In fapt

Societatea comerciala SC A. SA Baia Mare a obtinut in anul 1998 o

autorizatie de exploatare a aurului in Baia Mare, procesul tehnologic folosit
implicand utilizarea cianurii de sodiu. Una dintre facilitatile de prelucrare
ale societatii comerciale se aflau in apropierea locuintei reclamantilor. La
data de 30 ianuarie 2000, un accident ecologic s-a produs in zona, intr-un
raport intocmit de Natiunile Unite fiind consemnat faptul ca intervenise
deversarea a aproximativ 100.000 m3 de apa continand cianuri, fara ca
activitatea SC A SA sa inceteze. In urma accidentului, Vasile Gheorghe Tatar
a depus mai multe plangeri administrative invocand riscul reprezentat
pentru sine si pentru familia dansului, prin utilizarea de catre respectiva
societate comerciala a procesului tehnologic implicand cianura de sodiu.
Totodata, primul reclamant a pus in discutie validitatea autorizatiei de
exploatare acordata societatii mentionate. O scrisoare din noiembrie 2003 a
Ministerului Mediului il informa pe reclamant ca activitatea in discutie nu
reprezenta un pericol pentru sanatatea publica si ca o astfel de tehnologie
era de asemenea folosita si in alte state. Reclamantul Vasile Gheorghe Tatar
a introdus in anul 2000 mai multe plangeri penale, invocand pericolul
implicat de respectiva tehnologie pentru sanatatea locuitorilor din Baia
Mare, riscul pentru mediul inconjurator si agravarea starii de sanatate a
fiului sau care suferea de astm. In cauza a fost data o solutie de neincepere a
urmarii penale referitor la accidentul din 23 ianuarie 2000, fapta respectiva
nefiind infractiune.   
In drept
Reclamantii Vasile Gheorghe Tatar si Paul Tatar, tata si fiu, invocand
articolul 2 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, s-au plans Curtii
de la Strasbourg de faptul ca procesul tehnologic utilizat de fabrica
apartinand SC T. SA Baia Mare (fosta SC A. SA Baia Mare) reprezenta un
pericol pentru viata lor. Ei au invocat totodata si pasivitatea autoritatilor
fata de situatia de fapt concreta, raportat la numarul mare de reclamatii
formulate de primul reclamant. 
Prin hotararea pronuntata, Curtea a constatat incalcarea de catre statul
roman a articolului 8 din Conventie, retinand ca acesta nu si-a indeplinit
obligatia pozitiva de a-i informa pe locuitorii orasului Baia Mare, si
indeosebi pe reclamanti, astfel incat acestia s-au aflat in imposibilitate de a
cunoaste potentialele masuri de prevenire ale unui accident similar sau
modul de actiune in cazul repetarii unui astfel de accident (paragraful 124
din hotarare). Totusi, Curtea si-a insusit punctul de vedere al Guvernului,
apreciind ca reclamantii nu au dovedit existenta unei legaturi de cauzalitate
intre expunerea la anumite doze de cianura de sodiu si agravarea starii de
sanatate a celui de-al doilea reclamant (paragraful 106 din hotarare). 
In motivare, Curtea a fixat principiile rezultate din jurisprudenta sa
(cauzele López Ostra imp. Spaniei, Guerra si altii imp. Italiei,  Powell si
Rayner imp. Marii Britanii, Moreno Gomez imp. Spaniei, Airey imp.
Irlandei, Budayeva imp. Rusiei, Hatton si altii imp. Marii
Britanii, Oneryildiz imp. Turciei), subliniind ca articolul 8 din Conventie isi
poate gasi aplicabilitate in cauzele privind mediul inconjurator, fie ca
poluarea a fost cauzata direct de stat, fie ca raspunderea acestuia rezulta din
absenta unei reglementari adecvate a activitatii sectorului privat. Astfel,
articolul 8 din Conventie urmarind in esenta sa apere persoana impotriva
ingerintelor arbitrare ale autoritatilor publice, implica obligatia statului de a
se abtine de la astfel de ingerinte, dar si obligatii pozitive de natura a
asigura respectul efectiv al vietii private si familiale. In ce priveste acest din
urma aspect, statul are obligatia de a lua toate masurile rezonabile si
adecvate pentru a proteja drepturile implicate de primul alineat al
articolului 8, si mai ales, obligatia de a de a se dota cu un cadru legislativ si
administrativ apt a preveni in mod eficient atingerile aduse mediului
inconjurator si sanatatii oamenilor, iar in cazul activitatilor periculoase de a
avea in vedere riscurile ce pot rezulta. O astfel de obligatie se transpune in
autorizarea, punerea in functiune, exploatarea, securizarea si controlul
respectivei activitati, dar si in impunerea in sarcina celor ce desfasoara
astfel de activitati a unor obligatii de a adopta toate acele masuri de natura a
asigura protectia efectiva a cetatenilor a caror viata risca sa fie afectata de
pericolele inerente domeniului in cauza.   
Un rol important este acordat de Curte si faptului ca procesul decizional
trebuie sa implice realizarea de studii corespunzatoare, de natura a preveni
si determina anticipat efectele activitatilor ce pot aduce atingere mediului
inconjurator si drepturilor indivizilor, precum si de a asigura un just
echilibru intre toate interesele concurente aflate in joc.  
In plus, este indubitabila importanta dreptului de acces al publicului la
studiile efectuate, precum si la orice informatie apta sa le permita sa
evalueze pericolul la care sunt expusi. In acest sens, orice persoana
interesata trebuie sa aiba la dispozitie o actiune in justitie impotriva actelor
si omisiunilor in cauza, daca apreciaza ca interesele sau observatiile lor nu
au fost luate in mod suficient in considerare de procesul decizional. 
Sub aspectul atingerii concrete aduse starii de sanatate a celui de-al doilea
reclamant de accidentul ecologic mentionat mai-sus, Curtea a subliniat ca
nu contesta realitatea afectiunii de care sufera d-l Paul Tatar, diagnosticata
in anul 1996 si atestata medical. De asemenea, Curtea a retinut ca este
incontestabil ca cianura de sodiu este o substanta toxica, apta, in anumite
conditii, sa puna in pericol sanatatea omului. In plus, Curtea nu se indoieste
de faptul ca poluarea a atins un nivel ridicat in apropierea locuintei
reclamantilor. Cu toate acestea, dat fiind faptul ca in cauza, studiile ce au
fost puse la dispozitia Curtii, desi au subliniat potentialitatea afectarii cailor
respiratorii in urma contactului cu cianura de sodiu, nu au putut indica
doza periculoasa, Curtea a apreciat ca reclamantii nu au reusit sa probeze
existenta unei legaturi de cauzalitate suficiente intre expunerea la anumite
doze de cianura de sodiu si agravarea bolii celui de-al doilea reclamant. 
Totusi, Curtea a apreciat ca riscul serios si substantial pentru sanatatea
reclamantilor impunea in sarcina statului obligatia pozitiva de a adopta
masurile rezonabile si adecvate, apte sa protejeze drepturile la respectarea
vietii private si a domiciliului, si in general la un mediu sanatos, ale celor
interesati. Or, sub acest aspect, statul avea o astfel de obligatie atat inainte
de autorizarea facilitatii de productie, cat si ulterior accidentului din anul
2000. In plus, principiul precautiei recomanda statelor de a nu intarzia
adoptarea acelor masuri efective ce urmaresc sa previna riscul unor atingeri
grave si ireversibile aduse mediului in contextul incertitudinii stiintifice si
tehnice.  De asemenea, in ansamblul obligatiilor pozitive rezultate din
articolul 8 al Conventiei, Curtea retine importanta dreptului publicului de a
fi informat, implicand accesul la concluziile studiilor preliminare de impact
asupra mediului, precum si la informatiile de natura a evalua pericolul la
care pot fi expuse persoanele. In acest sens, Curtea a retinut ca in mai 2000
Romania a ratificat  Conventia de la Aarhus adoptata la 25 iunie 1998 si
care priveste problema participarii publicului la procesul decizional si
accesul la justitie in materie de mediu inconjurator.
In speta, pentru a retine incidenta articolului 8 din Conventie, Curtea a
acordat relevanta particulara starii de neliniste si incertitudine in care s-au
aflat reclamantii coroborata cu pasivitatea autoritatilor carora le revenea
obligatia de a furniza informatii suficiente si detaliate cu privire la
consecintele trecute, prezente si viitoare ale accidentului ecologic raportat la
starea de sanatate si mediul inconjurator, precum si cu privire la masurile
de prevenire si recomandarile in caz de repetare in viitor a unei astfel de
situatii, in contextul continuarii activitatii respective. 
Art. 41 din Conventie – cererea de satisfactie echitabila
 
Reclamantii au solicitat suma de 50.000 euro reprezentand daune morale,
iar cel de-al doilea reclamant a pretins si un prejudiciu material in cuantum
de 146.789 euro. Curtea nu a acordat reclamantilor nicio suma de bani cu
titlu de daune materiale si morale. 
Sub aspectul cheltuielilor de judecata, reclamantii au solicitat sa fie
despagubiti cu suma de 7.916 euro, Curtea obligand statul la plata sumei de
6.266 euro, diferenta in cuantum de 1.500 euro reprezentand ajutor acordat
de Consiliul Europei.
Opinie separata
Doi dintre cei sapte judecatori ai Camerei au exprimat un punct de vedere
partial separat, contestand argumentarea imbratisata de ceilalti membri ai
Camerei in sensul inexistentei unei legaturi de cauzalitate intre expunerea la
cianura de sodiu si agravarea maladiei de care suferea cel de-al doilea
reclamant. Acestia nu au fost de acord nici cu faptul ca reclamantilor nu le-a
fost acordata nicio suma cu titlu de daune materiale si morale, subliniind ca
aceasta este singura cauza de acest tip in care Curtea a decis sa nu acorde
despagubiri.