale şi generale
evidenţiate în special la ionii de nichel şi ionii de crom ce prezintă şi un potenţial carcinogen.

In ce priveşte componentele fizionomice, menţionăm toxicitatea acrilatului ce elimină monomer şi

alţi produşi toxici în urma polimerizării incorecte având acţiune alergică şi carcinogenă. Porţelanul,
fiind considerat un material inert din punct de vedere biologic, a căpătat o largă utilizare
stomatologicad iar diferitele mărci de porţelan utilizează în reţetă uraniu pentru a conferi
transluciditate componentei fizionomice. Deşi activitatea radioactivă a porţelanului de uz
stomatologic nu este peste norma admisă (norme stabilite arbitrar), trebuie avut în vedere că
aceasta se sumează la radioactivitatea mediului înconjurător.

In protezarea conjunctă aplicarea substitutului artificial necesită de mai multe ori ablaţia de ţesut
sănătos pentru ca să putem crea condiţiile inserţiei aparatului gnatoprotetic conjunct.
Aplicarea principiului biologic impune un bilanţ al indicilor clinico-biologici locali în coroborare
strânsă cu parametrii stării generale a bolnavului. În mod deosebit în cazul protezării conjuncte
trebuie analizată temeinic starea generală şi adoptată atitudinea cea mai favorabilă adaptării
organismului la condiţiile impuse de etapele clinice de realizare a aparatului gnatoprotetic conjunct.

5. Principiul biomecanic – structura funcțională a craniului visceral

La nivelul sistemului stomatognat, forţa este generată de către muşchii mobilizatori ai mandibulei,
muşchii limbii, muşchii orofaciali, în timpul exercitării funcţiilor sistemului. Forţa generată de
contracţia musculară se transmite la nivelul structurilor osoase de-a lungul unor adevărate linii de
forţă ce se continuă de la inserţiile musculare, în interiorul scheletului. La nivelul inserţiilor
musculare, fibrele conjunctive se continuă grupate în fascicule de-a lungul liniilor de rezistenţă ale
osului, incluse în structura acestuia prin procesul de osificare şi mineralizare. In afară de inserţii,
forţa şi presiunea se transmit la nivelul feţelor ocluzale ale dinţilor şi ale articulaţiei
temporomandibulare.

In mişcările de masticaţie, în deglutiţie, muşchii mobilizatori ai mandibulei proiectează mandibula

asupra maxilarului cu un gradient de forţă de aproximativ 30-400 kgf ce se exercită la nivelul
reliefului ocluzal al dinţilor. Conform legilor mecanicii, forţa este exercitată asupra feţelor ocluzale ale
arcadelor mandibulare şi maxilare în mod egal dar cu direcţie opusă.

Forţa ocluzală receptată la nivelul feţelor ocluzale ale arcadelor dentare este transmisă osului
subiacent prin intermediul desmodonţiului, ceea ce a dus la o densificare, o condensare a corticalei
alveolare, ca primă structură funcţională de preluare şi transmitere a forţelor ocluzale sub formă
de presiuni. Paralel cu densificarea corticalei alveolare, s-au dezvoltat trabeculaţii circulare, care
înconjoară alveola.

De la nivelul dinţilor şi alveolelor, presiunea este transmisă bazei osoase maxilare şi mandibulare.
Osul mandibular prezintă o structură spongioasă, trabeculată, acoperită cu o corticală osoasă de o
grosime ce o depăşeşte pe cea maxilară.

La mandibulă, sistemul trabecular dentar reunit la extremitatea apicală a alveolelor se uneşte cu

sistemul trabecular al arcului bazal îndreptându-se spre condilul mandibular. Inserţiile musculare ale
maseterului, pterigoidianului intern, suprahioidianului, muşchilor mentonieri formează sistemul
trabecular bazilar. Sistemul trabecular bazilar se continuă distal, îndreptându-se spre condil şi spre
apofiza coronoidă. Anterior, trabeculaţiile bazilare se continuă cu sistemul trabecular mentonier
încrucişându-se cu cel de partea opusă.

Inserţia muşchiului temporal pe apofiza coronoidă şi prelungirea fasciculelor de colagen în interiorul

mandibulei duc la crearea sistemului trabecular coronoidian ce se continuă de-a lungul linei oblice
externe. Un alt fascicul al trabeculaţiei coronoidiene trece pe sub incizura sigmoidă, mergând spre
condil, unde se încrucişează cu fasciculele din sistemul bazilar şi dentar.

Pe faţa internă a mandibulei se dezvoltă trabeculaţia pterigoidianului extern şi milohioidianului, de-a

lungul liniei oblice interne.

Având o structură spongioasă, conţinând mai multe cavităţi (sinusală, orbitară, nazală), oasele
masivului facial rezistă la solicitări importante, datorită unei arhitecturi interioare care îl structurează
în stâlpi şi platforme de rezistenţă.

In cazul maxilarului, în structurarea osului intervin muşchii ce au inserţii pe acest os şi dinţii prin
implantarea lor în osul alveolar. Ca şi la mandibulă, în jurul rădăcinii dentare se produce o
condensare a osului sub forma laminei dura, înconjurată de trabeculaţii circulare, formând în
ansamblu sistemul trabecular peridentar care, unindu-se la baza procesului alveolar în arcul bazal,
transmit presiunile către stâlpii de rezistenţă şi platformele osoase orizontale.

Stâlpul fronto-nazal preia presiunile exercitate la nivelul incisivilor, caninilor şi premolarilor prin
intermediul arcului bazal superior, urcă prin intermediul apofizei montante a maxilarului şi se
împarte în trei fascicule de trabeculaţii.

Primul grup merge spre creasta frontală şi spre oasele nazale. Al doilea grup, al liniilor de rezistenţă,
merge spre marginea inferioară a orbitei şi, în sfârşit, al treilea, de-a lungul marginii superioare a
orbitei, prin arcada sprâncenară.

Stâlpul zigomatic este cel mai puternic stâlp al masivului facial, preluând forţele de la primul molar
maxilar, merge prin creasta zigomato-alveolară spre apofiza piramidală a osului maxilar, către arcada
zigomatică.

Liniile de rezistenţă ale stâlpului zigomatic se împart în patru fascicule, care se orientează după cum
urmează:
 • Un grup se îndreaptă spre marginea inferioară a orbitei, întâlnindu-se cu fasciculul similar
desprins din stâlpul nazo-frontal, anihilându-se reciproc;

• Un grup de trabeculaţii se orientează spre marginea externă a orbitei, iar în unghiul supero-
extern al acesteia se împarte la rându-i în două fascicule, unul îndreptându-se spre marginea
superioară a orbitei pentru a se întâlni şi anihila cu fasciculul desprins din fronto-nazal, altul
îndreptându-se spre creasta temporală a frontalului, se continuă în creasta temporală a
parietalului;

• Un grup de trabeculaţii osoase se îndreaptă prin apofiza zigomatică, spre linia temporală a
parietalului, unde se întâlneşte cu fasciculul provenit din creasta temporală a frontalului.

• Un grup ce se desprinde din stâlpul zigomatic se îndreaptă spre sfenoid.

Stâlpul pterigopalatin preia presiunile de la nivelul molarului 7 şi 8 transmiţându-le, prin intermediul

apofizei pterigoidiene, spre osul sfenoid.

Cei trei stâlpi verticali ai maxilarului superior sunt solidarizaţi prin adevărate platforme orizontale
osoase formate de apofizele palatine ale osului maxilar şi orizontale ale osului palatin, planşeul
orbitei şi baza craniului. In interiorul acestor platforme există trabeculaţii ce orientează forţele de
rezistenţă spre linia mediană sau longitudinal.

Platforma palatină este străbătută transversal de linii de forţă ce provin din jurul rădăcinilor
palatinale ale molarilor şi premolarilor, orientându-se spre rafeul median, unde se rezolvă prin
anihilare cu cele de partea opusă.

Dintre cele trei platforme orizontale, baza craniului reprezintă zona cea mai importantă de receptare
a presiunilor din sfera facială. O parte din forţele de presiune se rezolvă la acest nivel, al structurilor
elementelor osoase componente, o altă parte se transmite bolţii craniene. Bolta craniană, de formă
ovoidală, prezintă ea însăşi condensări ale structurii funcţionale de rezistenţă.
 6. Principiul biomecanic – forțele ce acționează la nivelul arcadelor dentare

Muşchii manducatori au o capacitate variată de a declanşa forţe, diferenţele individuale fiind

evidente. Intensitatea acestor forţe masticatorii depinde de starea dentaţiei, tipul alimentaţiei, tipul
constituţional, prezenţa sau absenţa unor lucrări protetice.

Punctul de aplicare al forţelor este la nivelul arcadelor dentare pe suprafeţele ocluzale ce vin în
contact în cursul exercitării funcţiilor de masticaţie şi deglutiţie. Aceste forţe prezintă mai multe
caracteristici ca: direcţie, sens, punct de aplicare, mărime vectorială, mărime scalară, ele
descompunându-se şi compunându-se după regula paralelogramului.

Clasificarea după direcţie a fortelor:

Forţe verticale

• De presiune;

• De tracţiune;

Forţe orizontale

1. Tangenţiale, acţionând de-a lungul arcadei dentare;

2. Radiare, cu direcţie dinspre arcadă spre exteriorul acesteia. Ele sunt sagitale, pe direcţie
antero-posterioară, transversale – la nivelul PM şi M, şi oblice, care se manifestă dinăuntru
în afara arcadei acţionând la nivelul caninilor.

Forţele verticale apar, mai ales, în timpul masticaţiei şi deglutiţiei, dar pot apărea şi în timpul unor
parafuncţii. Intensitatea acestor forţe depinde de capacitatea de contracţie a muşchilor masticatori,
de natura alimentului, dar, mai ales, de gradul de sensibilitate al parodonţiului dentar care, prin
mecanism reflex, poate sista contracţia musculară în cazul interpunerii între arcade a unor corpuri
dure.
Forţele orizontale tangenţiale se exercită la nivelul punctelor de contact, anihilând tendinţa de
deplasare în general spre mezial a tuturor dinţilor. Ele fac ca întreaga arcadă dentară să participe la
stabilizarea dintelui în timpul efectuării funcţiilor. Dinţii vecini dintelui solicitat suportă un gradient
de forţă mai crescut, iar pe măsură ce ne îndepărtăm, forţa scade căci este diminuată şi anihilată de
dinţii anteriori. Aceste forţe se pot transmite până pe arcada opusă.

In edentaţiile parţiale înşiruirea naturală a dinţilor este întreruptă, iar punctul de contact este absent
la nivelul spaţiului protetic potenţial. Forţele tangenţiale, nemaiputând fi transmise dincolo de breşe,
vor determina tendinţa la migrare a dinţilor spre spaţiul protetic potenţial. Acest lucru impune,în
cadrul tratamentului conjunct, refacerea punctelor de contact în vederea transmiterii forţelor
tangenţiale. Migrarea dinţilor limitrofi se poate realiza fie prin versie, fie prin translaţie, în ambele
situaţii, mecanismul are la bază fenomene de apoziţie şi resorbţie osoasă. Compresiunea pe osul
alveolar determină resorbţie, iar punerea în tensiune a fibrelor parodontale şi, deci, exercitarea de
tracţiuni asupra osului alveolar determină apoziţie osoasă.

Zonele de apoziţie şi resorbţie osoasă sunt diferite, însă, în cele două cazuri. In versie, prima zonă de
compresiune este situată la nivelul rebordului alveolar, în sensul deplasării forţei, deci înspre breşa
edentată. O replică a acestui fenomen se datorează întinderii ligamentelor dento-alveolare, apărând
o zonă de apoziţie osoasă situată în sens opus acţiunii forţei, deci spre dinţii vecini. A doua zonă de
atrofie apare tot prin presiune, la nivel apical de data aceasta, înspre dinţii vecini, iar zona de
stimulare osoasă este opusă acesteia, spre spatiul edentat.

In concluzie, forţei de acţiune tangenţială, ce impune deplasarea dintelui, i se vor opune alte două
forţe de rezistenţă, din partea osului alveolar şi a fibrelor parodontale, la nivel cervical şi la nivel
apical. Calitatea rezistenţei care se opune forţei de acţiune depinde de proprietăţile mecanice ale
ţesuturilor parodontale, numărul, starea fibrelor de colagen şi de vascularizaţia şi calitatea alveolelor
dentare. Prin acţiunea acestor forţe rezultă o mişcare de rotaţie (basculare).

Pentru ca bascularea să nu se producă, ar trebui ca momentele create de aceste forte să se anuleze

conform formulelor:

- M = F x b, unde M = momentul forţei, F – forţa, b = braţul forţei

- Mf = Ma + Mc

Mf = momentul forţei de acţiune la nivel coronar,

Ma = momentul forţei de rezistenţă la nivel apical,

Mc = momentul forţei de rezistenţă la nivel cervical

Din aceste egalităţi, se desprinde importanţa pe care o are lungimea braţului forţei. In cazul
recesiunilor parodontale, de pildă, prin micşorarea braţului forţei de rezistenţă la nivel cervical, scade
momentul rezistenţei în ansamblu, instalându-se un dezechilibru în favoarea forţei de acţiune
coronară, ce determină migrarea dintelui.

Deplasarea corporeală a unităţii dentare se datorează unei resorbţii uniforme pe întreg peretele
alveolar dinspre breşa edentată, datorită compresiunii, şi concomitent se produce apoziţie pe
peretele opus sensului de deplasare al dintelui.

Forţele orizontale radiare au o direcţie dinspre arcadă (oral spre vestibular), fiind generate de
înclinarea dinţilor înspre afară la nivelul întregii arcade maxilare şi doar în regiunea frontală la nivel
mandibular.

Ele tind să întrerupă continuitatea arcadei, efectul devenind evident în parodontopatii unde, datorită
mobilităţii dentare, dinţii se desfac în evantai, mai ales în zona frontală.

Forţele radiare sagitale acţionează în sens postero-anterior, cele transversale acţionează din
interiorul arcadei spre zonele laterale, iar cele oblice dinăuntru spre în afară aproximativ în dreptul
caninilor.

Pentru a stabiliza un aparat gnatoprotetic conjunct contra forţelor orizontale, este necesară
aplicarea de dinţi stâlpi în zone diferite ale arcadei. Imobilizarea aparatului trebuie să se realizeze în
cel puţin două planuri, în raport de amplasarea spaţiului protetic şi starea de sănătate a
parodonţiului.

Forţele ce acţionează la nivelul unui dinte pot avea sensuri şi direcţii diferite. Unitatea dento-
parodontală va reacţiona, însă, nu sub acţiunea individuală a acestor forţe, ci sub acţiunea rezultantei
lor.

7. Principiul biomecanic – factorii ce influențează valoarea biomecanică a dinților

a. Morfologia dento-parodontala

- Incisivul central maxilar este dinte monoradicular suficient de puternic

pentru a putea fi utilizat ca substructură organică a unui aparat
gnatoprotetic. Datorită formei rotunde pe secţiune a rădăcinii, precum şi
osului spongios, elastic, în care este implantat, are o valoane mai redusă,
cedând uşor la solicitările vestibulo-orale.

- Incisivul lateral maxilar este un dinte cu o rezistenţă biomecanică şi mai

redusă ca a incisivului central, rădăcina sa fiind mai scurtă şi mai efilată,
suprafaţa de implantare a fibrelor desmodontale la nivelul radicular fiind
mai mica. La maxilar, corticala osoasă vestibulară este mai puţin
organizată, mai subţire, anihilând într-o măsură mai redusă forţele de
solicitare.

- Caninul maxilar are implantarea cea mai bună, avand un dezmodonţiu

puternic, caninul fiind considerat “cheia de boltă a arcadei”. Coroana
sa puternică permite aplicarea tuturor elementelor de agregare.

- Premolarii maxilari au implantare mai bună ca incisivii centrali şi mai

precară decât a caninului. Volumul coronar mai mare permite aplicarea pe
aceşti dinţi a coroanelor parţiale, a coroanelor semifizionomice şi a
coroanelor metalice.

- Molarii maxilari prezintă o implantare foarte bună, având o rădăcină

palatinală solidă şi două rădăcini vestibulare. Coroana voluminoasă
permite aplicarea microprotezeior de agregare sub formă de inlay, coroane
parţiale, coroane de înveliş metalice sau mixte.

- Molarul de minte prezintă frecvent anomalii care scad valoarea lui ca dinte
stâlp. Osul tuberozitar, deosebit de spongios, îi asigură o implantare
precară.

- Incisivii mandibulari sunt dinţi monoradiculari cu rădăcini foarte subţiri şi

efilate, având o valoare biomecanică minimă. Dinţii pot fi frecvent afectaţi
de fenomene parodontopatice, prezentând condiţii biomecanice precare
 de receptare a forţelor de solicitare ce se exercită mai mult spre vestibular.
Corticala osoasă vestibulară este mai puţin dezvoltată ca cea linguală.

- Caninul mandibular are o bună implantare, având o poziţie aproximativ

verticală faţă de planul de ocluzie. Primeşte forţele de solicitare în axul său,
dar are o implantare mai slabă decât a caninului maxilar.

- Premolarii mandibulari au o implantare într-un os foarte bine trabeculat,

limitat de o corticală puternică, bine reprezentată.

- Molarii mandibulari datorită corticalei alveolare bine reprezentate şi a

osului trabecular cu stâlpi de rezistenţă puternici (creste oblice interne şi
externe), aceşti dinţi prezintă o bună implantare.

b. Poziţia dinţilor pe arcadă

Fiecare grup dentar are o funcţie bine determinată în dinamica mandibulară, funcţie impusă atât
de localizarea fiecărui dinte pe arcadă şi morfologia lor, cât şi de celelalte structuri ce intră în
componenţa sistemului stomatognat (muşchi, articulaţie, temporo-mandibulară, baze osoase etc.).

Sistemul stomatognat poate fi comparat, din punct de vedere biomecanic, cu un ansamblu de

pârghii. Astfel, putem compara actul masticator efectuat în zona molară cu acţiunea unui spărgător
de nuci, iar pe cea din zona incisivă cu cea a unei pensete. Eficienţa masticatorie din zona laterală se
explică, printre altele, prin mărimea braţului forţei de acţiune, fiind mai mare decât cel al forţei de
rezistenţă, reducând astfel solicitarea musculaturii manducatoare. Actul inciziei, desfăşurat în zona
frontală, necesită, teoretic, un efort muscular mai mare, efort care, însă, este compensat prin forma
anatomică a dinţilor incisivi, adaptaţi acestei funcţii.

c. Leziunile odontale coronare

Leziunile odontale coronare scad rezistenţa coronară, proporţional cu gradul lor de întindere în
suprafaţă şi profunzime:

• In cazul cariilor ocluzale, la distrugerea în suprafaţă a prismelor de smalţ, se adaugă

subminarea acestora şi prăbuşirea lor, consecutivă evoluţiei în profunzime a leziunii carioase,
amplificând pierderea de ţesuturi dure dentare. O menţiune specială se poate face pentru
 creasta transversală a molarilor primi superiori, a cărei desfiinţare scade semnificativ
rezistenţa coronară.

• In cadrul evoluţiei cariilor proximale- în cazul leziunilor care afectează crestele marginale,
afectarea se datorează unui dublu mecanism: reducerea suprafeţei de contact cu
antagoniştii, aceeaşi forţă fiind preluată de ţesuturile dentare restante şi desfiinţarea
punctului de contact prin care se disipau solicitările la dinţii vecini. Astfel, apare o
suprasolicitare care, însoţită fiind de evoluţia procesului carios, duce inerent la extinderea
distrucţiei coronare şi subminarea rezistenţei mecanice.

• Leziunile de colet practic scad secţiunea la colet a dintelui, suprafaţa prin care se
transmit solicitările la rădăcină fiind mai mică.

d. Vitalitatea dinţilor

Vitalitatea dinţilor asigură o oarecare elasticitate dinţilor stâlpi, conferindu-le o rezistenţă mai mare
faţă de dinţii devitali care sunt friabili. Şi din acest motiv, depulparea dinţilor în scop protetic se
realizează numai în condiţii de necesitate, în cazuri bine precizate: carii profunde, deschiderea
accidentală a camerei pulpare, când prepararea substructurior organice impune îndepărtarea
dentinei pe o profunzime mai mare de 2/3 din grosimea totală a stratului dentinar, volum coronar
redus.

e. Leziunile parodontale

- Leziunile parodontale marginale măresc braţul pârghiei extra-alveolare al

dintelui prin micşorarea implantării intraosoase, influenţând stabilitatea
biomecanică a dintelui. In acest caz, se produce şi lărgirea spaţiului
periodontal, micşorarea numărului şi degenerescenţa ligamentelor
parodontale

- Leziunile periapicaie cronice influenţează rezistenţa biomecanică a dinţilor

stâlpi. Leziunile periapicaie pot constitui surprize ulterioare prin reacutizări
sau dezvoltarea unor procese osteitice. În zonele osteitice periapicaie, în
urma solicitărilor, se poate produce înfundarea treptată a dintelui.

De asemenea, în cazul rezecţiilor apicale sau al leziunilor osteitice periapicaie, dispare rezistenţa din
partea parodonţiului apical, crescând efectul forţei de acţiune coronară.
 f. Dinţii fără antagonişti

La dinţii fără antagonişti tracţiunea parodontală nu se mai produce, iar forţa masticatorie,
neexercitându-se la nivelul coroanei, provoacă diminuarea rezistenţei parodontale şi afectarea
stabilităţii biomecanice. Acest fapt conduce la extruzia dintelui ca expresie a etapei de decompensare
a parodonţiului dintelui respectiv. Dintele fără antagonist este considerat precar din punct de vedere
al rezistenţei după o perioadă de aproximativ două săptămâni de la pierderea contactului cu
antagonistul, precaritatea datorându-se diminuării numărului ligamentelor parodontale.

g. Distribuţia elementelor odonto-parodontale reziduale pe arcadă

Distribuţia grupată are ca avantaj menţinerea integrităţii parodontale la nivelul dinţilor intermediari,
parodonţiul de la nivelul dinţilor limitrofi spaţiilor edentate fiind afectat prin lezarea şi dispariţia
papilei dinspre breşa edentată şi, în evoluţie, prin apariţia recesiunii parodontale la aceşti dinţi.
Dezavantajul acestei dispoziţii constă în dificultatea echilibrării statice şi dinamice care uneori duce
chiar la imposibilitatea aplicării tratamentului prin protezare conjunctă.

Distribuţia diseminată are avantajul că se pretează la protezare conjunctă, dar dezavantajul major
constă în involuţia parodontală ce însoţeşte invariabil plasarea izolată a dinţilor remanenţi.

h. Ocluzia

Ocluzia reprezintă un factor important în evaluarea competenţei biomecanice a unităţilor odonto-

parodontale. In cadrul ocluziilor patologice ocluzii adânci sau prăbuşit, ocluzii inverse clasa a IIIa
Angle,ocluzii distalizate clasa a ll-a Angle – are loc o suprasolicitare a dinţilor prezenţi, printr-o
distribuire neuniformă şi paraaxială a solicitărilor funcţionale, cu epuizarea treptată a
parodonţiului marginal. Parafuncţiile (bruxismul) şi punctele de contact duc la modificări ale
rapoartelor ocluzale,
prin abrazie şi supraîncărcarea fibrelor parodontale, având drept consecinţe mobilizarea dinţilor sau
modificarea poziţiei lor.

i. Indicii biomecanici

Aceşti indici sunt valabili în condiţiile în care dintele este indemn, cu o implantare parodontală
normală şi ocluzie ehilibrată. Clinic, însă, substructurile odonto-parodontale sunt însoţite de o
patologie variată, ce le afectează coeficientul de rezistenţă biomecanică. Astfel, indicele de
competenţă biomecanică este influenţat de: morfologia dentară, prezenţa leziunilor odonto-
parodontale, vitalitatea dentară, leziunile parodontale marginale şi periapicale, prezenţa dinţilor
antagonişti, ocluzia dentară. Astfel, valorile indicilor biomecanici sunt aleatorii în raport cu
eventualele leziuni odonto-parodontale care pot diminua rezistenţa mecanică a structurilor biologice.

8. Principiul biomecanic – echilibrarea statică și dinamică a sistemelor conjuncte

a. Echilibrarea statică a aparatelor gnatoprotetice conjuncte

Pentru asigurarea stabilităţii structurii gnatoprotetice, se ia în considerare direcţia de implantare a

dinţilor stâlpi. Situaţia ideală, din punct de vedere mecanic, se înregistrează, atunci când dinţii stâlpi
au o direcţie verticală, iar forţa ce se exercită asupra lor este şi ea verticală, fiziologică şi în limite
nomale, permiţând sistemului odonto-parodontal să se opună înfundării. Această situaţie este în
echilibru când nu apare flexiunea corpului de punte.

Lungimea corpului de punte trebuie să nu depăşească 3 elemente odonto-parodontale succesive

absente, pentru a nu se favoriza flexiunea sa. O situaţie nefavorabilă se întâlneşte la dinţii stâlpi
migraţi para-axial cu implantare anormală.

b. Echilibrarea dinamică a construcţiilor conjuncte

S-a demonstrat că: un corp susţinut într-un singur punct se poate roti în toate direcţiile, în jurul acelui
punct; un corp susţinut în 2 puncte prezintă condiţii de stabilitate mai bună decât în primul caz, însă
şi acesta se poate roti în jurul axului ce uneşte cele două puncte; un corp susţinut în trei puncte
prezintă stabilitate dinamică; un corp susţinut în mai mult de trei puncte prezint o stabilitate
dinamică supraabundentă. Existenţa mai multor dinţi stâlpi în planuri diferite creează condiţii de
echilibru supraabundent.

S.a demonstrat faptul că nu este suficient numai să repartizăm dinţii stâlpi în planuri diferite pentru
a se crea poligonul de sprijin, ci trebuie luat în consideraţie şi raportul dintre forţa activă şi forţa
pasivă (de rezistenţă):

- Forţa activă constituie suma coeficienţilor elementelor odonto- parodontale absente,

înlocuite prin corpul de punte.
 - Forţa de rezistenţă reprezintă suma elementelor odonto-parodontale incluse în
sprijinul construcţiei conjuncte, obligatorie fiind înlocuirea cel puţin a dinţilor
limitrofi breşei edentate.

In conceperea unei construcţii conjuncte, atunci când nu se poate satisface relaţia Fr > Fa, se impun,
în conceperea aparatului conjunct, o serie de modificări: realizarea unui corp de punte îngustat,
realizarea liniară a corpului de punte, reducerea înălţimii şi înclinării pantelor cuspidiene; arcadă
antagoniştă protezată amovibil.

O altă etapă în echilibrarea dinamică a aparatelor conjuncte o reprezinta calculul diagramei

dinamice. In acest scop, se preiau pe o hârtie transparentă contururile suprafe ţelor ocluzale de pe
modelul de studiu al cazului clinic dat.

Intr-o primă etapă, se precizează centrul feţei ocluzale pentru dinţii absenţi de la nivelul spaţiului
protetic potenţial. Apoi, printr-una din metodele amintite, se calculează valoarea indicelui de
competenţă biomecanică pentru dinţii absenţi.

Se precizează centrul forţelor de presiune de pe fiecare segment edentat, în cazul unei edentaţii
unidentare, acest centru coincide cu centrul feţei ocluzale. Dacă lipsesc 2 unităţi succesive, de pildă 2
premolari, centrul de presiune se va afla pe dreapta care uneşte centrele feţelor ocluzale ale dinţilor
amintiţi şi anume la mijlocul segmentului ce uneşte centrele respective. În cazul în care cei 2 dinţi
succesivi absenţi nu au valori egale (de exemplu premolar şi molar), pentru a afla centrul de presiune
al segmentului edentat se împarte segmentul ce uneşte centrele de presiune ocluzale într-un număr
de segmente egal cu valoarea sumei indicilor clinico-biologici ai dinţilor absenţi (PM=4, M=6 =>
4+6=10 – se împarte în 10 părţi egale). Centrul de presiune se află la 6 unităţi de centrul premolarului
şi la 4 unităţi de centrul molarului, astfel încât indicele biologic al PM înmulţit cu numărul de
segmente să fie egal cu produsul dintre indicele biologic al molarului şi numărul de segmente.

In cazul în care breşele edentate sunt multiple, avem două variante:

- Când protezarea se face separat, studiul biomecanic se va face şi el separate

- Când protezarea se realizează printr-o punte stabilizatoare sectorială, pe o

hemiarcadă sau pe întreaga arcadă, atunci se face suma centrilor de presiune de la
nivelul spaţiilor edentate după aceeaşi metodă după care s-a calculat centrul de
presiune dentar.
 In acest fel s-a obţinut centrul de presiune al întregii proteze conjuncte, precum şi valoarea acestuia
în indici biomecanici.

In continuare se trece la calcularea valorii rezistenţei pe care încercăm să o opunem presiunii de la

nivelul corpurilor de punte proiectate. Pentru început, vom include ca suport al punţii dinţii limitrofi
edentaţiei. Valoarea comună a forţei de rezistenţă va fi egală cu suma indicilor de competenţă
biomecanică ai dinţilor limitrofi, iar poziţia centrului de rezistenţă va fi pe segmentul care uneşte
centrele ocluzale ale dinţilor respectivi. Poziţia acestuia se determină după acelaşi principiu al
momentului de forţă care s-a aplicat şi mai sus, în cazul presiunii.

După ce s-a poziţionat şi centrul de rezistenţă, se face o analiză comparativă a presiunii şi

rezistenţei, unind centrul rezistenţei cu centrul presiunii, trasând în acest fel vectorul RP. Situaţia
ideală a unui echilibru dinamic stabil este atunci când rezistenţa este egală cu presiunea sau
rezistenţa este mai mare ca presiunea, situaţie rar întâlnită.

Vectorul RP se caracterizează prin mărime, sens şi orientare. Acesta indică întotdeauna, prin
sensul său, zona de rezistenţă deficitară, cerând suplimentarea dinţilor pilieri în zona respectivă,
chiar dacă rezistenţa este mai mare decât presiunea şi, deci, legea polinomului este îndeplinită.

Atunci când aceşti pilieri nu există pe arcadă, ei se pot realiza artificial prin implantare. Aceasta
este şi o dovadă suplimentară a faptului că implantele nu se pot face oriunde, ci în zone biomecanic
determinate.

O altă condiţie ce se cere satisfăcută pentru echilibrarea dinamică a construcţiilor conjuncte.

Bascularea este o mişcare complexă a unei pârghii care se roteşte în jurul unui ax de rotaţie.
O pârghie se află în echilibru atunci când asupra ei acţionează forţe egale şi braţele sale sunt
de
lungime egală. In caz de neegalitate a forţelor sau a marimii braţelor, apare o tendinţă de
basculare, exprimată matematic prin momentul bascularii.

Pentru echilibrarea celor două momente, va trebui să includem dinţii suport de pe partea opuaă
momentului de răsturnare până la echilibrarea celor două momente. Cu cât curbura arcadei este mai
accentuată cu atât cele două momente vor fi mai mari. În cazul unor edentaţii multiple, momentul
de răsturnare rezultant se calculează prin compunerea momentelor de răsturnare de la nivelul
fiecărei breşe edentate. Acest moment rezultant trebuie să fie anihilat de suma momentelor de
stabilizare de la nivelul fiecărei breşe edentate.

9. Principiul biomecanic – axul de inserție al aparatelor gnatoprotetice conjuncte

 Axul de inserţie reprezintă un element ce condiţionează concepţia şi realizarea elementelor de
agregare. Acesta reprezintă traiectoria parcursă de microproteză de la primul contact până la
perfecta sa adaptare pe substructura organică. Axa de inserţie a elementelor de agregare trebuie
să fie unică, existenţa unor axe multiple nerealizând condiţiile optime de stabilitate şi retenţie pe
substructura organică. Inserţia elementelor de agregare trebuie să se realizeze pe un ax liniar, pe
direcţie în principal ocluzo-radiculară. Direcţia ocluzo-radiculară a axului de inserţie determină o
fixare şi o stabilizare pe substructura organică şi sub acţiunea forţelor de masticaţie. Cu cât axa de
inserţie este mai lungă, cu atât stabilitatea elementelor de agregare este mai bună, luând în
consideraţie faptul că pentru dezinserţie trebuie parcurs drumul invers.

Axul de inserţie ideal al unui aparat gnatoprotetic conjunct trebuie să coincidă cu direcţia forţelor
de masticaţie verticală, cu axul dinţilor stâlpi, să necesite preparări minime pentru realizarea acestor
obiective şi să asigure retenţia aparatului gnatoprotetic

Axul de inserţie unic al protezelor conjuncte se va obţine, în marea majoritate a cazurilor, prin
sacrificii de substanţă dentară în scopul anulării axelor individuale divergente şi realizarea unor
substructuri organice cu axele paralele. Dificultatea va fi cu atât mai mare cu cât punţile au o
amplitudine mai mare şi dinţii stâlpi prezintă anomalii de poziţie. Marele dezavantaj al acestor
corecţii ale axelor constă în dirijarea forţei de solicitare paraaxial şi sacrificiul dentinar.

Evaluarea axei de inserţie trebuie să se realizeze încă din faza de examen clinic, înaintea începerii
etapei de preparare a substructurilor. Trasarea axelor se realizează pe modelele de studiu, cu
ajutorul paralelografului în cazurile mai complicate, şi apoi se verifică în cavitatea orală a
pacientului.

Există situaţii particulare în care este indicată respectarea anumitor reguli de preparare. Aceste
reguli sunt impuse de starea de vitalitate a dinţilor stâlpi, de integritatea lor, de poziţia lor pe arcadă
(mezial/distal de breşa edentată, malpoziţii dentare), de volumul dentar al dinţilor stâlpi, de
elementul de agregare mai complex (incrustaţii, coroane parţiale, coroane de substituţie etc.).

10. Principiul biomecanic – agregarea aparatelor gnatoprotetice conjuncte

Agregarea aparatelor gnatoprotetice conjuncte la suportul dento- parodontal constituie tot o

problemă biomecanică. Agregarea construcţiilor conjuncte la substructura organică se poate
realiza prin diferite mijloace cum ar fi: prepararea retentivă, fixarea prin cementare, fixarea prin
colaj, fixarea prin elemente dentinare (şuruburi), agregarea prin croşete (elemente de domeniul
istoric).
Agregarea reprezintă raportul de contact dintre elementul de agregare şi substructura organică
preparată. Aceasta se poate realiza prin mai multe modalităţi:

A) Agregare coronară extrinsecă (extratisulară) care realizează contactul microprotezei

pe conturul exterior al dintelui preparat, utilizată în terapia de acoperire;

B) Agregare coronară intrinsecă (intratisulară), care realizează contactul microprotezei cu

interiorul dintelui preparat şi se utilizează în terapia de reconstituire:

-agregare dentinară care se realizează prin puţuri dentinare;

-agregare pulpară, care poate fi utilizată în stabilizarea microprotezelor la nivel molar dar şi în zona
frontală;

-agregare radiculară, care este realizată prin pivot radicular, fixat la nivelul canalului radicular.

In cazul agregării intrinseci, coronare, contactul cu coroana de înveliş este variat. Agregarea ocluzală
în cadrul agregării extrinseci, coronare se poate realiza punctiform prin pinteni ocluzali sau prin
contact pe toată suprafaţa ocluzală.

Retenţia microprotezelor rezultă din sumarea tuturor factorilor ce se opun dezinserţiei acestora.
Forţa de retenţie este asigurată prin forţa de frecare între substanţa dentinară preparată şi
faţa internă a microprotezei. Ea poate fi influenţată de următorii factori:

- Întinderea suprafeţelor de contact, care este direct proporţională cu forţa de frecare.

- Poziţia suprafeţelor de contact raportată la axul de inserţie arată că

suprafeţele perpendiculare pe acest ax sunt nefavorabile retenţiei.

- Coeficientul de rezistenţă la abraziune al feţelor de contact influenţează forţa de

frecare.
 - Starea de suprafaţă a feţelor ce vin în contact realizează şi ea condiţii de
retenţie a microprotezei. Feţele de contact sunt reprezentate de suprafeţele
interne ale microprotezelor şi suprafeţele substructurii organice preparate.
După prepararea substructurii organice, suprafaţa dentinară prezintă
neregularităţi microscopice ce trebuie conservate, finisarea preparaţiei trebuind să
urmărească planarea asperităţilor şi nu realizarea unei lustruiri perfecte. Din acelaşi
motiv nu se lustruieşte nici microproteza pe suprafeţele interne, astfel încât
contactul dintre suprafeţele neregulate să genereze forţe de frecare,
asigurându-se stabilitatea microelementului. Uneori se impune ca atunci când
microprotezele prezintă suprafeţe de contact cu substructură organică netede,
rezultate în urma procesului tehnologic, să se realizeze asprirea acestor suprafeţe
cu material abraziv în vederea realizării unei retenţii superioare;

- Paralelismul suprafeţelor verticale dă retenţia maximă a microprotezelor.

- Înălţimea suprafeţelor verticale reprezintă o problemă principală pentru

retenţia microprotezelor. Adâncimea minimă pentru cavităţile de
incrustaţie este de 2 mm, considerată suficientă şi în cazul preparaţiilor pentru
coroana de înveliş. În preparările substructurii organice din care rezultă bonturi prea
scurte sau cavităţi de profunzime mică, retenţia se poate ameliora prin elemente
suplimentare de retenţie sub formă de praguri, pivouri radiculare sau pivouri
dentinare.

In cursul exercitării funcţiei sistemului stomatognat şi al solicitării microprotezei pe câmpul

protetic, microproteza nu poate fi reţinută pe câmpul protetic numai de forţa de retenţie
primară, fiind necesară folosirea unor elemente de retenţie secundară sub formă de adezivi, cum ar fi
cementul dentar.

Cementul dentar realizează adeziunea la suprafaţa dentinară şi la peretele microprotezei. În urma

prizei acesta ocupă spaţiile retentive dintre cele două suprafeţe de contact ce au aspect rugos,
realizând o retenţie suplimentară prin microclavetare care se va opune dezinserţiei microprotezei de
pe substructură organică preparată.

Stabilitatea elementului de agregare pe substructură organică trebuie prefigurată încă din faza
preparării dintelui. Stabilitatea depinde de calităţile retentive ale substructurii organice preparate
şi ale microprotezei, dar acest lucru nu este suficient. Pentru a realiza cavităţi retentive, substructură
organică trebuie să aibă un raport corespunzător între înălţime şi diametrul orizontal. Atunci când
substructură organică este înaltă retenţia devine corespunzătoare.
 Diametrul mezio-distal mare, raportat la o înălţime mică, nu prezintă condiţii favorabile pentru
stabilitate.

Mişcarea de rotaţie pe care o induc forţele de masticaţie este anulată prin înălţimea
suprafeţelor verticale. Dacă pe unul din cuspizi cade o forţă de masticaţie, aceasta va induce
bascularea microprotezei ce se va deplasa de-a lungul rezultantei.

Punctul de basculare este plasat la nivelul coletului în zona unde se sprijină microproteza.

11. Principiile homeostazic și ergonomic

a. PRINCIPIUL HOMEOSTAZIC

Constituie un alt aspect director în conceperea tratamentului gnatoprotetic prin mijloace conjuncte.
Se va avea în vedere realizarea unor aparate gnatoprotetice conjuncte a căror morfologie să fie în
acord cu celelalte elemente ale sistemului stomatognat: relief ocluzai, curbele ocluzale, înclinarea
planului ocluzal, planurile înclinate ale articulaţiei temporo-mandibulare. Nu trebuie să producă
nici o modificare a constantelor de bază ale sistemului: relaţia de postură, centrică, ocluzia,
dinamica mandibulară, deoarece dezorganizează întregul sistem de autoreglare.

Principiul conservării prin tratament protetic a homeostaziei sistemului stomatognat trebuie privit
sub aspect morfologic şi funcţional. Pentru conservarea homeostaziei sistemului este necesară
cunoaşterea parametrilor normali, cum ar fi morfologia şi funcţia normală a arcadei dentare,
morfologia şi funcţia musculaturii sistemului stomatognat, morfologia şi funcţia articulaţiei
temporo- mandibulare, rapoartele statice şi dinamice dintre mandibulă şi maxilar, mandibulă şi
craniu.

Toate elementele sistemului stomatognat sunt exprimate clinic şi paraclinic, diagnosticate şi

restaurate după criterii nu numai individuale ci şi în interrelaţiile pe care acestea le stabilesc cu
elementele subsistemului stomatognat.

Trebuie urmărită redresarea homeostaziei nespecifice sistemului stomatognat – homeostazia ce

caracterizează organismul în ansamblu – care se realizează prin pregătirea generală a organismului.
Asigurarea homeostaziei nespecifice creează condiţii generale de sănătate locală a
structurilor stomatognatice. In cadrul preocupărilor de conservare sau redresare a homeostaziei
specifice se urmăreşte satisfacerea legilor echilibrului geometric şi biomecanic la nivelul sistemului
stomatognat, accentuând în special asupra planurilor înclinate ocluzale, unde accesul medicului este
faci! Şi direct. De exemplu, atunci când se tulbură raportul mandibulo-cranian prin subdimensionarea
etajului inferior în urma lipsei sprijinului distal, are loc apropierea mentonului de nas, muşchii
ridicători ai mandibulei se contractă mai puternic, iar numărul ciclurilor masticatorii pentru
realizarea golului alimentar creşte. În refacerea morfologiei şi funcţiei sistemului va trebui să
redăm parametrii mecanici iniţiali şi să refacem echilibrul lor. De asemenea, în refacerea
homeostaziei
sistemului stomatognat se vor echilibra constantele de bază ale sistemului stomatognat reprezentate
de relaţia de postură, relaţia centrică, relaţia de ocluzie şi dinamica mandibuiară.

Nu se va pierde din vedere nici cel de-al doilea aspect al homeostaziei biologice, direcţia în care se
acţionează, în special prin redresarea echilibrului neuro-muscular.

Este de reţinut că atunci când homeostazia sistemului stomatognat nu se poate redresa la un nivel de
normalitate ideală sau atunci când în scopul acesta ar fi necesare modificări prea ample la nivelul
sistemului, se preferă realizarea unui echilibru la un nivel de normalitate care să asigure
integritatea şi funcţia componentelor sistemului stomatognat.

Neintegrarea în morfologia sistemului stomatognat a aparatelor gnatoprotetice conjuncte realizează

dezacorduri între planuri înclinate, cu repercusiuni grave la nivel neuro-muscular şi inducerea de
disfuncţii ale întregului sistem stomatognat.

In conceperea aparatelor gnatoprotetice conjuncte este obligatoriu să luăm în consideraţie şi

necesitatea realizării unei congruenţe cât mai îndelungate între piesa artificială şi ţesuturile
sistemului stomatognat.

Frecvent, edentaţia parţială este întâlnită la vârsta de 20-40 ani. Până la aproximativ 40 ani
structurile biologice îşi păstrează forma, morfologia şi anatomia normală, ţesuturile fiind într-un
echilibru metabolic. După vârsta de 40 de ani structurile capătă o dinamică mai rapidă, producându-
se abrazii, retracţii parodontale, modificări osoase rapide, câmpul protetic modificându-se continuu
cu o rată din ce în ce mai mare pe măsura înaintării în vârstă.

In consecinţă, conceperea tratamentului gnatoprotetic trebuie să aibă în vedere şi rata

modificărilor sistemului stomatognat raportată la vârsta biologică a bolnavului pentru a evita
discordanţe grave între câmpul protetic şi piesa protetică ce ar duce la accelerarea ratei de
involuţie a sistemului stomatognat. Aceeaşi raportare trebuie să se adreseze la vârsta biologică a
întregului organism, în condiţiile protezării conjuncte pregătirea generală a bolnavului
căpătând o importanţă deosebită.

b. PRINCIPIUL ERGONOMIC
Organizarea activităţii medicului stomatolog în contextul protezării conjuncte are o
importanţă deosebită deoarece acesta desfăşoară o muncă ce însumează un număr enorm de
tehnici de lucru, utilizează un instrumentar foarte variat şi complicat, iar câmpul operator pe care
acţionează este foarte mic. Întreaga sa activitate trebuie să se organizeze şi să se desfăşoare după o
serie de principii ergonomice, ce au în vedere protecţia personalului medical şi a bolnavului în
faţa stresului activităţii stomatologice.

Terapia gnatoprotetică prin mijloace conjuncte presupune, pe lângă organizarea ergonomică a

cabinetului, şi o organizare ergonomică specifică muncii proteticianului şi care trebuie să respecte
câteva reguli esenţiale de desfăşurare a activităţii.

Principiul ergonomie stă la baza desfăşurării activităţii umane, ergonomia fiind denumită
“preocuparea de a adapta omul la muncă şi munca la om”.

In protetica dentară, activitatea se desfăşoară printr-o sumă enormă de tehnici de lucru

determinând, prin activitatea pe câmpul operator foarte mic, o concentraţie intelectuală şi fizică a
practicianului.

Concentrarea mare aduce în prim plan oboseala fizică şi psihică atunci când activitatea nu este
coordonată şi organizată ergonomie. Ruseck, realizând un studiu privind riscul la stres pe care îl au
specialităţile medicale, constată că proteticianul este cel mai expus stresului prin oboseală fizică şi
intelectuală, apoi urmează chirurgul, odontologul şi ortodontistul.

Medicul stomatolog, în desfăşurarea activităţii sale, este predispus în contractarea unor maladii
cum ar fi: artroza mâinii drepte (a cotului şi umărului) datorită suprasolicitării şi vibraţiilor, hernie
de disc, maladii cardio-vasculare, tulburări de vedere, infecţii acute naso-faringiene şi infecţii
generale (hepatita epidemică, gripa, SIDA).

Pentru a evita infecţiile acute este necesară utilizarea măştii de protecţie, a halatului lung şi a
bonetei. Protecţia personalului auxiliar se va face prin manipularea cu grijă a instrumentarului
sterilizat, realizându-se şi o sterilizare periodică a încăperilor.

Noua poziţie de decubit dorsal, ergonomică impune o organizare de ansamblu a cabinetului încât
cavitatea oraîă devine centrul de activitate a medicului stomatolog, iar instrumentele sunt aşezăte la
îndemână. Cabinetul stomatologic este organizat în zone a căror rază este de 50 cm.

- Zona I,reprezinta o zona circulanta ,cu raza de 50 cm ,fiind libera de orice

instrument. În centrul acestei zone se plasează câmpul operator reprezentat de
cavitatea orală.
 Zona este accesibilă mâinilor practicianului şi ale asistentei, această zonă fiind
controlată de medic cu privirea fără a mişca capul.

- Zona II circumscrie prima zonă, aici aflându-se scaunul operatorului şi masa cu

instrumente imediat în dreapta practicianului, la o distanţă convenabilă permisă de
alonja braţului. În aceeaşi zonă se plasează şi scaunul asistentei cu masa de
instrumentar. Unitul dentar este plasat în culoarul al doilea al acestei zone.

- Zona III reprezintă zona în care se plasează dulapuri cu materiale utilizate în cazul
unor intervenţii neprevăzute.

- Zona IV reprezintă zona periferică unde se plasează chiuveta pentru periferică

unde se plasează chiuveta pentru asistenta medicală. În această zonă se plasează
dulapul unde se stochează materialele şi instrumentele necesare activităţii
cabinetului.

-Poziţia medicului este poziţia aşezat, când bolnavul este culcat, medicul stând pe un
taburet cu rotile şi spătar plasat în regiunea lombară, îmbrăţişând această zonă. Picioarele
medicului ating solul sprijinindu-se fără efort, unghiul dintre coapse si gambe fiind un unghi de
90-
130 grade .Medicul va avea o pozitie de licru comoda ,neobositoare ,ca atunci cand scrie la un birou .

-Raportat faţă de bolnav, medicul se va aşeza în dreapta pe culoarul orei 9, putând merge spre
ora 10-11, când lucrează pe câmpul mandibularsau spre culoarul orei 8-7 când lucrează pe câmpul
maxilar.

-Poziţia asistentei medicale va fi în partea stângă a bolnavului şi plasată în diagonală faţă de poziţia
medicului, astfel când medicul se aşază în poziţia 9 asistenta ocupă poziţia 3, medicul ocupă
poziţia 10-11, asistenta 4-5, iar atunci când medicul ocupă poziţia 8-7, asistenta se aşază în poziţia 2-
1.

Un alt domeniu de ultimă oră al ergonomiei practicii gnatoprotetice îl reprezintă informatica.

Utilizarea informaticii medicale în stomatologie conduce la eliminarea supraîncărcării specialistului cu

activităţi obositoare care presupun risipă de timp şi energie în afara actului medical propriu-zis,
oferind posibilitatea canalizării eforturilor sale în direcţii cu adevărat curative şi profilactice.
Elaborarea computerizată a diagnosticului stomatologic reprezintă o nouă latură a informatizării
medicale.

Stabilirea diagnosticului complex se face pe baza datelor examenului clinic şi paraclinic, de asemenea
complex. Pentru a câştiga timp, programul prezintă operatorului etapele algoritmului examinării
bolnavului sub forma unor întrebări standardizate. Computerele moderne utilizează doar comanda
vocală din partea medicului, evitând tastarea, deci reducând timpul de manipulare.

Capitolele foii de observaţie clinică sunt astfel codificate. În vederea exploatării acestei baze de
întrebări, există un sistem informatic care cuprinde în structura sa un program de creare de întrebări,
program de conducere a examenului clinic şi paraclinic, program de testare video sau la imprimantă,
program de verificare date şi program de reorganizare etc.

Metoda prezintă avantajul că nivelează diferenţele între opţiunile de decizie ale medicilor, crescând
precizia diagnosticării afecţiunilor, deci şi a tratamentului. În schimb, complexitatea şi dificultatea
cunoaşterii medicale stomatologice fac greu de definit, în cazuri particulare, regulile şi
formalizarea cunoştinţelor, iar simţul clinic nu există.

Elaborarea planului terapeutic asistată de computer se realizează în baza datelor clinice introduse şi a
diagnosticului astfel stabilit. Programul stabilit în Clinica de Protetică din laşi este facilitat de
introducerea acestor date sub forma indicilor clinico-biologici locali, loco-regionali şi generali.

Programul permite realizarea şi evaluarea diagramei statice şi dinamice şi orientează soluţia

terapeutică spre protezarea conjunctă sau adjunctă pentru un caz clinic dat.

-în tratamentul gnatoprotetic cu aparate conjuncte este obligatorie organizarea riguroasă a şedinţei
de lucru. Într-o singură şedinţă se vor prepara toate substructurile organice, prepararea fiind
definitivată complet. Vor fi abordate în aceeaşi şedinţă toate hemiarcadele ce necesită tratament
gnatoprotetic, fapt ce va realiza o importantă economie de timp pentru medic, economie de
materiale stomatologice şi va crea tehnicianului posibilitatea armonizării corecte a parametrilor
morfologici ai sistemului stomatognat, rezolvarea bolnavului făcându- se mult mai uşor şi rapid. În
cursul preparării substructurii organice medicul va realiza aceeaşi fază de lucru, utilizând acelaşi
instrumentar, la toţi dinţii de preparat.

După preparare, în aceeaşi şedinţă, se realizează amprentarea substructurilor organice

cât şi aplicarea tuturor măsurilor de protecţie a lor. Şedinţa de lucru se încheie cu adaptarea
şi fixarea cu ajutorul cementurilor provizorii a aparatelor gnatoprotetice provizorii.
Un principiu foarte important în terapia protetică conjunctă este ca durata tratamentului să fie
scurtă, timpul scurs de la prepararea substructurii organice până la aplicarea aparatului gnatoprotetic
definitiv să fie de maximum două săptămâni.

-în acest sens, o metodă nouă şi eficientă o constituie sistemele CAD/ CAM care scurtează, simplifică
sau chiar desfiinţează unii timpi tehnologici, câştigându- se timp şi eficientizându-se actul
stomatologic.

12. Indicațiile tratamentului prin mijloace conjuncte

Privitor la forma clinică, mijloacele protetice conjuncte sunt indicate în edentaţiile intercalate reduse
CU breşe singulare sau multiple, cel mult de trei dinţi succesiv absenţi (cl. A lll-a Kennedy) şi în
edentaţiile frontale cu cel mult patru dinţi succesiv absenţi (cl. A IV-a Kennedy). In mod cu totul
excepţional, se admite, în situaţii clinice bine argumentate, aplicarea de proteze conjuncte în
edentaţii de cl. I şi a ll-a Kennedy.

Aparatele gnatoprotetice conjuncte mai pot fi folosite în închiderea breşelor (a modificărilor)

tuturor claselor Kennedy, cu condiţia ca breşa intercalată să îndeplinească criteriile de mai sus
(unu – trei dinţi pentru zona laterală; unu – patru dinţi pentru zona frontală). In aceste
cazuri, tratamentul conjunct se subordonează soluţiei protetice adjuncte din cadrul tratamentului
protetic mixt sau compozit.

Datorită faptului că prepararea substructurii organice realizează o agresiune asupra dintelui,

desfiinţând protecţia naturală a acestuia prin smalţul dentar, creşte, în felul acesta, riscul cariogen
în zona joint-ului periferic când substructura organică nu este protejată perfect. Din acest motiv,
mijloacele protetice conjuncte se indică numai la bolnavi cu igiena orală satisfăcătoare. Ignorarea
stării de igienă în rezolvările conjuncte reprezintă grave compromisuri realizate de medicul specialist.

Rezolvările conjuncte impun şedinţe de tratament numeroase, traumatizante, ceea ce

generează o altă indicaţie, ele neputând fi aplicate decât la bolnavi cu stare generală bună.

Mijloacele protetice conjuncte se pot aplica pe dinţi cu axul de implantare paralel sau cu abateri mici,
care să nu necesite ablaţii mari de ţesut dentinar în timpul preparării.

Sunt indicate la pacienţi de vârstă tânără, la care soluţiile adjuncte sunt mai puţin tolerate. Se pot
aplica pe dinţi a căror mobilitate este nomală şi cu un parodonţiu integru, dar au indicaţii
terapeutice exprese şi în contenţia dinţilor cu parodontopatie marginală şi mobilitate dentară până la
gradul 3.

Mijloacele protetice conjuncte sunt indicate la bolnavi cu ocluzie normală, unde distribuţia forţelor
pe arcada restantă şi la nivelul corpului de punte se realizează uniform, fără suprasolicitări.

De asemenea, se indică pe suport dento-parodontal, pe suport implantar care creează condiţii

biomecanice apropiate de principalele indicaţii topografice, precum şi pe suport mixt – dento-
parodontal şi implantar.

13. Contraindicațiile tratamentului prin mijloace conjuncte

Contraindicaţii clinice generale

Contraindicaţiile absolute sunt dictate de bolile generale cu risc major, decompensate, afecţiuni
acute sau afecţiuni cronice la bolnavi trataţi (infarct miocardic recent, cardiopatie ischemică
decompensată, afecţiuni neuro- psihice etc). La aceşti pacienţi pot apărea crize declanşate şi de
stresul emoţional cauzat de manoperele stomatologice. Există şi afecţiuni cronice care contraindică
cu fermitate doar anumite

Intervenţii stomatologice sau doar anumite tipuri de tratament:

-bolnavi cu discrazii sanguine, la care intervenţiile sângerânde pot fi extrem de periculoase

(hemofilie, leucemie); alergici care pot dezvolta reacţii de intoleranţă la anestezice sau diferite
componente din construcţiile protetice (cel mai adesea la monomerul acrilic), de aceea, soluţia
acrilică mobilă sau aparatele gnatoprotetice fixe, acrilice sau metalo-acrilice devin prohibite;

-bolnavi cu sindroame disimune la care orice intervenţie poate induce dezechilibre majore la nivelul
organismului;

-bolnavi cu afecţiuni precanceroase sau chiar maligne în teritoriul stomatognat sau în vecinătate care
interferă cu unele manopere stomatologice;

-bolnavil cu maladii de sistem care afectează osul;

-bolnavi care au în familie boli ereditare, de tipul fibromatozei, la care orice corp străin sau spină
iritativă (precum un aparat gnatoprotetic) poate declanşa boala, pe terenul deja existent etc.

Contraindicaţiile relative pot fi impuse atât de anumite stări fiziologice (menstruaţie, sarcină etc.) cât,
mai ales, de stări patologice care necesită o temporizare a actului medical stomatologic până ia
compensarea stării generale afectate, precum şi anumite precauţii menite a elimina riscul terapeutic.

-bolnavilor cu afecţiuni infecto-contagioase în anumite faze, de tipul virozelor respiratorii, SIDA,

afecţiuni herpetice şi tuberculoză cu leziuni deschise, lues etc.;

-bolnavilor aflaţi în faza acută a diferitelor boli (afecţiuni hepatice, renale, pancreatice etc.);

-bolnavilor care nu sunt cu medicaţia la zi (diabetici, hipertensivi, cardiaci etc.)

-bolnavilor cu diferite afecţiuni psihice.

Vârsta poate constitui un parametru biologic ce intervine în contraindicarea mijloacelor protetice

conjuncte: bolnavii în vârstă suportă greu şedinţele de tratament pentru aplicarea mijloacelor
protetice conjuncte, şedinţele fiind lungi şi traumatizante.

Contraindicaţii clinice locale şi loco-regionale

La nivel loco-regional, prezenţa simptomelor subiective şi obiective ale sindromului disfuncţional al

sistemului stomatognat impune orientarea terapeutică spre reabilitarea orală complexă,
contraindicând o soluţie protetică conjunctă definitivă până la obţinerea unei reechilibrări ocluzale şi
repoziţionări

Mandibulo-craniene corecte. Afecţiunile structurilor articulare, musculare sau osoase (inflamatorii,

precanceroase, maladiii benigne sau maligne la aceste niveluri sau în vecinătate) necesită, de
asemenea, o temporizare, până la soluţionarea lor, protezarea conjunctă fiind ultima etapă în
strategia terapeutică.

Condiţiile clinice locale care impun contraindicaţii absolute sau relative sunt reprezentate de
afecţiuni localizate la nivelul structurilor cavităţii orale: unităţi odonto-parodontale şi suport muco-
osos.
-Cavităţile orale neasanate constituie un focar de infecţie pentru întregul organism( incriminate :
leziunile odontale, parodontale, osoase şi de fibromucoasă cu complicaţiile lor) La vârste foarte
tinere, atunci când camera pulpară este voluminoasă, existând pericolul deschiderii şi traumatizării
pulpare, se renunţă la tratamentul protetic conjunct.

-Dinţii cu distrucţii coronare întinse, plasate subgingival, care nu pot fi reconstituiţi iar intervenţiile pe
parodonţiul marginal nu evidenţiază un suport suficient retenţionării unei microproteze, contraindică
plasarea elementelor de agregare la acest nivel.

-dinţii cu abateri grave de la axul de implantare normală datorită preparării care impune ample
sacrificii amelo-dentinare şi de multe ori pulpare, ca şi dezechilibrarea sistemului proteză – dinţi
stâlpi prin transmiterea forţelor para-axial.

-dinţi cu rădăcini insuficient dezvoltate, braţul de rezistenţă fiind insuficientă pentru contracararea
forţelor active.

-Tratamentele endodontice /incorecte, nesigure şi incomplete contraindică plasarea elementelor de

agregare pe aceşti dinţi datorită potenţialelor apariţii ale unor complicaţii periapicale cauzată de flora
reziduală din canalul radicular.

-prezenţa leziunilor inflamatorii cronice sub formă de granuloame, osteite periapicale şi paraapicale

Ce prezintă un potenţial major de acutizare sau a chisturilor dentare periapicale, pararadiculare sau
reziduale în zona de vecinătate sau la distanţă

-în cazul mobilităţii dentare patologice (consecutivă parodontopatiei marginale cronice, mobilitate
exagerată posttraumatică fără şanse de reechilibrare sau postosteomielitică fără şanse de refixare)
este afectat indicele de competenţă biomecanică, neoferind suport suficient structurii protetice.

-Leziunile acute sau cronice, situate în vecinătate sau la distanţă de edentaţii, vor trebui excluse din
câmpul protetic

-Depistarea unor leziuni precanceroase la nivelul mucoasei jugale sau al fibromucoasei gingivale în
vecinătate sau la distanţă de spaţiul edentat
-Prezenţa unor leziuni benigne sau maligne de părţi moi sau osoase situate în vecinătate sau la
distanţă de spaţiile edentate

La nivelul suportului muco-osos:

- Prezenţa unor corpi străini temporizează tratamentul gnatoprotetic până când

aceştia sunt îndepărtaţi, iar suportul pe care s-a intervenit se reface natural sau
artificial,

-Ocluzia defectuoasă contraindică aplicarea mijloacelor protetice conjuncte până când se va realiza
echilibrarea planului de ocluzie.

-Igiena defectuoasă contraindică mijloacele protetice conjuncte, până când testele de igienizare,
verificate în timp, vor da rezultate satisfăcătoare.

-Mijloacele protetice conjuncte sunt contraindicate în edentaţiile terminale (cl. I şi a I l-a Kennedy) şi
în terapia edentaţiilorde cl.a IIl-a şi a IV-a Kennedy cu mai mult de trei, respectiv patru elemente
dentare succesive, absente de pe arcadă.

-examene complementare: absolut imperioasă prezenţa acestora în vederea stabilirii unui diagnostic
corect şi, implicit, a conduitei terapeutice, fiind esenţial în afecţiunile al căror diagnostic diferenţial se
face pe baza acestor investigaţii (de la investigaţii radiologice locale până la investigaţii ale stării
generale).

14. Criterii de clasificare a mijloacelor protetice

Modalitatea de transmitere a presiunilor asupra oaselor maxilare

Nass împarte mijloacele protetice conjuncte în:

-proteze care transmit presiunile masticatorii asupra osului prin intermediul dintelui şi al ţesuturilor
de susţinere parodontală – proteze cu sprijin parodontal pur (dento-parodontal);

-proteze care transmit presiunile masticatorii osului prin intermediul mucoasei gingivale, de o
manieră cu totul nefiziologică – proteze cu sprijin mucoperiostal (muco-osos);
-proteze care transmit presiunile masticatorii atât osului subiacent cât şi dinţilor cu suportul lor
parodontal- proteze cu sprijin mixt, mucoparodontal.

Rumpell a clasificat protezele în fiziologice, semifiziologice şi nefiziologice. Referitor la

Aceşti termeni, noi considerăm că o construcţie protetică poate fi biologică sau

Nebiologică, nicidecum fiziologică sau nefiziologică.

Hildebrand din Stokholm a clasificat protezele:

-proteza de suspensiune (de tracţiune) – este proteza susţinută pe suport dentar (protezele fixe);

-proteza de presiune – plasată pe scheletul maxilar prin intermediul mucoasei (protezele cu placa);

-protezele de suspensiune – presiune împrumută cele două posibilităţi precedente în rapoartele lor
cu scheletul şi în care categorie autorul a încadrat toate aparatele protetice care nu sunt cuprinse în
primele două. (această clasificăre nu include nici protezele totale nici protezele dentare unitare –
microprotezele)

Comparând această clasificare cu cea a lui Rgmpel, vedem că proteza de suspensiune corespunde
exact protezei fiziologice, cea de presiune celei nefiziologice, iar cea de suspensiune – presiune celei
semifiziologice.

După raportul cu grupul dentar restant -analizează raportul piesei protetice cu dinţii restanţi pe

Arcadă:

-protezele intercalate (clasa I) – refac continuitatea arcadei în cazul edentaţiilor limitate mezial şi
distal de dinţi; corespund claselor de edentaţie a lll-a şi a IV-a Kennedy;
-proteze uni- sau biterminale (clasa a ll-a) – completează arcadele scurtate, în care spaţiul protetic
potenţial este limitat numai mezial de dinţi, corespunzând formelor clinice de edentaţie clasa I şi a ll-
a Kennedy;

-proteze combinate (clasa a lll-a) – refac continuitatea arcadei în toate formele clinice ale edentaţiei,
corespunzând claselor I şi a ll-a Kennedy cu modificări.

Această clasificare este interesantă, permiţând stabilirea a două principii diferite în construcţia
protezelor: sprijinul dublu (la ambele extremităţi, în breşele limitate mezial şi distal de dinţi) al
protezei intercalate şi sprijinul de o singură parte (la o singură extremitate, în edentaţiile limitate
numai mezial de dinţi) al protezelor terminale.

Clasificarea autorilor germani se bazează pe raportul protezei parţiale cu dinţii restanţi pe arcadă:

-clasa I – proteze intercalare, limitate mezial şi distal de dinţii încă prezenţi pe arcadă

-clasa a ll-a – proteze terminale, fără limitare distală, putând fi uni- sau biterminale;

-clasa a lll-a – proteze combinate, care întrunesc elemente ale celor două clase mai sus amintite.

Modalitatea de integrare a piesei protetice la sistemul stomatognat :criteriu care analizează

„legătura” piesei protetice cu dinţii restanţi pe arcadă (criteriul mecanic).

Catz împarte protezele dentare în proteze fixe, proteze mobile. Protezele fixe le subclasifică în:
coroane, construcţii cu pivou, şi punţi dentare cu sprijin uni- sau bilateral (pot fi suspendate sau cu

Contact tangenţial). Protezele mobile includ protezele totale şi protezele scheletizate.

Clasificarea lui Beliard împarte protezele dentare în mai multe categorii fundamentale:

-Conjuncte -unidentare (microproteze);

-construcţii plurale (punţile dentare);

-Adjuncte

-Mixte

-Compozite (hibride).

Asocierea pe aceeaşi arcadă a unei proteze fixe cu una adjunctă este o soluţie de tratament mixtă;
când proteza adjunctă foloseşte elemente ale protezei fixe, vorbim de o modalitate de protezare
hibridă sau compozită.

Indicaţiile de utilizare ale protezelor adjuncte vizează toate formele de edentaţii, intercalate reduse
sau întinse şi mai ales cele terminale. Protezele adjuncte aplicate în cavitatea orală a pacientului pot
fi în orice moment şi cu uşurinţă îndepărtate şi reintroduse, din care cauză au fost numite şi proteze
mobile, mobilizabile, amovibile sau adjuncte.

15. Criterii de clasificare a aparatelor gnatoprotetice conjuncte

În funcţie de sistemul de fixare:

-prin cimentare (oxifosfat de zinc, policarboxil, glassionomer) – marea majoritate a punţilor;

-prin adezivi – puntea de colaj;

-prin înşurubare – punţi demontabile;

-prin fricţiune – punţi mobilizabile – cape telescopate, attachements;

-prin ancorare cu croşete.

În funcţie de suportul pe care sunt realizate:

-suport odonto-parodontal;
-suport implantar;

-suport mixt: odonto-parodontal şi implantar; odonto-parodontal şi muco-osos; implantar şi muco-

osos.

În funcţie de amplitudinea aparatului:

-amplitudine minimă – cel puţin două unităţi odonto-parodontale sau implantare succesive (punte
oarbă);

-amplitudine uni-, bi- sau tridentară;

-amplitudine maximă – punţi totale.

În funcţie de scopul terapeutic:

-aparate gnatoprotetice conjuncte provizorii: de urgenţă; imediate (precoce); tranzitorii; de

temporizare;

-aparate gnatoprotetice conjuncte provizorii de lungă durată: de stabilizare; compozite/hibride;

-aparate gnatoprotetice conjuncte definitive: metalice; mixte – metalo-acrilice; metalo-compozite;

metalo-ceramice; total ceramice;

-aparate gnatoprotetice conjuncte speciale: puntea de colaj; şine de imobilizare în parodontopatii;

punţi stabilizatoare; punţi pe implante; punţi segmentate (imbricate); punţi mobilizabile –
demontabile sau cu elemente speciale tip telescop/culise.

În funcţie de materialele din care sunt realizate:

-metalice – aliaje nobile/seminobile/nenobile;

-nemetalice – ceramice/compozite/acrilice;
-mixte – metalo-ceramice / metalo-compozite / metaio-acrilice.

În funcţie de gradul de restaurare a funcţiei fizionomice:

-fizionomice;

-semi-fizionomice;

-nefizionomice.

16. Mijloace protetice utilizate în tratamentul edentației parțiale – aparatul gnatoprotetic

conjunct metalic și metalo-acrilic

A. Aparatele gnatoprotetice conjuncte metalice

Se pot realiza din aliaje metalice, nobile sau nenobile. Sunt indicate strict în zona posterioară a
arcadei, din considerente de rezistenţă mecanică şi fizionomie. Prezintă ca elemente de agregare
coroane de înveliş metalice, corpul de punte fiind, de asemenea, metalic. Din punct de vedere al
economiei de ţesut dentar, sunt biologice,prepararea pentru coroanele metalice necesitând
sacrificiu de substanţă dură mai mic decât pentru coroanele semifizionomice.

G.K. Siebert propune următoarea clasificare a aliajelor utilizate pentru punţi şi coroane:

■ aliaje nobile:

Cu conţinut crescut de aur;

Cu un conţinut redus de aur;

Pe bază de argint – paladiu;

Pe bază de paladiu (paladiu-argint, paladiu-cupru).

■ aliaje nenobile (fără conţinut de metale nobile):

Pe bază de nichel – crom;

Pe bază de cobalt – crom;

Pe bază de fier;

Pe bază de titan.

B. Aparatele gnatoprotetice conjuncte metalo-acrilice

Sunt o alternativă în condiţiile în care amplitudinea mărită a spaţiului protetic potenţial sau
topografia edentaţiei impun exigenţe flzionomice. Combinarea unui aliaj metalic cu un material de
placare fizionomie are însă şi dezavantaje: rezistenţa mecanică este deficitară la unirea dintre cele
două componente, desprinderea faţetelor acrilice fiind un accident frecvent al punţilor mixte.
Legătura dintre cele două componente este strict mecanică, nicidecum fizico- chimică, realizându-se
prin macroretenţiile oferite de scheletul metalic: perle, anse, butoni, solzi de peşte, plase, cavităţi
retentive, cristale. La aceste macroretenţii se adaugă retenţiile care rezultă din morfologia scheletului
metalic (casetă, cupă).

Alte dezavantaje sunt legate strict de componenta fizionomică: acrilatul suferă în timp, chiar în
condiţiile aplicării unui regim corect de termopolimerizare, fenomenul de îmbătrânire şi modificări
volumetrice importante datorită unei absorbţii mari de apă, modificările de culoare impunând
refacerea tratamentului protetic. In prezenţa unor alimente fierbinţi se dilată, pierzându-şi
elasticitatea, şi se pot desprinde de pe suportul metalic.

Pentru asigurarea spaţiului necesar materialului fizionomie, prepararea pentru coroanele mixte
utilizate ca elemente de agregare este mai puţin biologică, necesitând un spaţiu de 2 mm pentru faţa
vestibulară.
 Monomerul, în general, şi monomerul rezidual, în particular, (nepolimerizat din răşină întărită,
aproximativ 2-5%) prezintă o toxicitate crescută, ceea ce contraindică plasarea marginilor de acrilat
subgingival sau în contact direct cu mucoasa crestei edentate. Corpul de punte al punţilor mixte este
de asemenea semifizionomic, realizat sub formă de casetă / semicasetă sau cupă / semicupă.

17. Mijloace protetice utilizate în tratamentul edentației parțiale – aparatul gnatoprotetic

conjunct metalo-compozit și metalo-ceramic

A. Aparatele gnatoprotetice conjuncte metalo-compozite

Combină aceleaşi aliaje utilizate în puntea total metalică cu un material de placare – răşinile
compozite, care prezintă proprietăţi net superioare răşinilor acrilice:

• biocompatibilitate

- Lipsa reacţiilor alergice,

• stabilitate cromatică în timp,

• rezistenţă mecanică în timp,

• posibilităţi de abordare a unei palete de culori şi nuanţe mult mai variată.

Legătura metal-compozit poate fi mecanică sau chimică. Cea mecanică include macroretenţiile:
perle metalice, reţea metalică sau relief negativ în structura metalică, şi microretenţiile obţinute prin
sablare sau gravaj acid. Legătura chimică este îmbunătăţită prin condiţionarea scheletului metalic
prin operaţii de oxidare, silanizare, ceramizare sau arderea unor silicaţi.

Dintre tehnologiile actuale de realizare a punţilor metalo-compozite, menţionăm: tehnica

SILICOATER (Kultzer), tehnica ROCATEC (Espe), pocedeul OVS (De TREY DENTSLY), placarea cu
ceromerVECTRIS (Ivoclar). Particularităţile acestor tehnici diferă prin modalitatea de realizare a
legăturii metalo-nemetalice.

B. Aparatele gnatoprotetice conjuncte metalo-ceramice

Acestea sunt formate dintr-o componenta metalica si o componenta ceramica. Ceramica poate
acoperi partial sau total componenta metalica.

Prezintă ca elemente de agregare coroane de înveliş metalo-ceramica, corpul de punte fiind, de

asemenea, metalo-ceramic.

Preparaţia pentru coroanele metalo-ceramice necesită 0,3-0,5 mm pentru componenta metalică

plus 1,2 mm pentru porţelan; terminaţia la prag a preparaţiei poate fi realizată într-o multitudine de
forme (cu diverse angulaţii şi dimensiuni), în funcţie de indicii clinico-biologici locali şi exigenţele
fizionomice ale pacientului. Modificările de culoare ale dintelui vor fi mascate de capa metalică şi
aceasta la rândul ei de porţelanul opac, astfel încât discoloraţia dintelui preparat nu va influenţa
aspectul estetic final al restaurării.

Porţelanul opalescent se comportă similar dentinei şi smalţului, respectând proprietăţile fizice de

reflexie, refracţie, transmisie şi difuzie a luminii, creând iluzia dintelui natural.

18. Mijloace protetice utilizate în tratamentul edentației parțiale – aparatul gnatoprotetic

conjunct total ceramic

Aparatele gnatoprotetice conjuncte total ceramice

Aceste aparate gnatoprotetice sunt realizate intergral din ceramica. Prezintă ca elemente de
agregare coroane de înveliş integral ceramice,corpul de punte fiind, de asemenea, integral ceramic.
Aparatele gnatoprotetice “all ceramic” au apărut ca răspuns la dezavantajele sistemelor metalo-
ceramice (fractura porţelanului, alergia la diverse aliaje metalice) şi în contextul în care pacienţii
devin din ce în ce mai exigenţi cu privire la estetica restauraţiilor.

Aparatele gnatoprotetice conjuncte total ceramice sunt indicate numai pentru punti de amplitudine
mica (1-2 dinti lipsa) si mai ales in zona anterioara a arcadei.

Tehnologiile de realizare sunt grupa in doua categorii mari:

A. Sisteme aditive= tehnici care permit “construirea” unei restaurari integral ceramice pornind
de la un volum initial redus, obtinunadu-se morfologia finala dorita, prin:

• Depunere de starturi succesive

• Turnare

• Infiltrare, sinterizare

• Presare

B.Sisteme substractive= tehnicile care pentru obtinerea restaurarii pornesc de la un volum mai
mare care, prin reduceri succesive, ating forma finala a restaurarii.

O alta clasificare include tipul de ceara utilizata si principiul metodei:

• Tehnica conventionala. Se indica pentru realizarea fatetelor,inlay-urilor si coroanelor in zona

anterioara

• Tehnica prelucrarii prin turnare. Utilizarile sunt limitatea la inlay-uri, onlay-uri si coroane in
zona anterioara

• Tehnica prelucrarii prin slefuiire si frezare. Avantajul metodei este ca exclude timpii de
amprentare,realizarea modelului,realizarea machetei,tiparului,sinterizarea.Metoda de
 amprentare este optica,iar realizarea propiu-zisa a restauratiei este asistata de
calculator.Celey este singurul sistem de realizare a restaurarilor integral ceramice prin
frezare care are in prezent o aplicabilitate larga; inlay,onlay,coroane,punti

• Tehnica ceramicilor presabile.

• Tehnica arderii prin infiltrare. Exista un singur sistem care care aplica aceasta tehnologie.
Sistemul IN-CERAM(Vita) considerat una din tehnologiile actuale de varf,ofera solutii
tehnologice pentru o mare varietate de cazuri clinice: inlay-uri,fatete,coroane,punti in zona
anterioara.

• In-Ceram Allumina. Se foloseste pentru coroane in zona frontala sau

laterala,inlay,onlay,punti cu un intermediar in zona frontala.

• In-Ceram Spinell. Are avantajul unui efect fizionomic imbunatatit prin introducerea in
compozitie a MgAl2O4, contrabalansat de o rezistenta mecanica redusa,ceea ce ii limiteaza
aplicabilitatea la coroanele frontale.

• In-Ceram Zirconia

• In-Ceram Celay

19. Mijloace protetice utilizate în tratamentul edentației parțiale – aparate gnatoprotetice

speciale : Aparatele gnatoprotetice speciale

O categorie aparte în cadrul posibilităţilor de protezare cu indicaţii stricte o constituie sistemele

speciale din care fac parte:

Puntea de colaj
Puntea de colaj (Maryland, Rochette) este formată din două elemente de agregare reprezentate de
faţete de colaj ce se agregă pe feţele orale ale dinţilor stâlpi şi un corp de punte alcătuit dintr-un
intermediar fizionomie. Poate fi metalo-ceramică sau metalo-compozită sau total ceramică. Deşi
constituie o alternativă conservativă de tratament, este controversată, succesul terapeutic fiind
condiţionat de factori precum: selecţionareacazului, tehnica de preparaţie a suprafeţelor,
condiţionarea suprafeţelor de colaj, âlegerea tipului de răşină de colaj, design-ul protezei, topografia
edentaţiei.Se indică atunci când sunt îndeplinite anumite condiţii:

Edentaţie de amplitudine redusă (un dinte absent), în zona frontală; ocluzie normală, psalidodontă;

Dinţi cu volum coronar bine reprezentat şi normal coloraţi; integritate parodontală menţinută;

Carioreceptivitate redusă;creastă edentată bine reprezentată, normal conformată;

Stare generală şi igienă bune.

Avantajele punţii constau în:respectarea fizionomiei;preparare minimă (0,1 -0,2 mm), respectând
principiul biologic; confort pentru pacient;

Dezavantajele sunt următoarele:agresiunea substanţei adezive asupra organului pulpar;modificarea

culorii adezivului în timp;rezistentă biomecanică minimă, aripioarele de colaj fracturându-se relativ

Uşor, mai ales în cazul aripioarelor metalice, când prezintă orificii de

Retenţie;desprinderea frecventă a faţetelor de colaj;fracturi

Punţi mobilizabile

Punţile mobilizabile pot fi:

Fixate prin înşurubare (demontabile); cu elemente speciale de tip:telescoape;culise.

Punţile demontabile sunt acele construcţii protetice conjuncte ce se fixează la nivelul dinţilor
stâlpi prin înşurubare. Sunt indicate la tineri, în cazul existenţei unei afecţiuni parodontale ce este
ţinută sub observaţie.

Avantajul acestor construcţii este că pot fi îndepărtate fără a fi distruse sau a se traumatiza dinţii
suport.

Dezavantajele constau în:pot fi îndepărtate numai de medic;în cazul în care se fracturează un şurub,
este dificilă procurarea unui şurub identic, care să se adapteze la filetul existent;

În cazul fracturării şurubului în coroană, poate fi compromisă coroana în

Încercarea de îndepărtare a şurubului.

Punţile mobilizabile telescopate au ca elemente de agregare coroane de

Înveliş care telescopează pe coroanele primare, ce acoperă bonturile substructurilor odonto-

parodontale de susţinere. Se indică în cazuri în care fie nu există paralelism între dinţii stâlpi, fie
aceştia sunt afectaţi la nivel parodon- tal şi necesită o supraveghere atentă.

Avantajele constau în:

-posibilitatea asigurării unei igiene foarte bune;

-se pot efectua intervenţii la nivel parodontal;

-asigură confortul pacientului;

-permite îndepărtarea de către pacient;

-nu necesită intervenţii distructive la îndepărtarea lui;

-se poate reface uşor protezarea în cazul modificării suportului odonto-

Parodontal;

-se recomandă pacienţilor de vârstă înaintată.

Dezavantajele constau în necesitatea de retenţii suplimentare deoarece în timp se depreciază

fricţiunea dintre coroana primară şi cea secundară, cu afectarea stabilităţii biomecanice.

Punţi imbricate (segmentate)

Punţile imbricate (sau punţile segmentate) sunt recomandate în cazurile în care nu se poate obţine
paralelismul între dinţii suport sau când aceştia sunt dispuşi în planuri diferite ale arcadei. Imbricarea
se realizează între o matrice şi patrice, fie la nivelul corpului de punte, fie la nivelul unuia dintre dinţii
stâlpi. Ca principiu, matricea nu va fi ataşată la dintele care are axa de implantare înclinată spre
spaţiul edentat pentru a nu fi solicitat para-axial, accentuându-i-se înclinarea.

Avantajele constau în posibilitatea păstrării pe arcadă a unor dinţi cu malpoziţii, realizându-se

preparări minime, conforme cu principiul biologic.

Dezavantajul major al acestei construcţii constă în realizarea tehnică dificilă şi, în plus, decimentarea
frecventă ce are loc la nivelul imbricării.

Puntea segmentată nu trebuie confundată cu puntea segmentară, care rezolvă un segment de arcadă
edentată.

Punţi pe implante

Aceste punţi au ca suport implanturi.Se folosesc atunci când se doreşte o stabilizare a implanturilor,
iar suportul muco-osos este sănătos, fără atrofie sau resorbţie, în condiţiile echilibrului constantelor
biologice ale pacientului.
Acestea pot fi fixe (se cimentează la implante) sau demontabile (se înşurubează) sau mobilizabile (se
telescopează).

Se recomandă în cazul afecţiunilor parodontale, când solidarizează dinţii mobili în vederea dispersării
forţelor de solicitare pe un suport cât mai larg.

Construcţiile gnatoprotetice speciale aplicate în situaţiile limită (neparalelism, mobilitate dentară,

conservarea vitalităţii şi a structurilor amelo- dentinare, conservarea înăţimii suportului muco-osos)
ale edentaţiilor parţiale reduse, fie pe suportul odonto-parodontal, implantar sau mixt vor restabili
echilibrul elementelor sistemului stomatognat afectat. Aceste posibilităţi de tratament apelează la
etape clinico-tehnologice laborioase (prin instalaţii tehnologice, respectiv accesorii protetice
costisitoare) şi, în acelaşi timp, foarte precise, presupunând etape clinice şi tehnologice extrem de
riguroase.

20. Condiții biologice ale elementelor de agregare – sacrificiul minim de substanță

amelo- dentinară și profilaxia pulpară : Condiţii biologice ale elementelor de agregare

Acestea constau, în principal, în conservarea şi protecţia suportului biologic, odonto-parodontal, pe

care au fost aplicate.

Sacrificiul minim de substanţă amelo-dentinară

Sacrificiul minim de substanţă amelo-dentinară în cursul preparării viitorului dinte pilier, atât în
suprafaţă, cât şi în profunzime, pentru aplicarea unui element de agregare constituie unul dintre
obiectivele biologice primare.

Grosimea straturilor de smalţ şi dentină este o caracteristică individuală, în funcţie de vârstă, iar la
acelaşi caz variază în funcţie de topografia dintelui pe arcadă. Un incisiv central inferior va fi
prejudiciat mai mult în timpul preparării decât omologul superior sau decât un molar. Este total
interzisă apropierea de camera pulpară la mai mult de 2/3 din grosimea stratului amelo-dentinar.
Depăşirea acestei zone necesită depulparea proprotetică în scopul evitării afectării pulpare după
fixarea definitivă. Aceasta este şi motivaţia pentru care se interzice aplicarea tratamentelor protetice
conjuncte la pacienţi sub 18 ani care prezintă o cameră pulpară voluminoasă şi o reactivitate pulpară
mare.
Nu toate elementele de agregare răspund în aceeaşi măsură la principiul enunţat mai sus. În ordinea
descrescătoare a modului în care microprotezele respectă biologia pulpară, cele mai biologice sunt
elementele de agregare utilizate în punţile adezive (de colaj). Punţile de colaj au constituit un
adevărat progres în proteza fixă din acest punct de vedere. Nu este o tehologie “fără preparare”-
“prepless”, cum este eronat considerată, însă prepararea se limitează la statul de smalţ.
Selecţionarea cazului şi îndemânarea practicianului în a realiza preparaţii pentru astfel de element de
agregare asigură sau compromit reuşita

Protetică.

Pentru inlay-uri sau coroânele parţiale prepararea se extinde în smalţ şi

Dentină, fiind însă tot o preparare parţială şi deci mai biologică. Prepararea pentru inlay-uri prezintă
dezavantajul extinderii în profunzime, în timp ce pentru coroana parţială ¾ sau 4/5 preparările sunt
extinse mai mult în suprafaţă. De aceea se indică, în vederea respectării economiei de ţesut dentar,
utilizarea coroanelor parţiale pe dinţi integri şi a inlay-urilor pe dinţi deja afectaţi prin procese
carioase, design-ul elementului de agregare plecând de la forma cavităţii carioase. Coroana metalică
este următoarea în ierarhia economiei tisulare, făcând trecerea de la preparările parţiale şi biologice
la cele totale şi mai puţin biologice. Grosimea preparaţiei trebuie să fie de 0,3 mm pentru coroane
metalice pentru a asigura rezistenţă mecanică elementului de agregare. Între coroanele metalice şi
cele total ceramice se plasează coroanele mixte, pentru a căror realizare preparaţia trebuie să
asigure spaţiul necesar celor două componente, aşa încât fiecare din ele să-şi îndeplinească rolul: 0,3
– 0,5 mm grosime pentru metal (rezistenţă) şi 1,2 -1,5 mm pentru componenta fizionomică
(grosime necesară pentru un efect fizionomie optim). Preparaţia pentru elementele de agregare
total
ceramice este cea mai puţin biologică, reducerea de ţesut dentar fiind de 1,5 -2mm.

Profilaxia pulpară

Profilaxia pulpară este al doilea obiectiv biologic ce trebuie îndeplinit de elementele de agregare.
Acestea nu trebuie să transmită organului pulpar diferenţele de temperatură preluate din
mediul bucal. Materialul din care este confecţionată microproteza şi calităţile de material izolant
ale
cementului sau răşinii de fixare pot asigura îndeplinirea acestui obiectiv; reacţia de priză (exotermă) a
cementului / răşinii de fixare definitivă nu trebuie să declanşeze reacţii pul pa re ireversibile (prin
modificările de pH). Un alt aspect al profilaxiei pulpare se referă la menţinerea vitalităţii pulpare;
alegerea unui anume element de agregare trebuie făcută astfel încât acesta să nu oblige, prin
sacrificiu exagerat de ţesut amelo-dentinar, la depulpare.
Unele elemente de agregare – coroanele de substituţie – deşi utilizarea lor este din ce în ce mai
restrânsă, având agregare radiculară, obligă, din faza de concepţie a planului de tratament, la
depulpare. Avantajul unei agregări intrinseci, radiculare, este condiţionat de obligativitatea
devitalizării. Coroanele mixte, metalo-ceramice, sau total ceramice necesită depulparea în cazul unor
dinţi cu volum coronar redus, pentru a respecta morfologia anterioară preparaţiei şi a reface corect
fizionomia.

Efectuată în scop protetic, oricare ar fi elementul de agregare ales, depulparea exclude complicaţiile
pulpare şi periapicale ce pot surveni ulterior. Vitalitatea organului pulpar nu poate fi menţinută
pentru dinţi cu leziuni carioase preexistente, depulparea în acest caz, indiferent de elementul de
agregare ales, având valoarea unui element de prudenţă, chiar dacă este încălcat principiul biologic.

Coroanele de înveliş parţiale, cu agregare mixtă – extrinsecă (coronară) şi intrinsecă (prin pinuri
parapulpare), prezintă un risc crescut de afectare a pulpei în cursul realizării lăcaşurilor pentru pinuri.
Cunoaşterea morfologiei pulpare şi examenul paraclinic radiologie sunt de un real folos. De
asemenea, îmbunătăţirea retenţiei coroanei prin cavităţi suplimentare de retenţie, apropie şi mai
mult faţa internă a elementului de agregare de substructura preparată (pulpă), transmiterea
injuriilor către pulpă fiind mai frecventă şi totodată mai riscantă. Evaluarea vitalităţii dintelui (dacă
este cazul, înainte de efectuarea preparaţiei) şi reevaluarea înainte de cementarea restauraţiei
definitive pot
exclude eventualele complicaţii.

Cantitatea de ţesut dur restant după preparaţie, care protejează pulpa este un factor de predicţie
bun pentru vitalitatea pulpară. Expunerea tubulilor dentinari consecutiv preparaţiei, este mai mult
sau mai puţin nocivă în funcţie de plasarea terminaţiei la prag: juxta- sau supragingival = închidere
marginală şi pe smalţ, în timp ce în plasarea subgingivală a marginilor închiderea marginală se face pe
dentină, cu risc crescut de atac bacterian, pe o suprafaţă întinsă cu tubuli dentinari expuşi.
Etanşeitatea închiderii marginale este la fel de importantă şi în etapa de protezare provizorie şi în cea
definitivă; pe lângă implicaţiile parodontale, care se “manifestă” clinic precoce, modificările
morfologice pulpare se produc lent la “adăpostul” coroanei – provizorie sau definitivă – consecinţele
îns.ă fiind la fel de grave.

21. Condiții biologice ale elementelor de agregare – profilaxia parodontală

Profilaxia parodontală poate fi considerată cel mai important obiectiv biologic ai unui element de
agregare şi înseamnă, în fapt, nu numai respectarea conturului parodontal ci şi o închidere marginală
perfectă care să nu creeze zone de nidare microbiană, o stare de suprafaţă corespunzătoare ca şi
realizarea unor convexităţi coronare şi a unui unghi corespunzător între suprafaţa radiculară şi feţele
laterale ale coroanei. Relaţiile dento-parodontale şi parodonto-protetice sunt un teren sensibil atât
pentru proteticieni cât şi pentru parodontologi, şi una dintre cele mai dezbătute probleme ale
stomatologiei restauraţive şi ale parodontologiei. Etapele de preparare a substructurii organice,
amprentarea şi cimentarea sunt etape ale tratamentului protetic care interferă structurile anatomice
parodontale.

Sursele de suprasolicitare parodontală determinate de un element de agregare incorect realizat sunt:

zona jointului periferic (între terminaţia la nivelul pragului a substructurii preparate şi terminaţia
marginală a coroanei de înveliş), unirea dintre corpul de punte şi elementele de agregare (spaţiu
ocupat de papila interdentară) şi gingia marginală.

Joncţiunea dento-protetică (jointul periferic) este zona de “succes” a unei microproteze de înveliş,
etanşeitatea la acest nivel fiind obligatorie pentru perenitatea restauraţiei şi evitarea complicaţiilor
ulterioare.

Înainte de a stabili tipul de terminaţie la prag a preparaţiei şi unde aceasta

mm.

va fi plasată, evaluarea clinică şi paraclinică a parodonţiului este obligatorie, pentru a nu crea

iatrogenii; pe un teren sănătos clinic marginile incorect plasate se constituie în factori de iritaţie
parodontală iniţială cu posibilitatea instalării unui cerc vicios, în timp ce pe un parodonţiu deja
afectat se declanşează un cerc vicios care nu face altceva decât să agraveze boala de fond. Se
apreciază biotipul gingival, în funcţie de configuraţia morfologică a gingiei şi textura acestuia. Astfel,
o gingie subţire este predispusă să se „retragă” ca răspuns la inflamaţie, traumă, intervenţii
chirurgicale. Expunerea rădăcinilor la astfel de dinţi este recidivantă. Marginile oricărei restaurări
plasate pe aceşti dinţi vor deveni vizibile şi de aceea nici o restaurare nu se va aplica decât la 5-6 luni
după stabilizare sau chirurgie, mai ales dacă exigenţele fizionomice sunt mari. Când gingia este
subţire şi transparentă, marginile restauraţiei vor fi vizibile sub forma unei linii negre la nivelul
marginii gingivale. La polul opus este gingia groasă, predispusă la hiperplazie ca răspuns la iritaţie sau
„ricoşează” după intervenţii chirurgicale. În astfel de cazuri restaurarea nu se aplică mai devreme de
8 săptămâni de la intervenţia chirurgicală.

În funcţie de plasarea tipului de terminaţie la prag a preparaţiei, jointul dento-protetic poate fi plasat
supragingival, subgingival sau juxtagingival. Avantajele şi dezavantajele fiecăruia sunt în corelaţie cu
modalitatea de realizare a preparaţiei, cimentarea şi posibilitatea de efectuare a unui control riguros
şi a reevaluării în cadrul dispensarizării.
Un joint dento-protetic plasat supragingival realizează cea mai bună profilaxie parodontală;
prepararea substructurii organice se realizează, numai pe dinţi integri, care nu au mai fost preparaţi
anterior, la distanţă de structurile spaţiului biologic parodontal. În cursul etapei de amprentare nu
sunt agresate structurile parodonţiului marginal iar zona este accesibilă vizualizării şi instrumentării
în etapa de verificare clinică şi adaptare a protezei, înaintea cimentării. Fixarea definitivă se face ia
adăpost de lichidul sulcular; iar reevaluarea închiderii marginale este facilă şi, în caz de incongruenţe
între piesa protetică şi preparaţie, acestea pot fi remediate fără a fi necesară îndepărtarea lucrării
protetice. Unicul dezavantaj al acestei plasări a jointului dento protetic este că nu respectă
fizionomia, de aceea este mai indicat pe dinţii pilieri din zona laterală şi în condiţiile de
parodontopatie când plasarea juxta dar mai ales subgingivală a joncţiunii ar reactiva boala
parodontală.

Jointul juxta-gingival are indicaţii de reajizare foarte precise.

Plasarea subgingivală a marginilor este condiţionată de: exigenţe estetice impuse de pacient;

Leziuni coronare cu localizare subgingivală;

Coroane clinice scurte;

Restaurări protetice preexistente, cu margini plasate subgingival.

Marginile nu trebuie plasate mai profund de 0,5-1 mm subgingival, existând riscul de lezare a
epiteliului de joncţiune şi afectare parodontală ireversibilă. Plasarea marginilor subgingival la 0,5-1
mm apare ca un compromis între exigenţele pacientului şi capacitatea de menţinere şi evaluare a
zonei marginale. Dacă este necesară plasarea marginilor în vecinătatea epiteliului de joncţiune (de
exemplu când avem nevoie de toată lungimea coronară sau în scop estetic) se poate recurge la
mărirea coroanei clinice prin procedee chirurgicale sau alternative. Dezavantajele marginilor
subgingivale sunt imposibilitatea evaluării şi controlului adaptării marginale înainte, în timpul şi după
cimentare; amprentarea este mult îngreunată şi poate compromite forma finală la nivel marginal a
reconstituirii. În ansamblu, elementele de agregare ale aparatelor gnatoprotetice conjuncte nu
trebuie să fie nocive pentru parodonţiul marginal.
 22. Condiții biologice ale elementelor de agregare – recuperarea morfologică și funcțională și
conservarea rapoartelor ocluzale normale și a rapoartelor mandibulo-craniene corecte

Recuperarea morfologică

-Elementele de agregare trebuie să aibă o morfologie corect realizată în raport cu substructura

organică pe care se aplică, pentru a putea realiza profilaxia parodontală.

- Este necesar ca modelarea şi realizarea elementelor de agregare să fie făcute în

conturul parodontal corect, fără exces sau lipsă, să fie respectat jointul periferic,
evitându-se solicitările para-axiaie ale dinţilor, cât şi apariţia cariilor secundare.

- Modelajul morfologic al elementului de agregare trebuie să fie conform cu

morfologia dintelui anterioară preparaţiei sau să refacă modificări de formă, volum şi
poziţie pentru armonizarea arcadei

- Trebuie respectate forma şi dimensiunea feţelor laterale, plasând corect zonele de

convexitate maximă pentru refacerea corectă a punctului de contact . Convexităţile
feţelor laterale se comportă ca planuri înclinate pe care alimentele sunt dirijate la
distanţă de parodonţiul marginal.

-Contactul între faţa proximală a elementului de agregare şi faţa proximală a dintelui vecin trebuie să
respecte caracteristicile punctului de contact între dinţii naturali: suprafaţă minimă, care să asigure
profilaxia papilei interare prin respectarea spaţiului ambrazurii cervicale şi prin posibilitatea
menţinerii igienei.
-Contactul între convexităţi prea accentuate prezintă dezavantajul major al configurării unor nişe
retentive, dificil de igienizat. Se pierde rolul parodontoprofilactic al convexităţii feţelor laterale,
retenţia de placă bacteriană suplimentând factorii nocivi pentru parodonţiul marginal.

- Punctul de contact între suprafeţe ce prezintă convexităţi reduse devine suprafaţă

de contact, cu apariţia impactării alimentare pe gingia liberă marginală.

-Elementele de agregare aplicate pe dinţii pilieri trebuie să refacă morfologia ocluzală corectă astfel
încât construcţia protetică conjunctă să se încadreze în parametrii optimi ai ocluziei statice şi
dinamice, în condiţiile unei stabilităţi craniomandibulare.

Recuperarea funcţională

-Elementele de agregare trebuie să restabilească morfologia coronară şi culoarea dintelui . Din punct
de vedere fizionomie, se dă prioritate elementelor semifizionomice, microprotezelor de substituţie
pentru zona frontală a arcadei, iar în zonele laterale se utilizează microproteze metalice.

- Refacerea funcţiei masticatorii se realizează prin respectarea unei morfologii

adecvate funcţiei fiecărui dinte şi realizarea unui element de agregare cu o rezistenţă
mecanică adecvată.

-Funcţia fonetică este restabilită în condiţiile în care aparatul gnatoprotetic conjunct închide
rezonatorul bucal şi oferă un relief oral corespunzător pentru articularea fonetică.
-O morfologie ocluzală corectă a aparatului gnatoprotetic oferă condiţii optime pentru stabilitatea
mandibulară în timpul deglutiţiei.

Refacerea corectă a funcţiilor fizionomică, masticatorie, fonetică şi de deglutiţie, înseamnă integrarea

biologică a aparatului conjunct în ansamblul morfo-funcţional al sistemului stomatognat, participând
astfel la realizarea funcţiei de automenţinere şi a homeostaziei

. Conservarea rapoartelor ocluzale normale şi a rapoartelor mandibulo-craniene corecte

Tratamentul gnatoprotetic prin mijloace conjuncte trebuie să conserve relaţiile mandibulo-craniene

corecte, să realizeze repoziţionarea normală a mandibulei faţă de craniu atunci când leziunile
odonto-coronare au dus la modificarea ei. Repoziţionarea mandibulo-craniană se poate realiza prin
dimensionarea etajului inferior al feţei, aşezarea mandibulei în poziţie centrică faţă de craniu
aducând mandibula pe linia mediană în cazurile cu laterodeviaţie.

23. Condiții biomecanice ale elementelor de agregare

Elementele de agregare trebuie să aibă o bună rezistenţă la solicitările mecanice complexe la care
sunt supuse prin forţe complexe de tracţiune, presiune, torsiune, rupere, abraziune etc. Incă din
etapa de machetare a elementelor de agregare se vor lua măsuri de îngroşare a machetei în zonele
mai solicitate: faţa ocluzală, inelul cervical, faţa corespunzătoare corpului de punte. Se va avea în
vedere ca în ansamblu zonele ranforsate să aibă linii de unire şi descărcare a forţelor, realizând un
sistem mecanic unic. Acelaşi efect se poate obţine în cazul coroanelor de înveliş – printr-o simplă
îngroşare a capei din ceară.

Elementele de agregare trebuie să transmită forţele de masticaţie de la nivelul corpului de punte la

dintele.suport în axul acestuia. Pentru aceasta, elementul de agregare trebuie să fie plasat în
interiorul poligonului de susţinere parodontală al dintelui stâlp (transmitere axială).

Elementele de agregare trebuie extinse pe cel puţin 2/3 din diametrul coronar pentru a se permite
transmiterea forţelor în axul dintelui.
 Agregarea se realizează prin retenţia elementului de agregare şi utilizarea unor mijloace
suplimentare (ciment de fixare). Agregarea depinde de întinderea suprafeţelor de contact dintre
microproteză şi substructura organică. Coroanele de înveliş metalice au suprafeţe de contact
suficient de mari şi, deci, o retenţie bună. Incrustaţiile, datorită suprafeţelor de contact reduse, au o
agregare deficitară pe substructura organică. Agregarea mai depinde şi de contactul intim la
interfaţa dintre elementul de agregare şi substructura organică, contact realizat printr-o tehnologie
clinică şi de laborator corectă.

Starea de suprafaţă a elementelor de agregare contribuie la realizarea retenţiei pe substructura

organică, suprafeţele rugoase sporind forţa de frecare şi, deci, stabilitatea. Tehnicile integral
ceramice folosesc ca sisteme suplimentare de retentii

Retenţie mecanică suplimentară prin pinuri parapulpare a microprotezelor la substructura organică,

cum ar fi: pivouri dentinare sau radiculare, nervuri, şanţuri, elemente de imbricare sub formă de
pivouri transfixiante sau clavete.

Coroana mixtă agregare trebuie să ofere o suprafaţă cât mai întinsă pentru joncţiunea cu corpul de
punte. Incrustaţiile oferă suprafeţe reduse în raport cu întinderea suprafeţelor proximale.

Coroanele metalice oferind corpului de punte suprafeţe întinse de joncţiune asigură astfel aparatului
gnatoprotetic o rezistenţă mecanică suficientă.

24. Critica elementelor de agregare

• Coroanele turnate

Coroana turnată cu grosime nedirijată prezintă o agregare coronară extrinsecă totală, motiv pentru
care dezvoltă forțe de frecare optime, având astfel o retenție foarte bună pe substructura organică.
Dezavantaje-prin grosimea mare a pereților, care duce la un consum mare de material, iar contactul
intim cu substructura organică permite transmiterea variațiilor de temperatură cu fidelitate. Această
microproteză este deosebit de rezistentă și redă foarte bine morfologia dentară, fiind indicată în
zonele laterale ale arcadei dentare., datorită grosimii materialului, se îndepărtează foarte greu de pe
substructura organică. Dezavantajele coroanei turnate cu grosime nedirijată sunt rezolvate prin
coroanele turnate cu grosime dirijată. Acestea se pot modela prin folosirea de matrici coronare
prefabricate din ceară sau materiale plastice, care asigură grosimea dirijată a pereților coroanei. În
cursul modelării, marginea cervicală a coroanei prefabricate se topește, realizând închiderea
marginală și adaptarea corectă. Astfel, coroana metalică se va aplica în contact cu
substructuraorganică doar la nivel cervical, în rest fiind la distanță, spațiul este umplut de cimentul
de agregare. În acest mod, se realizează economia de materiale și izolarea termică a substructurii
organice, în condițiile respectării proporțiilor și detaliilor anatomice și a unei corecte adaptări
cervicale.

• Coroanele semifizionomice

Sunt microproteze utilizate ca elemente de agregare în toate zonele arcadei dentare. Întrunește
calitățile de rezistență prin structura metalică și calitățile fizionomice prin fațetele vestibulare și
proximale, acrilice, compozite, ceromerice sau ceramice. Necesită uneori depulparea dinților pe care
se aplică în urma preparărilor profunde în zona vestibulară pentru realizarea spațiului elementului
fizionomie. Metodologia clinică modernă de preparare a substructurii organice pentru coroanele
semifizionomice exclude depulparea. Retenția acestei microproteze este mai scăzută ca a coroanei
turnate datorită preparării în exces a fetei vestibulare. În vederea îmbunătățirii » » retenției
coroanelor semifizionomice, se pot utiliza pivouri pulpare, dentinare sau nervuri laterale.
Componenta metalică a coroanei semifizionomice poate fi realizată din aliaje nobile, seminobile sau
nenobile Procedeul tehnologic convențional de realizare a componentei nefizionomice este acela de
turnare. Ca urmare a progreselor tehnice, astăzi se pot utiliza noi metode, precum galvanizarea,
sinterizarea, ambutisarea sau frezarea computerizată.

Galvanizarea constă în depunerea succesivă de straturi uniforme de atomi metalici (Au, Ni-Cr),ceea
ce nu permite individualizarea morfologică corectă a marginii cervicale a coroanei, impunând
prelucrarea mecanică cu instrumentar rotativ. Depunerea se face pe bontul din gips, pensulat cu un
lac bun conducător de electricitate ce conține Ag, într-o baie galvanică, iar la sfârșitul procesului de
galvanizare bontul este dizolvat chimic. Retențiile micromecanice de pe suprafața coroanei se obțin
fie prin topirea pe suprafața piesei protetice a unui strat subțire de aur, fie pe cale galvanică, prin
adăugarea în electrolit, în faza finală a procesului, a unui bonding lichid cu conținut în Au, care
asigură depunerea uniformă a stratului de legătură. Avantajele metodei constau în adaptarea
perfectă pe bont, inclusiv a închiderii marginale, efectul fizionomie excelent, datorat grosimii scăzute
a metalului și absenței oxizilor metalici care pot colora masa ceramică, preț de cost scăzut, mai ales în
cazul aliajelor nenobile . Dezavantajul ar consta în rezistența scăzută, mai ales în zona laterală, care
poate fi compensată prin realizarea unei grosimi de minim 1 mm a stratului ceramic.

Sinterizarea constă în topirea superficială a unor particule din compoziția a diferite aliaje, depuse
sub formă de pastă pe bontul duplicat la o temperatură mult sub intervalul lor de topire, într-un
cuptor convențional de ars ceramică. Pentru asigurarea unei grosimi corespunzătoare, se
sinterizează
mai multe straturi succesiv, ultimul strat conținând, de regulă, lianți ceramici ce asigură agregarea
componentei fizionomice.

Ambutisarea constă în presarea unei folii de aliaj nobil (Au) pe un bont mobil, cu un dispozitiv special
de ambutisare, sub o presiune de cca 14 MPa. Corecțiile ulterioare se realizează prin sinterizarea
stratwlui extern al foliei sau a unor noi depuneri de pulberi metalice, obținându-se o adaptare
perfectă și o grosime redusă a substructurii metalice, ceea ce asigură calitatea fizionomică.

CAD/CAM - frezare computerizată- constă în sculptarea scheletului metalic întrun bloc de material
prefabricat. Acest sistem se folosește, de obicei, pentru metale sau aliaje ce sunt greu altfel de turnat
sau prelucrat (Ti). Constă în 3 faze de lucru:

- Culegerea datelor despre viitoarea piesă protetică,

- Proiectarea acesteia prin sistemul CAD și sculptarea,

-modelarea propriu-zisă a piesei în masa de aliaj, cu ajutorul sistemului CAM.

Componenta fizionomică a coroanei semifizionomice poate fi realizată din ceramică sau polimeri .
Structura nemetalică a coroanei semifizionomice a evoluat în paralel cu noile tehnici de adeziune la
componenta metalică. Dacă, în tehnica clasică, cu rășină acrilică termopolimerizabilă, aceasta se
agrega la metal excusiv prin retenții macromecanice, ceramica fiind singura care realiza legături
fizicochimice cu scheletul metalic, în prezent există numeroase și variate metode de adeziune fizico-
chimică la interfața metal-polimer, ce conferă proprietăți mecanice, fizice și biologice net superioare
acestor noi sisteme apărute. Dintre aceste noi tehnici (procedee) amintim: Silicoater, Rocatec, OVS,
Visiogem, Conquest etc., la care se adaugă polisticlele reprezentate de Artglass (Kulzer).
Performanțele acestor materiale și procedee, tehnologia mai rapidă și mai simplă, precum și prețul
de cost mai scăzut le recomandă ca alternative deosebit de rentabile și viabile, fiind în competiție
directă cu coroanele metalo- ceramice .

A. Coroana semifizionomică acrilică prezintă numeroase dezavantaje, legate de prezența

monomerului rezidual), fenomenele de îmbătrânire (colorări, fisurări), adeziunea mecanică
slabă (prin macroretenții), coeficientul mare de contracție în faza de polimerizare. De aceea,
 nu se recomandă în lucrări definitive, în zone de stres ocluzal sau în contact cu parodonțiul
sau creasta edentată. Este încă utilizată din considerente socio-economice, datorită prețului
de cost scăzut și mijloacelor tehnologice modeste pe care le necesită. Acrilatele au fost
înlocuite de rășinile compozite superioare atât prin calitățile mecanice, cât și prin cele
biologice și fizionomice, .

B. Coroana semifizionomică compozită (polimerică). Rășinile diacrilice compozite au o

rezistență la abrazie crescută, dar nu produc abrazia antagoniștilor, coeficientul de contracție
la polimerizare este scăzut, legarea la substructura metalică se realizează prin adeziune
chimică, absorbția de apă este scăzută și nu necesită aliaje speciale ca substrat. Tehnicile de
realizare a acestor coroane semifizionomice polimerice se aseamănă, urmărind, în principiu,
aceleași etape:

- Condiționarea suprafețelor metalice prin una din următoarele metode, în

funcție de procedeul de realizare a componentei fizionomice: sablare;
gravaj electrolitic; oxidarea suprafețelor metalice; ceramizarea

- Depunerea unui strat intermediar de silicați; metalizarea; cositorirea ;

silanizarea – stratul de silan are rolul de a fixa opaquer-ul din componenta
fizionomică;

-aplicarea materialului fizionomie cu diferite mecanisme de inițiere a polimerizării (foto-, termo-,

chimic). După cum se observă, marele avantaj al coroanei metalo-polimerice este că permite
modelarea liberă, directă a maselor acrilice pe scheletul metalic, polimerizarea efectuându-se cu
ajutorul unor aparaturi speciale. Aceste rășini acrilice moderne se depun pe suprafețele vestibulare
ale scheletului metalic, strat cu strat (step by step), urmărind obținerea unor efecte cromatice
optime. Această tehnică a reprezentat un pas înainte, deoarece a eliminat o serie de faze: machetare,
tipar, îndepărtarea cerii, spălare, izolare, termoizolare, dezambalare, prelucrare și lustruire.

C. Coroana semifizionomică metalo-ceramică constă într-o substructură metalică ce susține o

fațetă ceramică, fixată mecanic și chimic. Datorită desprinderii frecvente a fațetei ceramice,
există tendința la ora actuală a fi înlocuită cu sistemele moderne, hibride de tipul Targis-
Vectris. De asemenea, în locul ceramicii rigide și dure, se preferă compozitele care au un
coeficient de elasticitate mai mare, duritate mai mică și permit o preparare mai
economicoasă a substructurilor organice .
 • Coroana fizionomică poate fi realizată din materiale acrilice, compozite sau ceramice.

- Coroana fizionomică acrilică este utilizată ca element de agregare numai în punți

provizorii fizionomice. În situația unei practici de masă, ca o componentă a
aparatelor gnatoprotetice total fizionomice, coroana fizionomică din acrilat poate fi
utilizată ca element de agregare. Utilizarea acestor aparate trebuie să aibă un
caracter provizoriu datorită rezistenței scăzute a materialului. Acest tip de punți
trebuie înlocuite cu punți semifizionomice.

- Coroana fizionomică compozită se indică la pacienții tineri, cu igienă bună,

parodonțiu sănătos și cario-receptivitate redusă. Din punct de vedere biomecanic
este mai puțin rezistentă decât cele ceramice, de aceea se aplică în zona frontală, în
edentații de amplitudine mică ) și în special la femei. Prezintă o biocompatibilitate
foarte bună, fiind bine tolerat de țesuturi și permițând realizarea unui joint periferic
corect adaptat. Din punct de vedere fizionomie, prezintă un anumit mimetism, dar
inconvenientul este că în timp își modifică culoarea. Necesită tehnologii speciale,
ceea ce face ca prețul să fie relativ ridicat.

- Coroana fizionomică ceramică are indicații reduse, în edentații de amplitudine mică,

în cazul ocluziilor echilibrate. Calitatea principală a ceramicii o reprezintă
biocompatibilitatea excepțională și stabilitatea cromatică. Fiind mai dură, însă, decât
structurile dentare, în cazul ocluziilor neechilibrate, induce abrazia dinților
antagoniști Coroana de substituție constituie un excelent element de agregare
pentru aparatele gnatoprotetice conjuncte. Agregarea cervicală și radiculară la
substructura organică este foarte solidă, uneori îndepărtarea unei astfel de
microproteze impunând și sacrificarea rădăcinii. Aceste microproteze prezintă
dezavantajul important al devitalizării dinților, însă prezintă avantajul unei agregări
periferice.

• Coroanele de substituție

Transmit în ax forțele de solicitare, fiind foarte rezistente prin structura lor metalică. La rezistență se
adaugă și calitățile fizionomice prin componenta fizionomică a coroanei de substituție. Uneori, în
urma retracției parodontale cervicale, colereta metalică cervicală vestibulară se dezgolește masiv,
fapt pentru care unii autori indică întreruperea inelului în zona vestibulară.
Microprotezele de substituție au largi indicații ca elemente de agregare în zona frontală, când dinții
stâlpi prezintă leziuni odontale coronare întinse sau când diametrul coronar vestibulo-oral este mic și
nu permite agregarea prin intermediul unui element mai conservator. Datorită pivoului foarte precis,
comandă axul de inserție al aparatului gnatoprotetic conjunct. .

Există două posibilități de realizare a coroanelor de substituție – printr-o singură piesă protetică
(coroana tip Richmond) și prin dublă piesă protetică. Coroana de substituție prin dublă piesă
protetică este alcătuită dintr-un dispozitiv cu agregare intra-radiculară, care se cimentează separat în
canalul radicular al substructurii organice de susținere, și o coroană de înveliș care singură constituie
elementul de agregare al punții. Coroana de substituție, fiind parte din lucrarea conjunctă, va impune
alegerea axului de inserție în funcție de orientarea canalului radicular.

• Inlay-ul

Poate fi folosit ca element de agregare atât în zona anterioară cât și în zona posterioară a arcadei, pe
fețele invizibile ale dinților stâlpi, conservând fizionomia și substanța amelo-dentinară. Pentru a
putea fi utilizat ca element de agregare, dintele stâlp trebuie să aibă un volum coronar suficient de
mare, necesitate obligatorie pentru realizarea condiției de retenție a microprotezei. Sunt indicate pe
stâlpii meziali în edentații intercalate reduse, de 1 până la 2 dinți lipsă, când ocluzia este
netraumatizantă. Ca elemente de agregare, incrustațîile comandă axul de inserție al aparatului
gnatoprotetic conjunct. Prepararea substructurii organice pentru aplicarea unui astfel de element de
agregare este dificilă, impunând o exactitate deosebită în execuție. Din punct de vedere al rezistenței
aparatului gnatoprotetic conjunct, inlay-ul oferă o suprafață redusă corpului de punte, cât și o
suprafață de retenție mică pe substructura organică. Uneori, în cursul sudurii corpului de punte la
inlay, acesta se poate topi. Ele pot fi utilizate ca elemente de imobilizare a dinților parodontotici.

• Onlay-ul

Prezintă un contact mai întins cu substructura organică, având și o rezistență mecanică foarte bună.
Sunt elemente de agregare fizionomice, conservând fața vestibulară a dinților stâlpi. Ele pot fi
aplicate atunci când volumul coronar este suficient de mare, permițând realizarea unor mijloace de
retenție eficiente.

• O coroană parțială corect realizată constituie uneori un mijloc de agregare superior

coroanelor de înveliș. În punțile Maryland, se folosesc, ca elemente de agregare un tip special
de coroane parțiale realizate prin șlefuirea 0,3 mm pe suprafața orală și proximală a dintelui
stâlp, fără a se depăși limita amelodentinară, prepararea fiind simbolică. Fixarea punților
Maryland se realizează prin colare cu liant organic a feței interne a onlay-ului pe substructura
organică. Suprafețele de colaj sunt pregătite prin gravaj acid (acid fosforic) pentru suprafața
substructurii organice și prin metodă galvanică pentru suprafața metalică..
 25. Corpul de punte – obiectivele biologice

Obiectivele biologice ale corpului de punte sunt de importanţă primordială, atât din punct de vedere
al aspectului profilactic, cât şi curativ.

Din punct de vedere profilactic, corpul de punte preîntâmpină dishomeostazia sistemului

stomatognat ce poate apărea prin migrările verticale şi orizontale ale dinţilor restanţi. Corpul de
punte contribuie la stabilizarea corectă a relaţiilor mandibulo-craniene şi la refacerea ocluziei
funcţionale, ceea ce permite realizarea corectă a funcţiilor globale ale sistemului stomatognat.
Conceperea şi realizarea corpului de punte va trebui să micşoreze rata resorbţiei osoase şi, totodată,
conservarea sănătăţii ţesuturilor înconjurătoare printr-o modelare morfologică, profilactică.

Din punct de vedere curativ, corpul de punte va trebui să urmărească refacerea morfologică şi
funcţională a sistemului stomatognat, a arcadelor mutilate prin edentaţie. Morfologia corpului de
punte va trebui să fie cât mai apropiată de morfologia dinţilor absenţi. Dinţii artificiali vor reda
aspectul fizionomie al arcadei, aspect ce trebuie conservat atât în zona anterioară, cât şi în zona
laterală, din motive estetice şi economice. Deşi corpul de punte se realizează cu diametrul vestibulo-
oral mai redus decât al dinţilor naturali, el va trebui să contribuie la refacerea funcţiei masticatorii
grav alterată în edentaţiile laterale multiple. Din acest motiv, modelajul cuspidian al corpului de
punte va trebui cu grijă realizat pentru ca eficienţa masticatorie să poată fi asigurată.

Corpul de punte creează condiţiile unei deglutiţii normale prin refacerea stopurilor ocluzale
desfiinţate prin edentaţie. Breşele edentate frontale, ca şi cele laterale, închise prin corpuri de punte
funcţional modelate, realizează condiţiile unei articulări fonetice corecte.

26. Corpul de punte – obiective biomecanice

Obiectivele mecanice ale corpului de punte urmăresc, în principal, ca prin refacerea continuităţii
arcadei dentare, forţele ocluzale să fie preluate echilibrat de arcada de sprijin şi transmise în acelaşi
timp pe direcţii fiziologice către arcada antagonistă. În masticaţie, mandibula este proiectată pe
maxilar cu o anumită forţă care, în momentul contactului dintre cele două arcade, se manifestă ca o
forţă reactivă, atât asupra maxilarului, cât şi asupra mandibulei. În edentaţia parţială, corpul de
punte preia forţa de masticaţie de pe arcada antagonistă şi transmite această forţă în dublu sens,
spre arcada antagonistă şi spre dinţii suport.
Rigiditatea

Pentru a putea transmite forţele masticatorii, corpul de punte trebuie să aibă o anumită rigiditate,
altfel s-ar deforma sub acţiunea forţelor pe care le receptează. Deformarea corpului de punte
depinde de materialul din care este realizat, de grosimea şi de amplitudinea sa. Există mai multe
modalităţi de deformare a corpurilor sub acţiunea unor forţe.

Deformarea elastică

Deformarea elastică depinde de modulul de elasticitate, de duritatea şi maleabilitatea aliajului, de

amplitudinea şi grosimea corpului de punte. Atunci când deformarea este elastică, corpul de punte
suportă un anumit grad de îndoire, dar, după încetarea forţei, revine la poziţia iniţială. Aceste
deformări elastice sunt permise în toate corpurile de punte, având un caracter permanent. Unele
studii au evidenţiat că mandibula şi maxilarul suferă acelaşi tip de deformare în timpul masticaţiei.
Gradul de îndoire admis trebuie să fie foarte redus şi să nu depăşească rezistenţa ligamentară a
elementelor de susţinere dento-parodontale. Deplasarea substructurilor organice către corpul de
punte deformat trebuie să se realizeze în limite fiziologice, în acest caz ele având caracter
biostimulativ. Deformarea elastică a corpului de punte se realizează şi în raport cu axul principal al
corpului de punte dictat de poziţia stâlpilor.

Pilierii perpendiculari pe axul orizontal al corpului de punte prezintă condiţii optime din punct de
vedere al transmiterii forţelor, ei reuşind să anihileze forţele de îndoire aflate în limite fiziologice.
Pilierii înclinaţi către spaţiul edentat vor favoriza îndoirea, prin însăşi poziţia lor, permiţând cu mai
mare uşurinţă deformarea corpului de punte. Pilierii înclinaţi în sens opus spaţiului edentat se vor
opune aparent flexiunii corpului de punte, datorită faptului că, prin poziţia axului lor, ei anihilează
tendinţa de apropiere a extremităţilor corpului de punte provocată de îndoire. Datorită implantării
lor deficitare, opoziţia pe care o realizează are o valoare mâi redusă. Migrarea acestor pilieri în
raport cu spaţiul protetic potenţial necesită lungirea corpului de punte şi creşterea deformabiIităţii.

Deformarea corpului de punte depinde de aspectul concav sau convex al profilului acestuia. Corpul
de punte convex spre planul de ocluzie se opune cu mai mare eficacitate deformărilor elastice, având
în vedere faptul că direcţia forţei de solicitare este dinspre planul de ocluzie. Corpurile de punte
concave favorizează deformarea elastică, aşa cum se întâmplă în edentaţia mandibulară, ca şi în
modelarea incorectă a corpului de punte. Curbura de ocluzie mandibulară fiind concavă, iar cea
maxilară convexă, rezultă că mandibula este defavorizată din acest punct de vedere faţă de maxilar.

Din punct de vedere al rezistenţei mecanice, deformarea elastică a corpului de punte constituie o
condiţie de precaritate atunci când este realizat mixt. În acest caz, se produce un fenomen de
alunecare între aceste două componente, metalică şi fizionomică (acrilică sau porţelan), ceea ce
poate duce la fracturarea sau desprinderea elementelor fizionomice.
Deformarea plastică

În situaţia apariţiei deformărilor plastice ale corpurilor de punte, se produce o alterare gravă maximă
a structurii, care-şi schimbă morfologia iniţială.

Utilizarea unor materiale cu un grad mare de plasticitate în construcţia corpurilor de punte,

reprezintă un inconvenient care, analizat în contextul suprasolicitărilor dento-parodontale,
demonstrează un potenţial major de nocivitate. Din acest motiv, în construcţia corpurilor de
punte, se utilizează aliaje care nu se deformează plastic, iar deformarea lor elastică nu depăşeşte
capacitatea de rezistenţă a suportului dento-parodontal şi a osului la dimensiunile utilizate în mod
obişnuit în cavitatea orală.

Cu cât întinderea corpului de punte este mai mare, cu atât rezistenţa la deformarea plastică este mai
mică. Deformarea plastică este şi în raport de forţele declanşate în ocluzie funcţională. Deformarea
plastică are consecinţe mult mai grave asupra câmpului protetic, traumatizând suportul dento-
parodontal şi schimbând rapoartele corpului de punte cu creasta edentată, astfel încât poate leza
mucoasa, provocând leziuni de decubit şi accelerând resorbţia osului subiacent.

Rezistenta mecanică

Rezistenţa mecanică a corpului de punte trebuie să fie suficientă pentru a nu se deforma sub
acţiunea forţelor ocluzale. Ea este calculată în raport cu poziţia corpului de punte pe arcadă.
Corpurile de punte din zonele laterale vor fi solicitate de forţe maxime, iar corpurile de punte din
zona frontală vor fi solicitate de forţe mai reduse în raport de gradientul de forţa dezvoltată de
muşchii masticatori. În mod obișnuit, gradientului forței mușchilor masticatori este între 30-80 kgf și,
excepțional, poate ajunge între 100-300 kgf. Sub acest aspect, corpurile de punte aplicate la bolnavi
cu ținută atletică, sportivi, cu talie mare, cu masticatie viguroasa vor trebui sa fie realizate cât mai
rezistent.

Fractura corpului de punte

Fractura corpului de punte apare de regulă în zona de solicitare maximă sau în zona de minimă
rezistenţă, provocând compromiterea totală a construcţiei protetice. Dacă zona de minimă rezistenţă
se datorează unui modelaj defectuos, zona de maximă solicitare este plasată la mijlocul distanţei
dintre cei doi stâlpi, sau mai aproape de unul dintre aceştia, atunci când celălalt este foarte bine
implantat şi nu permite schimbarea poziţiei. Fractura apare frecvent în urma defectelor de turnare
(bule de gaz, fisuri, retasuri), a defectelor de modelare sau a conceperii greşite a construcţiilor
protetice cu corpuri de punte având o amplitudine mai mare de 3 dinţi succesivi.
Rezistenta la abraziune

Rezistenţa la abraziune constituie o condiţie mecanică ce va conserva forma iniţială şi stabilitatea

morfologică a corpului de punte. Abraziunea corpului de punte depinde de rezistenţa aliajului din
care este confecţionat, cât şi de condiţiile exercitării forţelor de frecare dintre cele două arcade.
Forţele de frecare generate prin stereotipul frecătorde masticaţie sunt de intensitate mare şi
produc abraziunea, modificând morfologia arcadei. În edentaţia parţială se întâlnesc situaţii când
cele două arcade antagoniste sunt diferite, arcada naturală opusă unei arcade artificiale, sau arcade
artificiale antagoniste construite din materiale diferite. Forţa de abraziune este foarte ridicată în
punţile ceramo-metalice, datorită ceramicii care are o rezistenţă crescută la abraziune, putând de
multe ori produce abraziunea coroanelor metalice antagoniste. Aliajele de aur, chiar platinat,
prezintă o
rezistenţă la abraziune favorabilă pentru realizarea corpurilor de punte. Modificarea prin abraziune a
corpurilor de punte poate fi interpretată uneori şi ca o tendinţă spontană de echilibrare ocluzală
funcţională a celor două arcade.

Forţele pe care le transmite corpul de punte

Forţele pe care le transmite corpul de punte sunt forţele de masticaţie ce vor fi răspândite şi pe
arcada antagonistă în urma contactului cu aceasta. Transmiterea corectă a forţelor între cele două
arcade impune realizarea contactelor după principiile gnatologice astfel ca forţele să fie transmise în
axul dintelui în interiorul poligonului de susţinere şi să nu genereze componente orizontale.

Corpul de punte transmite forţele masticatorii spre substructura organică susţinătoare care le
neutralizează prin structura sa de rezistenţă. Aceste forţe trebuie transmise dinţilor stâlpi în sens
axial, cu intensitatea în limite liminare. Transmiterea forţelor ocluzale de la nivelul corpului de punte
spre dinţii suport se realizează pe nişte linii de forţă ce trebuie prevăzute din momentul conceperii şi
construcţiei corpului de punte. Pentru aceasta, aparatul gnatoprotetic conjunct va trebui fixat pe un
număr suficient de dinţi stâlpi, corpul de punte netrebuind să depăşească poligonul de susţinere
(excepţie face corpul de punte în zona frontală maxilară din motive fizionomice). Design-ul adecvat al
corpului de punte favorizează transmiterea axială a forţelor la dinţii stâlpi. Aceasta se poate realiza
modelând corpul de punte sub formă arcuată înspre zona care priveşte spre creasta edentată, ceea
ce determină o orientare a forţelor spre dinţii stâlpi. Datorită unor condiţii funcţionale, fizionomice,
biologice, aspectul arcuat nu poate fi realizat decât în corelaţie cu forma clinică a edentaţiei,
topografia acesteia etc.

27. Caracteristicile corpului de punte – amplitudinea, lățimea, înălțimea, profilul

Amplitudinea

Amplitudinea corpului de punte este în strânsă corelaţie cu amplitudinea spaţiului edentat limitat de
dinţii stâlpi. În mod obişnuit, corpul de punte înlocuieşte substructura unuia până la 3 elemente
dentare absente. În mod excepţional, în zona frontală, amplitudinea corpului de punte poate
cuprinde până la 4 elemente de înlocuire. Aplicarea unor corpuri de punte cu mai mult de trei
elemente în zona laterală constituie o eroare terapeutică gravă, prin consecinţele sale manifestate în
timp, deşi, pe moment, oferă practicianului şi bolnavului iluzia unei reuşite.

În zonele laterale, aplicarea corpurilor de punte cu mai mult de 3 elemente este posibilă atunci când
arcada artificială antagonistă este constituită dintr-o proteză mobilă care, în condiţiile unui echilibru
ocluzal perfect, declanşează forţe mult mai reduse. Amplitudinea corpului de punte este în strânsă
corelaţie cu amplitudinea spaţiului protetic potenţial. Edentaţiile terminale care beneficiază în mod
excepţional de terapie conjunctă prin corpuri de punte în extensie distală nu pot fi în întregime
substituite, rezolvarea limitându-se, în acest caz, la un intermediar având dimensiunile unui
premolar.

În cazul solidarizării unor dinţi succesivi prin elemente de agregare, unii autori consideră sudura la
nivelul punctului de contact drept corp de punte punctiform. Nu există nici un motiv ca această
solidarizare să fie considerată corp de punte, ea având o amplitudine nulă şi nerespectând nici o altă
caracteristică a corpului de punte

Lăţimea

Lăţimea corpului de punte va fi concepută în raport cu diametrul vestibulo-oral al crestei edentate, al

spaţiului protetic potenţial şi acelaşi diametru cu al dinţilor înlocuiţi.

Cu cât diametrul este mai mare, cu atât există riscul realizării unui contact mai întins cu creasta, în
caz contrar apărând ancoşe triunghiulare retentive pe versantul oral al corpului de punte.

Lăţimea corpului de punte va fi concepută şi în raport cu înălţimea spaţiului protetic potenţial.

Cu cât înălţimea acestuia va fi mai mare, cu atât lăţimea corpului de punte poate fi şi ea mai
crescută. Înălţimea redusă a spaţiului protetic potenţial va impune realizarea unor corpuri de punte
cu diametre vestibulo-orale mai scăzute pentru a evita ancoşele retentive. În cazul unor rapoarte
nefavorabile între înălţimea şi lăţimea spaţiului protetic potenţial, intervenţiile chirurgicale
modelatoare vor corecta raportul corpului de punte cu creasta.
Înalțimea

Înălţimea corpului de punte va fi stabilită în funcţie de înălţimea spaţiului protetic potenţial în mod
direct, dar şi de lăţimea crestei edentate. În caz contrar, corpul de punte își va pierde rolul profilactic,
devenind nișă retentivă.

Profilul

Profilul corpului de punte trebuie să se încadreze cerinţelor impuse de morfologia clinică obişnuită a
arcadei dentare pe care o completează. În plan sagital, pentru zonele laterale, corpul de punte
maxilar are curbura de ocluzie convexă, iar la mandibulă concavă. Aceste curburi vor fi mai mult sau
mai puţin accentuate, în funcţie de caracteristicile individuale.

Accentuarea exagerată sau inversarea curbelor ocluzale sagitate constituie abateri de la normal şi se
datorează conceperii unui plan protetic incorect în care pregătirea pre-protetică şi pro-protetică nu a
fost corespunzătoare.

Numeroase manopere clinice de pregătire pre-protetică (corono-plastii, gingivo-corono-plastii,

îndepărtarea lucrărilor defectuoase din acest punct de vedere) permit crearea condiţiilor optime
pentru realizarea corpurilor de punte ce respectă armonia şi amplitudinile curburilor sagitale.

Privit în plan sagital, corpul de punte situat în zona frontală trebuie să prezinte o curbură care
satisface perfect exigenţele fizionomice şi permite o mobilitate funcţională optimă a musculaturii
oro-faciale şi a limbii.

Curbura vestibulară prea exagerată sau cu o rază prea mică afectează fizionomia atât în repaus, cât şi
în dinamica facială. Rezolvarea unei ocluzii psalidodonte trebuie să respecte întotdeauna condiţiile
impuse de fizionomie şi fonaţie, în plasarea şi dimensionarea curburii corpului de punte plasat în
zona frontală. În acest scop, înclinarea axelor dinţilor pe care îi înlocuieşte capătă valoare deosebită
şi trebuie individualizată. În funcţie de raportul cu creasta gingivală şi forma acesteia, extremitatea
gingivală a corpului de punte va prezenta întotdeauna un relief ce mimează coletul dinţilor pe care îi
înlocuieşte şi respectă spaţiul necesar pentru papilele dinţilor limitrofi.

Privit în plan transversal, corpul de punte trebuie să prezinte convexităţi ce au acelaşi rol protector
pentru creasta alveolară ca şi cele ale dinţilor înlocuiţi pentru parodonţiul de susţinere. Se realizează
astfel, protecţia ţesuturilor moi de burajul alimentar şi se înlătură pericolul traumatizării în timpul
actului masticator. Aplicat în cavitatea orală, corpul de punte maxilar, plasat în zona laterală, trebuie
să circumscrie arcada mandibulară, iar cel mandibular să fie circumscris. Prin modul de separare a
feţelor vestibulare şi modelajul corpului de punte situat în zona frontală trebuie să se realizeze
armonia fizionomică.

În plan vertical, corpul de punte trebuie să participe la configurarea unui plan de ocluzie simetric,
armonios, conform condiţiilor impuse de reconstituirea corectă a rapoartelor ocluzale.

28. Caracteristicile corpului de punte – forma pe secțiune și raportul cu creasta edentată

Forma pe secţiune

Forma pe secţiune a corpului de punte variază în funcţie de concepţia constructivă a aparatului

gnatoprotetic conjunct. Ea reprezintă o altă caracteristică în strânsă corelaţie cu condiţiile biologice şi
mecanice care condiţionează tratamentul individualizat.

Se descriu diferite forme de secţiune. Forma de şa simetrică se întinde de o parte şi de alta a muchiei
crestei, acoperind în mod egal partea superioară a versanţilor crestei edentate. Altă variantă este
şaua asimetrică sau semişaua în care contactul este numai cu versantul vestibular şi muchia crestei.
Forma pe secţiune cu aspect de treflă se utilizează în punţile suspendate mandibulare. Se mai descriu
forme pe secţiune cu aspect de cupă, la care contactul punctiform al punţii cu creasta asigură
condiţii biologice optime. Cea mai importantă caracteristică cu creasta edentată. Din acest punct
punte în contact cu creasta, la distanţă a corpului de punte o reprezintă raportul de vedere, se pot
concepe corpuri de de crestă şi în contact parţial cu creasta.

Raportul cu creasta edentată

Cea mai importantă caracteristică cu creasta edentată. Din acest punct punte în contact cu creasta, la
distanţă a corpului de punte o reprezintă raportul de vedere, se pot concepe corpuri de de crestă şi
în contact parţial cu creasta.

Corpul de punte în contact cu creasta realizează un raport în suprafaţă cu mucoasa gingivală.

Suprafaţa mucozală a corpului de punte este modelată în funcţie de forma crestei. Prin contactul
intim dintre cele două suprafeţe se realizează o construcţie aproape identică cu cea a arcadei
naturale, creând de la început senzaţia de arcadă integră. Această senzaţie este deplină dacă pe
suprafaţa orală a corpului de punte se modelează convexităţile dentare sub formă de mamelonări pe
care bolnavul le percepe atât în timpul exercitării funcţiilor, cât şi în repaus. Avantajele senzaţiei de
confort pe care o creează acest corp de punte sunt anulate de dezavantajele biologice care, prin
consecinţele lor dezastruoase, pot să conducă la complicaţii neplăcute.

Corpul de punte în şa are faţa mucozală modelată în contact intim cu creasta, realizând la acest nivel
o nişă ecologică în care sunt retenţionate resturi alimentare, resturi epiteliale ce creează un substrat
nutritiv optim pentru colonizarea microbiană. Placa bacteriană ce s-a format în această nişă induce
declanşarea unui cerc vicios al modificărilor patologice ce însoţesc de regulă tratamentul cu un astfel
de corp de punte.

La câteva zile de la aplicarea aparatului gnatoprotetic conjunct, se declanşează un proces inflamator

evolutiv. Această evoluţie este rapidă şi inflamaţiei i se adaugă fenomenele de congestie şi
turgescenţă. Toate aceste suferinţe ale mucoasei se vor finaliza prin hiperplazia şi hipertrofia zonei
de contact cu corpul de punte. Corpul de punte situat în acest focar inflamator hiperplazic pare a fi
înconjurat de mucoasa modificată patologic şi îşi exercită în permanenţă efectul mecanic iritant.
Această iritaţie este amplificată de traumatismul funcţional ce se transmite la acest nivel. La nivelul
mucoasei se produc ulceraţii, iar ia osul alveolar resorbţii şi accelerarea atrofiei. Datorită
permanenţei factorului determinant, procesele patologice se cronicizează şi se întreţin prin
stimularea negativă reciprocă. Simptomatologia se complică prin adăugarea halenei fetide,
hemoragiilor provocate de actul masticator etc. Modificările mucoasei (inflamaţia, hiperplazia,
hipertrofia, ulceraţia) şi ale osului alveolar (resorbţia şi atrofia accelerată) precum şi celelalte
simptome creează imaginea unui dezastru biologic, ce argumentează contraindicarea absolută a
acestei construcţii protetice care le declanşează şi întreţine.

Corpul de punte suspendat este construit la o distanţă de 2-3 mm faţă de muchia crestei. Avantajele
utilizării lui sunt de ordin biologic şi igienic. Se evită traumatismul mecanic al mucoasei gingivale în
zona de contact cu corpul de punte, iar spaţiul liber creat este neretentiv pentru alimente şi uşor de
curăţat cu periuţa de dinţi. Pentru utilizarea corpului de punte suspendat, spaţiul protetic trebuie să
aibă o înălţime mai mare de 5 mm. Există astfel posibilitatea ca, pe lângă cei 2-3 mm rezervaţi pentru
spaţiul liber, să asigurăm şi o grosime suficientă a corpului de punte pentru a asigura rezistenţa şi o
suprafaţă mare de unire cu elementele de agregare. De asemenea, lungimea breşei edentate trebuie
să depăşească dimensiunile unui singur dinte, deoarece spaţiul liber de sub corpul de punte ar deveni
zonă de retenţie.

Avantajele şi cerinţele constructive indică corpul de punte suspendat în zonele laterale mandibulare,
când există spaţii protetice de amplitudine şi înălţime optime. Nu se indică la maxilar deoarece
spaţiul liber nu permite închiderea cutiei de rezonanţă, iar pe suprafaţa mucozală s-ar depune resturi
alimentare. Nefizionomic şi total nefuncţional din punct de vedere fonetic, nu se aplică niciodată în
zona frontală maxilară sau mandibulară. Există posibilitatea construirii aparatelor gnatoprotetice
conjuncte care în zonele laterale mandibulare au corpuri de punte suspendate, iar în zonele
anterioare alte tipuri de intermediari. Corpul de punte suspendat se realizează, de regulă, metalic.
Construcţiile mixte se indică numai când există spaţiu suficient pentru suspendare şi asocierea
componentei fizionomice la substructura metalică.

Corpul de punte cu contact parţial cu creasta prezintă mai multe variante de confecţionare şi anume:
cu contact în semişa; cu contact liniar; cu contact punctiform.

Corpul de punte în semişa prezintă avantajul unei construcţii protetice ce satisface exigenţele
fizionomice. Suprafaţa mucozală acoperă versantul vestibular şi muchia crestei. În cazul în care
creasta alveolară prezintă o grosime mare vestibulo-orală şi suprafaţa de contact creşte, apare
posibilitatea declanşării unor fenomene patologice post-traumatice, ca în cazul corpului de punte cu
contact în şa. Motivaţia fizionomică indică corpul de punte cu contact în semişa pentru zona frontală.
Aplicarea lui în zonele maxilare laterale constituie o gravă eroare. Din punct de vedere al
confecţionării, impune particularitatea morfologică de modelare convexă în toate sensurile a feţei
orale.

Corpul de punte cu contact parţial liniar poate fi realizat în funcţie de linia de contact cu creasta în
două moduri: tangenţial şi pe muchia crestei. Corpul de punte cu contact parţial liniar tangenţial
realizează contactul cu versantul vestibular al crestei. Creând posibilitatea închiderii cutiei de
rezonanţă, se indică pentru maxilar. Corect confecţionat, poate favoriza autocurăţirea şi
igienizarea corespunzătoare. Pentru aceasta, cele două suprafeţe liniare de contact, suprafaţa
mucozală a corpului de punte şi a feţei trebuie modelate convex în toate sensurile. În acelaşi scop,
grosimea vestibulo-orală a crestei dictează maniera de confecţionare a corpului de punte. Dacă
creasta
alveolară este lată, contactul dintre corpul de punte şi creastă se va realiza mai aproape de muchia
crestei, pentru ca spaţiul triunghiular realizat între ele să fie cât mai deschis, permiţând
autocurăţirea şi periajul. Când creasta edentată este îngustă, contactul corpului de punte se va
deplasa spre versantul vestibular.

Corpul de punte cu contact liniar pe muchia crestei realizează contactul de-a lungul crestei edentate
prin polul gingival al corpului de punte, contactul menţinându-se până în vecinătatea papilei
interdentare ce priveşte spre zona edentată. Corpul de punte fiind liniar, parţial tangenţial sau pe
creastă impune întotdeauna ca linia de contact cu creasta să se întrerupă la nivelul papilei la 2-3 mm
de inserţia parodontală a mucoasei. Corpul de punte fiind astfel modelat la distanţă de papilă,
creează un spaţiu necesar autocurăţirii şi igienizării. Acest tip de corp de punte este indicat la
mandibulă.

Corpul de punte cu contact punctiform realizează contacte cu creasta edentată la nivelul polului
gingival al fiecărui intermediar. Contactele realizate vor fi situate între două suprafeţe convexe. Acest
corp de punte reprezintă o soluţie aproape ideală, având calităţi asemănătoare cu corpul de punte
suspendat (igienic). Pe faţa orală a acestui corp de punte se pot realiza convexităţile dentare
asemănătoare arcadelor naturale. Are indicaţii în mod deosebit la mandibulă
 29. Caracteristicile corpului de punte – realizarea tehnologică

Corpul de punte poate fi: metalic; semifizionomic; fizionomic. Corpul de punte metalic este total
nefizionomic şi poate fi realizat plin sau cu intermediari cu spaţiu liber în interior, realizându-se astfel
economie de material.

Corpul de punte fizionomic este utilizat in aparatele gnatoprotetice total fizionomice, de tipul celor
total ceramice sau total compozite, cu amplitudine mică, sau in rezolvări sociale, economicoase,
limitate la preturi de cost foarte reduse (acrilat).

Un corp de punte special este cel din tehnica Tragis-Vectris. Realizat din componenta Vectris= benzi
de carbon care se amplasează la nivelul dintilor stâlpi în loje special create;Sistemul este
biocompatibil cu creasta.

Corpul de punte semifizionomic se realizează în forme variate. Formele în “Y”, în “T”, în bară, în bară
cu ciupercuţe de retenţie sunt depăşite din punct de vedere tehnologic, nemaifiind utilizate. În
tehnologia modernă, corpurile de punte se realizează în formă de casetă, semicasetă, cupă, semicupă
şi ajurată.

Corpul de punte semifizionomic în formă de casetă are o structură metalică cu trei suprafeţe:
mucozală, orală şi ocluzală, respectiv marginea incizală a corpului de punte. Pe această structură
metalică se plasează elemente retentive sub formă de bride metalice, perle, butoni retentivi, plase
retentive ce vor retenţiona materialul fizionomie: acrjlat, compozit sau ceramică.

Corpul de punte semifizionomic în formă de semicasetă cuprinde o structură metalică ce formează

suprafaţa mucozală şi jumătatea feţei orale a corpului de punte. Contactele ocluzale trebuie să se
realizeze pe structura metalică. Uneori contactul ocluzal strâns în zona frontală contraindică corpurile
de punte în semicasetă. În vederea retenţionării materialului fizionomie, se recomandă realizarea
butonilor de retenţie care vor forma la nivelul feţei ocluzale a corpului de punte insule metalice
vizibile în masa fizionomică. Insule metalice protectoare se plasează la nivelul stopurilor centrice şi al
contactelor dintre arcade. Este indicat în zonele edentate laterale şi anterioare.

Corpul de punte semifizionomic în cupă este o construcţie indicată pentru aparatele gnatoprotetice
conjuncte mandibulare. Realizarea acestui corp de punte se poate face în contact liniar cu creasta
sau contact punctiform. Structura metalică formează pereţii orali şi vestibulari, cât şi polul mucozal al
corpului de punte. Cupa conţine butonii de retenţie ce realizează insule metalice pe suprafaţa
ocluzală la nivelul stopurilor centrice, cât şi elementul fizionomie acrilic compozit sau ceramic.

Corpul de punte semifizionomic în semi-cupă se utilizează pentru aparate gnatoprotetice în contact

punctiform cu creasta şi se aplică în tratamentul edentaţiilor mandibulare. Porţiunea metalică a
corpului de punte în semi-cupă cuprinde versantul oral, polul mucozal şi prima porţiune cervicală a
versantului vestibular. Elementele de retenţie pot ajunge la nivelul feţei ocluzale în mod facultativ
atunci când ocluzia traumatizantă sau forţele masticatorii sunt puternice. Fig.250. Corp de punte în
cupă, semicupă, casetă, semicasetă

Corpul de punte ajurat este un corp de punte utilizat în scopul economiei de material preţios din
aparatele gnatoprotetice ceramo-metalice care utilizează aliaje speciale din aur platinat. Aliajele
speciale din aur platinat sunt aliaje foarte costisitoare şi, prin densitatea lor mare, cresc greutatea
aparatului gnatoprotetic. Utilizarea corpului de punte ajurat permite realizarea unui aparat
gnatoprotetic ceramo-metalic total fizionomie în care structura metalică este invizibilă. Corpul de
punte ajurat are structura unei dantele ale cărei ochiuri sunt aşezate de-a lungul liniilor de forţă de la
nivelul corpului de punte. În ochiurile corpului de punte se va arde porţelanul. Este singurul aparat
gnatoprotetic conjunct în care materialul fizionomie este în contact cu creasta edentată, porţelanul
comportându-sejn general, ca un material inert.

Materialele acrilice, compozitele pot deveni surse de iritaţie a mucoasei când există un contact direct
cu aceasta, deoarece structura macromoleculară este alergizantă. După polimerizare poate rămâne
monomer rezidual toxic, acest lucru impunând realizarea corpului de punte cu structura metalică pe
versantul mucozal.

30. Solidarizarea corpului de punte la elementele de agregare

Solidarizarea corpului de punte la elementele de agregare se poate realiza prin mai multe
metode:sudare, turnarea peste elementele de agregare, imbricarea, turnarea monolit.

Tehnica realizării prin sudură =confecţionarea separată a elementelor de agregare şi a corpului de

punte.Datorită diferenţei de structură a aliajului de sudură a celui din componenţa corpului de punte
şi a elementelor de agregare, iau naştere puncte de coroziune deosebit de nocive pentru rezistenţa
mecanică a aparatului gnatoprotetic, cât şi pentru structurile biologice din vecinătate. Se mai
utilizează astăzi doar uneori în punţile de mare amplitudine, fiind înlocuită cu procedeul prin turnare.
Turnarea corpului de punte peste elementele de agregare presupune doi timpi, confecţionarea
elementelor de agregare şi verificarea lor în cavitatea orală, după care, pe modele realizate printr-o
amprentă de situaţie, se machetează corpul de punte care acoperă parţial, prin aripioare orale
elementele de agregare. Se ambalează şi se toarnă, solidarizarea obţinându- se concomitent cu
turnarea. Metoda în prezent este utilizată în tehnologia oţelului inoxidabil.

Turnarea monolit reprezintă metoda modernă de executare concomitentă a elementelor de

agregare şi a corpului de punte. Are numeroase avantaje, dintre care enumerăm: scurtarea timpului
de execuţie şi obţinerea unor piese rezistente.

Pentru asigurarea unei rezistenţe optime a punţii, joncţiunea dintre elementele de agregare şi corpul
de punte trebuie să aibă o suprafaţă maximă, direct proporţională cu parametrii dimensionali ai
componentelor structurii conjuncte, respectând în acelaşi timp regulile impuse de principiul biologic
(profilaxia parodontală). Tehnicile clasice de solidarizare a elementelor de agregare la corpul de
punte (turnarea peste, turnarea monolit sau sudura) oferă anumite calităţi biomecanice întregii
construcţii gnatoprotetice, dar sunt uneori limitate de condiţii clinice deficitare ale suportului
odonto-parodontol şi muco-osos. Aceste aspecte pot fi redresate prin conexiuni labile tip imbricare.

Imbricarea corpului de punte în elementele de agregare se utilizează în cazul defectelor de

paralelism, în punţi segmentare, ca şi în punţile plurale, în punţile de imobilizare în parodontopatii.
Această modalitate

De solidarizare este laborioasă, necesitând precizie în pregătirea suportului odonto-parodontal şi

execuţia tehnologică.

31. Obiectivele terapeutice ale planului de tratament prin aparate gnatoprotetice conjuncte

Obiectivele terapeutice decurg din principiile tratamentului gnatoprotetic conjunct enunţate în

capitolele anterioare. Ele trebuie individualizate în raport de particularităţile clinice subiective şi
obiective ale cazului, decelabile clinic şi paraclinic. Vom trece succint în revistă obiectivele profilactice
şi curative ce decurg din principiile: profilactic, curativ, biologic, homeostatic şi ergonomie.

OBIECTIVE PROFILACTICE

Obiectivele profilactice urmăresc aspecte ale profilaxiei generale şi ale profilaxiei locale. Obiectivele
profilactice generale vor urmări realizarea profilaxiei generale în măsura în care medicul stomatolog
poate interveni prin acţiuni de educaţie sanitară individualizată, prin mijloace de asepsie şi
antisepsie. Ele se pot adăuga în prevenirea transmiterii unor maladii infecţioase cum ar fi gripa,
hepatita epidemică, SIDA.

Medicul stomatolog are datoria să depisteze în stadii incipiente o serie de maladii generale ce au
răsunet sau debut în cavitatea orală. Trebuie avut în vedere faptul că tratamentul stomatologic poate
determina grăbirea evoluţiei unor maladii generale aflate în stadiul incipient.

Obiectivele profilactice locale urmăresc prevenirea îmbolnăvirii prin carie, parodontopatie, cancer
oral etc., şi fac apel la mijloacele de profilaxie bine cunoscute: fluorizare, igienă, alimentaţie etc.

Dar, pe lângă aceste obiective profilactice, tratamentul gnatoprotetic urmăreşte aplicarea unui
program individualizat de profilaxie cu specific gnatoprotetic ce are ca scop general conservarea pe
arcadă vreme cât mai îndelungată a unităţilor dento-parodontale, profilaxia sindromului de resorbţie
şi atrofie osoasă, a sindromului disfuncţional dishomeostatic, profilaxia îmbolnăvirilor ţesuturilor
paraprotetice.

Pentru prevenirea bolilor parodontale se va evita suprasolicitarea parodonţiului dinţilor stâlpi, prin
includerea în construcţiile gnatoprotetice a unui număr suficient de pilieri. Se vor distribui uniform
forţele pe dinţii stâlpi, favorizând metabolismul parodontal şi stimulând mecanismele de compensare
parodontală. Pentru protejarea ţesuturilor sistemului stomatognat se vor alege elemente de
agregare care să nu necesite ablaţii mari de ţesuturi dentare, să nu lezeze sau să afecteze vitalitatea
pulpei dentare. Preparările substructurii organice vor respecta regulile profilactice, ele realizându-se
intermitent, utilizând răcirea cu apă şi aer.

Elementele de agregare vor trebui să realizeze o joncţiune perfectă cu periferia preparată a

substructurii organice, evitând şi traumatizarea parodonţiului. Elementele aparatelor gnatoprotetice
conjuncte vor trebui să refacă şi să conserve relaţiile corecte mandibulo-craniene, conservând relaţia
centrică, relaţia de ocluzie stabilă.

OBIECTIVELE CURATIVE

Obiectivele curative vor urmări o serie de aspecte morfologice şi funcţionale.

Obiectivele curative morfologice se adresează refacerii integrităţii arcadei cât mai aproape de
aspectul natural. Morfologia aparatelor gnatoprotetice conjuncte trebuie individualizată cazului prin
adaptarea modelării la tipul constituţional, evitând standardizarea constructivă atât de frecvent
întâlnită în practică. De multe ori trebuie reconstituită o arcadă pe baza unor elemente disparate, dar
care sunt în strânsă corelaţie, motiv pentru care arcada dentară refăcută prin substitutul protetic
trebuie armonizată figurii, morfologiei şi funcţiei sistemului stomatognat. Reabilitarea corectă a
arcadei mutilate se probează şi prin rapiditatea integrării .aparatului gnatoprotetic în structura şi
funcţia sistemului stomatognat.

Obiectivele curative funcţionale trebuie şi ele urmărite în raport de zona şi funcţia afectată. În
edentaţia frontală se pune accent pe restaurarea funcţiei fonetice, fizionomice, a funcţiei de incizie şi
a ghidajului anterior. În edentaţia laterală se va urmări cu precădere restaurarea funcţiei masticatorii,
prin efectuarea eficientă a triturării şi zdrobirii alimentelor. Este necesar ca în stabilirea obiectivelor
curative funcţionale să fie stabilite şi individualizate simptomeie funcţionale predominante. Astfel,
există bolnavi cu edentaţie în zona frontală care nu acuză insuficienţa masticatorie în momentul
inciziei, ci insuficienţa funcţiei fizionomice. Aceasta va impune ca atitudinea terapeutică să aibă în
vedere rezolvarea în principal a acestei tulburări dominante. Stabilirea obiectivelor terapeutice în
cadrul planului de tratament al edentaţiei parţiale este în strânsă legătură cu stabilirea unui
diagnostic complex şi corect pe baza examenelor clinice şi paraclinice atente.

32. Criteriile terapeutice ale planului de tratament prin aparate gnatoprotetice conjuncte

Criteriul socio-economic – statutul socio-economic al bolnavului pe care îl tratăm în măsura în câre

acest statut influenţează tratamentul gnatoprotetic. Terapia prin proteză conjunctă necesită şedinţe
numeroase de tratament, ocupând în mare măsură timpul bolnavului care nu-i permite acestuia să
afecteze timpul necesar tratamentului gnatoprotetic; stabilirea tipului de tratament gnatoprotetic se
orientează şi în raport de forţa economică a bolnavului de a acoperi cheltuielile materiale, ridicate
uneori la preţuri exorbitante, aferente tratamentului gnatoprotetic.

Criteriul dotării tehnice Aparatele gnatoprotetice conjuncte solicită o aparatură, materiale şi

instrumente variate ce nu pot fi accesibile tuturor unităţilor de lucru.

Examenul clinic trebuie completat de examene paraclinice, riguros cuantificate. Radiografia

retrodentoalveolară oferă date asupra dinţilor pilieri, dar şi a celorlalţi dinţi de pe arcadă precum şi
asupra crestelor edentate. Ortopantomografia oferă o viziune globală a cazului clinic, orientând
practicianul asupra altor examene paraclinice care să completeze tabloul paraclinic al cazului.

Cooperarea cu un laborator de tehnică dentară bine dotat şi organizat asigură premisele unui
tratament protetic de calitate. Laboratorul trebuie să ofere posibilitatea respectării tuturor etapelor
tehnologice şi să permită abordarea unei varietăţi de construcţii protetice (de la punţi provizorii
până la soluţii complexe care satisfac cele mai exigente cerinţe morfofuncţionale ale pacienţilor şi
rezolvă cele mai complexe situaţii clinice).

Criteriul nivelului tehnico-profesional Criteriul nivelului tehnico-profesionai al echipei stomatologice

(medic, asistent, tehnician) influenţează terapia deoarece necunoaşterea metodologiei propuse
împiedică materializarea soluţiei terapeutice care va trebui în final să fie abandonată. Competenţele
profesionale ale medicului stomatolog la absolvire sunt minime şi nu permit abordarea unor cazuri
clinice complexe. De aceea, deontologia profesională implică parcurgerea unor etape ierarhice care
oferă competenţe crescute, pe diferite trepte: medic specialist, medic primar. La acestea se adaugă
alte competenţe care pot fi dobândite pe parcursul pregătirii continue la cursuri de perfecţionare, cu
tematici variate (de exemplu competenţe în chirurgia orală, competenţe în implantologie).

Criteriul biologic =asigurarea că există toate condiţiile biologice de aplicare a unei protezări
conjuncte. De,asemeni, intervenţii preprotetice sau proprotetice să se creeze posibilitatea
transformării unui câmp protetic nefavorabil într-un câmp protetic favorabil protezării conjuncte.

Utilizarea protezării conjuncte este condiţionată de amplitudinea spaţiului edentat, rapoartele de

ocluzie, relaţiile mandibulo-craniene, starea parodonţiului marginal, starea mucoasei orale şi a
suportului osos. Existenţa unui număr mic de dinţi restanţi pe arcadă precum şi distribuţia
nejudicioasă a unui număr suficient de dinţi exclud protezărea conjunctă. Existenţa parodontopatiei
marginale ce determină mobilitatea dinţilor restanţi va complica din punct de vedere biologic bilanţul
clinic, oferind imaginea unui câmp protetic nefavorabil protezării conjuncte.

Edentaţia parţială de clasa A Lejoyeux poate suporta o terapie gnatoprotetică cu aparate conjuncte,
pe când clasa D Lejoyeux cu substructura orgănică afectată prin leziuni coronare şi parodontopatie,
dinţii fiind mobili contraindică cel puţin temporar aparatul gnatoprotetic conjunct. Starea de sănătate
dentară (clasa D Lejoyeux) poate fi precară prin distrugerea amplă a coroanelor dentare şi a
elementelor de susţinere, dinţii respectivi nemaiputând fi utilizaţi ca stâlpi de punte, ceea ce impune
extracţia lor.

Dinţii cu leziuni pulpare, necroze sau gangrene pot fi trataţi în vederea recuperării lor pentru
realizarea suportului aparatului gnatoprotetic conjunct. Eşecul recuperării dinţilor afectaţi poate
influenţa planul de tratament gnatoprotetic, motiv pentru care nu abordăm tratamentul protetic
propriu-zis decât după realizarea tentativei de proiect terapeutic ce presupune existenţa mai multor
variante terapeutice în raport cu rezultatele pregătirii câmpului protetic;în cursul elaborării planului
de tratament se face apel la toate datele obţinute anterior, coroborând datele clinice şi paraclinice la
indicii clinico-biologici de stare locală şi generală, la aspectul spaţiului protetic potenţial (factori ce
vor influenţa stabilirea tratamentului prin aparat gnatoprotetic conjunct).

Criteriul biomecanic .

Pentru aplicarea aparatelor gnatoprotetice conjuncte se va lua în considerare satisfacerea legii

polinomului conform căreia forţa de rezistenţă a câmpului protetic trebuie să fie mai mare sau cel
puţin egală cu forţa activă a aparatului gnatoprotetic conjunct. Atunci când lipsesc o mare parte din
elementele odonto-parodontale, legea polinomului nu este satisfăcută şi terapia conjunctă este’
neindicată. Se va stabili numărul de elemente lipsă pentru fiecare hemiarcadă în parte şi elementele
ce se vor include în suportul protezei conjuncte. Pentru a asigura condiţii de
stabilitateaparatului gnatoprotetic pe câmpul protetic forţa de rezistenţă a câmpului protetic
trebuie să fie distribuită uniform la ambele capete ale pârghiei reprezentate de corpul de punte
al aparatului
gnatoprotetic.Ocluziile adânci, sunt ocluzii traumatizante şi impun anihilarea componentelor
orizontale prin răspândirea forţelor pe un număr crescut de dinţi suport plasaţi în planuri diferite.

Întocmirea planului de tratament ca o tentativă de proiect a terapiei prin aparate gnatoprotetice

conjuncte presupune alegerea dinţilor suport, a elementelor de agregare şi a corpului de punte
.După definitivarea etapelor de pregătire specifică şi nespecifică, de la tentativa de proiect se va
trece la planul de tratament şi apoi la materializarea soluţiei protetice propriu-zise. Tentativa de
proiect influenţează pregătirea câmpului protetic şi poate suporta modificări în timpul realizării
acestor pregătiri. Tentativa de proiect trebuie să stabiliească: dinţii absenţi care vor fi înlocuiţi (breşa
care trebuie închisă prin punte); dinţii pilieri (suport) aleşi în funcţie de: criterii biologice şi
biomecanice şi de amplasare (topografie pe arcadă); elementele de agregare şi modalitatea de
agregare (fixare); corpul de punte.

Se preferă dinţi sănătoşi cu coroană şi pulpă pe arcadă, fără mobilitate patologică şi fără resorbţie
alveolară. În alegerea dinţilor suport se iau în considerare forţa activă şi forţa de rezistenţă, analizând
capacitatea fiecărei unităţi odontale de a rezista la solicitările funcţionale sporite. Forţa de masticaţie
prin solicitarea mai mare sau mai mică în funcţie de tipul constituţional influenţează alegerea dinţilor
suport. Ocluzia dentară traumatizantă influenţează alegerea dinţilor suport, modificând legea
polinomului spre satisfacerea condiţiilor de echilibru supraabundent (forţa de rezistenţă mai mare
decât forţa activă) prin includerea unui număr sporit de dinţi suport, în timp ce în ocluzia cap la cap
sau psalidodontă echilibrul supraabundent nu este totdeauna obligatoriu. Alegerea dinţilor in
tratamentul edentaţiilor frontale va ţine seama şi de gradul de curbură a arcadei frontale.

33. Prescrierea structurii protetice

Substructura organică preparată pe care se aplică suprastructura protetică formează un tot unitar
(complexul dento-protetic). Suprastructura protetică este alcătuită din elemente de agregare şi corp
de punte.

Elementele de agregare a aparatului gnatoprotetic conjunct se vor stabili pentru fiecare dinte stâlp,
în funcţie de criteriile biologice şi mecanice. Din punct de vedere biologic, elementul de agregare va
trebui să refacă morfologia şi funcţia dinţilor pe care se aplică. El trebuie să aibă şi un caracter
profilactic pentru
Ţesuturile pulpare şi parodontale, asigurând o bună închidere marginală.Aceasta va trebui să
menajeze cât mai mult substanţa amelodentinară, să nu fie voluminos, să fie cât mai discret,
refăcând fizionomia bolnavului.

Din punct de vedere mecanic, elementul de agregare trebuie să transmită forţa în axul dintelui, fiind
extins pe mai mult de 2/3 din diametrul mezio-distal al dintelui. Avantajoase din acest punct de
vedere sunt coroanele de înveliş şi cele de substituţie. Elementele de agregare vor trebui să
prezinte o foarte bună

Retenţie pe substructura organică, aşa cum este cazul coroanelor de substituţie,coroanelor turnate,
inlay-onlay-ului cu mijloace de retenţie suplimentară. În zona anterioară coroanele de înveliş
semifizionomice prezintă agregare extrinsecă totală cu retenţie foarte bună, refăcând corespunzător
morfologia şi funcţia

Dintelui pe care se aplică, însă dezavantajullor este prepararea în totalitate a coroanei naturale şi
uneori datorită extinderii în profunzime impun depulparea dinţilor. Atunci când în urma preparării
substructurii

 Rezultă substructuri organice nerezistente se indică aplicarea substituţiei cu

dublă piesă protetică.

Onlay-ul ¾ aplicat ca element de agregare mezial în edentaţiile uni- sau bidentare are indicaţie
pentru porţiunile frontale .

În zona distală a arcadelor, coroaneje de înveliş metalice nefizionomice şi cele semifizionomice au

indicaţia de predilecţie. Cele semifizionomice  când bolnavii prezintă surâs larg cu vizibilitatea
dinţilor în zona posterioară. Inlay-ul se poate utiliza ca element de agregare în corpuri de punte cu
amplitudine mică, pe dinţi stâlpi, voiuminoşi ce oferă posibilitatea preparării unor cavităţi cu
suprafaţă de contact întinsă sau realizarea unor mijloace de retenţie suplimentare. Dinţii pe care şe
va aplica inlay-ul de agregare vor fi stâlpi meziali , aceştia fiind mai puţin solicitaţi.

Corpul de punte trebuie conceput stabilindu-se de la început caracteristicile sale. Raportat la zona
edentată, el poate fi conceput metalic, nemetalic sau mixt. În raport cu dimensiunile spaţiului
edentat, lăţimea crestei şi zona de arcadă unde este edentaţia se va concepe raportul său cu creasta
edentată.Din punct de vedere al direcţiei faţă de linia crestei, corpul de punte se va realiza linear,
curburile fiind aparent reconstituite prin modelarea elementelor semifizionomice vestibulare.
Realizarea curbă a corpului de punte se poate admite numai în zona frontală a arcadei.
În tratamentul edentaţiilor parţiale cu breşe multiple, există tentaţia de a realiza tratamentul prin
punţi separate. Această terapie are avantajul simplificării preparării din punct de vedere clinic şi
realizarea uşoară a paralelismului dinţilor stâlpi. Dacă un singur element nu satisface aceste condiţii,
se impune tratamentul în ansamblu al breşelor edentate prin “punte unică” sau punţi segmentate şi
imbricate. Această construcţie gnatoprotetică prezintă o stabilitate mecanică bună, sprijin
poligonal, dar presupune o preparare mai complexă şi o tehnologie de precizie. Denumirea punţilor
monolit cu termenul de punte stabilizatoare nu este corespunzătoare deoarece toate aparatele
gnatoprotetice trebuie să realizeze stabilizarea structurilor de punte.

În urma întocmirii tentativei de proiect pentru se elaborează varianta cea mai bună de tratament, dar
şi alte variante posibile în funcţie de realizarea tratamentului proprotetic.

Planul de tratament prin aparate gnatoprotetice conjuncte se formulează astfel

1. Aparat gnatoprotetic conjunct realizat prin (tehnologia de realizare,ex. Prin adiţie)

din aliaj (nobil, seminobil, nenobil, metalo-ceramic, metalo-acrilic etc.), compus din:

Elemente de agregare, se precizează tipul de element (coroană turnată, substituţie, semifizionomică

etc.) şi dintele pe care se aplică.

Corp de punte la care se specifică numărul de intermediari, tipul intermediarului (casetă, semicasetă,
cupă, semicupă, masivi) şi contactul cu creasta (linear, tangenţial, punctiform etc.). Existenţa mai
multor corpuri de punte impune descrierea fiecărui corp de punte în parte.

2. Aparat gnatoprotetic conjunct (se repetă descrierea amănunţită a celorlalte

aparate gnatoprotetice conjuncte utilizate în tratamentul cazului respectiv). ( p-u
exemple vezi pag 353)

Prescripţia se însoţeşte de un desen al aparatelor gnatoprotetice conjuncte într-un cod convenit între
cabinet şi laborator, care se va trece în fişa clinică, reţetă şi fişa de laborator. În vederea
tratamentului gnatoprotetic al edentaţiei parţiale intercalate bolnavul trebuie să treacă printr-un
filtru de pregătire pre- şi proprotetică, după care urmeaza tratamentul propriuzie conform planului
protetic definitiv .

34. Algoritmul de tratament în edentația parțială intercalată redusă

Tratamentul edentaţiei parţiale intercalate prin proteză conjunctă cuprinde o serie de etape ce
constau în: I. Pregătirea organismului şi a cavităţii orale

1. Educaţia sanitară

2. Pregătirea generală a organismului

3. Pregătirea locală (periprotetică=preprotetică+proprotetică)

a. Pregătirea preprotetică nespecifică = igienizare şi asanarea cavităţii orale

1. Suport odontal: extracţia resturilor nerecuperabile, extracţia dinţi mobilitate de gr. III,
extracţia dinţilor incluşi, tratamentul chirurgical al Iezii.. periapicaie, tratamentul leziunilor
carioase simple şi complicate pe alţi dinţi decât pilierii;

2. Suport parodontal: detartraj, chiuretaj parodontal, tratament antiinfiamator, eliminarea

focarelor de iritaţie parodontală, chirurgie parodontală de asanare;

3. Suport muco-osos: leziuni inflamatorii cronice, ieziunitumorale benigne;

4. Părţi moi: leziuni inflamatorii cronice, leziuni tumorale benigne;

b. Pregătirea proprotetică specifică = obţinerea unui câmp protetic favorabil

pentru protezarea în condiţii optime şi reechilibrarea SSG

• Dinţii pilieri şi suportul lor parodontal: tratamentul leziunilor odontale simple şi complicate,
depulpări în scop protetic, redresarea ortodontică a axelor dinţilor pilieri, chirurgie corectivă
parodontală şi RTG;

• Suportul muco-osos al crestei: excizii şi plastii modelante; restabilirea echilibrului ocluzal şi

al relaţiilor cranio-mandibulare]
 • Suprimarea şi reechilibrarea disfunctiilor SSG

II. Tratamentul protetic propriu-zis

- Pregătirea substructurii organice;

- Amprentarea;

- Înregistrarea relaţiilor mandibulo-craniene şi transferul pe simulator

- Verificarea clinică şi adaptarea şi fixarea prin cimentare provizorie a aparatului

gnatoprotetic;

- Fixarea prin cimentare definitivă a aparatului gnatoprotetic.

III. Tratamentul post-protetic (dispensarizare)

35. Educația sanitară

Educația sanitară urmărește trezirea interesului bolnavului asupra propriei sale sănătăți... Debutul
acestei etape se realizează cu o discuție sondaj prin care se stabilește nivelul de educație sanitară a
bolnavului și, în funcție de acesta, succesiunea acțiunilor de educație sanitară individualizată. Un alt
obiectiv urmărește să realizeze conștientizarea bolnavului în legătură cu starea sa de sănătate, a
întregului organism, raportată la condițiile de viață, de muncă, odihnă.

Bolnavul trebuie să cunoască riscurile și posibilitățile de prevenire a bolilor cronice și a celor infecto-
contagioase. Dar, principalul obiectiv al educației sanitare trebuie să fie acela de prevenire a
îmbolnăvirilor SSG. Bolnavul trebuie să-și însușească toate măsurile de combatere a cariei și a
parodontopatiei, a cancerului oral, a sindromului disfuncțional al sistemului stomatognat, etc.
Depistarea prin sondaj verbal și examen clinic a modului incorect de igienizare la nivelul cavității
orale, a obiceiurilor vicioase, a modului greșit de alimentație, etc. Va fi urmată de acțiuni
educaționale ce vor arăta riscurile de îmbolnăvire – consecutive lor și modalitățile de înlăturare a
acestor cauze de boală.

Se va insista îndeosebi asupra modului de igienizare corectă și la timp util a cavității orale,
individualizând manoperele în funcție de starea clinică a bolnavului și etapa de tratament în care se
află. Revelarea plăcii bacteriene, urmărirea microbismului cavității orale prin testul Snyder și
comunicarea rezultatului vor sprijini activitatea de educație sanitară, bolnavul putând să înțeleagă
scopul efortului său în această direcție. Dar în cadrul etapei de pregătire, educația sanitară va trebuie
să realizeze conștientizarea bolnavului și asupra nivelului de afectare a morfologiei și funcției
sistemului stomatognat în urma edentației. În funcție de capacitatea sa de înțelegere i se vor aduce la
cunoștință măsurile de tratament gnatoprotetic ce se pot întreprinde pentru recuperarea
morfologică și funcțională integrală sau într-o măsură cât mai mare. În aceeași manieră se vor
prezenta și limitele posibilităților terapeutice actuale. Nici o soluție de tratament nu se va aplica fără
accepțiunea bolnavului.

Educația sanitară nu încetează odată cu terminarea primei ședințe, ci se continuă pe parcursul

tratamentului, realizându-se consecvent în fiecare ședință. Ea are ca scop urmărirea îndeplinirii
programului de igienizare întocmit cu bolnavul și aplicarea corectă a măsurilor de igienizare a
cavității orale, precum și realizarea etapă cu etapă a programului inițial de tratament.

36. Pregătirea generală

În cadrul pregătirii generale, o atenție deosebită o acordăm pregătirii psihice.

Bolnavii ce se prezintă la stomatolog pot fi fără afecțiuni psihice, cu ușoare psihoze sau cu suferințe
grave sub forma psihopatiilor ,iar atitudinea echipei stomatologice se va modela după psihologia
cazului respectiv, fiind foarte important modul de desfășurare a primului contact dintre bolnav și
medic. Prin seriozitate, înțelegere și blândețe, căldura sufletească a medicului va crea un climat
propice de lucru deoarece bolnavul va analiza și-și va înțelege că se va lucra într- un climat psiho-
protectiv de colaborare.

Pe lângă mijloacele de comunicare verbale sau nonverbale poate să apeleze și la medicația

ajutătoare.
Comunicarea nonverbală se realizează-prin impresia ce o creează ținuta medicului și a întregului
personal, propria iui igienă corporală. Aspectul serviciului prin curățenie și ordine, liniștea din cabinet
și atmosfera de lucru calmă și sigură vor contribui la , la câștigarea totală a încrederii lui.

Comunicarea verbală se realizează în mod mai complex și depinde de nivelul de pregătire și

preocupările bolnavului. Pentru a putea găsi cu ușurință subiecte comune de conversație cu bolnavul,
medicul trebuie să aibă un nivel intelectual care să-i permită abordarea discuțiilor în orice domeniu.
Foarte importantă este posibilitatea de a-și modela limbajul după nivelul de înțelegere al bolnavului,
după starea lui psihică caracteristică sau de moment. Intervenția medicului trebuie să tempereze
dezechilibrul bolnavului care poate manifesta deprimare sau optimism exagerat privind tratamentul
gnatoprotetic conjunct.

Medicația se indică la cazuri mai deosebite și numai atunci când se poate administra în condiții de
ambulator. Se va urmări relaxarea psihică a bolnavului prin combaterea stării de anxietate, scăderea
pragului de reacție la stimuli dureroși, acustici, luminoși din cabinetul stomatologic. Pentru aceasta se
pot utiliza sedative ușoare, tranchilizante minore sau coktail-uri medicamentoase.

Alături de pregătirea psihică , bolnavul trebuie să aibă o stare generală bună, fortificată prin
alimentație și vitaminizare pentru a face față cu ușurință manoperelor tratamentului gnatoprotetic
conjunct.

In situația unui organism sănătos, pregătit din punct de vedere general, cu un minim de măsuri
pregătitoare, se poate trece imediat la celelalte etape de tratament protetic. Dar sunt și cazuri când
starea generală a bolnavului contraindică sau temporizează tratamentul gnatoprotetic conjunct.

Contraindicațiile absolute apar numai în situații cu totul deosebite. Contraindicațiile temporare sunt
mai frecvente și pot apare în cazul bolilor acute, cronice și degenerativ proliferative.

Bolile acute, gripa, hepatita epidemică, alte afecțiuni virale sau microbiene temporizează tratamentul
prin dublă cauză: existența riscului de contagiozitate a persoanelor cu care vine în contact bolnavul și
slăbirea organismului până la situația de a nu putea face față manoperelor de tratament
gnatoprotetic. Infecțiile cronice, tuberculoza, sifilisul, actinomicoza, SIDA, se vor pregăti în colaborare
cu medicii specialiști respectivi și se va începe tratamentul gnatoprotetic atunci când focarele
infecțioase se închid și se poate lucra bineînțeles cu mijloacele de prevenire specifice combaterii
transmiterii acestei boli.
Bolile cronice, fie că sunt în perioada de acutizare, fie că au un potențial morbid ridicat vor beneficia
de pregătire în echipă, medicul stomatolog în colaborare cu medicul specialist, și tratamentul
gnatoprotetic va fi temporizat până când indicii clinico-biologici generali se vor normaliza. Sunt și
situații deosebite când anumite intervenții stomatologice vor fi executate cu anticipație cum este
îndepărtarea cauzelor dentare a bolii de focar, tratamentul gnatoprotetic urmând după rezolvarea
bolii generale cauzate și întreținute de focarul infecțios. Cancerul bucal, precum și cancerul situat în
alte zone ale organismului contraindică temporar tratamentul gnatoprotetic până la rezolvarea
complexă a lui. În cazul iradierilor terapeutice a teritoriului stomatognat se temporizează tratamentul
gnatoprotetic conjunct preferându-se tratamentul amovibil netraumatizant.

37. Pregătirea nespecifică (preprotetică) – suportul odontal

Evidențierea plăcii bacteriene dentare și verificarea calității igienizării, cu ajutorul revelatorilor de

placă și testul Snyder, trebuie să se realizeze încă din etapa de educație sanitară (care trebuie să
însoțească toate etapele planului de tratament), când pacientul este conștientizat asupra stării de
igienă pe care o prezintă și asupra tehnicilor de periaj pe care trebuie să le realizeze.

Detartrajul trebuie efectuat cu minuțiozitate, tartrul fiind factor de iritație locală parodontală.

În paralel cu etapa de igienizare și detartraj, se procedează la eliminarea celorlalți factori de iritație

parodontală: leziunile de colet, îndepărtarea obturațiilor debordante, îndepărtarea aparatelor
gnatoprotetice incorect adaptate cervical. Concomitent, se vor realiza toate tratamentele leziunilor
odontale coronare simple și complicate, în funcție de forma lor anatomo-clinică.

Există 2 categorii de situații clinice (leziuni carioase tratate și leziuni netratate), fiecare din ele cu câte
3 subcategorii, în funcție de profunzimea procesului carios: superficială medie și profundă.

Leziunile carioase de pe dinții ce nu vor fi incluși în soluția protetică, vor fi rezolvate în cadrul etapei
de pregătire nespecifică, tratamentul desfășurându-se până în etapa de obturație coronară
definitivă. Pentru leziunile de pe dinții viitori stâlpi de punte, există 4 posibilități, în funcție de forma
clinică:

Cariile superficiale – leziunea carioasă se desființează în timpul preparației substructurii, fără

a fi necesară reconstituirea prin obturație;
 Cariile medii-în etapa pre-protetică se îndepărtează țesutul alterat, se va realiza o obturație
provizorie. După realizarea preparației, în funcție de retentivitatea acesteia, cavitatea restantă va fi
obturată cu material definitiv sau va deveni cavitate suplimentară de retenție (când forma și volumul
preparației nu asigură o retenție suficientă).

Cariile profunde – impun examene radiologice și teste de vitalitate care decid atitudinea
terapeutică. În funcție,de cazul clinic, se pot realiza fie, reconstituiri corono-radiculare – când prin
preparare nu mai poate fi asigurată rezistența substructurii, obturații coronare cu dispozitive de
retenție etc.

În cazul leziunilor cu margini în zona terminației cervicale a preparației (MOD, cl. A ll-a, cl. A
V-a) se recomandă utilizarea materialelor de reconstituire coronară speciale de tipul
glassionomerilor.

Se vor extrage resturile radiculare nerecuperabile sau fără valoare protetică. Celelalte categorii de
leziuni ce pot fi recuperate, sunt supuse unui tratament endodontic corect. Gangrena simplă sau
complicată necesită tratament endodontic convențional sau chirurgical (rezecție apicală). Realizarea
rezecției apicale anteroir de tratamentul protetic propriu-zis temporizează tratamentul până la
vindecarea periapicală și la consolidarea dinților pilieri. Dacă distrucția coronară pe dintele respectiv
este întinsă se impune realizarea unei reconstrucții corono-radiculare, cu două posibilități clinice:
fixarea RCR în aceeași ședință cu rezecția apicală urmată apoi de amprentare ș.a.m.d sau realizarea
RCR și a suprastructurii protetice la distanță de rezecția apicală, după vindecarea apicală.

38. Pregătirea nespecifică (preprotetică) – suportul parodontal

Rezecția apicală reprezintă o tehnică ce se poate aplica atât la nivelul dinților monoradiculari, cât și
pluriradiculari, fiind diferită în funcție de gradul de dificultate a acestor situații clinice. Ea poate fi
realizată pe un suport odonto- parodontal pe care s-a realizat în prealabil obturația endodontică
corectă și completă la care persistă un proces periapical care nu s-a resorbit pe parcursul etapelor
intermediare de tratament; atunci când obturația nu corespunde din punctul de vedere al
etanșeității și procesele periapicale persistă; atunci când procesele apicale sunt situate pe dinți
neobturați sau obturați incomplet, la care se asociază și o incrustație corono-radiculară care nu poate
fi îndepărtată sau când există corpi străini pe canalele radiculare și se dorește conservarea dintelui pe
arcadă (ace rupte pe canal, denticuli).

Hemisecționarea (premolarizarea) – această tehnică constă în separarea rădăcinilor, realizând o

secțiune coronară a dintelui pentru a transforma spațiul interradicular inaccesibil în spațiu
interdentar controlabil. Dintele este apoi restaurat sub forma a două unități odonto-parodontale
monoradiculare identice. Trebuie să se asigure tratamentul endodontic ai ambelor rădăcini și
posibilitățile de restaurare (ancorare radiculară etc.). Această tehnică se adresează în special
molarilor mandibulari.

Amputarea radiculară: rădăcina cea mai afectată sau cea mai puțin fiabilă este separată de partea
coronară a dintelui. O coronoplastie permite apoi să se creeze o zonă adaptată unui control eficace al
plăcii. Coroana dintelui rămâne intactă și nu necesită restaurarea. Tratamentul endodontic trebuie
realizat în prealabil. Această tehnică este aplicabilă cu un prognostic bun rădăcinilor vestibulare ale
molarilor maxilari.

Amputarea corono-radiculară: constă în eliminarea unei rădăcini cu partea coronară corespondentă.

Apoi se realizează o restaurare protetică respectând formele conturului radicular și permițând
controlul plăcii. Practicianul trebuie să se âsigure de tratamentul endodontic prealabil.

Această tehnică se adresează atât molarilor mandibulari cât și molarilor maxilari. Totuși, amputarea
corono-radiculară a unui molar mandibular necesită realizarea unei restaurări cu ancorare coronară
pe dintele proximal dinspre rădăcina amputată.

Tratamentul leziunilor parodontale va porni încă din această etapă, prin primele manopere de
igienizare și detartraj. Şi vor continua cu un tratament chirurgical de asanare, atunci când leziunile
sunt mai profunde și bogate în țesut de granulație. În acest sens, se realizează: un chiuretaj
subgingival, prin care țesuturile inflamate, de granulație și necrozate de la nivelul pungilor gingivale
sunt înlăturate prin chiuretaj. Prin această tehnică, se îndepărtează, în totalitate țesutul patologic
,care constituie un factor de iritație pentru parodonțiul marginal, precum și tartrul subgingival.
Această intervenție este indicată în cazul existenței unor pungi supraalveolare puțin profunde și cu
atrofie alveolare, precum și în cazul unor pungi intra-alveolare, în cazul unor abcese parodontale la
monoradiculari sau în situațiile temporizării extracțiilor dentare la dinții cu pungi profunde.

Realizarea acestei intervenții se poate face prin intermediul unui lambou de acces (pentru
vizualizarea directă a suprafeței radiculare) sau în câmp închis.

Pe lângă îndepărtarea țesuturilor patologice, se poate realiza și un surfasaj radicular, care presupune
eliminarea, pe de o parte, a pungii și tartrului, asociat, pe de altă parte, cu ablația zonei infiltrate de
cement radicular. Aceasta se realizează cu chiurete Gracy sau prin intermediul unor instrumente
specifice manuale, pentru accesul interradicular – SQBL și SQMD HUFRIEDY sau mecanice – Slim-line
CAVITRON. Această atitudine terapeutică se poate aplica în cazul pungilor mai mari de 3 mm.

Leziunile interradiculare prezintă anumite particularități care necesită un abord terapeutic mai
complex.
*Leziunile de clasa I se tratează prin curățarea suprafeței radiculare. În unele cazuri, când zona de
separare radiculară este deosebit de concavă, se poate realiza o odontoplastie cu freza pentru a
„goma” această concavitate și a permite controlul plăcii.

În leziunile de clasa a ll-a este mai dificil de făcut o alegere a terapiei. Profunzimea orizontală a
leziunii face să fie mai aleatorii tratamentele pe suprafața radiculară. Uneori e dificil de „închis”
aceste leziuni, astfel protezarea devine riscantă. Tehnicile de regenerare tisulară ghidată își arată, în
aceste cazuri precise, eficacitatea.

Leziunile de clasa a lll-a pun mai multe probleme. E foarte dificil să se închidă spațiul interradicular,
atât prin tehnici clasice cât și prin tehnici de regenerare tisulară ghidată.

Hiperplaziile gingivale se tratează chirurgical când persistă după tratamentul inflamației. Tehnica de
elecție este gingivectomia cu bizou (margine tăiată oblic) internSe realizeaza o incizie la un unghi de
20-45 cu axul mare al dintelui la niv gingiei marginalesi al sp interdentare. . Ţesutul papilar
hiperplazic se separă de planul osos, la nivelul septului interdentar, cu ajutorul unui bisturiu
lanceolat. După excizarea țesutului în exces, gingia este suturată în fiecare spațiu interdentar cu un
punct în 8.

39. Pregătirea specifică (proprotetică) – Dinții pilieri și suportul lor parodontal

Tratamentul leziunilor odontale simple și complicate

Tratamentul acestor leziuni se adresează pierderilor de substanță amelo- dentinară existente la

nivelul dinților pilieri. În funcție de profunzimea acestora, tratamentul se poate realiza în etape
diferite. Astfel, în cazul leziunilor superficiale, acestea vor fi desființate în timpul preparării
substructurilor organice; în cazul cavităților medii, se începe prepararea cavității încă din etapa
preprotetică și se obturează provizoriu, astfel încât, în etapa proprotetică se reevaluează cavitatea
restantă urmând obturarea definitivă sau folosirea ei ca retenție suplimentară; în cazul cavităților
profunde se impune o evaluare exactă a distanței față de camera pulpară, impunându-se, atunci când
este necesar, efectuarea pulpectomiei.
Depulparea în scop protetic

Există o serie de situații care impun depulparea dinților stâlpi:

Volum coronar redus al dinților ce vor fi acoperiți prin coroane mixte metalo- ceramice sau
metalo-compozite sau coroane total ceramice sau total compozite;

Modificări ale axului de implantare ce nu coincide cu axul de inserție al aparatului

gnatoprotetic (versii, rotații);

Modificări de poziție de tipul translațiilor ce duc, uneori, chiar la amputarea coronară;

Modificări de poziție în sens vertical, de tipul extruziilor și egresiilor ce impun aducerea la

nivelul planului de ocluzie prin sacrificiu mare de țesut amelo- dentinar, făcând obligatorie
depulparea acestor dinți.

Necesitatea depulpării substructurilor organice trebuie să fie foarte riguros stabilită, pe baza
examenului clinic și radiografie, încă din etapa premergătoare preparării dinților stâlpi.

Instituirea acestei faze ulterior în timpul preparării sau în urma deschiderii accidentale a camerei
pulpare, duce la contaminarea intrapulpară sau la realizarea unor căi false, compromițând evoluția în
timp a tratamentului endodontic realizat.

40. Pregătirea specifică (proprotetică) – redresarea ortodontică a dinților stâlpi

Pentru a se evita sacrificiile ample de substanță amelo-dentinară, depulpările și chiar extracțiile, se

impun corectări ale poziției dinților stâlpi prin tratamente ortodontice. O alternativă la tehnicile de
corecție chirurgicală, fără intervenții asupra gingiei o reprezintă elongația coronară prin egresie
ortodontică. Această metodă poate fi aplicată atunci cînd există o malpoziție în plan vertical, în
această situație volumul coronar putînd fi bine reprezentat, integru sau atunci când distrucția
coronară e întinsă și parodontul marginal maschează acest volum coronar rezidual.
Restaurarea protetică va fi posibilă numai după reușita manoperelor ortodontice, oferid avantajul
reabilitării funcției estetice.

Conform lui Saabri leziunea trebuie să se situeze cel mai mult la 1/3 de la colet, cele 2 treimi restante
putând asigura o bună mentinere a dintelui.

Avantaje:

Mentinerea integritäții osului alveolar compromis în caz de extracție

Conservatoare, fără intervenție la nivelul suportului osos.

Dezavantajele sunt minore şi legate de tehnică:

Aparatura care poate antrena o problema estetică în timpul tratamentului

Durata lungă a tratamentului (1-3 luni)

Adesea va fi necesară o chirurgie minoră parodontală la nivelul dintelui tratat

În vederea realizării acestui deziderat va trebui să participe un dispozitiv solidarizat la rădăcină,

Un sistem de ancorare și un mod de activare între cele două dispozitive care vor antrena egresia
dintelui.

Această tehnică, respectă întrutotul principiul biologic, rezultatul final obținându-se cu participarea
țesuturilor proprii ale bolnavului, dintele nedeplasându-se de-a lungul țesuturilor de susținere,
inducând doar formarea osului său de susținere, în situsul spre care se deplasează și antrenând cu el
gingia și sistemul său de atașament.
După ce s-a obținut rezltatul final se face o imobilizare dentară pe interval de 2 luni, până se obține
cicatrizarea alveolei și a fibrelor parodontale, urmată sau nu de o intervenție chirurgicală corectivă pe
suportul gingival și osos deplasat coronar prin egresie.

Există mai multe tehnici care permit acoperirea recesiunilor, prin: lambou de translație laterală,
lambou repoziționat coronar, grefa gingivală liberă epitelio-conjunctivă, grefă liberă conjunctivă
înfundată, alegerea terapeutică făcându-se prin examenul clinic al recesiunii și al mediului
parodontal.

Forma şi lărgimea recesiunii trebuie apreciate foarte exact, ținând cont de riscul de fenestrație
osoasă sub (tesutul gingival, antrenând, în timpul preparării atului receptor, o sporire adesea
importantă a suprafeței radiculare ce trebuie acoperită.

Cantitatea şi grosimea tesuturilor înconjurătoare trebuie de asemenea evaluate ca situri posibile. În

final, căutarea unui sit de prelevare a unei grefe libere epitelio-conjunctive sau conjunctive este de
asemenea un element care precede decizia terapeutică. Prin optarea pentru această metodă va
prima principiul biologic, dar, in schimb, intervalul de timp afectat va fi mult mai îndelungat.
Modificările care apar la nivelul suportului odonto-parodontal şi muco-osos se pot accentua,
neputându-se institui o protezare de urgență.

41. Pregătirea specifică (proprotetică) – chirurgie corectivă parodontală și RTG

Aceste intervenții acoperă un ansamblu de tehnici esențialmente chirurgicale care vizează

restaurarea tesuturilor parodontale din jurul dintilor pentru a reabilita limitele cervicale supra-
gingivale sau pentru marirea înălţimii coronare in vederea ameliorării retentiei, respectând sau
recreând în acelaşi timp spatiul biologic. Când restaurarea, de orice tip ar fi ea, încalcă spațiul
biologic, e necesar să se recreeze un spațiu suficient între limita cervicală a restaurării şi creasta
osoasă. Aceasta se poate realiza fie în detrimentul osului alveolar prin osteotomie-osteoplastie, fie
provocând o egresie fortală a rădăcinii.

Indicatii
 • Fractura coronară sau corono-radiculară subgingivală;

• Carie subgingivală;

• Lipsa retenţiei datorită unei coroane prea scurte;

• Restabilirea unei curbe Spee când dinții suferă egresii prin pierderea antagonistului.

Contraindicatii:

• Toate contraindicațiile de ordin general proprii chirurgiei orale;

• Dacă limita cervicală a fracturii depăşeşte cu mai mult de 1 mm creasta

• Dacă raportul coroană/rădăcină este inferior lui 1; dacă tratamentul endodontic nu e

posibil sau este partial, se va lua in considerare extracţia;

• Dacă rezecţia osoasă descoperă zonele de furcaţie ale dintilor pluri radiculari. Este deci,
indispensabil să se facă un examen radiografic al rădăcinilor;

• La fel dacă amplasarea osteotomiei riscă să compromită viitorul parodonțiului dinților

adiacenți sănătoşi sau corect reconstituiti,

• În zona anterioară, când alungirea se dovedeşte a fi inestetică;

 • Dacă se intervine asupra dintilor cu rădăcini mici şi/sau conice riscánd să antreneze
o mobilitate după intervenţie.

Alegerea terapiei în funcție de situația clinică, incluzând următoarele tehnici:

• Gingivectomii;

• Interventil cu lambou;

• Egresie ortodontică;

• Tehnici de regenerare tisulară;

• Grefe de tesut.

După Rivault, tehnica chirurgicală aleasă depinde de situația clinică şi în mod esențial de cantitatea
de structură coronară sănătoasă care merge din os (spatiul biologic ,rezidual”), de înălțimea gingiei
ataşate şi estetică.

În verlerea realizării acestor tehnici, se pot intâlni mai multe situații, în funcţie de structura dentară
reziduală, raportul acesteia cu gingia, distanta faţă de creasta osoasă şi nivelul de pierdere de
substanță:
• Dacă distanţa creastă osoasă – structură dentară reziduală este mai mare de 3 mm şi gingia
alaşată de înălțimea suficientă, tehnica indicate va fi gingivectomia cu bizou extern sau
bizou intern;

• Dacă distanţa creastă osoasă-structură dentară reziduală este mai mică de 3 mm şi gingia
alaşată are o înălțime suficientă, tehnica indicată va fi gingivectomia cu bizou intern asociată
cu osteoplastie;

• Dacă distanţa creastă osoasă-structură dentară reziduala este mai. Mare sau egală cu 3 mm
şi gingia aderentă are înălțimea suficientă dar nu poate tolera o reducere, tehnica va fi un
lambou mixt pozitionat apical;

• Dacă distanţa creastă osoasă-structură dentară reziduală este mai mică de 3 mm şi gingia
aderentă are înălțimea suficientă dar nu poate tolera o reducere sau este de înălțime
limitată, tehnica indicată va fi lambou mixt poziționat apical asociat cu osteotomie;

• Dacă distanţa creastă osoasă-structură dentară reziduală este mai mică de 3 mm şi

osteotomia este imposibilă deoarece ar antrena o diminuare prea importantă a suportului
parodontal la nivelul dintelui in cauză şi/sau al dinților vecini (ca in cazul in care zona
interradiculară riscă să fie expusă în cazul unui dinte pluriradicular), tehnica indicată este
egresia ortodontică;

• Dacă există o pierdere de substanță osoasă importantă, până la 3-4 mm, se poate recupera
o parte din deficit prin intermediul regenerării tisulare ghidate sau grefă de tesut
osos/precursori conjunctivi ai osului.
42. Pregătirea specifică (proprotetică) – suportul muco-osos al crestei

Regenerarea osoasă ghidată (ROG) se bazează pe principiul compartimentării celulare, impiedicând

celulele din epiteliu şi din țesutul conjunctiv să ajungă la spatiul postextractional, celulele osoase pot
coloniza alveola rămasă liberă.

Membrana GTAM (Gore Text augmentation material), interpusă între lambou şi alveolă, protejează
situsul post-extractional al celulelor din țesutul conjunctiv pentru ca doar celulele cu potential
osteogenetic să poată succede cheagului de sânge.

Membrana este compusă din două microstructuri diferite:

• Partea internă posedă o microstructură ocluzivă pentru a împiedica tesutul conjunctiv să

migreze în interiorul alveolei;

• Partea externă sau periferică permite o mai mare irigare tisulară, sporind stabilizarea
plăgii, şi împiedică interpunerea tesutului conjunctiv între material şi os. Ea este suficient
de
maleabilă pentru a se etala uniform dincolo de limitele defectului pe marginea osoasă.

Membrana este îndepărtată după 6 luni şi atunci se poate realiza proteza definitiva. Aceste tehnici,
complexe, dau rezultate excelente dar sunt extrem de delicale. De realizat şi rezervate situațiilor
foarte speciale.

Regenerarea osoasă ghidată poate fi utilizată la prevenirea pierderilor osoase, in momentul

extracţiei.

Osteotomia. Are ca scop să reducă dimensiunile crestei osoase in sensul lărgimii şi (sau) înălțimii şi să
regularizeze creasta.

Tehnica chirurgicală :cu freza globulară pentru os, la viteza lentă şi sub irigare de ser fiziologic. O
osteotomie va desăvârşi reducerea osoasă. Reducerea lamboului poate fi necesară inainte de
închiderea plăgi după aceasta, datorită reducerii volumului osos, devine prea mare. Bordurile
lamboului trebuie să fie strânse şi fără suprapunere, menținute cu ajutorul unor suturi dese. Nu este
indispensabil pansamentul chirurgical.

Frenectomie. Această intervenție este destinată să elimine un fren sau” mici bride care, prin poziție
şi inserţie, îngreunează controlul plăcii şi/sau provoacă o deschidere a şantului gingivo-dentar in
timpul mobilizării muşchilpt periferici. Frenul se inserează între cei doi incisivi centrali şi provoacă o
tractiune

Pe gingia marginală. Se realizează o mică incizie paralel cu marginea alveolară. Frenul este secționat
pe toată suprafaţa sa de inserţie dinspre vârf spre baza sa în vestibul. Lamboul mucos liber este prins
cu pensele şi frenul se secționează spre buză fie cu bisturiul, fie cu foarfecele pentru gingie. Pe
marginea alveolară, situsul de intervenție se prezintă sub forma unei zone triunghiulare cu baza
vestibulară. Marginile plăgii sunt suturate spre buză şi pe mucoasa alveolară. La nivelul gingiei
keratinizate, bordurile pot fi apropiate şi zona este protejată cu un pansament chirurgical.

Conform Examenului clinic şi celui paraclinic practicianul işi modulează şi adaptează proiectul si
gesturile terapeutice. Astfel el trebuie să ştie dinainte dacă parodontiul este sau nu susceptibil să
primească o proteză sau dacă, dimpotrivă, trebuie realizată o refacere a stării prealabile sau o
ameliorare, chiar o adaptare a acestuia pentru a favoriza restaurarea protetica.

Astăzi este posibil şi necesar să se facă astfel incat la un parodontiu fragil să existe gesturi protetice
deosebit de respectuoase, atât pentru situatiile. Limitelor preparării cât şi pentru tipul de
amprentare. Tehnicile chirurgicale care permit prepararea parodontiului pentru protezare sunt
numeroase. Un examen clinic bine condus, asociat cu examenul radiografic. Permite stabilirea
indicațiilor acestor tehnici fără a face tratament suplimentar.

Etapa preprotetică de tratament vizează, anterior aplicării aparatului gnatoprotetic conjunct,

echilibrarea „dezechilibrelor locale” (Imbert). Astfel, suprastructura protetică va fi aplicată pe un
suport dentoparodontal sănătos şi în contextul unei homeostazii locale şi loco-regionale.
43. Pregătirea specifică (proprotetică) – reechilibrarea ocluzală și repoziționarea cranio-mandibulară
(p.386)

Urmărește crearea unui relief ocluzal armonios, care să permită deblocarea mișcărilor mandibulare,
transmiterea forțelor de ocluzie, distribuirea uniformă a punctelor de contact în relație centrică și
intercuspidare maximă, refacerea echilibrului morfologic al dinților, o ocluzie dinamică,
netraumatizantă care să permită glisarea liberă a mandibulei de la RC la IM precum și în protruzie și
lateralitate, o funcționalitate articulară și musculară optimă.

Echilibrarea ocluzală este indicată numai în prezența semnelor clinice și paraclinice ale
traumatismului ocluzal. Indicația echilibrărilor ocluzale este justificată în dizarmoniile primare și
secundare ale reliefului ocluzal, în prezența tulburărilor disfuncționale evidențiate clinic și paraclinic
(creșterea mobilității, migrarea dinților, impactul alimentar vertical, durere, spasm muscular,
tulburări ale dinamicii articulare și mandibulare, abraziune, tulburări masticatorii, fonetice,
fizionomice, semne radiografice ale traumatismului ocluzal, semne electromiografice etc.)

Tratamentul de echilibrare ocluzală se poate efectua prin mai multe metode, mai mult sau mai puțin
conservatoare. Metodologia de echilibrare ocluzală face apel la tehnici diferite, în funcție de forma
clinică a tulburărilor disfuncționale: șlefuiri selective, rezecții coronare mai mult sau mai puțin înalte,
extracția, remodelarea reliefului ocluzal protetic al unor restaurări protetice defectuoase,
îndepărtarea lucrărilor protetice care nu pot fi corectate prin remodelare, reechilibrarea ocluzală a
unor proteze parțiale sau totale mobile cu relief ocluzal necorespunzător, tratament ortodontic.

Şlefuirea selectivă. Se adresează unor tulburări morfologice reduse ale reliefului ocluzal, dar care pot
avea un mare răsunet asupra SSG prin declanșarea unor fenomene clinice de disfuncționalizare.
Îndepărtarea punctelor premature prin șlefuiri selective se poate face prin mai multe metode:
metoda Jankelson, metoda Schuyler, metoda Shore, metoda Ramfjord, metoda Barelle etc.

Astfel, șlefuirea selectivă, pe care o propun diverși autori pentru echilibrarea ocluzală a protezelqr
totale, se bazează în totalitate pe principiile conceptului ocluziei bilateral echilibrate, care
preconizează contacte multiple și stabilitate centrică, contacte frontale și distale în protruzie,
contacte de echilibru pe partea activă și inactivă în mișcarea de lateralitate.
Metodele propuse de Ramfjord, Dawson etc. Recomandă șlefuirea selectivă în ocluzie centrică și IM
a dentiției naturale. Autorii eliberează mișcările de lateralitate, protruzie, astfel ca în mișcarea de
protruzie contactele să se efectueze numai în zona frontală, neadmițând nici un contact protruziv
în zona distală. Mișcările de lateralitate se produc numai prin glisare pe partea activă, în timp ce pe
partea inactivă contactele lipsesc cu desăvârșire, în urma șlefuirii selective prin aceste metode,
rezultă o toleranță ocluzală și contacte cuspid- ambrazură specifice școlii ocluziei funcționale
(Pankey-Mann- Schuyler). Metodele amintite se vor aplica bolnavilor cu relații mandibulo- craniene
caracterizate prin necorespondența RC cu ̆IM, cu toleranță ocluzală și relații cuspid-ambrazură.

Pentru bolnavii care prezintă o corespondență a relației centrice cu intercuspidarea maximă (Point
Centric), prin șlefuirea selectivă se va urmări stabilizarea ocluziei centrice prin contacte cuspid-fosetă
cât mai reduse în suprafață, asigurându-se funcția grup sau funcția canină, precum și protecția
mutuală.

Repoziționarea cranio-mandibulară. Terapia de repoziționare mandibulo- craniană corectă constituie

unul din scopurile majore ale tratamentului disfuncțiilor SSG. Tratamentul de repoziționare
mandibulară face parte integrantă din schema terapeutică generală a disfuncțiilor.

Terapia de suprimare a durerii, tratamentul de relaxare musculară, tratamentul tulburărilor

ATM , kineto și fizioterapia, tratamentul de reechilibrare ocluzo-articulară, contribuie la crearea
condițiilor unei corecte repoziționări mandibulo-craniene în poziție de relație centrică. Există cazuri în
care repoziționarea mandibulo-craniană în poziție centrică se poate obține printr-o terapie simplă de
suprimare a durerii (poziție antalgică), de relaxare musculară (spasm muscular), de șlefuire selectivă
(contact deflectiv). În alte cazuri însă este necesară o terapie de repoziționare mandibulară aplicată
treptat, concomitent sau după regularizarea planului de ocluzie și relaxarea musculară.

După echilibrarea ocluzo-articulară și obținerea unui echilibru muscular optim se încearcă

consolidarea echilibrului neuro-muscular nou creat prin chinetoterapie. Atunci când planul de ocluzie
nu asigură o ocluzie stabilă, se trece la refacerea unui plan de ocluzie provizoriu, utilizând gutiera
acrilică pentru dentați sau șina proteză mobilă pentru edentați. Gutierele și șinele proteză mobilă
sunt indicate mai ales atunci când poziția mandibulo-craniană obținută prin intervențiile și medicația
aplicată nu au realizat o repoziționare corectă a mandibulei. Shore indică în acest caz un aparat mobil
cu placă palatină, ancorat prin gutiere.

Utilizând unul din cele două elemente amintite, se poate ajunge la o relație mandibulo-craniană
corectă prin adăugarea de acrilat autopolimerizabil sau șlefuirea și modelarea fețelor ocluzale acolo
unde este necesar (metode aditive sau substractive). În cazul unei subdimensionări a etajului inferior
se vor face adăugiri treptate, realizând înălțări succesive ale ocluziei. Dacă pacientul prezintă o
laterodeviație; realizarea de planuri înclinate și repere de repoziționare corectă conduce în final la o
revenire la poziția normală. La fel se procedează în malrelațiile prin translația anterioară sau
posterioară.
După realizarea unei relaţii mandibulo-craniene optime şi a unui plan de ocluzie provizoriu, dar
echilibrat, gutiera sau şina proteză mobilă este purtată o perioadă de timp suficientă pentru a ne
asigura de stabilitatea şi corectitudinea relaţiei centrice, de dispariţia simptomelor disfuncţionale.
Pentru aceasta sunt suficiente uneori 2-3 luni, alteori 1-3 ani, după gravitatea cazului şi reacţia
bolnavului.

Rolul protezei provizorii este acela de a asigura o relaţie mandibulocraniană corectă, asigurând
contenţia dinţilor restanţi şi prefigurând planul şi relieful ocluzal definitiv. Ea poate fi fixă în edentaţii
intercalate reduse şi mobilă în edentaţii întinse. Proteza provizorie fixă îşi găseşte tot mai frecvent
utilitatea nu numai în edentaţiile frontale pentru efectul său fizionomie, dar mai ales în zonele
laterale unde scoaterea din ocluzie, prin prepararea substructurii organice, poate accentua unele
basculări şi malrelaţii mandibulo-craniene.

În cazul unei edentaţii, gutiera sau proteza şină mobilă poate fi păstrată ca proteză de tranziţie până
la confecţionarea unei proteze definitive. Nu se admite niciodată înălţarea ocluziei numai prin
proteza mobilă, dinţii restanţi rămânând în inocluzie. După ce s-a ajuns la o relaţie intermaxilară
corectă, se va trece la protezarea fixă sau mobilă a spaţiilor edentate, coroane de înveliş sau iniay-uri
pentru restul dinţilor al căror relief ocluzal trebuie substanţial modificat, realizarea contenţiei în
mobilitatea patologică a dinţilor.

44. Adaptarea preparării substructurii organice în raport de indicii clinico-biologici ai dinților pilieri –
indic ele mezialo-distal și curbura sagitală a coroanei

Indicele mezio-distal reprezintă diferența dintre diametrul coroanei măsurată la nivelul punctelor de
contact și diametrul coroanei la nivelul coletului. Acest indice se determină prin măsurători cu un
compas, având valori diferite de la dinte la dinte, de la individ la individ. Valorile medii ale indicelui
mezio- distal pentru dinții frontali sunt următoarele:

• Incisivul central maxilar = 2 mm;

• Incisivul lateral maxilar =1 -1,5 mm;

• Caninul maxilar = 1-3 mm.

Aplicarea coroanelor de înveliș la dinții frontali necesită deretentivizări ale fețelor proximale cu atât
mai mari cu cât valoarea indicelui mezio-distal este mai mare. Trebuie evitate preparările inutile,
conicizarea exagerată care sacrifică o cantitate mare de substanță nobilă dentară. Dinții frontali
mandibulari vor necesita deretentivizări cu sacrificiu mai mic de substanță nobilă dentară având
indicii mezio-distali mai redus și ca ai dinților maxilari.

Curbura sagitală a coroanei dictează o anumită preparare. Curbura în sens sagital a coroanei dentare
poate fi accentuată, medie sau redusă. Substructura organică preparată trebuie să aibă forma
neretentivă a coroanei naturale, cu respectarea curburii sagitale evitând eroarea preparării plane în
sens axial la dinții cu o curbură sagitală exagerată, fapt ce ar duce la un sacrificiu mare de substanță
dentinară.

45. Adaptarea preparării substructurii organice în raport de indicii clinico-biologici ai dinților pilieri –
secțiunea la colet, profilul de emergență și rădăcina și canalul radicular

Secțiunea la colet este triunghiulară, cu unghiuri rotunjite pentru incisivul central, ovalară pentru
incisivul lateral și cu un aspect intermediar la nivelul caninului; trebuie respectată în timpul
preparării, astfel, se evită erorile de preparare prin nerespectarea unghiurilor, ce va duce la un
sacrificiu inutil de substanță. Realizarea pragurilor la fel de largi pe toate fețele dintelui atunci când
se prepară substructura organică pentru coroana Jacket, va duce la un sacrificiu mare de substanță
dentară, grosimea mică a preparației rezultate va diminua rezistența dintelui. Pentru a evita astfel de
erori se pot realiza praguri mai largi pe fețele vestibulare și praguri reduse sau pierdute pe fețele
proximale ale dinților.

Profilul de emergență =porțiunea din conturul dentar axial cuprinsă de la baza sulcusului gingival spre
ocluzal și trecând prin gingia liberă; depinde de anatomia dentară; este mai vertical la nivel radicular
decât coronar;majoritatea dinților au un profil de emergență situat la nivelul joncțiunii smalț -
cement și în prelungirea zonei radiculare.

(profilul de emergență = unghiul ce se formează între tangenta la suprafața coletului și axul dintelui.
Cu cât unghiul este mai mare, cu atât profunzimea preparației va fi mai amplă.)
Rădăcina și canalul radicular utilizate ca mijloc de retenție la coroanele de substituție în reconstituiri
metalice turnate și la alte mijloace protetice prezintă o serie de caracteristici, privind lungimea,
lărgimea și curbura. Dinții cu rădăcini scurte consecutive iradierilor accidentale sau terapeutice, nu
sunt indicati pentru reconstituiri pretențioase. Curbura radiculară accentuată poate influența
retenția microprotezei prin reducerea suprafeței de agregare.

Agregarea radiculară la nivelul molarilor și premolarilor impune obligatoriu ancorajul de cel puțin
două canale radiculare. La molarii maxilari, canalul palatinal și unul din cele două canale vestibulare
vor fi utilizate, iar la molarii mandibulari canalul distal și unul din cele două canale meziale vor fi
ocupate prin pivouri radiculare.

MAI DETALIAT

În cursul preparării substructurilor organice se va avea în vedere şi protecţia ţesuturilor vecine,

evitarea deschiderii camerei pulpare utilizând viteze mici şi medii în cadrul unor preparări
economicoase. Lezarea dinţilor vecini se produce în urma manipulării neadecvate a instrumentarului
abraziv şi apare în special în zona punctului de contact. În scopul desfiinţării punctului de contact şi
protecţiei dinţilor vecini putem utiliza firul de mătase, dispozitivul Ivory sau prepararea prin tehnica
slice-cut, când punctele de contact sunt foarte strânse, în cursul preparărilor substructurilor
organice se va realiza protecţia obrajilor, buzelor, a limbii, menajarea parodonţiului marginal şi a
papilei interdentare.

Clasic, în preparările pentru terapia conjunctă se foloseşte prepararea la colet subgingivală.

Raţiunea este că, în această zonă, contactul dintre microproteză şi substructura organică ar împiedica
formarea cariilor dentare, fapt neconfirmat şi nejustificat în realitate. Prepararea juxta-gingivală ar fi
de preferat, datorită posibilităţilor de control al închiderii marginale cât şi prin respectarea conturului
coronar.

În concepţia clinicii noastre se acceptă orice fel de preparare la colet, dar cu obligaţia protecţiei şi
nelezării parodonţiului în timpul preparării, a acoperirii şi a închiderii marginale corecte la nivelul
preparaţiei.

Prin implantarea lor, dinţii sunt neparaleli, având axele divergente spre ocluzal la maxilar şi
convergente la mandibulă, dinţii reprezentând din punct de vedere al construcţiei protetice
conjuncte un defect grav de paralelism. Divergenţa axei de implantare a dinţilor stâlpi până ia 35°
face posibilă realizarea suprafeţelor paralele prin preparări simple permise de grosimea medie a
stratului amelodentinar. Creşterea divergenţei peste 35° poate duce în preparările substructurii
organice la deschiderea camerei pulpare, impunându-se de multe ori depulparea dinţilor pentru a
obţine suprafeţe paralele. Când axul dintelui este mai mare de 45° nu putem obţine nici un beneficiu
în urma pulpectomiei, practic prin preparare se desfiinţează coroana dentară ce nu va asigura
retenţia microprotezei, în acest caz fiind necesare preparări speciale sau realizarea de corpuri de
punte special construite, prin imbricare.

Pentru realizarea inserţiei aparatului gnatoprotetic conjunct este necesară realizarea suprafeţelor
verticale paralele al dinţilor stâlpi. Datorită subiectivismului uman, impreciziei, este greu de realizat
un paralelism riguros al suprafeţelor verticale, mai ales atunci când există mai mulţi dinţi stâlpi. Cu
cât numărul de elemente de agregare creşte, cu atât se practică o preparare mai accentuat
tronconică, care să permită inserţia simplă a aparatului gnatoprotetic. Ideal, pentru o retenţie
maximă a elementelor de agregare la substructurile odontale şi un sacrificiu minim de substanţă
amelodentinară, preparaţia trebuie să fie neretentivă în sensul inserţiei şi dezinserţiei aparatului
gnatoprotetic şi să realizeze un unghi de 3° cu o dreaptă paralelă cu axul de implantare a dintelui, ce
trece prin pragul preparaţiei.

Pentru a permite inserţia uşoară a aparatului gnatoprotetic, feţele opuse în raport cu breşa
edentată trebuie să fie convergente între ele, feţele care privesc spre breşe trebuie să fie divergente
între ele.

La aparatele gnatoprotetice care se extind pe ambele hemiarcade, paralelismul se realizează greu

datorită dinţilor din zona laterală. Feţele bonturilor care privesc spre oral (bolta palatină) vor fi
divergente spre ocluzal, iar feţele vestibulare convergente spre ocluzal cel mult paralele. Pentru
arcada mandibulară feţele vestibulare se vor realiza convergent iar cele linguale cel mult paralele
pentru a evita prepararea excesivă. Prepararea paralelă a suprafeţelor dentare cât şi realizarea axei
de inserţie a aparatelor gnatoprotetice se realizează în raport cu elementele de agregare.

Atunci când dinţii stâlpi sunt divergenţi, prepararea substructurii organice în raport cu axul de
inserţie se face după dintele mezial care va comanda acest ax, având în vedere că dinţii meziali au
volumul coronar mai mic. Realizarea preparării după axul de inserţie al dintelui distal ar duce la
şlefuirea excesivă a celui mezial.

Axul de inserţie este hotărât de elementul de agregare mai greu de executat. Între o coroană de
înveliş şi un inlay, inlay-ul hotărăşte axul de inserţie, pe când între o coroană parţială şi o coroană de
substituţie, coroana de # substituţie hotărăşte axul de inserţie.

În cazurile particulare, la dinţii frontali puternic vestibularizaţi, se impun depulparea dintelui,

rezecţia coroanei şi aplicarea unei coroane de substituţie angulate, care va determina un paralelism
cu ceilalţi dinţi. În zonele laterale, atunci când nu se poate realiza paralelismul între dinţii stâlpi
putem aplica o incrustaţie labilă sau o punte segmentată. Incrustaţia labilă se realizează prin
imbricarea unei incrustaţii fixate la corpul de punte într-o cavitate realizată pe o coroană de înveliş
metalică preparată în axul de implantare al dintelui, în această coroană cavitatea de inlay va avea
direcţia axului de inserţie a punţii dentare.
 Corpul de punte şi elementul de agregare mezial sunt solidarizate, iar distal prezintă o incrustaţie
necimentată fixată în cavitatea realizată în coroana de înveliş pe care se sprijină.

Puntea segmentată este realizată din două elemente de agregare şi un corp de punte segmentat.
Se fixează elementul de agregare mezial şi corpul de punte aferent, apoi se fixează elementul de
agregare distal cu corpul de punte eferent. Cele două segmente ale corpului de punte pot fi
solidarizate printr-un şurub.

Atunci când înclinarea dintre dinţi este mai mică sau egală cu 30° pentru stâlpul distal în vederea
menajării substructurilor organice, acestea vor fi preparate astfel încât aparatul gnatoprotetic să
poată fi inserat rotativ. Se prepară în ax fiecare substructură organică, elementele de agregare fiind
realizate prin coroane turnate cu grosime dirijată, inserţia rotativă a punţii realizându-se introducând
mai întâi puntea pe stâlpul mezial, apoi întreaga structură se roteşte (centrul de rotaţie este pe faţa
mezială a dintelui cu ax normal), astfel încât arcurile de cerc ale coroanei distale să permită inserţia
punţii şi pe stâlpul distal.

Terapia de preparare a substructurii organice va fi realizată în raport de elementele de agregare, aşa

cum am arătat în capitolul metodologiei de preparare a substructurii organice. Fiecare preparare se
va încheia cu măsurile de protecţie a substructurii organice după cum am arătat în acelaşi capitol.
Protezarea tranzitorie şi de urgenţă reprezintă componenta preponderentă a tratamentului
respectiv.

Sistematizând, se pot stabili câteva reguli generale de preparare în cazuri particulare:

Astfel, prepararea este impusă de vitalitatea dinţilor stâlpi: dacă în construcţia protetică intră şi dinţi
vitali şi dinţi devitali, axul de inserţie va fi stabilit de dinţii vitali; dacă dinţii sunt toţi vitali sau sunt toţi
devitali, axul va fi dat de dintele cu volum coronar mai mic (de obicei cel mezial).

De asemenea în cazul dinţilor cu leziuni coronare întinse, axul dintelui este dat de dintele indemn.

În ce priveşte poziţiile dinţilor stâlpi, se întâlnesc următoarele aspecte: dinţii au o implantare

fiziologică convergentă spre Crista Galii, astfel, axele corono-radiculare ale dinţilor stâlpi maxilari vor
fi divergente faţă de breşa edentată, impunând o preparare mai accentuată a feţelor opuse spaţiului
edentat (feţele meziale ale dinţilor meziali, respectiv feţele distale ale dinţilor distali); dinţii
mandibulari vor prezenta o convergenţă fiziologică spre spaţiul edentat, impunând o preparare mai
accentuată la nivelul feţelor vecine breşei edentate (feţele distale pentru dinţii meziali, respectiv
feţele meziale pentru dinţii distali). Acestei înclinări fiziologice i se poate suprapune o malpoziţie
secundară prin versia mezio-distală a dintelui stâlp spre breşa edentată sau opus acesteia sau prin
versie vestibulo-orală. Acestea pun probleme în determinarea şi stabilirea unei axe de inserţie,
necesitând preparaţii specifice. Sigur, malpoziţiile ce se pot întâlni la nivelul dinţilor limitrofi spaţiilor
protetice potenţiale pot fi şi de tipul gresiilor, în plan orizontal (translaţii) sau în plan verical (extruzii,
egresii) dar acestea nu modifică axul de inserţie, direcţia lor de implantare fiind paralelă cu cea
fiziologică. Când un dinte stâlp este în versie spre spaţiul edentat, se va prepara mai accentuat faţa
adiacentă breşei; când versia se face în sens opus breşei, se va prepara mai accentuat faţa opusă
breşei. Accentuarea preparărilor este suficientă atunci când înclinările dentare nu depăşesc 30°,
vitalitatea putând fi menţinută în anumite condiţii. În cazul înclinărilor mai mari de 30°, dar mai mici
de 45°, se impune depulparea substructurilor organice, de cele mai multe ori cu secţionarea coroanei
şi aplicarea unui dispozitiv cu agregare intraradiculară. Dinţii cu versii mai mari de 45° sunt, de cele
mai multe ori, sortiţi extracţiilor dacă nu pot fi corectaţi ortodontic. O metodă excepţională pentru
evitarea extracţiei sau a sacrificiilor tisulare ample, este folosirea punţilor speciale-mobilizabile,
demontabile sau sau imbricate.

În cazul versiilor vestibulo-orale, prepararea accentuată se va adresa feţelor care depăşesc conturul
natural al arcadelor-în versii vestibulare, feţelor vestibulare, iar în versii orale, feţelor orale ale
dinţilor stâlpi.

Când construcţia protetică presupune existenţa unui dispozitiv cu agregare intraradiculară, se au în

vedere următoarele aspecte: axul de inserţie va fi stabilit de rădăcina cu volumul cel mai mic; dacă
există un dinte cu rădăcini convergente (situaţie defavorabilă din punct de vedere biomecanic, al
susţinerii parodontale), se vor lărgi pereţii interni ai canalului, iar la cei cu rădăcini divergente, se vor
lărgi pereţii externi ai canalelor.

Această preparare excentrică slăbeşte rezistenţa rădăcinilor şi le predispune la fractură, de aceea

se poate apela la alte metode care, însă, au, de asemenea, inconvenientele lor. Astfel, se poate
realiza o scurtare a dispozitivului intraradicular, având drept consecinţă apariţia decimentării, sau se
pot
realiza “dispozitive angulate” la care partea intracanalară a dispozitivului menţine direcţia de
orientare a rădăcinii, iar partea coronară, bontul artificial, se realizează paralel cu ceilalţi dinţi stâlpi.
Dezavantajul acestei metode constă în acţiunea para-axială a forţelor de solicitare, cu impact negativ
la nivelul parodonţiului dintelui. În continuare vom prezenta tipurile de preparaţii pentru principalele
microproteze ce se pot regăsi ca elemente de agregare în componenţa aparatelor gnatoprotetice
conjuncte.

(pag 397)

46. Pregătirea substructurii organice pentru agregarea prin incrustații

Pregătirea substructurii organice pentru elemente de agregare inlay clasa a ll-a

Cavitatea prezintă două compartimente,ocluzal și unul proximal;compartimentul ocluzal -cavitate de

clasa I căpătând aspectul de treflă cruciform sau coadă de rândunică.

Etapele :

-deschiderea cavității este primul timp, cu instrumentar de mână (Black), fie cu freze utilizate la
viteze mici sau la viteze mari. Deschiderea cavității se va realiza cu freze sferice sau con invers ce
acționează dinspre profunzime spre exterior. Utilizarea turațiilor înalte nu reprezintă întotdeauna un
beneficiu, deoarece uneori duce la fracturarea pereților dentari în urma vibrațiilor generate de
instrumentarul rotativ.

-forma de contur a cavității trebuie adaptată la forma dintelui, forma circulară favorizând
decementarea. La molari, forma de contur poate fi elipsoidală, iar atunci când se extinde conturul
cavității de clasa I și la nivelul șanțurilor intercuspidiene, forma de contur poate căpăta aspect
cruciform sau de treflă.

-îndepărtarea dentinei ramolite necesită instrumentar de mână (excavatoare dentare, linguri Black),
manoperele fiind executate cu blândețe, cavitatea spălându-se permanent cu apă încălzită.

-extensia preventivă se realizează de regulă prin prelungirea marginilor cavității la nivelul unirii a 1/3
spre vârful cuspidian cu 2/3 spre șanțul intercuspidian, din versantul cuspidian, marginile cavității
fiind aduse într- o zonă accesibilă autocurățirii. Rezistența materialului utilizat în incrustații permite
realizarea marginilor pe versanții cuspidieni, acolo unde se poate realiza autocurățirea.

-realizarea formei de retenție a microprotezei la substructura organică preparată se poate obține

prin mijloace simple:

—prin reciprocitate, un perete este retentiv în raport cu celălalt, atunci când sunt realizați paraleli;

—prin realizarea unui raport optim dintre lungimea și profuziumea cavității. Raportul lungime-
profunzime 4/2 realizează cavității neretentive ce necesită prepararea de retenții suplimentare –
puțuri dentinare sau canale laterale paralele între ele, plasate în axul dintelui. Raportul lungime-
profunzime 4/3 realizează o retenție bună a microprotezei în cavitate. Retenția devine foarte bună
atunci când raportul dintre lungime și profunzimea cavității este de 2/3;
—prin exprimarea unghiurilor dintre peretele pulpar și parapulpar;-> artificii inutile de substanță
dentinară și poate constitui punctul de plecare al fracturilor cuspidiene.

—-starea de suprafață influențează retenția – pereții cavităților nu trebuie să fie rugoși sau foarte
netezi. În realizarea retenței inlay-ului pe substructura organică, intervine atât forța de frecare dintre
pereții microprotezei și ai cavității cât și adeziunea realizată prin cementare. Pereții verticali ai
cavității pot fi paraleli între ei sau divergenți spre ocluzal, într-un unghi 5- 10 grade, în special când
realizăm incrustrații

Din materiale ceramice.

-realizarea formei de rezistență =grosimi suficiente a pereților laterali ai cavității. Când pereții laterali
sunt subțiri, se impune scurtarea lor, cavitatea simplă devenind o cavitate compusă. În leziunile
coronare profunde, peretele pulpar este foarte subțire. Incrustația fixată în cavitate va transmite
forțele de masticație peretelui pulpar, traumatizând mecanic direct pulpa dentară, în aceste situații
se vor lua măsuri suplimentare pentru blocarea mișcării de înfundare a incrustației, trotuarul lui
Black”.

-bizotarea marginilor – închiderea marginala perfecta și protecție a prismelor de smalț subminate.

Bizotarea cuprinde în general stratul de smalț, unghi de 35-45 grade cu pereții verticali. La
incrustațiile metalice bizotarea este recomandată, pe când la incrustațiile ceramice nu se realizează,
existând pericolul fracturării marginilor subțiri și nerezistente ale incrustației. . Prismele de smalț se
vor proteja chiar din momentul când se realizează forma de contur a cavității. Se împarte suprafața
ocluzală în două porțiuni, prima porțiune privește limitele proiecției coarnelor pulpare pe fața
ocluzală, iar a doua privește limitele între vârfurile cuspidiene dentare. Prepararea cavității se
realizează în porțiunea dintre cele două limite, secționarea prismelor de smalț realizându-se în așa fel
încât ele să nu trebuiască să fie susținute. O astfel de cavitate va avea un volum prea mic și nu va
realiza extensia preventivă. Din acest motiv, cavitatea va fi extinsă în porțiunea cuprinsă între cele
două zone, pulpară și cuspidiană (2/3 interne cu 1/3 externă cuspidiană). Pereții cavității având
direcția prismelor de smalț și cavitățile fiind largi, ele vor trebui adâncite în vederea realizării
raportului lungime-profunzime 4/3 pentru realizarea unei retenții corespunzătoare.

Cavitatea proximală poate căpăta diverse forme de contur:

*Black realizează o casetă proximală nerententivă în sens axial, realizând prepararea cu un sacrificiu
mare de țesut dentinar;

*Ward realizează o casetă proximală trapezoidală în vederea economiei de substanță dentinară, dar
realizează extensia preventivă în aceleași limite ca și Black;
*Rhein și Knap renunță la realizarea casetelor proximale preparând suprafața proximală prin slice-
cut, desființând doar punctul de contact, incrustația în zona proximală apărând ca o felie metalică ce
completează substanța metalică; este necesară realizarea unor mici cavități verticale plasate
proximal în axul dintelui, metoda realizând o importantă economie de substanță dentinară.

MOD-ul – compus din două cavități proximale și o cavitate ocluzală;este aplicat pe premolari și
molari, cunoscut sub numele de inlay în șa. Se poate realiza și ca element de agregare a unor aparate
gnatoprotetice conjuncte. Poate fi folosit și la șinele de imobilizare parodontală prin solidarizarea
unor inlay-uri MOD succesive. Aplicarea MOD-ului unitar este indicată când pe dinte există două
cavități proximale voluminoase. Treapta ocluzală unește cele două cavități proximale trecând prin
șanțurile intercuspidiene, având o profunzime de minimum 2 mm. Înspre fețele proximale cavitatea
ocluzală se lărgește în evantai, pentru a se evita deformările piesei turnate la nivelul istmului. Din
acest motiv lărgimea vestibulo-orală a cavității ocluzale se mărește evitând decementarea,
deformarea și fractuarea microprotezei în urma solicitării unui istm lung și îngust. Cavitatea de clasa
a II-a poate rezulta și din complicarea unei cavități de clasa I cu o cavitate de clasa a V-a plasată
vestibular sau oral. În această situație, cavitățile verticale se vor realiza numai sub formă de casetă.

Protecția plăgii dentinare :lacuri dentare pentru umectare și o pătrundere în toate detaliile
suprafețelor preparate, izolarea substructurii organice preparate de mediul extern;preparatele pe
bază de hidroxid de calciu asigură protecția eficientă,dar au o rezistență redusă la solicitările
mecanice.

Inlay-ul de agregare=o microproteză ce se utilizează ca element de agregare a aparatelor

gnatoprotetice conjuncte de amplitudine mică cât şi în mijloacele terapeutice de contenţie a dinţilor
parodontici. Acest tip de incrustaţie prezintă o serie de caracteristici cum ar fi: este o incrustaţie
metalică, suficient de voluminoasă, prepararea unor cavităţi mai profunde; este necesar să se ofere
elementelor vecine suprafeţe suficient de mari, în vederea realizării unei solidarizări rezistente.

- Mijloace suplimentare de retenţie: caseta proximală cu pereţi paraleli (box-like),

cavităţi suplimentare în peretele vecin pulpei dentare, cavităţi plasate în peretele
pulpar al cavităţii proximale, având aspectul de coadă de rândunică;puţurile
dentinare in peretele dentinar suficient de gros, forate la o distanţă mai mare de 2
mm, faţă de conturul dentar, evitându-se plasare la nivelul coarnelor pulpar si
distanţă de minimum 2 mm unul faţă de altul. Profunzimea lor este de 1,5-2 mm,
până la maximum 3 mm, având diametrul cuprins între 0,6-0,7 mm, până la maxim 1
mm;Paralelismul puţurilor dentinare pentru asigurarea unui ax unic de inserţie.
 -metodele folosite în realizarea paralelismului amintim: metoda aproximării clinice este o metodă
ce nu necesită aparatură, fiind realizată prin păstrarea aceleaşi înclinări a frezei în raport cu reperele
de orientare, în tot timpul preparării. Pentru a realiza o orientare prin această metodă, se pot
introduce tije de grafit în puţurile deja preparate, freza fiind orientată paralel cu aceste tije. Se pot
utiliza în orientarea frezei şi oglinzi dentare pe care sunt trasate linii paralele;

Pentru ameliorarea retenţiei, se pot turna inlay-uri compuse din două fragmente. Substructura
organică este preparată sub formă de cavităţi retentive pe axe proprii de inserţie. Fiecare inlay se
inseră pe axul său, opunându-se în mod reciproc dezinserţiei întregului ansamblu.

Inlay-ul de agregare poate fi realizat şi sub formă de incrustaţie labilă, cunoscut şi sub numele de
“incrustaţia în incrustaţie”. Acest mijloc suplimentar de retenţie se utilizează atunci când nu se
poate
realiza un paralelism exact al substructurilor organice preparate, sau când realizarea paralelismului
impune sacrificiu exagerat de substanţă dentară.axul

De inserţie este diferit de axul de inserţie al punţii. În această incrustaţie se realizează o cavitate în
care se va insera incrustaţia pe axul de inserţie al punţii. Prima incrustaţie este fixată la substructura
organică, a doua incrustaţie reprezintă elementul de agregare al aparatului gnatoprotetic conjunct,
putând fi necementată.

Pregătirea substructurii organice pentru incrustaţia corono-radiculară

Tehnica clasică realizează prepararea substructurii organice pentru elemente de agregare de tipul
incrustaţiei corono-radiculare, urmărind următorii timpi:

Prepararea feţei orale prin şlefuire cu piatra roată, cu diametrul de 5 – 10 mm. Se utilizează piatra
roată, în momentul preparării încât prin şlefuire să rezulte un unghi diedru între braţele căruia
trebuie cuprins axul dintelui. Peretele vertical al unghiului diedru nu trebuie să depăşească marginea
incizală a dintelui. În unele situaţii, când grosimea vestibuloorală a marginii incizale este mare,
peretele se termină la 1 mm de marginea incizală a dintelui. Şlefuirea peretelui vertical se realizează
cu pietre cilindrice încât 2/3 cervicale să aibă o direcţie verticală, chiar uşor divergentă cu axul
dintelui, iar 1/3 incizală să devină uşor curbată fără a depăşi marginea incizală. Realizarea unei
prelungiri a preparaţiei verticale cu 0,5 mm spre vestibular este necesară pentru ca în final să existe
în zona incizală o suprafaţă metalică ce va proteja marginea de smalţ. În sens axial şi mezio-distal
preparaţia va fi realizată uşor convex;
 Prepararea şanţului vertical în peretele vertical se realizează cu o piatră cilindrică, cu diametrul de 6
mm, ce se întinde în cele 2/3 dinspre cervical. Acest şanţ asigură accesul în camera pulpară
împiedicând şi deplasările microprotezei;

Prepararea unei cavităţi retentive cu diametrul de 3 mm şi o profunzime de 2 mm, se realizează la

intrarea în canalul radicular respectându-se regulile Black. Această cavitate are rolul de a mări
retenţia microprotezei prin creşterea suprafeţelor de frecare şi blocarea mişcările de rotaţie evitând
decementarea;

Prepararea lojei radiculare este realizată cu ace rotative Beutelrock pe o profunzime a canalului
radicular egală cu dublul înălţimii coroanei sau cu 2/3 din lungimea anatomică a rădăcinii.

Tehnicile moderne utilizează în prepararea substructurii organice pentru elemnte de agregare de

tipul incrustaţiei corono-radiculare, freze montate la turbină ce pot realiza viteze de peste 30.000
turaţii/min. Pentru a nu leza dinţii vecini; vor fi protejaţi de benzi metalice, stripsuri sau inele de
cupru.

Faţa orala-> freză diamantată cilindrică sau cilindro-conică la turaţii înalte; va crea un unghi diedru
dând formă plană versantului oral orizontal şi formă convexă în toate sensurile peretelui vertical, în
acelaşi timp de preparare se va realiza şi şanţul din peretele vertical care permite abordarea camerei
pulpare.

Cavitatea de la intrarea în loja radiculară -cu o freza cilindrica; trebuie să aibă aceleaşi dimensiuni
ca şi cavitatea realizată prin metoda clasică. Prepararea lojei radiculare este realizată atunci când
utilizăm turbina cu vârfuri diamantate efilate.

-avantajul rapidităţii în execuţie; dezavantaje-vibraţiile ce pot duce la fractura pereţilor

dentari; orientarea frezelor efilate de turbină în prepararea lojei radiculare se realizează dificil,
ducând de cele mai multe ori la erori de preparare.

- Utilizarea unei metode ce combină tehnici ale metodei clasice şi ale metodei
moderne. Unghiul diedru de la nivelul feţei orale va fi executat utilizând freze de
turbină la viteze medii şi mari, finisarea suprafeţei obţinându-se cu ajutorul frezelor
cu granulaţie fină. Cavitatea de inlay la intrarea în loja radiculară se va obţine
utilizând freze cilindrice montate la piesa de mână, iar realizarea lojei radiculare se va
face cu ace rotative utilizând viteze mici. Această tehnică permite pregătirea
substructurii organice pentru incrustaţia corono-radiculară evitând erorile de
preparare.
 Protecţia substructurii organice preparate în vederea terapiei prin incrustaţie corono-radiculară se
poate obţine prin:

 realizarea de microproteze din acrilat autopolimerizabil fixat pe

substructura organică cu ciment de fixare provizorie, această metodă
fiind cea mai recomandată;

 aplicarea de antiseptice prin meşă lăsată în canalul radicular şi
protejată de pastă de obturaţie provizorie de tip cavidur, plastobtur,
pastă de eugenat de zinc, provimat etc., reprezentând un mijloc de
protecţie mai puţin eficient dar util al substructurii organice
preparate.


47. Pregătirea substructurii organice pentru agregarea prin coroane parțiale

Pregătirea substructurii organice pentru terapia prin coroană parţială ¾

Utilizarea elementelor de agregare de tipul coroanei parţiale ¾ se poate aplica pe incisivii centrali,
incisivii laterali sau caninii.

■ prepararea feţelor proximale : protecţia dinţilor vecini prin stripsuri metalice sau inele de
cupru. Se folosesc pentru prepararea acestor feţe discuri abrazive pe o singură faţă, cu grosimea
cât mai mică. Discurile se aplică pe faţa orală în aşa fel încât axul discului să conveargă spre oral şi
spre
incizal. Faţa vestibulară a dintelui trebuie protejată, preparaţia feţelor proximale oprindu-se la nivelul
muchiilor vestibulo-proximale. Atunci când există spaţii interdentare (treme, diasteme) dintele este
expus vizibilităţii pe zone mai întinse, aceasta impunând ca preparaţiile proximale să rămână cât mai
oral fără să atingă muchiile proximo-vestibulare. Prepararea celor două feţe proximale trebuie să
realizeze suprafeţe paralele sau cu o uşoară convergenţă (până la 2°) spre incizal.
■ prepararea marginii incizale se realizează cu pietre roată, transformându-se într-o suprafaţă
incizală. Şlefuirea se face pe direcţie medio-distală, astfel încât după şlefuire să rezulte o faţă incizală
cu lăţimea de 1-1,5 mm, a cărei înclinare să fie într-un unghi de 45° faţă de axul dintelui sau de 70°
faţă de 1/3 mijlocie a feţei vestibulare. Prepararea marginii incizaie nu trebuie să depăşească spre
vestibular mai mult de 0,5 mm pentru ca metalul microprotezei să nu devină vizibil. În sens mezio-
distal suprafaţa incizală trebuie să respecte curbura marginii incizaie a dintelui. La canin această
suprafaţă va fi angulată în doi versanţi, unul mezial şi unul distal;

■ pentru schiţarea pragului oral, este indicată utilizarea unui creion de grafit, care va contura înainte
de preparare direcţia viitorului prag. Trasarea se realizează pe faţa orală la 0,5 mm distanţă de
festonul gingival, urmărind marginea liberă a gingiei. Schiţarea pragului se realizează cu o piatra
lenticulară cu diametrul mic, urmărind îndeaproape conturul trasat cu creionul pe suprafaţa dintelui;
în etapa de preparare a suprafeţelor latero-cingulare, se realizează pragul oral şi înfundarea lui, prin
preparări cu freze cilindrice şi cilindro- conice. Pragul va fi realizat prin exprimarea unghiurilor iar
înfundarea acestora se realizează cu freze speciale de înfundat pragul. Poziţia pragului faţă de gingia
marginală poate fi supragingivală, juxta-gingivală sau subgingivală, acesta fiind înfundat cu 0,5-0,7
mm sub marginea liberă a gingiei;

Prepararea suprafeţei orale se realizează prin şlefuirea cu o piatră roată cu un diametru de 4-6 mm
pe distanţa dintre marginea incizală şi cingulum, profunzimea fiind de 1 mm. În cursul preparării nu
se desfiinţează cingulumul, acesta contribuind la sprjinul şi retenţia microprotezei.

■ prepararea şanţurilor de retenţie se realizează în număr de 3, unul paraincizal şi două şanţuri

verticale proximale. Aceste şanţuri unite realizează un şanţ unic de retenţie în formă de “u”. Şanţul
paraincizal se schiţează cu o piatră lenticulară de dimensini mici, respectând curbura mediodistală a
marginii incizale şi având o lăţime de 1-1,5 mm şi o profunzime de 1 mm. Se prepară cu freze
cilindrice realizând o formă neretentivă în axul de introducere a microprotezei. Versantul vestibular
al şanţului incizal este mai înalt decât versantul oral, fapt ce rezultă din înclinarea suprafeţei incizale.
Şanţurile de retenţie verticale realizate pe suprafeţele proximale sunt preparate cu freze
cilindroconice. Aceste şanţuri trebuie să fie paralele între ele sau convergente (2°) spre incizal,
neretentive în axul de introducere al microprotezei. Şanţurile vor fi îngustate spre colet terminându-
se cu prag pierdut. Paralelismul şanţurilor verticale trebuie să fie riguros. Orientarea şanţurilor
verticale se face paralel cu 2/3 incizale ale feţelor vestibulare, când dintele prezintă o curbură
vestibulară accentuată. Pentru începători se poate recomanda prepararea şanţurilor proximale cu
axul dintelui

■ finisarea substructurii organice preparate constă în desfiinţarea muchiilor rezultate din

prepararea şanţurilor de retenţie creând condiţii optime realizării microprotezei
■ protecţia substructurii organice se realizează obligatoriu prin mijloace medicamentoase şi
mecanice. Mijloacele mecanice sunt reprezentate de microprotezele realizate extemporaneu prin
tehnica Scutan sau cu ajutorul conformatoarelor vacuumate, tehnică pusă la punct în clinica noastră.

Pentru realizarea retenţiei coroanei parţiale ¾ Boisson prepară substructura organică cu mijloace
de retenţie suplimentare sub formă de puţuri dentinare (parapulpare).

Etapele preparării suprafeţelor proximale, a marginii incizale, a suprafeţelor latero-cingulare şi a

suprafeţei palatinale supracingulare se realizează după tehnica descrisă mai sus. În etapele
următoare se realizează două praguri, unul plasat supracingular şi altul plasat spre incizal,
prepararea utilizând freze şi pietre cilindrice. În peretele vertical al pragului se creează două
nişe.Nişele se
prepară la distanţa de minim 2 mm de marginile preparaţiei pentru a evita obţinerea unor pereţi
subţiri. Nişa realizează o lărgire a pragului în peretele vertical, diametrul nişelor fiind de 1-2 mm. În
mijlocul nişei se formează puţuri parapulpare cu diametrul de 0,6-0,8 mm şi cu profunzimea de 2 mm
utilizân- du-se freze cilindroconice. Pentru realizarea puţurilor parapulpare se vor utiliza metodele de
izodromie directă sau indirectă evitând perforarea camerei pulpare în dreptul coarnelor pulpare.
Puţurile dentinare vor realiza între ele un triunghi în scopul obţinerii stabilităţii tripodale a
microprotezei. Datorită valabilităţii morfologice a dinţilor se pot realiza preparări atipice ale
substructurii organice în vederea apHcării coroanei ¾. Aceste preparări atipice se indică:

-atunci când vestibulo-oral este insuficientă prepararea pe faţa palatinală se poate opri la 1-2 mm
de marginea incizală. În această situaţie nu se mai realizează suprafaţa incizală şi nici şanţul incizal,
retenţia obţinându-se cu puţuri parapulpare;

-existenţa cariei meziale sau distale impune realizarea unui şanţ în formă de inlay-box (casetă de
inlay) nerentetivă, după principiile lui Black;

-prezenţa unui cingulum voluminos permite realizarea combinaţiilor de retenţie prin şanţuri şi
puţuri dentinare. Se realizează un şanţ cingular în “u” şi două puţuri parapulpare spre
marginea incizală;

-când dintele prezintă proximal o leziune odontală, se poate realiza un şanţ proximal şi două puţuri
dentinare plasate la nivel incizal sau supracingular;

- Apariţia adezivilor cu utilizare în stomatologie a dus la modificări în tehnică prin

preparări foarte superficiale, numai la nivelul smalţului dentar, pe suprafeţe reduse,
care ar putea fi asimilate cu preparările de tip onlay. Se prepară faţa orală şi faţa
 proximală a dintelui, această preparaţie fiind caracteristică elementului de agregare
„punţii de colaj Maryland”.

Pregătirea substructurii organice pentru elemente de agregare de tipul coroană parțială 4/5

Coroana parțială 4/5 (onlay) se aplică pe dinții laterali molari și premolari. Prepararea substructurii
organice pentru aplicarea acestui tip de microproteză trebuie să urmărească următoarele etape:

- Prepararea fețelor proximale este precedată de protecția dinților vecini prin

aplicarea de stripsuri interdentare sau utilizarea inelelor de cupru. Suprafețele
proximale se prepară utilizând discuri abrazive pe o singură față. În cursul preparării,
discurile vor avea o direcție convergentă spre oral și ocluzal fără a depăși însă
unghiurile vestibulo- proximale. Suprafețele rezultate în urma preparării vor avea o
direcție paralelă sau vor fi ușor convergente spre oral și ocluzal;

-prepararea feței ocluzale se realizează prin șlefuirea cu pietre roată de dimensiuni mici, respectând
morfologia ocluzală. Această etapă de preparare se desfășoară în doi timpi. În primul timp se prepară
fața orală a cuspidului vestibular pe o profunzime de 1 mm, având grijă ca preparația să nu
depășească mai mult de 0,5 mm spre vestibular. Se va respecta înclinarea versanților cuspidului
vestibular. În al doilea timp al preparării feței ocluzale se realizează șlefuirea cuspidului oral.
Prepararea cuspidului oral se poate realiza prin metoda clasică prin aplatizarea sa, ceea ce presupune
un sacrificiu foarte mare de substanță dentară. Acest tip de preparație se realizează pentru a preveni
fractura coroanei dentare pe axul mezio-distal. Prepararea modernă a cuspidului oral se realizează pe
o profunzime de 1 mm, cu respectarea morfologiei acestuia;

-schițarea pragului cervical se realizează la 0,5 mm supragingival, trasând cu un creion de grafit

conturul acestui prag. Cu o piatră lenticulară se va realiza un șanț ce va urmări conturul trasat pe o
suprafață dentară; prepararea feței orale și a pragului cervical se realizează utilizând pietre cilindrice,
profunzimea de preparare fiind 1 mm. După prepararea feței orale rezultă pragul cervical care poate
fi plasat supragingival, juxta- gingival sau se înfundă subgingival cu freze de înfundat pragul. După
prepararea feței orale, dintele este decorticat pe 4/5 din suprafața sa.

-prepararea șanțurilor de retenție se realizează pe suprafața ocluzală și pe fețele proximale.

Prepararea șanțului ocluzal, mezio-distal se realizează cu o piatră lenticulară. Definitivarea preparării
se face cu freze cilindrice, cilindro-conice, pe o suprafață de 1 mm și o lărgime de 1-1,5 mm în raport
cu volumul dentar. Distanța șanțului mezio- distal va avea configurația naturală a șanțului
intercuspidian, șanțul realizându-se angulat și nu rectiliniu, urmărind morfologia dintelui. Şanțul de
retenție ocluzal va fi plasat în sens vestibulo-oral în masa cuspidului vestibular, imediat anterior de
șanțul intercuspidian.

Prepararea șanțurilor verticale de retenție pe suprafețele proximale va avea direcție paralelă sau
convergentă, având terminația cervicală în prag sau pierdută.

-finisarea substructurii organice este o etapă obligatorie urmărind rotunjirea muchiilor rezultate la
unirea pragului cu șanțul vertical. În prepararea modernă a substructurii organice, șanțurile de
retenție nu se realizează în muchii ascuțite ci cu unghiuri ușor rotunjite.

-protecția substructurii organice devine obligatorie indiferent de maniera în care se realizează

prepararea substructurii organice. Protejarea substructurii organice preparate va fi realizată prin
mijloace medicamentoase și mecanice, prin microproteze realizate extemporaneu din acrilat
autopolimarizabil ce vor reface morfologia și funcția dintelui preparat până în momentul fixării
definitive a microprotezei.

48. Pregătirea substructurii organice pentru agregarea prin coroane de înveliș mixte

Va fi preparată în același mod ca și pentru acoperirea cu microproteze metalice, diferența constând

în realizarea unei profunzimi de preparație mai amplă la nivelul feței vestibulare și uneori ocluzale.

Coroana semifizionomică este realizată din două materiale, fiind sub formă de coroană metalo-
acrilică sau sub formă de coroană metalo-ceramică. Coroana metalo-ceramică redă în totalitate
funcția fizionomică dar pentru realizarea ei este necesar un sacrificiu important de substanță
dentară. Prepararea substructurii organice pentru realizarea coroanei semifizionomice se realizează
în mai multe etape.

Prepararea fețelor proximale se realizează cu același instrumentar, are aceleași obiective și

aproximativ aceeași tehnică ca și în cazul coroanelor metalice. Diferența constă în schițarea unui prag
cervical care debutează în zona orală a feței proximale și se accentuează atingând lățimea maximă în
unghiul proximo-vestibular unde se va continua cu pragul vestibular. Schițarea pragului proxima! Se
poate realiza cu ajutorul discurilor abrazive printr-o metodologie asemănătoare cu tehnica descrisă la
coroana fizionomică. Lățimea pragului este totdeauna mai mare pe fața mezială a dintelui în scopul
asigurării unei grosimi eficiente a componentei fizionomice. Mai nou, pragul proximal se termină la
mijlocul feței proximale într-o treaptă cervicală creată în momentul preparării feței vestibulare.
 Prepararea feței vestibulare. Această etapă de preparare se realizează în aceeași modalitate și cu
același instrumentar ca și la coroana metalică. Pentru coroana semifizionomică se va îndepărta din
această față o grosime mai mare de substanță amelo-dentinară. Cantitatea de substanță amelo-
dentinară îndepărtată va fi mai amplă către 1/3 ocluzală a feței vestibulare și va diminua către colet.
Fața vestibulară preparată va trebui să respecte curbura vestibulară atât în sens axial cât și mezio-
distal unde se continuă cu fețele proximale. Prepararea feței vestibulare se poate realiza și după
schițarea pragului printr-un șanț ce limitează cervical zona vestibulară preparată. În acest fel etapa
preparării feței vestibulare și etapa la colet se intrică și se completează una pe alta, mai ales
prepararea feței vestibulare înseamnă de fapt o primă tentativă de a transforma șanțul într-un prag.
În timpul preparării feței vestibulare ne vom orienta cu ajutorul șanțurilor de ghidaj după
metodologia cunoscută. Pragul vestibular nu va fi realizat în unghi drept ca la coroana fizionomică ci
va fi realizat în conge, în sfert de cerc, în sfert de elipsă sau end-knife chanfrein-at. Pe fața vestibulară
pragul va fi înfundat subgingival. Sub festonul gingival se plasează colereta metalică a coroanei de
înveliș, iar la nivelul marginii libere a gingiei se plasează materialul fizionomie. Suprafața vestibulară
preparată va fi plană având o profunzime a preparației de 2 mm pentru coroanele acrilo-metalice și
de 1,5-1,8 mm pentru coroanele ceramo- metalice.

Prepararea feței orale este identică cu prepararea feței orale a substructurii organice realizate
pentru coroana de înveliș metalică.

Prepararea muchiilor. Această etapă se realizează cu instrumentarul și tehnica cunoscută, trebuie

însă avut în vedere că muchiile ce se sprijină pe prag îl pot îngusta. Se urmărește ca prin prepararea
muchiilor să se completeze și prepararea pragului cervical.

Prepararea feței ocluzale. Această etapă de preparare se realizează cu instrumentar și cu aceeași

tehnică de preparare ca și în prepararea tsybstructurii organice pentru coroana metalică.
Profunzimea de preparare a suprafețelor ocluzale este diferită în raport de microproteza
semifizionomică ce se aplică. Atunci când microproteza va prezenta suprafață ocluzală metalică,
profunzimea de preparare a feței ocluzale va realiza spațiul necesar grosimii metalului microprotezei.
Când se urmărește acoperirea structurii metalice cu componenta fizionomică și la nivelul feței
ocluzale, profunzimea preparației crește până la 3 mm la coroana acrilo-metalică și 2 mm la coroana
ceramo-metalică în scopul asigurării rezistenței. Se recomandă și în cazul acestei etape a preparării
feței ocluzale pentru coroana semifizionomică realizarea șanțurilor ocluzale de ghidaj.

Prepararea la colet. Prepararea la colet urmărește aceleași obiective și aceeași tehnică ca și în

prepararea substructurii organice pentru coroana metalică ,cu diferența obligativității creării pragului
cel puțin pe fața vestibulară. Prepararea pragului vestibular urmărește realizarea unei joncțiuni fără
denivelări cu pragurile create în zona proximală.

Menținerea frezei cilindrice cu terminație plată, conge sau end-knife chanfrein-at în contact cu
generatoarea feței vestibulare și conducerea ei dincolo de unghiul vestibulo-proximal în aceeași
poziție permite crearea unei trepte verticale la nivelul mijlocului fețelor proximale. Treapta aceasta
are rolul de a îmbunătăți retenția, de a împiedica mișcarea de rotație a coroanei și de a asigura
spațiul necesar în zona proximală pentru componenta metalică și cea fizionomică. Având în vedere
faptul că obiectivul pragului îl reprezintă crearea spațiului necesar celor două componente (metalică
și fizionomică), pentru reușita rezolvării protetice se recomandă înfundarea pragului vestibular și
bizotarea acestuia. Prepararea substructurii organice la colet în vederea aplicării coroanei
semifizionomice va trebui să respecte secțiunea dintelui la acest nivel.

Finisarea substructurii organice. Finisarea substructurii organice pentru coroana semifizionomică nu

comportă nici un alt detaliu față de finisarea substructurii organice pentru coroana metalică.

În ansamblu, prepararea substructurii organice pentru aplicarea de microproteze de acoperire

reprezintă o tehnologie ce trebuie stăpânită, etapizată pe timpi preciși, care să intre în stereotipia
profesională a fiecărui specialist. Prepararea haotică, nesistematizată, pe lângă faptul că obosește
practicianul, prelungește inutil ședințele terapeutice și are drept rezultat nereușita tratamentului.

Instrumentarul utilizat în această etapă de preparare este variat: discuri elastice de hârtie sau pe
suport de plastic cu granulație fină, pietre cu granulație fină, freze fine diamantate, freze de turbină
cu granulații fine în forme diferite. Scopul finisării substructurii organice este de a îndepărta
eventualele muchii și de a corecta eventualele imperfecțiuni apărute în urma preparării. Uneori
aceste imperfecțiuni de preparare nu pot fi descoperite cu ochiul liber, conturul preparării
substructurii organice realizându-se sub lupă.

Prepararea substructurii organice prin metoda şcolii ieşene

Obiectivele preparării prin metoda moderă sunt aceleaşi ca şi pentru metoda clasică:
deretentivizarea dintelui de preparat şi obţinerea spaţiului pentru viitorul element de agregare.
Dintele preparat prezintă aceeaşi morfologie cu dintele natural, cu două diferenţe: diferenţa de
volum şi forma neretentivă în sensul inserţiei şi dezinserţiei. Aceste obiective pot fi îndeplinite
utilizând un instrumentar riguros ales, respectândxu precizie succesiunea unor etape bine
codate.Metoda modernă utilizează instrumentar diamantat, la turaţii înalte, fără a veni în
contradicţie însă cu principiile proteticii fixe: principiul biologic, principiul profilactic şi principiul
curativ.

Şcoala de protetică ieşeană prezintă o serie de avantaje faţă de celelalte metode:

 ■ Este o metodă ergonomică. Etapele preparări se succed logic, utilizând nu foarte multe tipuri de
instrumente, dar fără a le schimba: cu o freză anume se prepară toate feţele omoloage, la toţi
dinţii care sunt de preparat (de exemplu se prepară toate feţele vestibulare, apoi toate feţele
proximale, apoi cele orale, ocluzale cu ultima freză, de finisat, realizându-se planarea şi finisarea
preparaţiilor);
folosirea unei freze corect alese: diametrul frezei trebuie să fie egal cu dimensiunea spaţiului de creat
prin preparaţie, cu aceeaşi freză, cu mici excepţii, se poate realiza întreaga preparaţie.

Cel mai „ergonomie” argument este realizarea terminaţiei cervicale a preparaţiei (a pragului)
simultan cu prepararea celorlalte feţe laterale (vestibulare, proximale şi orală). Situarea pragului
(supragingival juxtagingival sau subgingival) se stabileşte din faza de concepere a soluţiei. Forma
pragului este dată de terminaţia frezei utilizate. Pentru fiecare tip de prag există o freză specifică:
Freza efilată realizează o terminaţie end-knife, în lamă de cuţit. Freza efilată cu dilataţie realizează o
terminaţie chainfrein. Freza cu terminaţie plană realizează un prag drept. Freza cu terminaţie sfert de
cerc sau sfert de elipsă realizează un prag tip conge (sfert de cerc sau sfert de elipsă). Freza torpedo
realizează preparaţia în unghi obtuz

■ Este o metodă biologică şi profilactică ->menajează vitalitatea organului pulpar (conform

principiului biologic), realizează o preparaţie anatomorfă şi asigură suficient spaţiu pentru viitoarea
coroană, astfel încât refacerea morfologică prin respectivul element de agregare este corectă
(principiul profilactic); se utilizează şi alte freze cu dimensiuni şi forme conforme cu suprafaţa
dentară de preparat. Pentru suprafaţa ocluzală se va utiliza o freză romboidală care va realiza
prepararea simultană a versanţilor cuspidieni, de o parte şi de alta a şanţului ocluzal meziodistal sau
vestibulo-oral. Pentru suprafaţa orală a dinţilor frontali, morfologia diferenţiată a celor două zone,
supracingulară şi laterocingulară, impune folosirea unui instrumentar adecvat: freze cilindrice
pentru suprafaţa laterocingulară şi freze olivă sau roată pentru suprafaţa concavă în ambele sensuri
supracingulară. Succesiunea etapelor în preparare este următoarea

Anterior preparaţiei se realizează o cheie de silicon, prin amprentarea dinţilor de preparat cu un

silicon solid. Utilizarea unui silicon colorat, contrastând cu culoarea dintelui, face mai uşor
controlabilă grosimea preparaţiei. Această cheie de silicon se va secţiona în sens vestibulo-oral şi
cervico-ocluzal.

■ Prepararea feţei vestibulare. Se alege freza cu terminaţie corespunzătoare pragului de realizat

(conge, plană, torpedo). În raport cu starea de sănătate parodontală şi exigenţele cerute
(fizionomice sau mecanice) se alege plasarea pragului. Un prag realizat iniţial supra- sau juxta –
gingival poate fi
„înfundat „ulterior (pragul supragingival se poate deplasa juxtagingival şi cel juxtagingival se poate
înfunda subgingival). Localizarea vârfului activ al frezei va poziţiona plasamentul pragului. Prepararea
acestei feţe începe cu trasarea şanţurior de ghidaj care orientează preparaţia. Corespunzând grosimii
frezei, cele 2-3 şanţuri se trasează în două sau trei registre, în funcţie de curbura feţei vestibulare (în
plan orizontal şi vertical). Scade astfel riscul de supraconturare în etapa de realizare tehnologică,
riscul de apropiere de camera pulpară, sau de a nu crea spaţiu suficient pentru straturile de ceramică
şi metal.
După realizarea şanţurilor, se îndepărtează substanţa dintre acestea. Se începe totdeauna cu
registrul cervical, apoi cel median şi la final cel incizal/ocluzal (axul de inserţie al microprotezei este
dat de zona cervicală şi nu de cea incizală). Pentru dinţii cuspidaţi şanţurile de ghidaj urmăresc
versanţii externi cuspidieni.

■ Prepararea feţelor laterale. Se realizează diferit, după cum este vorba de faţa proximală
vecină spaţiului edentat sau faţa proximală opusă spaţiului edentat. Pe faţa proximală vecină
spaţiului
edentat se trasează şanţuri de ghidaj, la fel ca pentru faţa vestibulară, respectând convexitatea
acesteia în ambele sensuri. Prepararea se face până la unghiul proximo-oral.

Prepararea feţei proximale opuse spaţiului edentat depinde de gradul de convexitate: pentru o
convexitate exagerată, se recurge la metoda slicecut, utilizând o freză efilată. Protecţia dinţilor vecini
se va realiza utilizând benzi sau inele metalice. După desfiinţarea convexităţii maxime, se va continua
preparaţia utilizând freza cu terminaţie folosită pentru faţa vestibulară. Suprafeţele plane rezultate
din prepararea feţelor laterale trebuie să fie convergente spre ocluzal (la acelaşi dinte) şi să fie
paralele între ele pentru dinţii opuşi spaţiului edentat.

■ Prepararea feţei orale. Pentru dinţii laterali se realizează o preparaţie similară cu faţa
vestibulară, forma finală a preparaţiei fiind neretentivă, cilindro-conică şi cu unghiuri rotunjite.

În zona supracingulară La dinţii frontali prepararea trebuie să respecte morfologia concavă a zonei
supracingulare şi convexă a zonei latero-cingulare. Suprafaţa supracingulară se prepară utilizând
freze olivă sau globulare mari (pentru dinţii mandibulari). Zona latero-cingulară se prepară utilizând
freza cu terminaţie corespunzătoare pragului.

Prepararea feţei ocluzale/incizale. Este ultima suprafaţă de preparat în succesiunea stabilită.

Avantajul este controlul spaţiului ocluzal. În situaţia în care prin extruzie, egresie sau afectare
parodontală coroana clinică este foarte mare şi nu avem instrumentarul de lungime adecvată, se
poate face excepţie de la regulă, începând prepararea cu faţa ocluzală / incizală.

Marginea incizală se transformă în suprafaţă incizală, cu orientare spre oral. Preparaţia este ghidată
de şanţuri trasate pe marginea incizală, cu aceeaşi freză, ţinută în perpendicular pe axul dintelui.

Suprafaţa ocluzală cuspidată trebuie preparată anatomorf, reducerea de smalţ şi dentină fiind
uniformă. Freza romboidală orientată cu axul mare mezio-distal sau vestibulo-oral respectă relieful
cuspidian. Bizotarea cuspizilor de ghidaj asigură un plus de spaţiu, deci de rezistenţă la acest nivel,
restauraţiei.
■ Definitivarea preparaţiei. Include finisarea unghiurilor şi muchiilor şi definitivarea pragului.
Se utilizează aceleaşi forme de freze dar cu granulaţie fină, de finisat.

Prepararea substructurii organice prin metoda gnatologică

Având în vedere faptul că prepararea obişnuită interpretează spaţiul de modelaj (creat prin
prepararea feţei ocluzale) numai în relaţie ocluzală statică, gnatologii au propus o preparare
particulară la nivelul feţei ocluzale (denumită prepararea gnatologică). Acest tip de preparare
presupune o analiză ocluzală intraorală cu verificarea contactelor statice şi dinamice ale arcadei şi cu
precădere la dinţii pilieri. Se înregistrează apoi amprenta şi se confecţionează modele care sunt
supuse analizei ocluzale după montare în simulator. Pentru începători, prepararea feţei ocluzale
începe pe simulator, apoi se transpune şi se verifică în cavitatea orală, în paralel cu analiza pe
simulator. Se începe cu stabilirea stopurilor centrice şi a traiectoriilor dinamice, urmărindu-se crearea
spaţiului de modelaj atât în centric cât şi în dinamica ocluzală, astfel încât să se poată asigura
contacte centrice stabile, contacte dinamice echilibrate precum şi culoare libere de orice contact
pentru cuspizii nelucrători.Metoda poate fi foarte uşor asimilată în cadrul algoritmului obişnuit de
preparare a substructurilor organice, în etapa de preparare a feţei ocluzale.

49. Pregătirea substructurii organice pentru agregarea prin coroane de înveliș integral ceramice

Coroanele de înveliș fizionomice sunt microproteze realizate din materiale acrilice din porțelan sau
din materiale compozite.

Elementele de agregare fizionomice sunt indicate la dinții stâlpi cu leziuni odontale coronare din
zonele frontale ale arcadelor dentare dar în cazuri excepționale și pentru dinții din zonele laterale, în
acest caz coroanele acrilice având caracter de terapie provizorie. Prepararea substructurii organice
pentru coroana de înveliș fizionomică reprezintă o particularizare a metodologiei de preparare a
substructurii organice pentru coroanele de înveliș metalice utilizând și o instrumentație identică.

Prepararea fețelor proximale. Prepararea substructurii organice începe cu șlefuirea fețelor proximale
deoarece nișa incizală oferă posibilitatea plasării și dirijării discului abraziv. Prepararea și
deretentivizarea acestor suprafețe creează un spațiu între coroana de preparat și dinții vecini, spațiu
deosebit de util în scopul insinuării materialului abraziv în condițiile protejării dinților vecini.
Prepararea fețelor proximale prin metoda modernă utilizează freze de turbină la viteze mari. Acestea
vor realiza șanțuri la extremitatea proximală a feței vestibulare pe aceeași linie pe care se realizează
slice- ul, prepararea realizându-se dinspre vestibular spre oral. Când preparația se realizează cu prag
se pot utiliza freze de turbină cu terminație plată nr.2.Prepararea fețelor proximale atât prin metoda
clasică, cât și prin metoda modernă începe întotdeauna prin prepararea feței distale și apoi a feței
meziale, tehnica de preparare a acestor suprafețe fiind identică.

Etapa schițării pragului cervical este caracteristică metodei clasice de preparare, se utilizează în
preparările cu prag ale substructurilor organice. Se înscrie cu un creion de grafit o linie paralelă cu
festonul gingival la o distanță de 0,5 mm de aceasta. Linia trasată pe fețele vestibulare și orale va uni
preparațiile proximale. De-a lungul acestor linii vestibulare și orale se realizează un șanț cu o piatră
lenticulară de 3-5 mm.

Prepararea feței vestibulare. Pentru prepararea feței vestibulare se utilizează un instrumentar variat:
pietre roată, pietre cilindrice, freze cilindrice, freze cilindro-conice, pietre lenticulare, freze globulare
de diverse mărimi.

Scopul preparării feței vestibulare constă în deretentivizarea acesteia prin eliminarea curburilor
maxime, urmărindu-se realizarea unor suprafețe neretentive în axul de introducere al microprotezei.

Prepararea feței vestibulare prin metoda modernă începe prin realizarea unui șanț de ghidaj ce
orientează profunzimea de preparație, șanțul fiind plasat median, în raport de acest șanț
îndepărtarea substanței amelo-dentinare se realizează înspre mezial și înspre distal. Se pot realiza
mai multe șanțuri vestibulare de ghidaj, unele cu înclinarea paralelă cu axul dintelui, în 2/3 cervicale,
altele paralele cu înclinarea feței vestibulare în 1/3 incizală, respectându-se astfel curbura
vestibulară. În urma preparării substructurii organice pe suprafața vestibulară, urmărind șanțurile de
ghidaj vom transforma această suprafață într-o suprafață neretentivă. În cadrul preparării prin
metoda modernă, se prepară mai întâi fețele latero-cingulare cu ajutorul frezelor cilindrice, cilindro-
conice, eventual efilate. În cazul preparării cu prag, se utilizează freza cu terminație plată, realizând
concomitent și pragul oral. În timpul al doilea se prepară suprafața supracingulară până la marginea
incizală cu ajutorul pietrelor roată de turbină sau cu pietre speciale cu formă elipsoidală specifice
preparării acestei zone.

Prepararea muchiilor. Această etapă utilizează aceeași metodologie și instrumentar ca și cel folosit în
prepararea muchiilor pentru coroana metalică. Preparația începe cu muchia disto-vestibulară
continuând cu muchia disto-orală, apoi cu muchia mezio-vestibulară și în sfârșit mezio- orală.
Preparația urmărește rotunjirea acestor muchii pentru ca microproteza să se înscrie în conturul
coronar.
Prepararea marginii incizale. Marginea incizală este preparată în scopul transformării sale într-o
suprafață care să asigure o anumită stabilitate și o grosime corespunzătoare microprotezei.
Prepararea marginii incizale se realizează cu o piatră roată pe o profunzime de 1,5-2 mm. Suprafața
obținută în urma preparării trebuie să fie înclinată într-un unghi de 45° cu axul dintelui având direcție
orală la dinții maxilari și direcție vestibulară la dinții mandibulari.

În cazul preparării dinților laterali pentru coroana de înveliș fizionomică, prepararea feței ocluzale va
începe cu trasarea șanțurilor de ghidaj plasate în șanțurile intercuspidiene folosind o piatră
lenticulară. Metoda modernă utilizează freze de turbină, de diverse forme și granulații. Prepararea
feței ocluzale prin metoda clasică sau modernă nu comportă timpi diferiți față de cei descriși la
prepararea substructurii organice pentru acoperirea cu coroane metalice. Microprotezele
fizionomice necesită o preparare a feței ocluzale cu o profunzime mai mare, cuspizii și șanțurile
intercuspidiene să fie bine rotunjite, astfel ca microproteza să nu aibă puncte de inițiere a fracturilor.

Prepararea la colet. În prepararea la colet pentru coroana fizionomică utilizăm același instrumentar
ca și cel utilizat în prepararea la colet a substructurii organice pentru coroana metalică. Prepararea la
colet fără prag în vederea aplicării unor microproteze fizionomice se poate realiza cu terminație
pierdută în end-knife pentru coroana acrilică și prepararea cu prag pentru coroana acrilică și din
porțelan.

Preparațiile cu prag pentru aplicarea microprotezelor fizionomice vor fi realizate întotdeauna în

unghi drept sau ușor ascuțit fără bizotare.

Pragul.se înfundă subgingival 0,5-1 mm în zona vestibulară iar în zona orală acesta poate fi plasat
supragingival la 0,5- 1,5 mm. Înfundarea pragului subgingival în zona orală este indicată atunci când
dintele este vulnerabil la carie. Plasarea pragului pe fețele proximale se va realiza la o înălțime medie
între vestibular și oral. La incisivii centrali maxilari pragul va avea vestibular și oral o lățime de un
milimetru iar proximal de 0,5 mm. Lățimea pragului la incisivii laterali maxilari este foarte mică
.uneori acesta fiind inexistent. Caninii vor respecta forma triunghiulară a coletului la nivelul pragului,
având lățime mai mare în zonele vestibulare și orale și lățime mai mică în zonele proximale.

Finisarea substructurii organice preparate. Finisarea substructurii organice foloseşte acelaşi

instrumentar şi urmăreşte aceleaşi obiective ca şi finisarea substructurii organice preparate pentru
coroana de înveliş metalică
50. Pregătirea substructurii organice pentru agregarea prin coroane de substituție

Metoda monolit realizează terapia de substituire printr-o microproteză unitară. Pentru realizarea
preparării substructurii organice în vederea substituirii coronare prin coroană de substituție monolit
sunt necesare următoarele etape:

Amputarea coronară. .La dinții cu coroană integră -> pietre roată de mărimi variate sau se pot
utiliza freze de turbină. De asemeni cu frezele de turbină sau cu pietre lenticulare se pot realiza
secționări la coletul dentar. Amputarea coronară cu clește reprezintă o metodă barbară și riscantă.
Tehnica corectă de amputare coronară utilizează discul activ pe muchie și piatra roată, această
tehnică realizându-se în mai mulți timpi. Se împarte coroana dentară în trei sectoare 1/3 incizală, 1/3
medie și 1/3 la colet. -> asigură protecția dinților vecini, este facilă și nedureroasă.

Prepararea suprafețelor laterale-> instrumentar abraziv cum ar fi: discurile abrazive active pe
muchie sau abrazive pe o față, pietre roată de diametre mici, pietre cilindro- conice, pietre con-
invers, pietre flacără și vârfuri diamantate. Acest instrumentar trebuie să aibă dimensiuni mici
deoarece preparația se realizează în apropierea gingiei marginale. Fețele laterale ale substructurii
organice se prepară începându-se cu fața distală, continuând cu fața mezială, apoi cu cea vestibulară
și în sfârșit cu fața orală. În această etapă de preparare se urmărește derentivizarea suprafețelor
laterale în sens axial.

Prepararea muchiilor. Această etapă realizează îndepărtarea muchiilor disto-vestibulară, disto-

orală, mezio-vestibulară și mezio- orală, utilizând instrumentarul și tehnica descrisă la prepararea
substructurii organice în vederea acoperirii cu coroana de înveliș.

Prepararea la colet. Prepararea la colet se realizează subgingival în end-knife cu același

instrumentar și aceeași tehnică de la coroana de înveliș metalică.în urma preparării fețelor laterale și
la colet rezultă o substructură organică cu înălțimea egală cu 1/3 din înălțimea coroanei naturale a

Prepararea suprafeței de secțiune corono-radiculară-> instrumentar abraziv sub formă de pietre

roată cu diametrul mic, pietre con-invers, freze de înfundat pragul și freze globulare. Se prepară cu
piatra roată suprafața de secțiune coronoradiculară în doi versanți: un versant vestibular egal cu 2/3
din suprafața de secțiune și un versant oral egal cu 1/3 din suprafața de secțiune. Cei doi versanți au
o angulare diferită, înclinarea mai mare aparținând versantului vestibular, în timp ce versantul oral se
prepară orizontal. Versantul oral se plasează la 1 mm de festonul gingival dar poate fi adus și la
nivelul marginii libere a gingiei. Atunci când exigențele fizionomice sunt deosebite acest versant se
poate înfunda subgingival ca și versantul vestibular a cărui înfundare este obligatorie. Suprafața se va
realiza concavă în toate sensurile la nivelul versantului vestibular. Se rotunjește muchia de unire între
versanții vestibular și oral.
 Prepararea lăcașului radicular. Pentru prepararea lojei radiculare => ace tirre-nerf, ace Kerr, ace
rotative Beutelrock, Gates, freze efilate;se dezobturează 2/3 din canalul radicular, cu ace folosite
manual (broșe, ace Kerr) cu dimensiuni crescute; se inițiază prepararea lojei radiculare cu o freză
globulară. Prepararea propriu-zisă a lăcașului se începe cu freze cilindro-conice ce se introduc în
porțiunea inițială a lăcașului radicular îndepărtându-se pasta de obturație. Se continuă preparația cu
ace rotative de grosimi crescânde și la viteze corespunzătoare. Acul rotativ nu se va presa înspre
apical, pentru a nu depăși apexul radicular și a nu realiza lungimi exagerate ale lojei radiculare ce
diminuează rezistența mecanică a substructurii organice.

Prepararea avant-trou-lui (preparația înaintea lăcașului). Avant-trou- ul realizează o excavație

hemisferică la intrarea în loja radiculară, având drept centru axul lăcașului radicular. Se utilizează o
piatră sferică de dimensiuni mai mari ca a lăcașului radicular. Rolul acestei preparații este de a mări
suprafața de solidarizare dintre pivou și capa radiculară și de a se opune înfundării pivoului în lăcașul
radicular. El se realizează prin bizotarea marginilor protecția zonelor de unire a pereților radiculari cu
versanții suprafeței de secțiune.

Finisarea substructurii organice se realizează cu vârfuri diamantate, cu discuri de hârtie,

instrumentar rotativ de cauciuc abraziv, toate având granulație fină. Se urmărește îndepărtarea
muchiilor dintre suprafețele de secțiune și pereții lăcașului radicular, a muchiilor dintre versanții
suprafeței de secțiune și muchiile de la nivelul avant-troului.

Protecția substructurii organice preparate Se va realiza prin microproteze de acrilat

autopolimerizabil sau cu pansamente medicamentoase plasate în lăcașul radicular, acesta fiind
obturat cu materiale de obturație provizorie.

Metoda „în dublă piesă protetică” se bazează pe reconstituirea metalică turnată a bontului
coronar stabilizat prin pivou radicular. Piesa metalică turnată împreună cu structura coronară
restantă
realizează forma unui bont coronar preparat pentru o coroană de înveliş fizionomică,
semifizionomică sau metalică, după cum este cazul. Peste această construcţie se aplică coroana de
înveliş respectivă.

Prepararea substructurii organice se realizează variat în raport de morfologia dinţilor

(monoradiculari sau pluriradiculari) precum şi în raport de aspectul clinic al leziunilor odontale
coronare.

În ce priveşte dinţii din zona anterioară a arcadei, prepararea substructurii organice se poate realiza
în mai multe variante.
 O primă variantă prevede prepararea suprafeţelor radiculare plane sau cu doi versanţi
uşorangulaţi plasaţi subgingival. Se confecţionează şi se aplică pe substructura preparată o piesă
protetică dublă, compusă dintr-un pivot de reconstituire a bontului coronar care va fi acoperit de o
coroană de
înveliş. Acest tip de preparare se recomandă atunci când leziunea odontală coronară este extrem
de întinsă, ajungând în imediata vecinătate a parodonţiului marginal, în asemenea preparaţie există
pericolul torsionării piesei protetice şi chiar decementării datorită realizării retenţiei simple prin
pivoul radicular.

Având în vedere necesitatea combaterii forţelor de desprindere şi torsionare se urmăreşte

realizarea preparării cu lăcaş ovalarsau triunghiular completată cu o cavitate de inlay în loc de avant-
trou. Tehnici de mare precizie utilizate în ultima perioadă permit realizarea de puţuri dentare
paralele cu lăcaşul radicular plasate în pereţii vestibulari şi orali ai preparaţiei.

În cazul în care leziunea odontală coronară nu distruge în totalitate volumul coronar se îndepărtează
mai întâi dentina ramolită infiltrată, până în ţesut sănătos ,fără a se urmări în prima etapă realizarea
unei cavităţi după regulile Black. Îndepărtarea dentinei ramolite are şi scop explorator, permiţând o
apreciere a grosimii peretelui amelo-dentinar restant.

Se prepară apoi feţele laterale ale substructurii organice în raport de coroana de înveliş ce va fi
aplicată. Urmează apoi regularizarea şi planarea marginilor incizale ale substructurii organice
restante realizând o geometrie neretentivă aproximativ regulată, fără unghiuri ascuţite sau bine
exprimate.

În etapa următoare se au în vedere verificarea şi crearea formei de rezistenţă a substructurii

organice realizând ablaţia pereţilor prea subţiri până la realizarea unei grosimi suficiente. Se permite
conservarea acestor pereţi atunci când este posibil, protecţia lor realizându^se prin reconstituirea
metalică turnată. Se trece apoi la realizarea unei cavităţi neretentive în sens axial în interiorul
substructurii organice. Realizarea cavităţii urmăreşte atât îmbunătăţirea retenţiei.

Cât şi anularea forţelor de torsiune. Ea nu se realizează numai prin ablaţie de dentină, ci atunci când
este cazul se completează pereţii retentivi ai cavităţii cu cement oxifosfat atât în scopul anulării
retenţiilor, al consolidării lor mecanice, cât şi în scopul economiei de ţesut dentinar prin preparare în
scop de deretentivizare.

Etapa următoare este de bizotare internă şi externă a preparaţiei. Bizotarea internă are scopul
numai de a rotunji muchiile interne ale cavităţii. Bizotarea externă se face în unghi uşor prelungit pe
feţele laterale pentru a realiza prin piesa protetică o încercuire a substructurii organice în scopul
creşterii retenţiei şi prevenirii fracturii, motiv pentru care Rivault denumeşte acest tip de
reconstituire “inlay-onlay de substituţie”.
 O altă situaţie clinică se iveşte atunci când diametrul vestibulo-oral redus al unui frontal ce urmează
a fi preparat pentru coroana fizionomică sau semifizionomică, necesită înlăturarea unui strat amelo-
dentinar care subminează rezistenţa mecanică a preparaţiei în ansamblu. În asemenea cazuri suntem
de părere că este necesară prepararea întâi a feţelor laterale după metodologia amintită la coroana
de înveliş, pentru ca numai după aceea să realizăm reducerea înălţimii bontului coronar până la
obţinerea unei grosimi suficiente pentru a asigura stabilitatea reconstituirii. În acest caz suprafaţa de
preparaţie va fi orizontală şi se va realiza cu orientare oblică către palatinal înglobând şi punctul de
trepanare sau se va realiza în două versante: unul orizontal vestibular şi altul oral pentru a atinge
obiectivul mai sus amintit şi a economisi substanţa dentinară. Şi în primul caz şi în celălalt se prepară
lăcaşul radicular după care se bizotează extern preparaţia precum şi unghiurile lăcaşului radicular. În
cazul unor dinţi conici mişcarea piesei protetice se blochează printr-un şanţ mezio-distal realizat la
nivelul preparaţiei suprafeţei orizontale, şanţ care nu trebuie să se apropie la mai mult de 2 mm de
faţa proximală a substructurii preparate.

În zona laterală utilizarea substituirii prin dublă piesă protetică se face numai în cazul în care
leziunea odontală coronară este extinsă în profunzime ca şi în suprafaţă, neasigurând stabilitatea
unei reconstituiri prin obturaţie plastică sau rigidă peste care ar urma aplicarea coroanei de înveliş.
În aceste cazuri forma preparaţiei va fi aceea de inlay, eventual inlay- onlay cu agregare radiculară.

Etapele preparării se succed de o manieră asemănătoare cu cele de la dinţii frontali. Se prepară

feţele laterale după metodologia amintită la coroana de înveliş metalică după care se trece la
îndepărtarea dentinei ramolite. Se planează şi se geometrizează marginile pereţilor, se prepară
cavitatea neretentivă în axul de inserţie al piesei, după care se bizotează intern şi extern suprafaţa
orizontală. Prepararea lăcaşului radicularse realizează după tehnica descrisă la coroana de
substituţie.

Agregarea radiculară se realizează totdeauna pe toate canalele radiculare dacă e posibil sau dacă
nu, pe cel puţin două canale la molari. La premolari se vor realiza două lăcaşuri sau unul singur
funcţie de morfologia radiculară. Prepararea lăcaşului radicular se face după aceleaşi reguli de la
coroana Richmond. Se încearcă reducerea divergenţei canalelor în timpul preparării. Când divergenţa
se menţine, se foloseşte metoda clavetării prin zăvorârea reconstituirii printr-un pivou glisant fie prin
realizarea reconstituirii din două piese imbricate.

În situaţia clinică a unor resturi radiculare se utilizează în terapia de substituire prin dublă piesă
protetică metoda telescopării conjuncte. În cazul acesta se îndepărtează mai întâi dentina ramolită
de la nivelul suprafeţei restului radicular, pentru a ne da seama în ce măsură suprafaţa preparată
va coborî sub nivelul gingiei libere. Dacă suprafaţa se plasează subgingival este obligatorie o
gingivectomie mai mult sau mai puţin redusă în raport de discrepanţa între cele două repere:
suprafaţă dentinară- margine liberă. După gingivectomie suprafeţele laterale ale restului radicular,
degajate chirurgical sau cu ajutorul turbinei, se prepară după metoda end-knife sau end-knife
chanfrein-at.
 Se trece apoi la realizarea lăcaşului radicular după metodologia deja cunoscută. Pe modelul de lucru
tehnicianul va realiza o reconstituire turnată agregată radicular şi prevăzută cu o coleretă metalică,
care va încercui feţele laterale ale micului bont radicular ca un manşon, consolidând pe de o parte
retenţia microprotezei, pe de altă parte îmbunătăţind rezistenţa substructurii organice. Feţele
laterale ale reconstituirii de substituţie vor fi machetate cu prag de tip conge sau conge chanfrein-at
cu terminaţia juxta- sau uşor supragingivală pentru a putea primi coroana de înveliş.

Feţele laterale ale microprotezelor de substituire vor fi lustruite în zona neacoperită de coroană
de înveliş, construcţia în ansamblu capătă aspect de microproteză telescopată, de această dată
conjunct.

Indiferent de tipul substituirii prin dublă piesă protetică trebuie menţionat că prima piesă (de
substituire) nu reprezintă niciodată un scop în sine şi nu poate fi utilizată ca mijloc unic de terapie a
leziunilor odontale coronare şi cu atât mai puţin ca element de agregare.

51. Protecția substructurilor organice preparate

Scopul ->de a opri penetrarea toxinelor și a florei microbiene spre pulpa dentară, de a împiedica
scurgerea limfei odontale și de a păstra integritatea funcțională a pulpei dentare și a odontoblastului.
Nu numai suprafețele odontale cu pulpă vie trebuie protejate ci și suprafețele dinților devitalizați
deoarece suprafața dentinară și în acest caz poate fi invadată de flora microbiană.

Mijloacele de protecție și tratament utilizate în stomatologie pentru protecția plăgii dentinare și

substructurii organice preparate sunt variate.

Metode chimice înainte de aplicarea mijloacelor chimice și tratament al plăgii dentinare se realizează
în mod obligatoriu curățirea suprafețelor dentare cu apă caldă sau ser fiziologic, încălzit. După
izolare, dintele se degresează cu cloroform sau cu alcool 70%, după care urmează uscarea
suprafețelor de tratat.

Tresiolanul este un compus de siliciu care prin badijonajul suprafeței dentinare realizează o pătură
fină de protecție ce închide canaliculele dentinare; fluor, nafestezină, tincturi de aminofluoruri=>
protecție eficientă prin transformarea hidroxiapatitei în fluoropatită, substanță cu rezistență crescută
la agenții cariogeni.

=>trebuie completate cu mijloace de protecție mecanice.

Metode mecanice

• Cavitățile preparate pot fi protejate cu buleta de vată, acoperite cu material de obturație

provizorie, gutapercă, eugenat de zinc, cement oxifosfat;

• Canalele radiculare se pot proteja cu meșe de vată îmbibată în soluții antiseptice (soluție
Walkhoff), închiderea canalului radicular realizându- se cu pastă de obturație provizorie;

• Substructurile organice preparate pentru coroanele de înveliș pot fi protejate cu inele de

cupru, plastic, aluminiu, fixate cu eugenat de zinc sau cement oxifosfat. În același scop se pot
utiliza coroane prefabricate din aluminiu sau crom-nichel fixate cu cementuri provizorii;

• Confecționarea extemporanee de coroane provizorii din acrilat autopolimerizabil sau

aplicarea de cape din celuloid vacuumate, adaptate pe substructura organică realizează uri
mijloc eficient de protecție mecanică, aceste elemente fiind fixate provizoriu pe substructura
organică

• Metoda Scutan. Se amprentează cu materiale elastice substructura organică nepreparată. Se

realizează prepararea substructurii organice, în toate etapele, în vederea aplicării
tratamentului gnatoprotetic. După izolarea substructurii organice preparate se
repoziționează amprenta substructurii organice nepreparate cu material acrilic
autopolimerizabil pe substructura organică preparată, până la priza parțială a acrilatului. Se
îndepărtează amprenta de pe substructura organică și se prelucrează prin adaptare cervicală
și lustruire microprotezele realizate în acest mod. După prelucrarea și finisarea
microprotezelor de protecție se va realiza fixarea provizorie a acestora pe substructura
organică utilizând cementuri histofile.

52. Accidente imediate ce pot surveni în cursul preparării substructurilor organice

Derapajul instrumentelor rotative poate genera leziuni traumatice pe țesuturile dure și la nivelul
părților moi. Sensul de rotație de la stânga la dreapta poate genera deraparea pe direcții diferite
pentru cele patru cadrane ale arcadelor dentare. În cadranul I tendința de derapaj este spre vestibul,
în cadranul al ll-lea spre bolta palatină, în cadranul III spre vestibul, iar în cadranul IV spre zona
linguală.
 =>indicat:instrumentar abraziv de bună calitate, corect centrat și la viteze adecvate;

=>indicat:puncte de sprijin solide pe arcada dentară și pe osul mandibular, mâna pivotând în jurul
sprijinului fără să-l părăsească. În urma derapării instrumentarului abraziv pot apărea o serie de
accidente ale părților moi cum ar fi: secționarea papilei interdentare, secționarea gingiei fixe, plăgi
ale vestibulului bucal, plăgi ale bolții palatine, plăgi ale planșeului, plăgi ale limbii și ale buzelor; când
sunt reduse necesită decât oprirea hemoragiei cu apa oxigenată sau clorura de zinc.

Instrumentarul abraziv la viteze foarte mari poate produce derapaje ce duc la secționarea părților
moi, însoțite de leziuni multiple ale țesuturilor vecine, mușchi, vase, nervi. În aceste situații se va
institui un tratament de urgență, hemostatic, tratament al durerii și sutura marginilor plăgii realizată
în aceeași ședință; sunt interzise introducerea și scoaterea din cavitatea orală a instrumentelor
rotative în mișcare.

La nivelul țesuturilor dure dentare pot interesa dinții vecini preparației, dinții preparați și dinții
antagoniști.=> fracturi coronare parțiale (unghiuri, cuspizi), fracturi coronare totale, fracturi corono-
radiculare, fracturi ce nu deschid camera pulpară, șlefuiri excesive. Aceste leziuni pot apărea în urma
utilizării neadecvate a instrumentarului ce se poate deforma prin îndoire sau rupere.

Efectele negative ale preparației sunt: disconfortul (durerea), vibrația, zgomotul, presiunea,
creșterea temperaturii.

Deoarece creșterea diametrului frezelor reduce viteza unghiulară și cea liniară crescând astfel
vibrațiile, se recomandă utilizarea frezelor cu diametrul sub 2 mm.

 Supraîncălzirea dintelui ce are ca rezultat durerea odontală- viteze

excesive, camere pulpare voluminoase,preparării fără răcire cu aer și apă,
instrument abraziv necorespunzător și ineficient și apariției fenomenului
de aspirație odontoblastică.

=>în scopul evitării fenomenului dureros: prizele de contact instrument-dinte trebuie să fie de
maxim 20 secunde, urmate de pauză obligatorie cel puțin egală cu timpul prizei de contact;
administrarea anesteziei la prepararea substructurii organice; suprimă senzația dureroasă dar nu
reduce senzațiile neplăcute produse de vibrațiile instrumentului abraziv. Aceste vibrații realizate prin
folosirea unui instrument abraziv neadecvat, imperfect centrat, se transmit prin suportul osos spre
labirint și cutia craniană, creând senzații neplăcute.
 =>60°C duce apariția leziunilor celulare ireversibile-pulpopatii.

 Tehnici incorecte de șlefuire. Între acestea amintim pragul accidental pe

fețele laterale ale dintelui, constituind o eroare de operare. . Pragul extern
se realizează în urma menținerii într-o singură poziție a discului în
prepararea feței proximale, pragul fiind plasat în afara circumferinței
cervicale a dinteluid=>iscul trebuie deplasat continuu în direcția vestibulo-
orală și axială. Pragul intern apare ca o eroare în prepararea la colet.
Aceste praguri se pot datora utilizării neadecvate a pietrelor flacără,
realizarea unui astfel de prag blocând marginea cervicală a microprotezei și
împiedicând adaptarea ei cervicală. Corectarea erorii=>transformând
pragul într-o zonă bizotată, zonă ce ar permite adaptarea cervicală a
microprotezei / terminație end- knife în end-knife-chanfrein-at.

53. Accidente secundare și tardive ce pot surveni în cursul preparării substructurilor organice

Accidentele secundare pot surveni în perioada dintre prepararea substructurii organice și aplicarea
mijloacelor protetice de tratament; nu se admite ca un aparat gnatoprotetic să fie aplicat la mai mult
de două săptămâni de la prepararea substructurii organice. În aceeași ședință de preparare a
substructurii organice se vor lua toate măsurile în vederea protejării dintelui preparat.

Hiperestezia dentinară =>generată de supraîncălzire si de pătrunderea florei microbiene în

canaliculele dentinare. Dintele preparat este dureros spontan la rece, la cald sau chiar la atingerea cu
limba.

Evitarea acestui accident: tehnică corectă, șlefuirea intermitentă cu răcire apă-aer, la care vom
adăuga și o protecție corespunzătoare a substructurii organice preparate. În tratamentul acestui
accident se indică mijloace care cauterizează terminațiile nervoase, desensibilizându-le (fulgurații
ușoare cu diatermie, aplicarea de soluții formolizate sau de nitrat de argint); mijloace care
reechilibrează mediul acidifiant (soluții alcaline de hidroxid de calciu, lacuri pe bază de hidroxid de
calciu) și mijloace care îndepărtează substanțele acidifiante ce rezultă din fermentație (periajul corect
realizat); fluorizările.
 Pulpitele acute și cronice pot apărea ca accidente secundare pe parcursul preparării substructurilor
organice în vederea aplicării terapiei conjuncte leziunilor odontale coronare impunând extirparea
pulpei.

Extruzia dentară :dintele caută să-și găsească punct de sprijin pe dintele antagonist și pe zonele
meziale și distale ale arcadei dentare. Dacă dintele preparat fără contacte dentare nu este protezat,
după 2 săptămâni de la preparare se produc modificări ale poziției sale.;evitare => protecția
substructurilor organice

Pragurile pe fața vestibulară și pe fața orală apar în urma pozițiilor neadecvate ale
instrumentarului abraziv raportat la axul dintelui. Apariția pragurilor în afara conturului cervical
necesită corectarea prin desființare. Pragurile interne se pot corecta prin atenuarea angulației cu o
freză con-invers activă pe bază sau cu ajutorul frezelor cu terminație de tip conge.

Conicizarea exagerată -rezulta o pierdere inutilă de substanță amelo-dentinară si retentivitate

redusă. Pentru a preîntâmpina dezinserțiile, decementările microprotezelor fixate pe asemenea
substructuri organice sunt necesare uneori depulparea și reconstituirea coronară.

Cauza principală => nerecunoașterea și nerespectarea morfologiei coronare în cursul preparării.

Deschiderea camerei pulpare este un accident ce se poate ivi în cursul preparării substructurilor
organice la dinții tineri, cu pulpă și cameră pulpară voluminoasă. Acest accident este de neevitat în
cursul preparării dinților migrați pe arcadă. Prepararea feței meziale la dinții basculați mezial duce la
deschiderea camerei pulpare. Când se prevede deschiderea camerei pulpare în urma preparării
substructurii organice se vor realiza înainte de preparare biopulpectomia și obturația radiculară
corectă.

=>șlefuirea excesivă a feței ocluzale.

Frecvent, deschiderea camerei pulpare apare ca un accident în prepararea substructurii organice în

cursul tratamentului prin incrustații. Deschiderea camerei pulpare în mod accidental în cursul
preparării substructurilor organice în vederea unei terapii prin mijloace protetice conjuncte nu
beneficiază de tratament conservator prin coafaj direct.

Hiperemia pulpară poate apărea în urma preparărilor neadecvate proteze provizorii

preparate extemporaneu cât și protezarea definitivă în cel mai scurt timp.
Accidente tardive

Accidentele tardive pot apărea după fixarea aparatului gnatoprotetic conjunct pe câmpul protetic.
Cauza tor principală constă de regulă în erorile de preparare.

Pulpitele acute şi cronice pot apărea după fixarea definitivă a microprotezelor şi impun tratament
endodontic şi obturaţie coronară corespunzătoare.

Infecţiile parodontale apicale sau marginale apar ca o consecinţă a lezării parodonţiului marginal sau
apical în urma preparărilor intempestive.

Fractura substructurii organice preparate poate surveni în urma reducerii rezistenţei mecanice a
dintelui prin preparări necorespunzătoare.

Accidentele imediate secundare şi tardive trebuie prevenite printr-o însuşire corespunzătoare a

tehnicii şi o respectare riguroasă a principiilor de preparare a substructurii organice.

54. Protezarea provizorie

 Modalitate de tranziție de la starea de invaliditate la stadiul de funcțional,

privilegiată și obligatorie pentru obținerea sănătății elementelor sistemului
stomatognat implicate în proteza fixă.

Integrarea biologică a protezei fixe este condiționată de obținerea unei stabilități biofuncționale
(ocluzale, parodontale, estetice).

In cazul în care arcada dentară este completă și urmează a se efectua un număr de extracții
dentare, se amprentează arcada înainte de extracții. După efectuarea extracției alveolo-plastice
(extracții cu modelare alveolară și sutură) se aplică protezarea tranzitorie ce poate fi realizată în mai
multe modalități.
Astfel, pe modelul obținut după amprentă, în urma radierii dinților extrași, se realizează un aparat
gnatoprotetîc tranzitoriu mobilizabil, sub forma protezei de retenție Kemmeny cu miniconectori
acrilici-> avantaj-se poate îndepărta ușor și permite o bună igienizare a aparatului gnatoprotetic
tranzitoriu și a spațiului protetic (cu o plagă incomplet cicatrizată).; va fi temporizată până la
cicatrizarea completă a plăgii alveolare, pentru ca ulterior să fie înlocuită cu un aparat gnatoprotetic
tranzitoriu conjunct.

Protezarea tranzitorie conjunctă : amprentare înainte de extracția dinților.după extracția și sutura

se prepară substructura beneficiind de anestezia realizată pentru efectuarea extracției. Se izolează cu
atenție plaga postextracțională cu o foiță de celofan umezită iar substructurile organice prin
vaselinare, în continuare introducându-se acrilat autopolimerizabil în amprentă, după care se va
reașeza pe câmpul protetic. Acrilatul va lua forma coroanelor naturale, atât la nivelul substructurii
preparate, cât și al dinților extrași. Se menține amprenta până la priza parțială a acrilatului; după
îndepărtarea amprentei și a aparatului tranzitoriu, se prelucrează în laborator sau cabinet; se obține
un aparat gnatoprotetic conjunct acrilic, care cuprinde dinții preparați și intermediarii de la nivelul
dinților extrași. În continuare se va verifica aparatul tranzitoriu din punct de vedere al adaptării
ocluzale și parodontale.

După finisarea în laborator și reaplicarea pe câmpul protetic, marginile aparatului tranzitoriu

trebuie să respecte cu exactitate forma sulcusului, versantul moale al acestuia sprijinindu-se de
marginile aparatului tranzitoriu și păstrându-și forma inițială. =>avantajul conservării morfologiei
parodonțiului; când este lezat în timpul preparării, medicul va aprecia dacă înregistrează amprenta
în aceeași ședință cu confecționarea aparatului tranzitoriu, sau va aștepta aproximativ o săptămână,
până la cicatrizarea parodontală.

Protezarea tranzitorie și de urgență cu aparate gnatoprotetice conjuncte sau mobilizabile, își

găsește indicația și în situația arcadei dentare deja edentate.

 Gnatoprotetic conjunct: se va realiza după amprentarea câmpului protetic

și turnarea modelului de lucru în laborator. Pe modelul de lucru,
tehnicianul realizează la nivelul spațiului edentat intermediari din cement
sau gips dentar. Pe modelul realizat confecționează un conformator din
folie termoplastică, prin vacuumare, folia luând forma arcadei, fața internă
reproducând morfologia externă a arcadei. Conformatorul astfel realizat se
aplică în cavitatea orală și se adaptează marginal, se introduce acrilatul
autopolimerizabil în conformator, după care se reașază pe câmpul protetic.
În continuare se utilizează aceeași metodologie ca și pentru masca Scutan.

=>aparat gnatoprotetic conjunct tranzitoriu, în SPP se lipesc dinții de acrilat între ei și cu dinții
vecini, utilizând ceara. Se amprentează apoi zona respectivă cu material elastic, se îndepărtează
amprenta și dinții acrilici și se, prepară dinții suport. Acrilatul autopolimerizabil se introduce în
amprentă care se reașează pe câmpul protetic; poate fi aplicat și la nivelul spațiilor edentate unde
există aparate gnatoprotetice conjuncte vechi, ce trebuie îndepărtate. În acest scop se amprentează
câmpul protetic cu aparatul conjunct vechi, utilizând materiale elastice de tipul hidrocoloizilor
ireversibili, siliconilor sau tiocauciucurilor. După îndepărtarea aparatului și prepararea substructurii
organice se introduce acrilat autopolimerizabil în amprentă, care se va repoziționa pe câmpul
protetic preparat. Această tehnică poate fi utilizată și atunci când aparatele gnatoprotetice conjuncte
necesită îndepărtarea lor pentru mici reparații. În scopul protecției și protezării tranzitorii a
substructurilor organice preparate, se mai poate apela și la tehnica utilizării unor inele adaptate
gingival și scurtate în ocluzie, confecționate din aliaje nobile și seminobile completate cu acrilat
autopolimerizab

=>se pot utiliza microproteze de înveliş din diverse materiale, care vor fi fixate provizoriu cu
cementuri pe bază de zinc-oxid-eugenol (Z.O.E.)

55. Protezarea precoce și temporizată

Protezarea imediată (precoce) se adresează unor cazuri clinice deja cunoscute, medicul planificând
intervenții – prepararea unor dinți vitali, îndepărtarea unor lucrări existente, unele extracții – care
impun protecție imediată prin protezare acrilică prin metoda directă conjunctă - masca Scutan sau
adjunctă - Kemmeny.

Proteza de temporizare amână din considerente biologice (instabilitatea indicilor clinico-biologici

locali) protezarea definitivă. Trebuie realizată sub o formă (adjunctă sau conjunctă) și din materiale
care să asigure condițiile obținerii acestei stabilități.

In contextul paradoxurilor care guvernează terapia prin mijloace fixe (economie de structură dentară
în preparație – retenție maximă - restaurări fizionomice totale) ne propunem să clarificăm un alt
aspect, la fel de controversat: conceptul protezării precoce și temporizate. Dorința pacientului de
restaurare rapidă a funcțiior este amânată din considerente de instabilitate biologică, imposibilitate
tehnologică de finalizare rapidă a restaurării definitive sau condiții socio-economice care nu permit
accesul la tehnologiile avansate.
Terapia de temporizare amână protezarea definitivă până în momentul în care, prin examene clinice
și paraclinice se decretează stabilitatea elementelor câmpului protetic, sau dacă acestea sunt stabile
până când laboratorul poate furniza proteza definivă. Monitorizarea clinică a parodonțiului și ocluziei
și temporizarea tratamentului definitiv au echivalentul unui “element de prudență”.

Temporizarea tratamentului are durată variabilă în funcție de gradul de afectare a elementului

biologic sau a întregului sistem stomatognat – temporizare de durată scurtă (7 zile), durată medie
(14-21 zile), sau durată lungă (21-30-61 zile). Capacitatea de vindecare sau compensare, depinzând
de vârsta pacientului sau gravitatea afecțiunii, poate grăbi sau întârzia aplicarea protezei definitive.
Deci respectând principiile de tratament, orice caz clinic ar trebui să cunoască cel puțin una din cele
două variante de tratament provizoriu.

Situațiile clinice care impun aplicarea protezelor imediate și de temporizare:

Necesitatea recuperării urgente a unor funcții – estetică, fonetică;

Protecția suprafețelor preparate;

Dirijarea cicatrizării postextracționaie;

Menținerea sau refacerea funcțiilor;

Menținerea relațiior dento-dentare și intermaxilare perturbate consecutiv distrugerii

punctului de contact prin preparație sau îndepărtării unor proteze existente;

Conformare și condiționare tisulară parodontală după intervenții chirurgicale parodontale

realizate în scop terapeutic sau estetic;

Reabilitări orale complexe care includ intervenții majore de remodelare dento- somato-
facială (la nivel ocluzal, articular);

Când trebuie furnizate laboratorului informații clinice complementare necesare

confecționării piesei protetice definitive; protezarea pe implante până la obținerea osteointegrării;
Laboratorul care va realiza proteza definitivă este la distanță de cabinet;

Materialele utilizate sunt în general rășini, alese după următoarele criterii:

Proprietăți: mecanice – rezistență, fizico-chimice, biologice,estetice.

Elaborarea protezei ;polimerizarea (tip, exotermia, contracția sau dilatarea de priză);

Comportamentul: interacțiunea cu materialele de cimentare – eugenolul, interacțiunea cu
saliva,absorbția hidrică,îmbătrânirea (alterarea proprietăților).

Costul: 1 proteza provizorie poate părea o cheltuială exagerată și inutilă.

Aceste materiale sunt:rășinile autopolimerizabile pentru realizările extemporanee, prin metoda

directă; rășinile acrilice, sub formă de pulbere – lichid (polimetacrilat de metil și

Monomerul sau polimetacrilat de etil + N-butil metacrilat sau isobutil metacrilat),rășinile diacrilice
compozite, sub formă de pastă - pastă.;Cape preformate

Protezele imediate realizate prin metoda directă din rășini autopolimerizabile prezintă riscul de
iritație pulpară și parodontală, risc care este mai redus la cele provizorii realizate din rășini termo-
sau foto- polimerizabile prin metoda indirectă, acestea prezentând dezavantajul necesității,
câteodată, a rebazării. Totuși, dacă sunt respectate cu strictețe condițiile de realizare, protezele
imediate realizate prin metoda directă sunt fiabile și își îndeplinesc indicațiile de utilizare pentru o
perioadă de câteva săptămâni sau chiar 2-3 luni.

56. Rolul protezei tranzitorii

O proteză tranzitorie de calitate este o proteză care îşi îndeplineşte rolurile: estetic, funcţional,
terapeutic.Din acest punct de vedere, estetic, restaurarea prezintă avantajul că poate fi retuşată
astfel încât laboratorului să-i parvină un model care să redea cu exactitate forma, volumul, plasarea
convexităţilor, însoţite de note explicative referitoare la culoare, tentă, machiaj.
 Rolul funcţional al protezei provizorii include trei aspecte: dentar, parodontal, funcţional.

Aspectul dentar se referă la rezolvarea morfologică a edentaţiei şi recuperarea funcţiei primordial

afectate de edentaţie: estetică pentru zona frontală sau masticatorie pentru zona laterală. Prin
preparare, valoarea biomecanică a dinţilor scade, fie că sunt vitali sau nu, trebuie asigurată protecţia
mecanică faţă de agresiunea chimică sau microbiană (agresiune directă dacă dintele este vital sau
contaminare canalară dacă este depulpat).

Aspectul ocluzal, utilizând protezele provizorii se restabilesc contactele ocluzale statice şi dinamice,
punctul de contact cu antagoniştii şi vecinii. Sunt limitate migrările dentare după preparare,
amprentare. Proteza provizorie permite controlul calităţii preparaţiei şi volumului restaurării
definitive, evitând interferenţele ocluzale.

Aspectul parodontal vizează menţinerea gingiei marginale în poziţie fiziologică după prepararea
substructurilor dentare.

Rolul terapeutic al protezei provizorii

La nivel dentar, dacă condiţiile de realizare a preparaţiei (irigaţie, presiune,viteză, instrumentar) sunt
primordiale pentru conservarea vitalităţii pulpare, aplicarea unei protecţii (fizice, chimice, termice)
este indispensabilă pentru menţinerea acesteia. Proteza provizorie şi
Materialul de cimentare provizoriu joacă rol de pansament protector pentru cicatrizarea plăgii
dentinare.

La nivel parodontal: lezarea parodontală prin instrumentarul rotativ, materialul de amprentă –

traumatism mecanic şi chimic, produce sau poate produce injurii parodontale. Condiţionarea tisulară
şi conformarea parodontală prin restaurarea provizorie explică rolul terapeutic la nivel

Parodontal.

La nivel ocluzal: proteza tranzitorie permite stabilirea şi validarea unor , noi raporturi ocluzale
obţinute prin corecţii prin adăugare sau retuş pe relieful ocluzal artificial. Absenţa decimentării este
martorul integrării in ocluzia restaurată.

Condiţionarea tisulară şi conformarea parodontală. Prin proteza provizorie se controlează în timp,

menţine sau se creează stabilitatea parodontală marginală înainte de a se trece la protezarea
definitivă, permiţând retuşuri la nivelul marginilor în funcţie de semnele clinice decelabile (ischemie,
tumefiere, sângerare, recesiune). Se realizează dirijarea cicatrizării parodontale marginale la nivelul
dinţilor preparaţi consecutiv unei preparaţii intempestive, necorespunzătoare.

De asemenea, prin protezarea provizorie, se poate anticipa forma protezei definitive şi se

evaluează necesitatea unei intervenţii chirurgicale parodontaie estetice.

57. Amprentarea substructurilor organice în vederea aplicării tratamentului conjunct – obiective și

materiale

Obiectivele amprentării

Amprenta, definită ca negativul câmpului protetic înregistrat cu un material de amprentă de

fidelitate corespunzătoare şi o tehnică adecvată, trebuie să îndeplinească anumite obiective;

- O amprentă corect înregistrată trebuie să redea forma, dimensiunile şi detaliile

morfologice ale preparaţiilor realizate;
-să preia şi să reproducă cu fidelitate rapoartele substructurii preparate cu parodonţiul marginal, cu
dinţii vecini şs cu dinţii antagonişti;

-prin turnarea amprentei trebuie obţinut un model de lucru corect, din materiale dure sau extradure,
pe care se va realiza mai târziu, prin metoda indirectă, macheta viitoarei microproteze.

Deoarece situaţia clinică la un moment dat însă se poate modifica, alegerea momentului amprentării
este placa turnantă în realizarea tehnologică a protezei fixe: instabilitatea elementelor câmpului
protetic poate crea erori, de aceea, momentul optim de înregistrare a amprentei este numai după
obţinerea, prin metode pre- şi pro- protetice a stabilităţii acestora în acest sens, .
.Materiale utilizate în amprentare

Materialele de amprentă utilizate în amprentare se clasifică în:

• Rigide: gips; răşini acrilice autopolimerizabile; mucoseal.

• Semirigide: materiale termoplastice; ceruri; paste pe bază de eugent de zinc.

• Elastice: hidrocoloizi reversibili; hidrocoloizi ireversibili; thiocauciucuri; siliconi; acrilate cu

priză retard.

Materialele accesorii utilizate în amprentare sunt: portamprentele; adezivii pentru portamprente;

fire retractoare şi soluţii vasoconstrictoare; bisturiu clasic; bisturiu electric; inele metalice.

58. Tehnici de amprentare în protezarea conjunctă – amprenta globală cu ghidaj unitar

Amprenta globală cu ghidaj unitar presupune două etape de amprentare:

• Amprentarea cu ghidaj unitar;

 • Amprentarea de situaţie.

Elaborat din dorinţa de a anula dezavantajele individuale ale celor două tipuri de amprentare
precum şi pentru o redare cât mai fidelă a preparaţiei, ghidajul unitar realizează amprentarea strict la
nivelul substructurii preparate, utilizând un material de fidelitate crescută, susţinut într-un suport
rigid (inel metalic sau din folie termoplastică). Inelul poate fi prefabricat sau confecţionat
extemporaneu. Ca portamprente în amprentarea unitară se pot folosi şi inele din aluminiu,
preconfecţionate sau inele din folie termoplastică care după încălzire în apă se mulează pe
substructura organică.Adaptarea inelului variază în funcţie de substructura organică preparată pe
care urmează să o amprentăm: coroane de înveliş sau incrustaţii.

Adaptarea inelului în scopul amprentării substructurii preparate pentru coroana de înveliş necesită o
metodologie de adaptare foarte exactă. Ea se realizează în trei etape: etapa adaptării transversale,
etapa adaptării axiale şi etapa adaptării ocluzale.

Adaptarea transversală se asigură printr-o determinare corectă a perimetrului cervical maxim al

substructurii preparate şi printr-o corectă confecţionare sau alegere a inelului, verificându-se prin
contactul portamprentei pe toată circumferinţa preparaţiei cervicale. Verificarea adaptării cervicale
se poate realiza cu ajutorul sondei nr.17 al cărei vârf nu trebuie să pătrundă între marginea inelului şi
substructura organică. Adaptarea transversală este sigură şi definitivă atunci când urmează adaptării
axiale.

Adaptarea axială a inelului urmăreşte festonarea marginii cervicale a inelului în aşa fel încât la
introducerea pe substructura organică aceasta să se situeze la limita gingivală a preparaţiei, fie ea
sub-, juxta- sau supragingival. În scopul obţinerii acestei festonări se introduce inelul în axul
preparaţiei până când marginea sa atinge cel puţin într-un punct limita gingivală. De notat faptul că
inelul nu trebuie comprimat pe o substructură organică până la apariţia ischemiei, aşa cum în mod
eronat recomandă unii autori, deoarece are loc lezarea traumatică a inserţiei epiteiiale.

Adaptarea ocluzală a inelului se impune atunci când amprenta se înregistrează în ocluzie. Inelul va fi
scurtat prin răscroire până la nivelul suprafeţei de ocluzie a substructurii organice preparate.

Atunci când utilizăm în amprenta unitară materiale siliconice, care nu aderă pe suprafaţa internă a
inelului, asigurăm retenţia lor la portamprentă prin realizarea de perforaţii pe suprafeţele laterale
sau prin pensulare de adezivi chimici pe feţele interne ale portamprentei.

Utilizarea inelului în amprentarea unitară are ca avantaj principal pătrunderea materialului de

amprentă până la limita subgingivală a substructurii organice preparate. Prin rigiditatea sa inelul
protejează de asemenea portamprenta împotriva deformării.
 Dezavantajele utilizării inelului în amprenta unitară constau în posibilitatea lezării parodonţiului
marginal cu apariţia sângerării precum şi forţarea ţesutului parodontal printr-o amprentă
intempestivă urmată de obţinerea unei amprente eronate la nivel gingival. Un dezavantaj major în
amprentarea unitară constă în metodologia laborioasă de confecţionare, de alegere, de adaptare
a inelului şi de amprentare.

Pentru a elimina dezavantajele descrise mai sus, în realizarea amprentei globale cu ghidaj unitar se
utilizează o amprentă cu inel şi material siliconat fluid a substructurii organice, peste care se
amprentează cu siliconi de vâscozitate crescută. Siliconii aderă între ei realizându-se o dezinserţie
unică a amprentei împreună cu amprenta unitară. Deoarece siliconii nu aderă pe suprafeţele
metalice (inel, portamprentă) şi pentru a evita tracţiunile generate prin dezinserţia amprentei, se vor
realiza retenţii pe feţele laterale ale inelului metalic (perforaţii sau badijonări cu adezivi chimici). În
timpul al doilea se înregistrează amprenta arcadei antagoniste iar în al treilea timp se înregistrează
rapoartele de ocluzie după metodologia descrisă la amprenta de situaţie. Pentru amprentarea
globală cu ghidaj unitar în doi timpi se înregistrează mai întâi arcada cu preparaţiile după tehnica
descrisă mai sus iar în timpul al doilea se înregistrează antagoniştii şi rapoartele de ocluzie utilizând
aceeaşi tehnică amintită la amprenta de situaţie. Amprenta de situaţie.

Amprenta de situaţie realizează al doilea timp al amprentei cu ghidaj unitar.

În amprentările de situaţie se folosesc materiale de amprentă cât mai precise, cu calităţi elastice, de
tipul tiocauciucurilor, siliconilor, hidrocoloizilor reversibili şi uneori ireversibili. Ca portamprente se
folosesc gutiere metalice cu mâner care pot cuprinde întreaga arcadă sau se limitează la o
hemiarcadă dentară. Utilizarea portamprentelor pentru toată arcada este obligatorie atunci când
amprenta înregistrează mai mult de două substructuri organice preparate succesiv, în scopul
obţinerii amprentării întregii arcade care va servi la realizarea unui model ce va orienta tehnicianul în
machetare în raport de ansamblul arcadei şi mai ales de dinţii omonimi.

După malaxarea materialului de amprentă şi încărcarea lui în portamprentă, aceasta se introduce pe

câmpul protetic, în sens axial, iar după poziţionare se va modela surplusul de material refluat
vestibular sau oral.

După priza materialului urmează dezinserţia şi verificarea amprentei. Cele două portamprente,
amprenta unitară şi amprenta de situaţie, sunt trimise în laborator. Amprenta unitară este utilizată
în vederea realizării modelului unitar.

Amprenta de situaţie se poate realiza în trei, doi sau un singur timp, în funcţie de situaţia clinică şi de
îndemânarea practicianului.
În scopul amprentării descompuse în trei timpi se înregistrează mai întâi amprenta arcadei cu
substructurile organice preparate, în cel de al doilea timp se amprentează arcada dentară
antagonistă, iar în timpul trei, rapoartele de ocluzie între cele două arcade.

Înregistrarea rapoartelor de ocluzie se poate face utilizând plăci de ceară de forma arcadei cu suport
textil, care vor fi plasate între suprafeţele ocluzale, pacientul închizând gura în ocluzie centrică.
Pentru înregistrarea rapoartelor de ocluzie se mai pot folosi şi alte materiale cum ar fi: masele
termoplastice plastifiate în momentul înregistrării, suporturi speciale din plasă de material plastic sau
tifon pe suprafaţa cărora se aşează un strat de material siliconat sau eugenat de zinc utilizat în
amprenta funcţională.

În scopul amprentării de situaţie în doi timpi se înregistrează mai întâi arcada cu substructurile
organice preparate. În cel de al doilea timp se vor înregistra arcada antagonistă şi rapoartele de
ocluzie. Pentru înregistrarea arcadei antagoniste şi a rapoartelor de ocluzie se va aplica un rulou de
ceară sau de masă termoplastică ramolită mulată pe arcada antagonistă acoperind feţele ocluzale,
vestibulare şi orale ale dinţilor. Bolnavul va închide gura în ocluzie centrică, materialul fiind modelat
vestibular de către medic iar oral de către pacient prin presiuni realizate cu ajutorul limbii.

Pentru realizarea amprentei de situaţie într-un singur timp se înregistrează prin aceeaşi manoperă
arcada dentară cu substructurile organice preparate, dinţii antagonişti şi rapoartele de ocluzie. În
acest caz se poate utiliza o portamprentă specială din masă plastică, care prezintă un perete
vestibular şi unul oral uniţi între ei la mijloc printr-o plasă, realizând pe secţiune aspectul literei «H».
Plasa respectivă este realizată dintr-un material foarte subţire care permite arcadelor dentare să se
coapteze corect în ocluzie. Se încarcă materialul siliconat în portamprenta care se introduce în
cavitatea orală, poziţionându-se întâi pe maxilar sub presiune manuală, după care închiderea gurii în
ocluzie centrică va realiza amprenta arcadei antagoniste mandibulare şi a rapoartelor de ocluzie.

59. Tehnici de amprentare în protezarea conjunctă – amprenta globală fără ghidaj unitar

Amprenta globală fără ghidaj unitar nu utilizează inele pentru amprentarea substructurii organice
preparate şi se poate realiza şi ea în trei, în doi sau într-un singur timp.

Amprenta globală fără ghidaj unitar efectuată în trei timpi realizează în prima etapă amprenta
arcadei cu substructurile organice preparate.

Thomson este cel care a descris pentru prima dată tehnica amprentei globale fără ghidaj unitar
utilizând ca material de amprentă hidrocoloizii reversibili. În acest scop autorul amintit utilizează o
portamprentă metalică, traversată la nivelul gutierelor de canale de irigare cu apă rece pentru
realizarea prizei materialului. Cu ajutorul unei seringi speciale se depune materialul de, amprentare
preluat din compartimentul de stocaj al termostatului Thomson, la nivelul detaliilor de preparaţie a
substructurilor organice şi la nivelul sulcusului gingival, acoperind şi zonele interdentare şi dinţii
vecini. Peste acest strat de material se aplică portamprenta descrisă mai sus încărcată cu materialul
de amprentare preluat din compartimentul de temperare al termostatului Thomson, material care
prezintă o vâscozitate mai mare decât materialul injectat.

Prin vâscozitatea sa acesta obligă hidrocoloidul fluid să pătrundă în toate detaliile câmpului protetic,
doncomitent realizând şi o unire totală între cele două straturi de material. Hidrocoloidul reversibil se
răceşte cu apă ce trece prin canalele cu care este prevăzută gutiera portamprentei. Prin răcire
hidrocoloidul acesta trece din faza plastică în faza elastică. Prin această modalitate de amprentare se
obţine concomitent amprenta unitară a substructurii organice şi amprenta de situaţie a raportului cu
dinţii vecini. Prin această tehnică de amprentare se evită utilizarea inelului, Thomson propunând o
metodologie de etalare a sulcusului gingival care să permită materialului de amprentare înregistrarea
preparaţiei substructurii organice la nivel subgingival. .

60. Metode de etalare a sulcusului

Gingia marginală sănătoasă în contextul unui parodonţiu sănătos poate fi deplasată de pe suprafaţa
dură dentară, în sens atât vertical cât şi orizontal, deplasarea fiind de ordinul zecimilor de milimetri şi
depinzând de gradul şi durata compresiunii. Acest fenomen face posibilă inducerea temporară şi în
scop terapeutic a retracţiei gingivale şi etalării sulculare.

Această secvenţă clinică are drept scop să permită materialului de amprentă să înregistreze, cu o
grosime suficientă: limita preparaţiei în întregime; plasamentul terminaţiei; o porţiune din suprafaţa
dentară nepreparată, pentru a obţine o replică care să permită realizarea unui joint dento-protetic
precis şi integrarea construcţiei protetice în continuitatea profilului de emergenţă cervical.

Metodele de ecartare.

Principiul metodelor constă în inserţia la nivelul sulcusului, dincolo de limita cervicală, a unuia sau a
două fire retractoare, care prin acţiunea lor mecanică îndepărtează marginea gingiei libere. Sulcusul,
menţinut astfel deschis pentru câteva minute, după îndepărtarea unuia sau a ambelor fire, permite
accesul materialului de amprentă. Firele retractoare sunt disponibile în diverse forme (torsade, trese,
buclat) şi grosimi (00, 0, 1,2, 3).
Inserţia firelor se realizează cu ajutorul unor spatule fine şi rotunjite la vârf, sau al instrumentelor
speciale livrate de producători (Fischer’s Ultrapack Bisico, Track2000, GCP 113, Hu-Friedy), după Yves
Petit Jean.

Efectul mecanic al firelor retractoare poate fi suplimentat de utilizarea substanţelor chimice care
acţionează asupra parodonţiului marginal cu efect astringent (clorura de aluminiu) sau hemostatic
(sulfatul feric). Firele retactoare pot fi neimpregnate, fiind livrată şi soluţia de impregnare sau
preimpregnate şi uscate. Substanţele chimice utilizate trebuie utilizate cu precauţie, acţiunea lor fiind
dificil de controlat, mai ales pe gingiile fine şi puţin fibroase. Nocivitatea lor se manifestă prin retracţii
gingivale cu aspect cicatricial, ireversibil, datorată concentraţiei crescute, timpului prelungit de
acţiune sau asocierii nepotrivite a două substanţe.

Metode: ■ “Tehnica firului simplu”

■ “Tehnica firului dublu”

■ O altă metodă, de îndepărtare mecano-chimică a sulcusului, imaginată de Lesage, este

disponibilă astăzi utilizând produsul Expasyl

■ O altă metodă, mecanică, de etalare sulculară prin expansiune este cea descrisă de Martignoni;
modificând produsul Silastic (Dow Corning Co), a fost elaborat un silicon elastomer,

Metodele de sustracţie (evicţie): ■ Chiuretajul rotativ ■ Tehnicile de electrochirurgie

61. Metode de etalare a sulcusului – tehnica firului dublu

“Tehnica firului dublu” realizează prin primul fir, mai subţire şi neimpregnat, o deplasare mecanică, în
sens apical a gingiei; al doilea fir, de diametru mai gros, impregnat sau nu, este plasat peste primul,
sub linia preparaţiei marginale.

Aplicarea sa, facilitată de aplicarea primului fir, antrenează o deplasare în sens orizontal a gingiei
libere. Metoda este utilizabilă aproape în toate situaţiile clinice. Este metoda care permite accesul
vizual la terminaţia gingivală a preparaţiei şi finisarea acesteia, dacă este necesar, înainte de
amprentare.
Un sulcus prea profund, după chirurgie parodontală, sau o preparaţie în chanfrein lung (sfert de
elipsă) nu pot retenţiona primul fir şi constituie contraindicaţii pentru această metodă. Anestezia nu
este absolut necesară, este o tehnică măi puţin agresivă şi în general nu determină sângerare.
Îndepărtarea primului fir, după cimentarea privizorie uşurează îndepărtarea resturilor de cement.

Este o tehnică laborioasă: înainte de aplicarea firelor se îndepărtează orice urmă de cement
provizoriu sau reziduuri din frezaj, se usucă şi izolează zona de amprentat, se evaluează profunzimea
sulcusului, cu ajutorul unei spatule fine pentru a putea alege corect diametrul firului retractor.
Plasarea firului se face începând cu zonele proximale şi orale. Există două posibilităţi de aplicare a
firului; inserţia din aproape în aproape: după evaluarea circumferinţei preparaţiei, se inseră o
extremitate la nivel proximal şi apoi în direcţie orală. Spatula este ţinută la o înclinare de 30° faţă de
axul dentar, firul retractor glisând între peretele dentar şi cel gingival; inserţia se desfăşoară din
aproape în aproape, excesul îndepărtându-se, pentru a evita suprapunerea celor două capete. A
doua posibilitate este de aplicare a firului cu buclă: un fir de 3-4 cm lungime, susţinut de o pensă
Pean, formează o buclă care este petrecută în jurul dintelui preparat; firul este menţinut în
uşoară tensiune, în direcţie apicală, pe faţa palafinală sau linguală; uşor tensionat, firul poate fi
aplicat cu uşurinţă în sulcusul proximal mezial, apoi distal şi în final oral şi vestibular; cele două
capete sunt
secţionate pentru a nu se suprapune la unghiul mezial. Este o metodă facilă, dar care necesită acces
vizual direct, fiind indicată mai ales pentru zona frontală

62. Metode de etalare a sulcusului prin expansiune

■ O altă metodă, mecanică, de etalare sulculară prin expansiune este cea descrisă de Martignoni;
modificând produsul Silastic (Dow Corning Co), a fost elaborat un silicon elastomer, Gingifoam (Dow
Corning Co) compus ca bază dintr-un polidimetilsiloxan şi „tin’-cositor, ca şi catalizator. Reacţia dintre
bază şi catalizator, după formula chimică: SiOH + HSi =Sn  Si- O- Si =Sn + H2 . Degajarea de
hidrogen produce expandarea materialului în timpul polimerizării, siliconul elastomer mărindu-şi
volumul de 4 ori în timpul prizei. Produsul are o consistenţă dură elastică, păstrând caracteristicile
generale ale siliconului elastomer şi reproducând în acelaşi timp detaliile topografice ale preparaţiei,
întocmai unui material de amprentă. Caracterul de hidrofilie şi absenţa iritaţiei fac acest produs
utilizabil la nivel subgingival; forţa exercitată asupra ţesuturilor nu determină leziuni tisulare.
■ O altă metodă, de îndepărtare mecano-chimică a sulcusului, imaginată de Lesage, este disponibilă
astăzi utilizând produsul Expasyl, produs al laboratoarelor Pierre Rolland; metoda reuşeşte prin
concepţie să răspundă criteriilor impuse şi să fie biocompatibilă: se obţine o terminaţie a preparaţiei
obiectivată pe modelul de lucru şi o porţiune din dintele nepreparat care serveşte drept referinţă în
realizarea unui profil de emergenţă protetic (după Yves Petit Jean). Avantaje oferite de acest produs
sunt: aplicarea facilă, indoloră şi în timp scurt (15-20 secunde pentru un dinte preparat), timpul scurt
de acţiune necesar produsului; eliminarea este uşoară, nu produce sângerare şi lasă practicianului un
sulcus perfect uscat şi propice unei amprentări corecte. Este o metodă indicată pentru un parodonţiu
fin sau intermediar, fiind limitată (se obţine o deschidere sulculară incompletă) în cazul parodonţiului
gros şi cu plasarea terminaţiei preparaţiei “en fond du sillon gingivo-dentaire”. Materialul se livrează
în carpule care se aplică la o seringă metalică sterilizabilă; canula de injecţie se aplică la extremitatea
carpulei şi poate fi îndoită pentru a facilita acccesul la limitele cervicale.

Pasta se injectează în sulcus, fără presiune, practicianul sprijinindu-se pe dinte, la nivelul limitei
cervicale şi nu pe gingia marginală; extremitatea canulei trebuie să rămână paralelă cu axul dintelui
pentru a exercita presiuni optime; refluxul pastei din sulcus permite îndepărtarea marginii gingivale,
ceea ce indică necesitatea utilizării unei cantităţi suficiente de produs pentru a obţine un efect
favorabil; în funcţie de tipul de parodonţiu, timpul de acţiune este de 1-2 minute (1 minut pentru un
parodonţiu fin şi 2 minute pentru parodonţiu cu textură intermediară sau gros); pasta fiind hidrofilă
se va evita contactul cu saliva; eliminarea se face sub spray de apă abundent şi aspiraţie simultană.
Relevarea sulcusului obţinută astfel permite înregistrarea limitelor cervicale ale preparaţiei cu o
grosime suficientă a materialului de amprentă şi fără sângerare. Dacă efectul obţinut este considerat
insuficient se poate face o a doua aplicare de material. Absenţa agresiunii parodonţiului marginal şi
uşurinţa de utilizare a produsului pot contribui la utilizarea pe scară largă a acestui produs în viitor.

63. Metode de etalare a sulcusului – metode de sustracție

“ Au ca principiu deschiderea sulcusului gingivo-dentar prin eliminarea unui strat superficial din
versantul intern al gingiei libere. Se cunosc două posibilităţi de sustracţie: chiuretaj prin instrumentar
rotativ şi electrochirurgia” (Yves Petit Jean).

■ Chiuretajul rotativ a fost introdus pentru prima dată de Rex Ingraham, prin acest procedeu
realizându-se simultan cu plasarea subgingivală a preparaţiei şi abrazia epiteliului
intrasulcular, utilizând o freză diamantată cu granulaţie fină (150(im)
Touati a reluat acest procedeu imaginând o freză diamantată care are un profil specific, realizând în
acelaşi timp o terminaţie în chanfrein a limitei cervicale a preparaţiei şi chiuretajul rotativ.
Perelmuter propune utilizarea unor freze speciale, fără acţiune pe ţesutul dur, preparaţia fiind
definitivată anterior. Accesul frezei la peretele intern gingival este facilitat de inserţia unui fir
retractorîn sulcus. Avantajele sunt mai mult de ordin teoretic: sunt tehnici rapide, cicatrizarea este
rapidă dacă manopera este bine controlată. Dezavantajele sunt însă reale şi constau în
imposibilitatea de a controla manopera, în timpul realizării chiuretajului existând riscul de lezare
ireversibilă a elementelor spaţiului biologic parodontal. În plus tehnica este sângerândă, necesitând
aplicarea unui fir retractor îmbibat în soluţie hemostatică; este o metodă contraindicată pe un
parodonţiu fragil: gingie liberă fină şi înălţime redusă a gingiei ataşate. Anestezia este obligatorie

■ Tehnicile de electrochirurgie utilizează curenţi de înaltă frecvenţă, care printr-un electrod foarte fin
realizează vaporizarea (efectul Joule) a celulelor din peretele intern gingival. Acesta este aplicat la
nivel sulcular, sub un unghi de 10-30°, printr-o mişcare rapidă şi continuă. Electrodul trebuie
menţinut în contact cu dintele şi pentru o a doua trecere pe acelaşi sector este necesar un timp de
latenţă de 10 secunde; este indispensabilă utilizarea electrodului neutru. Gestul cere o manualitate
deosebită, sub rezerva leziunilor ireversibile: coagulare mai mult sau mai puţin profundă, risc de
afectare pulpară. Prezentând avantajul rapidităţii, menţinerii deschise a sulcusului pe toată durata
amprentării, lipsa sângerării, este o metodă indicată mai ales pentru preparaţiile multiple.
Dezavantajele sunt de ordin material (achiziţionarea echipamentului necesar) şi de manualitate, de
aici rezultând şi unele eşecuri (de aceea se indică mai ales pentru preparaţiile efectuate în zona
posterioară a arcadei, cu mai puţine prejudicii estetice în caz de agresiune şi recesiune ireversibilă);
anestezia este imperativ necesară, sunt absolut contraindicate pe dinţii cu reconstituiri metalice şi la
pacienţii purtători de stimulatoare cardiace

64. Amprenta segmentară

Se poate realiza cu ghidaj unitar sau fără ghidaj unitar.

Avantajele utilizării acestei tehnici sunt:

• Inserţie şi dezinserţie facilă a amprentei: atât pentru practician cât şi pentru pacient;

• Contracţie redusă la dezinserţie: deformare permanentă minimă şi risc redus de decolare;

• Cantitate redusă de material: economie şi contracţie redusă;

 • Realizare facilă a modelului de lucru

• Marjă de eroare redusă datorită numărul redus de elemente înregistate.

Dezavantaje:

• Imposibilitatea simulării ocluziei dinamice (metoda FGP este singura care permite
înregistrarea traiectoriilor cuspidiene ale dinţilor antagonişti). În acest caz stabilizarea
contactelor în RC, propulsie şi lateralitate ar trebui realizată în etapa de verificare, în cabinet;

• Reproducerea contactelor ocluzale, înregistrate în «bol muşcat» este adesea imperfectă;

• Riscuri de eroare în momentul poziţionării în ocluzie a modelului antagonist;

• Dacă dinţii antagonişti sunt abrazaţi, cheia de ocluzie se poate perfora, poziţionarea
modelelor antagoniste fiind imprecisă;

• Absenţa informaţiilor cu privire la forma şi starea de suprafaţă a dinţilor omologi de pe

hemiarcada opusă: acest inconvenient poate fi evitat utilizând un model de studiu
realizat anterior, care va da referinţe estetice şi funcţionale

De aceea trebuie particularizate situaţiile clinice care pot fi amprentate în acest mod.
Pentru zona laterală a arcadei, amprenta sectorială (segmentară) se indică în următoarele
cazuri:

• Reconstituiri unitare care interesează un premolar sau un molar;

• Reconstituiri care interesează un premolar şi un molar succesivi;

 • Înlocuirea molarului 1 absent, doar în cazul când ocluzia este stabilă atât posterior (molar 3
prezent) cât şi anterior (premolarul 1 şi caninul).

Dacă două astfel de reconstituiri sunt dispuse în sectoare diferite de arcadă, practicianul poate alege
între a înregistra două amprente sectoriale sau una globală; în primul caz se reduc dificultăţile, dar
creşte numărul etapelor de lucru; amprenta globală este imperios necesară dacă schema de
tratament urmăreşte şi repoziţionarea mandibulo-craniană.

Zona anterioară a arcadei reclamă exigenţe estetice majore, la fel şi de stabilitate ocluzală. Ca
urmare, înregistrarea unei amprente segmentare în această zonă de arcadă impune
stabilitate
ocluzală bilaterală, cel puţin la nivelul unui premolar, şi respectarea simetriei (se va utiliza un model
de studiu turnat după o amprentă înregistrată înainte de preparaţie sau o proteză provizorie corect
realizată).

Reconstrucţiile care interesează atât zona anterioară cât şi posterioară a arcadei necesită imperios
amprentă globală. Deci este imposibil de disociat înregistrarea amprentei de înregistrarea ocluziei.
După ce au fost stabilite criteriile (indicaţii / contraindicaţii) de selecţie a metodei de amprentare,
putem lua în discuţie tehnica de amprentare în sine. Amprenta segmentară se realizează în doi timpi:
amprentarea unitară şi amprentarea de situaţie

65. Amprenta funcțională dento-parodontală

Principiul acestei noi tehnici de amprenta re funcţională dento-parodontală este în primul rând unul
profilactic, de conservare a spaţiului biologic parodontal, de protecţie a substructurilor preparate
printr-o proteză de urgenţă şi de temporizare a protezării definitive până la stabilizarea parodontală.

Din succesiunea etapelor clinice ale algoritmului clasic etapa de preparare a substructurii
organice este aceeaşi; alegerea tipului de terminaţie se face în funcţie de indicii clinico-biologici locali
şi de exigenţele fizionomice impuse de cazul clinic.

• Dacă s-a realizat o preparaţie care nu a lezat în nici un fel parodonţiul marginal (clinic –
lipseşte sângerarea), adică o preparaţie cu prag supragingival sau juxtagingival, se poate
 realiza amprenta în aceeaşi şedinţă, utilizând tehnica globală, fără ghidaj unitar, în 3 timpi;
această amprentă poate fi utilizată, după caz, la realizarea protezei definitive sau a uneia
provizorii.

• Dacă situaţia clinică impune realizarea unei preparaţii juxta- sau subgingivale, oricât ar fi de
mare competenţa profesională a medicului, sunt uneori inevitabile lezarea parodonţiului
marginal şi apariţia sângerării. Amprentarea în acest moment ar fi o gravă eroare, atât
conceptuală cât şi de execuţie tehnologică ulterioară, rezultând margini ale restauraţiei mult
mai lungi decât situaţia reală.

Pentru evidenţierea terminaţiei preparaţiei se vor utiliza fir retractor şi soluţia corespunzătoare,
recomandate de producător, realizând o amprentare globală prin tehnica Wash. Laboratorul va
confecţiona prin tehnica indirectă o punte provizorie, care se va adapta ocuzal şi gingival (axial,
transversal, vertical) şi se va purta 14 zile, timp în care pacientul revine la fiecare 2-3 zile la control,
urmărindu-se efectul marginilor protezei asupra parodonţiului (modificări de volum,culoare,
sângerare). Realizarea cu caracter provizoriu a acestei lucrări protetice permite retuşuri la nivelul
marginilor şi la nivel ocluzal, urmărind în final, din punct de vedere parodontal, realizarea a două
obiective: conformarea parodontală si condiţionarea tisulară..

Condiţionarea tisulară.

• Conformarea parodontală – se referă la refacerea fibrelor gingivale circulare alterate prin

preparaţie.

• Condiţionarea tisulară – urmăreşte obţinerea etanşeizării prin manşonul gingival la nivel

cervical şi aşezarea ţesuturilor îri poziţia lor funcţională.

Se poate trece la amprentarea pentru construcţia definitivă care se realizează după următorul
protocol:

▫ Se înregistrează într-un prim timp relaţia de ocluzie centrică, cu proteza pe câmpul protetic
(este deci obligatorie echilibrarea perfectă a planului de ocluzie prin protezarea provizorie sau
utilizând şi alte metode: coronoplastii, reşapări coronare, şlefuiri selective).

▫ Se realizează o amprentă, cu material siliconic, peste puntea provizorie amplasată peste

substructurile organice preparate.
▫ Se amprentează la fel antagoniştii;

▫ Se decimentează puntea de acrilat, se curăţă foarte bine şi se degresează suprafaţa internă

de resturile de ciment provizoriu.

▫ Fără a modifica dimensiunea, utilizând instrumentar abraziv fin, se realizează o asperizare

a punţii de acrilat, la nivelul marginilor interne şi externe, pe o lăţime de 3-5 mm. Se creează astfel
microretenţii mecanice, care vor fi suplimentate prin pensularea unui adeziv la acest nivel, mărind
astfel aderenţa materialului de amprentă la suportul acrilic, fără risc de deformare.

▫ Se prepara materialul fluid, cu fidelitate ridicată, şi se aplică atât în interiorul punţii, care se
repoziţionează pe câmp, cât şi în interiorul portamprentei cu (cu materialul vâscos);

▫ portamprenta se repoziţionează peste lucrarea protetică.

▫ După priza materialului fluid şi îndepărtarea de pe câmpul protetic, puntea provizorie va

rămâne în portamprentă. Marginile lucrării provizorii, dacă au fost modelate şi corectate pe
parcursul celor 2-3 săptămâni de conformare parodontală, vor reda cu fidelitate dimensiunea
preparaţiei la
nivel cervical.Se înlătură astfel imprecizia amprentării determinată de utilizarea unui material nu
totdeauna foarte fidel, de uscarea imperfectă, de etalarea sulculară inexactă (redusă sau exagerată).
Proteza conjunctă provizorie funcţionează ca un suport rigid şi nedeformabil pentru al doilea tip de
material de amprentă.

▫ După turnarea modelului proteza se va putea demula şi apoi reaplica în cavitatea orală, până
la definitivarea lucrării, pentru a menţine rezultatele obţinute. Dacă reconstituirea morfologică a
viitoarei microproteze nu pune probleme tehnologice, din punctul de vedere al modelajului, la
nivelul terminaţiei preparaţiei mai există încă neajunsuri. Acestea derivă din faptul că tehnicile
curente de amprentare nu înregistrează corect relaţia funcţională dentoparodontală precum şi din
faptul că
această înregistrare parodontală, aşa defectuos cum a fost realizată, riscă să fie distrusă în laborator,
prin prelucrarea modelului unitar.

66. Amprenta optică

■ Metoda optică de amprentare permite transmiterea datelor la un computer, prelucrarea lor

şi execuţia aparatului gnatoprotetic cu ajutorul unui microrobot. Această metodă presupune
parcurgerea a trei etape.
Prima etapă realizează amprentarea pe principiul holografiei (imagine în relief) cu ajutorul unei raze
laser care baleiază pe suprafaţa substructurii organice preparate care a fost în prealabil acoperită cu
pulbere de dioxid de titan (produce uniformizătea indicelui de reflexie) pentru toate suprafeţele de
amprentat, permiţând calculatorului să reconstituie imaginea morfologică a substructurii organice şi
chiar a sulcusului gingival. Imaginea este achiziţionată de către un senzor CCD (Charged Coupled
Device) – dispozitiv dependent de sarcina electrică, format dintr-un număr foarte mare de celule
fotoelectrice care transformă intensitatea luminoasă într-o matrice de sarcini electrice. Astfel
imaginea poate fi prelucrată de procesoarele de imagine în vederea reconstituiriii tridimensionale a
câmpului protetic. Elementele care stau la baza reproducerii tridimensionale a câmpului protetic sunt
voxeli; cu cât în unitatea de volum se reproduc mai mulţi voxeli, cu atât imaginea este mai fidelă.

A doua etapă constă înprelucrarea datelor de către computer şi reconstituirea desenului la

dimensiunile naturale ale substructurii organice.

In a treia etapă se realizează elaborarea soluţiei terapeutice şi executarea aparatului gnatoprotetic

prin frezaj cu ajutorul unui microrobot.

Acest tip de amprentă este caracteristic sistemelor CADCAM (Computer Aided Design-
ComputerAided Machining), cum ar fi sistemul sistemul Cerek

Dezavantajele metodei constau numai în faptul că este extrem de costisitoare, necesitând aparatură
de vârf. Din punct de vedere economic, materialul care se îndepărtează şi se elimină pentru
prelucrarea piesei protetice este în cantitate mare, aceasta sculptându-se într-un bloc de material.
Avantajele metodei constau în execuţia foarte rapidă (maxim 30 s.) absolut corectă şi eliminarea
erorilor concomitent cu scăderea timpului afectat execuţiei aparatului gnatoprotetic.

67. Înregistrarea relației centrice și transferul pe simulator

Relaţia centrică este definită ca poziţia mandibulo-craniană obţinută prin contracţia echilibrată a
muşchilor manducatori, care determină corespondenţa planurilor mediane mandibulo-craniene, la o
dimensiune verticală corectă, în ocluzie pentru pacientul dentat, cu condilii centraţi în cavitatea
glenoidă (V.Burlui).

După înregistrarea amprentei şi realizarea modelului, urmează etapa clinică a înregistrării relaţiei
centrice. Importanţa acestei înregistrări rezidă în asigurarea unor date clinice care trebuie trasferate
în laborator, pentru a facilita refacerea parametrilor morfofuncţionali ai ocluziei. Transferul
parametrilor articulari ghidează tehnicianul în corelarea, în dinamică, a determinantului ocluzal cu cel
articular. Se asigură astfel premisele integrării construcţiei gnato- protetice în funcţionalitatea
sistemului stomatognat.

Această înregistrare se poate face uneori chiar din momentul amprentării, atunci când amprenta se
realizează prin tehnica globală unică, fără ghidaj unitar. Această tehnică este posibilă când relaţia
centrică a bolnavului este stabilă după prepararea substructurilor organice, iar tiparul de închidere
terminală este exact. Înregistrarea ocluziei, ca un timp aparte, se face cu ajutorul unei chei de ocluzie
(cheie Tench). Această tehnică se realizează prin utilizarea unei folii de ceară în mai multe straturi,
având forma arcadei.

Ceara ramolită se introduce în cavitatea orală, bolnavul închizând gura pe traiectoria de închidere
centrică, în ocluzie centrică. Folia va fi uşor mulată pe versanţii vestibulari ai arcadei maxilare, după
care se răceşte cu apă şi aer. După îndepărtarea din cavitatea orală, se trimite la laborator pentru
poziţionarea modelelor de lucru.

O altă metodă de înregistrare a relaţiei de ocluzie utilizează pasta de oxid de zinc – eugenol, plasată
pe un cadru de sârmă, de forma arcadei, în care se prinde o pânză de tifon. Pânza va fi tapetată cu
Z.O.E. pe ambele părţi, dinţii imprimânduse în pastă. După priza de 5 minute, cadrul de sârmă se
extrage din cavitatea orală, fiind trimis în laborator pentru repoziţionarea modelelor.

In ocluziile instabile, repoziţionarea modelelor se poate face folosind aparatele gnatoprotetice

tranzitorii utilizate în stabilizarea ocluzală. Între metodele de înregistrare a relaţiei de ocluzie,
amintim şi utilizarea capelor de transfer. Acestea se confecţionează pe modelul de lucru din aliaj de
aluminiu, aliaj student sau aliaj Randolf. Capele vor fi adaptate în ocluzie pe substructura organică
unde trebuie să realizeze contacte stabile. Peste aceste cape se va realiza cheia de ocluzie prin una
din metodele de mai sus, capele şi cheia de ocluzie fiind apoi trimise împreună în laborator pentru
repoziţionarea modelelor.

68. Verificarea scheletului și a aparatului gnatoprotetic conjunct

In parcursul său de la laborator spre cabinet, aparatul gnatoprotetic trebuie supus unui control
defectoscopic al corectitudinii şi calităţii execuţiei tehnologice. Acest control se poate efectua cu
ochiul liber, lupa sau cu microscopul stereoscopic, în scopul evidenţierii unor defecte de suprafaţă.
 Defectele de profunzime, retasuri, sufluri sau fisuri ascunse, se vor controla ultrasonic sau cu raze
Rontgen, în laboratoare specializate de defectoscopie. Pentru verificarea gradului de lustruire a
suprafeţelor metalice ale aparatului gnatoprotetic conjunct, în clinica noastră se utilizează un aparat
electronic de mare precizie, care proiectează un spot de lumină, concentrată prin reflexie, asupra
unei celule fotoelectrice.

După examenul pe model, aparatul gnatoprotetic se spală cu detergent şi perie la jet de apă, se
usucă şi apoi se dezinfectează şi degresează, utilizând alcool, cloroform, benzină sau neofalină. Se va
evita utilizarea cloroformului atunci când componenta fizionomică este realizată din acrilat. Un
eficient mijloc de dezinfecţie a aparatelor gnatoprotetice conjuncte este soluţia de cloramină 5%,
soluţie ieftină, uşor de procurat şi mai eficientă decât alcoolul.

În etapa următoare se trece la verificarea aparatului gnatoprotetic în cavitatea orală, după inserţia şi
poziţionarea acesteia pe câmpul protetic, exercitând presiuni uşoare ocluzo-cervicale până la
ocuparea poziţiei finale. Controlul intraoral al aparatelor gnatoprotetice conjuncte va urmări
rapoartele cu parodonţiul marginal şi închiderea perfectă a joint-ului periferic, în preparările sub- şi
juxtagingivale.

Ischemia chiar uşoară a parodonţiului ilustrează depăşirea conturului coronar de către elementul de
agregare, acesta devenind punct de iritaţie parodontal. Utilizarea protezării tranzitorii conservă
sulcusul gingival etalat, sulcus gingival ce va trebui ocupat exact de aparatul gnatoprotetic conjunct
definitiv.

De asemenea, se va observa raportul aparatului gnatoprotetic conjunct cu creasta edentată,

urmărindu-se realizarea prescripţiei medicale. Contactul cu creasta nu trebuie să producă
compresiune, durere sau ischemie.

Se va avea în vedere degajarea papilei gingivale dintre corpul de punte şi elementul de agregare, fiind
utilă conservarea unui spaţiu, chiar mai mare decât volumul papilei, pentru uşurarea igienizării.
Eventualele retuşuri asupra aparatului gnatoprotetic vor fi obligatoriu urmate de lustruirea perfectă.
Se va controla minuţios refacerea punctelor de contact cu dinţii vecini, care trebuie să fie strânse,
permiţând trecerea cu greutate a unui fir de mătase. Controlul punctelor de contact va fi efectuat din
punct de vedere al plasării şi al modelării pe feţele proximale ale dinţilor. Feţele proximale ale
elementelor de agregare nu vor trebui să reproducă feţele proximale ale dintelui, microproteza
trebuind modelată proximal supragingival, convex, pentru a nu se permite acumularea plăcii
bacteriene. Verificarea morfologiei feţei vestibulare şi orale urmăreşte realizarea convexităţilor, care
nu trebuie să fie prea exagerate pentru a nu favoriza retenţia plăcii bacteriene.

Controlul adaptării ocluzale presupune verificarea ocluziei statice şi dinamice în mişcările de

lateralitate şi propulsie. Se vor îndepărta interferenţele ocluzale grosiere, din prima şedinţă, iar
interferenţele mai reduse, în şedinţa a doua.
 În scopul unei verificări mai exacte şi mai facile a aparatului gnatoprotetic în cavitatea orală,
utilizarea metodei “check and fit” este deosebit de avantajoasă. Principiul metodei constă în
aplicarea unei paste siliconate fluide de culoare albă în interiorul microprotezeior aparatului
gnatoprotetic conjunct, pe suprafaţa mucozală a corpului de punte şi pe suprafaţa externă a
microprotezeior şi a corpului de punte, după care aparatul gnatoprotetic se insera pe câmpul protetic
şi se invită bolnavul să execute mişcări de închidere şi deschidere a gurii, de lateralitate, protruzie şi
retruzie. După priza materialului, se îndepărtează aparatul gnatoprotetic din cavitatea orală,
urmărindu-se zonele în care metalul transpare prin pasta siliconată. Zonele respective ne vor orienta
asupra corectitudinii realizării punctelor de contact cu dinţii vecini şi a stopurilor centrice, asupra
raportului corpului de punte cu creasta şi raportului feţei interne a microprotezeior cu substructurile
organice, în acest mod, ni se oferă posibilitatea efectuării unor corecţii precise la nivelul
substructurilor organice preparate.

Verificarea clinică a aparatelor gnatoprotetice conjuncte va urmări şi reconstituirea morfologică a

arcadelor dentare, refacerea funcţiilor masticatorie, fonetică, de deglutiţie şi fizionomiei. Se vor da
indicaţiile necesare bolnavului privind purtarea aparatului gnatoprotetic, igienizarea acestuia, cât şi
reluarea funcţiilor care vor trebui refăcute treptat. În cadrul verificării clinice se va realiza adaptarea
imediată a aparatului gnatoprotetic pe câmpul protetic, aceasta realizându-se cu atât mai rapid cu
cât edentaţia şi aparatul gnatoprotetic sunt mai reduse.

69. Fixarea provizorie și definitivă a aparatului gnatoprotetic conjunct

În cadrul verificării clinice se va realiza adaptarea imediată a aparatului gnatoprotetic pe câmpul

protetic, aceasta realizându-se cu atât mai rapid cu cât edentaţia şi aparatul gnatoprotetic sunt mai
reduse. Adaptarea imediată se încheie cu fixarea provizorie cu ajutorul cementurilor pe bază de oxid
de zinc – eugenol sau fără eugenol – cimenturi pe bază de Ca(OH)2 (utilizate pentru dinţi vitali).

Fixarea provizorie permite, pe lângă protecţia substructurii organice, realizată mecanic, chimic şi
medicamentos, îndepărtarea aparatului în vederea realizării retuşurilor ocluzale, parodontale etc., pe
tot parcursul adaptării primare. În perioada de adaptare primară, perioadă care durează 4-5 zile de la
adaptarea imediată, se va realiza supravegherea activă a funcţiilor bolnavului, dirijând reluarea
funcţională prin recuperare, în raport şi de impresiile subiective ale bolnavului. La sfârşitul perioadei
de adaptare primară, aparatul gnatoprotetic se va fixa definitiv pe câmpul protetic.
Fixarea definitivă se realizează cu ajutorul cementurilor şi al tehnicii de fixare definitivă, descrise în
capitolul de “Leziuni odontale coronare”. Fixarea unui aparat gnatoprotetic conjunct este mult mai
dificilă decât fixarea unei microproteze, din această cauză tehnica trebuie să fie bine cunoscută, ca şi
toate măsurile pentru executarea sa corectă. Înainte de fixare, medicul trebuie să exerseze inserţia
aparatului gnatoprotetic conjunct, mai ales când aceasta nu se realizează printr-o mişcare unică, ci
prin mişcări rotatorii.

După fixarea definitivă, îndepărtarea resturilor de cement trebuie realizată cu multă atenţie, mai ales
la nivelul corpului de punte, zonă deosebit de retentivă, iar bolnavul va rămâne în supravegherea
medicului stomatolog curant, pentru a urmări etapa secundară şi tardivă de adaptare.

În etapa secundară pot apărea o serie de accidente datorate unor fragmente mici de cement,
neobservate în şedinţa de fixare definitivă, care pot determina inflamaţia parodontală. În perioada
de adaptare secundară, bolnavul va fi urmărit sistematic pe o durată de 3-4 săptămâni. Adaptarea
tardivă care se realizează după o lună de la fixarea aparatului gnatoprotetic va fi realizată prin
dispensarizarea activă a bolnavilor şi control medical periodic, deoarece cavitatea orală, cu ţesuturi
vii, prezintă o anumită dinamică biologică, iar substitutul protetic o altă inerţie. Contactul dintre
aceste două elemente poate genera transformări în cavitatea orală, în special la nivelul ţesuturilor
vecine aparatului gnatoprotetic, ce pot suferi chiar îmbolnăviri.

70. Etapa postprotetică în tratamentul prin mijloace conjuncte

Educaţia sanitară a bolnavului începută în perioada preprotetică a tratamentului, trebuie continuată

în perioada protetică şi în cea postprotetică a tratamentului. Rezolvarea gnatoprotetică a edentaţiei
parţiale intercalate reduse nu reprezintă o rezolvare definitivă, pentru toată viaţa.

Longevitatea aparatului gnatoprotetic corect conceput şi realizat, pe câmpul protetic şi starea de

sănătate a ţesuturilor orale, depind în cea mai mare măsură de gradul de igienizare proprie.
Verificarea plăcii bacteriene la fiecare control al bolnavului este necesară pentru a se constata
eficienţa măsurilor luate în cadrul educaţiei sanitare cât şi a executării corecte a periajului dentar.
În scopul prevenirii acumulării de placă bacteriană şi depunere de tartru, se recomandă măsuri de
igienă al aparatelor gnatoprotetice şi a cavităţii orale, utilizând metodologii variate. Periajul foarte
insistent se va aplica la nivelul zonelor retentive realizate de corpul de punte şi de zonele
interdentare. Periajul va trebui completat prin utilizarea metodologiei actuale de curăţire a
spaţiilor interdentare şi de la nivelul corpului de punte.

Când ambrazura este normală şi este ocupată de papila interdentară iar peria dentară nu poate
pătrunde pentru igienizarea zonei se foloseşte firul de mătase cerat sau necerat, imprimându-i-se
mişcări de “du-te – vino”, în sens gingivo-ocluzal şi vestibulo-oral, de 1 cm amplitudine. Aceste mijloc
de curăţire a spaţiilor interdentare este cunoscut sub denumirea de “flossing”, metodologie ce este
indicată a se aplica cel puţin o dată pe săptămână. “Superflossingul” utilizează fire mai groase (lână,
melană), atunci când mărimea ambrazurii este mai mare iar papila este retractată. Firul se introduce
cu ac chirurgical, dinspre vestibular spre oral sau cu firul de mătase, pe care este prins firul mai gros,
ceea ce uşurează trecerea sub punctul de contact.

Igienizarea zonei de sub elementele de agregare alăturate şi sudate se realizează utilizând firul de
mătase ce este introdus cu acul chirurgical sau cu ace speciale din folie de plastic, foarte subţiri şi
flexibile, permiţând insinuarea sub punctul de contact şi tracţiunea firului. Igienizarea corpului de
punte şi în special a zonei papilare se va realiza cu fir de mătase, când spaţiul este redus sau prin
superfloss, când spaţiul este mai larg.

Corpul de punte suspendat se poate igieniza cu o compresă trecută cu uşoară presiune, sub corpul de
punte, de la vestibular spre oral. Pentru realizarea igienizării corecte a cavităţii orale şi a aparatelor
gnatoprotetice conjuncte, se pot utiliza perii rotunde, având dimensiuni corespunzătoare spaţiilor
interdentare. Igienizarea spaţiilor interdentare şi masajul gingival se mai pot obţine utilizând batoane
din lemn moale, perii cu smoc unic, conuri de cauciuc.

O altă modalitate de realizare a unei corecte igiene bucodentare o reprezintă hidropulsoarele.

Aceste aparate produc jeturi unice sau multiple (3000), pentru masaje şi spălături parodontale,
utilizând soluţii antiseptice (digluconat de clorhexidină). Evitarea acumulării de placă bacteriană se va
face prin conceperea aparatelor gnatoprotetice în aşa fel încât să nu prezinte zone retentive şi toate
suprafeţele să fie accesibile mijloacelor de curăţire. Lustruirea perfectă prin realizarea stării de
suprafaţă va împiedica depunerea plăcii bacteriene şi va favoriza autocurăţirea mecanică.

71. Variante clinice și posibilități de tratament în edentația de clasa I Kennedy

=absenta unitatilor odonto parodontale bilateral biterminal

1. Absenta M3 bilateral,- Se solutioneaza independent ca la edentatia cl 2 K (nu se protezeaza dar
se trateaza disfunctiile pe care le provoaca: extruzia antagonistilor prin fixarea lor cu proteza fixa-
vezi edentatia cl. 2 K)

2. Absenta M2 + M3-de pe aceeasi arcada + absenta M3 de pe arcada opusa (ca la cl 2 K: - nu se va

urmări înlocuirea prin protezare a M2 si M3, ci vor recurge la soluţiile anterioare (ca şi în cazul
absenţei M3) cu scopul de a anihila tendinţa de extruzie a antagoniştilor şi de modificare a tiparelor
de dinamică mandibulară. Atunci când creasta este suficient de înaltă, tuberculul sau tuberozitatea
sunt bine reprezentate, iar posibilităţile de ancoraj necomplicate se poate aplica şi un menţinător de
spaţiu pe o şa acrilică simplă. Aplicarea menţinătorului de spaţiu necesită o dispensarizare atentă
datorită resorbţiei şi atrofiei accelerate prin suprafaţa redusă a şeii, leziunilor de părţi moi şi
leziunilor parodontopatice ale dinţilor limitrofi.

3. Absenta M2 si M3 de pe ambele hemiarcade: solutie adjuncta= mentinator de spatiu unite la

nivel palatinal/ lingual printr-un conector principal sub forma de bara

• Ca soluţie terapeutică definitivă, în cazul existenţei unor leziuni odontale asociate la dinţii
limitrofi sau când există un anumit grad de afectare parodontală şi imobilizarea unui grup
dentar devine necesară, se poate recurge la soluţia conjunctă incluzând cel puţin doi dinţi
limitrofi edentaţiei în scopul realizării blocajului antagonist cu o extensie distală minimă.

-4. Absenţa a 3M pe un hemicadran şi a 2M pe cadranul opus impune aceleaşi măsuri

terapeutice de rezolvare ca şi în situaţia explicată anterior: Soluţia amovibilă scheletizată

-5. Absenta a 3M bilateral = o grava mutilare care necesita protezare obligatoriu si imediat

- Rezolvarea acestei situaţii: blocajul antagonist şi substituirea protetică a doi

molari absenţi. În acest sens, se poate recurge la mai multe metode:

• Soluţia conjunctă cu extensia distală este indicată de excepţie şi numai în cazurile când
arcada antagonistă este protezată amovibil parţial sau total. + suportul dento-parodontal să
fie perfect, absenţa parafuncţiilor, ocluzie nemodificată, relaţiile mandibuio- craniene
corecte.

• Soluţia adjunctă acrilică are doar avantajul economicităţii şi rapidităţii. Proteza este
alcătuită din două şei acrilice ce acoperă în totalitate suprafaţa de sprijin şi susţin dinţii
artificiali anatomorfi. Conectorul principal acrilic palatina! Sau lingual va fi ameliorat pentru
sporirea confortului bolnavului. EMSS sunt reprezentate de croşete simple cu deschidere
edentală care să se opună eficient tendinţelor de basculare.
 • Soluţia adjunctă scheletizată este reprezentată de proteza scheletizată cu două şei mixte
terminale unite prin conector principal-sub formă de plăcuţă palatină sau bară linguală.
Aplicarea barei linguale se face numai când există un versant lingual înalt, neretentiv, şi cu o
înclinare nu prea mare. Când versantul lingual nu îndeplineşte aceste condiţii se utilizează un
conector dento-mucosal sub forma plăcuţei dento-mucosale în semilună deschisă posterior.
Aplicarea EMSS trebuie să respecte legea simetriei şi va urmări echilibrarea sprijinului
precum şi combaterea principalelor tendinţe de dislocare ale aparatului (tendtinda de
basculare prin infundare distala- Acestei mişcări i se opune plasarea mezială a pintenului
ocluzal pe ultimii dinţi de sprijin, croşetul RPI, croşetul în săgeată, croşetul în agrafă, precum
şi toate braţele croşetelor cu deschidere edentală.

Pentru combaterea tendinţelor de basculare se utilizează şi alte elemente cum sunt: degetele lui
Cummer sau conectorii dento-mucosali cu aripioare palatine sau linguale

72. Variante clinice și posibilități de tratament în edentația de clasa a II-a Kennedy

1. Absenţa M3 unilateral- nu se protezează câteva soluţii protetice pentru tratamentul

preventiv şi curativ al complicaţiilor.

Complicaţiile: extruzia M antagonist în spaţiul edentat al molarului absent= efecte negative asupra
dinamicii mandibulare, echilibrului ocluzal etc.

Extruzia M3 mandibular în spaţiul edentat al omologului maxilar va bloca: propulsia, mişcarea de

lateralitate spre partea opusă şi mişcarea antero-laterală de aceeaşi parte; Ocluzia este astfel practic
blocată.
Extruzia M3 maxilar, în edentaţia M3 mandibular, blochează mişcările de lateralitate de aceeaşi
parte. Masticaţia se realizează numai pe partea opusă,  trauma grupului dentar cu fenomene
parodontopatice, din poziţia diagonală opusă (efectul diagono- transvers Thylemann materializat prin
abraziune, mobilitate, afectare parodontală). Blocajul unilateral al mişcării de lateralitate provoacă
tipare noi de mişcare mandibulară, preponderent asimetrice care au drept consecinţă modificări
ireversibile în articulaţiile temporo-mandibulare cu transformarea unei articulaţii într-o articulaţie de
rotaţie şi a celeilalte în articulaţie de translaţie.

Thylemann sintetizează astfel modificările SSG afectat de un blocaj ocluzal-unilateral:

• Pe partea stângă (de partea contactului): simptome articulare datorate retruziei frontale
în relaţia de convenienţă; abraziunea exagerată a cuspizilor zonei posterioare de sprijin;
liza osului alveolar de partea mezială şi palatinală a molarilor maxilari.

• Pe partea dreaptă (de partea opusă contactului): suprafeţele cuspidiene ale dinţilor
posteriori nu prezintă uzură; relaţia de convenienţă retrudată creează spaţiu între
feţele
vestibulare ale frontalilor mandibulari; creşterea over-bite-lui frontal prin extruzia dinţilor
respectivi datorită pierderii stopurilor centrice; absenţa uzurii la nivelul dinţilor frontali;
vestibuloversia dinţilor anteriori cu apariţia de diasteme; modificări parodontale la nivelul
frontalilor maxilari şi mandibulari

măsuri profilactice: Dispensarizare şi urmărire . Blocarea antagoniştilor (cel puţin două unităţi) prin
imobilizarea acestora cu ajutorul microprotezelor succesive solidarizate

2. Absenţa ultimilor doi M pe aceeaşi hemiarcadă (molar de minte şi molar de 12 ani) provoacă
aceleaşi complicaţii locale şi loco-regionale prin extruzia ultimilor doi molari antagonişti. – nu se va
urmări înlocuirea prin protezare a M2 si M3, ci vor recurge la soluţiile anterioare (ca şi în cazul
absenţei M3) cu scopul de a anihila tendinţa de extruzie a antagoniştilor şi de modificare a tiparelor
de dinamică mandibulară. Atunci când creasta este suficient de înaltă, tuberculul sau tuberozitatea
sunt bine reprezentate, iar posibilităţile de ancoraj necomplicate se poate aplica şi un menţinător de
spaţiu pe o şa acrilică simplă. Aplicarea menţinătorului de spaţiu necesită o dispensarizare atentă
datorită resorbţiei şi atrofiei accelerate prin suprafaţa redusă a şeii, leziunilor de părţi moi şi
leziunilor parodontopatice ale dinţilor limitrofi.

3. Absenţa a trei M consecutivi pe o hemiarcadă

 • Soluţia adjunctă de urgenţă şi cu caracter temporar – proteza Kemmeny

Arcada artificială este reprezentată de molarul de 6 şi de 12 ani, molarul de minte nefiind niciodată
înlocuit protetic -forţe destabilizatoare.

• Soluţia adjunctă acrilică e PPA alcătuit din şa acrilică ce are aceleaşi caracteristici ca şi la
proteza Kemmeny, cu aceleaşi mijloace de sprijin şi stabilizare cu EMSS: preferabile sunt
croşetul cervicoocluzal şi cel cerviqo-alveolar deschise edentai, iar pe hemiarcada integră
croşete Adams, Stahl, cervico-ocluzal în cazul existenţei spaţiului necesar traversării
arcadei.

• Soluţia adjunctă cu conector metalic este reprezentată de proteza cu miniconector metalic şi

de proteza cu conector bilateral.- se indică atunci când suportul muco- osos este bine
reprezentat; este alcatuita din: şa protetică mixtă ce susţine dinţii artificiali anatomorfi şi care
trebuie să fie cât mai extinsă, acoperind versantele crestei edentate până în zona de reflexie;
si EMSS: crosete cu brate active plasate pe versantele M si D ale fetelor V ale PM;
contracroset oral- la nivelul PM1 si PM2 sustinut de un conector secundar.

• Alte EMSS: coroane telescopate sau culise, combinându-se culisa extracoronară cu culisa
intracoronară (culisa extracoronară în porţiunea distală a premolarului al doilea, iar cea
intracoronară în zona interpremolară susţinută prin braţ de ghidaj). Avantajul: sunt discrete,
au un efect bun antibasculant, se opun eficient forţelor orizontale, oferă posibilitatea
solidarizării dinţilor de sprijin. Dezavantajul: sacrificiul biologic mare, necesitând preparaţia
substructurilor organice şi acoperirea lor cu elemente de înveliş metalice sau
semifizionomice. Au indicaţii precise când cei doi PM au leziuni odontale constituite, altfel
aplicarea lor este nebiologică.

• Soluţia terapeutică conjunctă:cand dintii sunt cu parodontiu integru, ocluzie normala, si

parafunctii absente.

 Aparatul conjunct cu extensie distală agregat prin microproteze de înveliş

metalice sau semifizionomice cu retenţii suplimentare sau coroane de
substituţie la nivelul ultimilor doi dinţi limitrofi, obligatoriu pe doi dinţi sau
mai mulţi şi un corp de punte în extensie distală de dimensiune redusă
aproximativ de forma unui premolar. În nici un caz nu se vor utiliza drept
microproteze de ancoraj inlayuri sau oniay-uri. De asemenea, extensiile
distale mai voluminoase decât limitele deja expuse au efectul de
supraîncărcare a dinţilor limitrofi, soldându-se cu pierderea acestora.
 • Solutie de exceptie: implanturi

 4. Absenţa a 3 M şi a ultimului PM = edentaţie uniterminală întinsă- solutie:

proteza adjuncta de urgenta, proteza adjuncta acrilica, proteza adjuncta cu
conector metalic

cazul tratamentului prin aparat gnatoprotetic cu miniconector metalic, condiţiile de utilizare ale
acestuia impun două deziderate importante: dinţi cu retentivităţi bune şi bine implantaţi şi creste
edentate terminale bine reprezentate şi cu înălţime optimă

 De electie: scheletizatat cu conector bilateral

5. Absenţa a 3M şi a celor 2PM- produc extruzii in bloc ale antagonistilor producand denivelarea
planului de olcuzie, accentuare sau disparitia SPP;

---Extruzia antagonistilor se produce mai repede la MX si mai incet la Md- datorita pneumatizarii
sinusului.

---va fi necesară la început echilibrarea ocluziei prin şlefuiri selective, coronoplastii, amputări
coronare ale dinţilor extruzaţi asociate sau nu cu gingivo- alveolo-plastii modelante, extracţii dentare.

--- solutie: proteza adjuncta cu conector acrilic complet

- 6. Absenţa a trei molari, doi premolari şi un canin la nivelul aceleiaşi hemiarcade- se complica la
fel ca mai sus si se solutioneaza cu aparat gnatoprotetic adjunct parţial acrilic, alcătuit dintr-o şa cu
cinci anatomorfi, conector principal palatinal sau lingual ameliorat şi menţinut prin croşete de sârmă
la nivelul dinţilor restanţi şi pe hemiarcada opusă

73. Variante clinice și posibilități de tratament în edentația de clasa a III-a Kennedy

Soluţia adjunctă provizorie- se aplică imediat postextracţional cu scopul prevenţiei complicaţiilor
posibile. Ea poate fi sub forma protezei Kemmeny, sau sub forma protezei acrilice parţiale cu
conector total.

Avantaje: conservarea statusului odonto-parodontal , preţ de cost scăzut, uşor de realizat.

nu trebuie prelungit în timp  determină retracţii parodontale importante cu ştergerea papilei
gingivale şi atrofia suportului muco-osos al crestei edentate.

Soluţia conjunctă provizorie – aparat conjunct provizoriu realizat prin metoda directă (Scutan, Akai)
sau indirectă (laborator).

de elecţie – protezarea conjunctă definitiva. În acest caz de edentaţie a unui singur molar, există
condiţii biomecanice optime cu realizarea sprijinului pe dinţii limitrofi edentaţiei. Când există
parodontopatie marginală iar coeficienţii masticatori ai dinţilor limitrofi sunt micşoraţi, se impune
includerea în tratamentul conjunct al breşei a mai multor dinţi stâlpi în funcţie de gradul de afectare
parodontală.

-cuprinde elemente de agregare sub forma coroanelor metalice, semifizionomice, parţiale sau inlay-
uri şi un corp de punte modelat ocluzal anatomorf. Când nu există afectare odontală se preferă
soluţii protetice care să antreneze sacrificiu dentar minim. Fiind vorba de molari, care sunt dinţi
voluminoşi ce oferă posibilitatea preparării de cavităţi optime, se poate utiliza agregarea prin inlay-
uri, sau onlay 4/5 pe stâlpul mezial. În cazul dinţilor tineri, integri, se preferă sacrificiul biologic
minim utilizând pentru refacerea arcadei puntea de colaj tip Rochette. Atunci când coroanele
dentare sunt afectate de leziuni odontale se preferă ca elemente de agregare coroanele de înveliş
metalice sau semifizionomice.

Corpul de punte are contact punctiform (mandibular) sau liniar (maxilar) cu creasta edentată,
Numai în situaţii de implantare precară a dinţilor limitrofi se vor include şi alţi dinţii vecini.

De exemplu: Absenţa a doi dinţi consecutivi pe o arcadă a. Absenţa molarului de 12 ani şi a molarului
de 6: de urgenţă proteza Kemmeny sau masca Scutan iar ca rezolvare definitivă proteza conjunctă,
respectând legea polinomului. In aceasta situatie nefiind respectata, se vor prepara molarul de minte
si cei 2 premolari, corpul de punte fiind ingustat, in raport cu creasta liniar la maxilar si punctiform la
mandibula.

Absenţa a 2M şi a 1PM va fi tratată de urgenţă prin protezare Kemmeny.

amplitudinea mare a breşei edentate + condiţiile biomecanice nesatisfăcătoare,  proteză acrilică

cu conector acrilic total.

includerea dinţilor limitrofi + C, nu oferă condiţii biomecanice satisfăcătoare (R = 14 – maxilar /13-

mandibulă fiind mai mic decât P = 16). Soluţia conjunctă definitivă va fi realizată prin plasarea
elementelor de agregare sub forma coroanelor de substituţie + Corpul de punte- îngustat pentru a
compensa diferenţa dintre rezistenţă şi presiune şi va fi suspendat la mandibula.

Existenţa breşelor suplimentare pe cadranul opus va dicta opţiunea pentru o proteză scheletizată
extinsă pe toată arcada.

Edentaţia a patru dinţi consecutivi pe acelaşi cadran este edentaţie parţială întinsă şi se tratează de
urgenţă prin proteză acrilică cu conector acrilic total ameliorat. Protezarea de urgenţă Kemmeny nu
oferă satisfacţii deoarece este extrem de instabilă datorita amplitudinii mari a bresei. Soluţia ideală
este aplicarea de implanturi, cu transformarea clasei de edentaţie

74. Variante clinice și posibilități de tratament în edentația de clasa a IV-a Kennedy

= absenta unitatilor odonto-parodontale din zona frontala

 • Absenţa unui IC  indeal= implant. În cazul soluţiei conjuncte,preparare IL + IC
este suficientă. (respecta L. Polinomului)

• Asenta unui IL -> mai multe variate: dintii limitrofi- stalpi- C si IC – dar ofera conditii de
echilibru supraabundent (5+2=7-R; P=1).

-sau în cazul în care incisivul central este integru dar PM prezintă leziuni coronare se va prefera
includerea ca dinte stâlp a C şi a PM cu extensie mezială care să refacă absenţa incisivului lateral

- Eroarea : includerea ca stâlp doar a C. În asemenea caz, calculul diagramei

dinamice o situaţie favorabilă (R = 5/3, P = 1), clinic însă situaţia fiind
nefavorabilă. Datorită manierei de solicitare paraaxiale, corpul de punte va avea
tendinta permanent de a se roti în jurul punctului fix, caninul fiind în general un
dinte cu o formă pe secţiune aproape circulară, mai ales după preparare.

• Absenta C: datorita importanţei caninului în dinamica ocluzală, fiind plasat la interferenta a 2

planuri diferite (participa si in propulsie si in lateralitate-deci e implicat in toate miscarile cu
ct dento dentar) impune măsuri speciale terapeutice de refacere. Există în literatura de
specialitate concepţia: “pas de canine, pas de protesse fixe”- nu avem C, nu facem proteza
fixa. Insa in cazul optarii pentru solutia conjuncta: Soluţia de elecţie= elemente de agregare la
nivelul PM, + IL şi + IC,

-în cazul în care IC este indemn dar PM2 are leziuni odontale, se poate construi un aparat
gnatoprotetic conjunct cu elemente de menţinere la nivelul PM1 + PM2 + IL.

- Includerea PM1 şi a celor 4 dinţi frontali în protezarea C se aplică în cazurile de

ocluzii adânci cu funcţie canină ca şi în mobilitatea patologică, puntea prelungindu-se
în raport de necesităţile imobilizării. Modelarea feţei palatine a corpului de punte
trebuie să se facă anatomorf în conformitate cu cerinţele unui ghidaj anterior
armonic.

• Absenta C + IL- de urgenta Kemmeny, sau conjuncta provizorie

- Protezarea definitivă = o punte dentară agregată pe cei doi PM şi pe cei doi IC, care
se poate extinde până la caninul de partea opusă. Se exclude utilizarea coroanelor
parţiale ca elemente de agregare. Corpul de punte va fi plasat în zona de curbură şi
 de interferenţă a forţelor, din care motiv elementele de agregare trebuie să asigure o
bună retenţie.

-Protezarea amovibilă poate fi acrilică sau scheletizată

• Absenţa IC + IL: impune obligatoriu includerea C, IC +IL opus. Asocierea parodontopatiilor

impune si includerea PM ca dinti stalpi

• Absenţa ambilor IC dictează soluţii terapeutice diferite- la Mx fata de Md.

La mandibulă se acceptă : dinti stalpi IL limitrofi breşei edentate. Dacă, se asociaza afectare
parodontală,/ supraocluzii frontale / ticuri / parafuncţii, se vor include dinţi stâlpi suplimentari.

La maxilar,= condiţiile biomecanice nefavorabile dinti stalpi IL +C de la nivelul ambelor cadrane.
În acest caz, calculul diagramei dinamice arată că R = 12 / 8 şi este mai mare decât P = 4 / 2, ceea ce
asigură condiţii de echilibru supraabundent.

• Absenţa C + IL + IC obligatoriu dinti stalpi: cei 2 PM pe cadranul unde lipseşte C şi IC, IL şi C

pe hemicadranul opus. Această soluţie terapeutică va oferi maximum de stabilitate
biomecanică, evitând suprasolicitările dinţilor stâlpi.

• Absenţa celor 4 Incisivi este considerată EPR  terapia conjunctă. Asocierea cu o

parodontopatie dictează acoperirea de dinţi suplimentari pentru realizarea imobilizării în mai
multe planuri.

• Absenţa a 5-6 dinţi consecutivi  protezare adjuncta

• Absenţa a 2-3 dinţi neconsecutivi = situaţie de edentaţie favorabilă protezării. Soluţia=

protezare conjuncta ce vor include ca dinţi stâlpi, dinţii limitrofi breşelor edentate.

• Absenţa Caninului este singura care impune prepararea ambilor PM de aceeaşi parte.