Riga Crypto şi lapona Enigel

Ion Barbu

Poezia este publicată în anul 1924 în volumul „Joc secund” și este subintitulată o
„baladă”, fiind un poem de cunoaștere, un poem alegoric. Textul are o structură
narativă care implică amestecul genurilor și a fost numit de critica literară un
„Luceafăr întors”.

Textul aparține modernismului prin limbajul ambiguu, uneori ermetic. Structura

textului susţine modernismul, la fel ca și încifrarea voită a sensului poeziei prin
folosirea unor figuri de stil rare și a unui vocabular încărcat cu neologisme și
trimiteri livrești.

Ion Barbu, pe numele său adevărat Dan Barbilian, a fost un cunoscut matematician,
autor al teoriei „spațiilor barbiliene”. În viziunea sa, poezia este o prelungire a
geometriei, autorul fiind convins că „există undeva, în sferele înalte, un loc
luminos unde geometria se întâlnește cu poezia.”

Textul este un poem al cunoașterii care are ca temă incompatibilitatea dintre două
ființe aparținând unor lumi diferite. Din acest punct de vedere, cunoașterea devine
posibilă numai pentru oameni: „Că sufletul nu e fântână/Decât la om, fiară
bătrână”

Titlul are sonorități interesante şi amintește, prin tonalitate, de mari povești de

dragoste din literatura universală ca „Romeo şi Julieta” sau „Tristan şi Isolda”.
Cuvântul „rigă” provine din limba slavonă şi înseamnă „rege,” iar „Crypto” face
trimitere de la cuvântul criptic, ascuns. Totodată, numele personajului poate fi pus
în legătură cu ordinul criptogramelor, al ciupercilor. Lapona Enigel vine din
spațiile nordice lapone, iar numele ei amintește de vechiul cuvânt grecesc
„anghelos”, adică „înger”.

Textul este organizat în două părți, pe baza povestirii în ramă. Rama textului este
dată de primele patru strofe şi conturează atmosfera specifică unei nunți. La
spartul chefului, adică spre final, un „nuntaș fruntaş” îl roagă pe menestrel să îi mai
spună o dată cântecul Rigăi Crypto și al laponei Enigel. Această poveste mai
fusese spusă în ocazii similare, dar acum ea trebuie zisă „încetinel/La spartul
nunţii, în cămară”. Acest reper spațial sugerează un cadru restrictiv, destinat numai
celor care pot cu adevărat să înțeleagă semnificațiile acestui cântec. Este un spațiu
prin care ascultătorul se rupe de cotidian şi intră în spaţiul povestirii.

Partea a II-a a textului este mult mai amplă şi reprezintă povestirea în sine. Ea este
structurată în trei tablouri poetice care conturează spaţiul în care trăieşte Riga,
spațiul din care provine lapona şi secvenţa ce înfăţişează întâlnirea şi discuţia celor
doi.

Riga trăiește la marginea pădurii, fiind prezentat în postura de rege al făpturilor

inferioare din regnul vegetal. Caracteristic lumii sale este „patul de râu şi humă
unsă”, un spaţiu impur, în care domnește umezeala continuă şi în care se amestecă
două elemente primordiale (primare), pământul și apa. În antiteză cu acest topos
este prezentată lumea din care vine lapona: „Din țări de gheață urgisită”. În timp ce
Crypto este bârfit, ocărât de supuşii săi pentru că e „sterp” şi „nărăvaş”, lapona are
statut de ființă solară, superioară.

Întâlnirea celor două fiinţe se realizează în vis (în plan oniric). Povestea se
derulează ca în Luceafărul eminescian, dar rolurile sunt inversate. În poiana în care
se opreşte cu renii ei, lapona adoarme: „Lin adormi torcând verdeată”. Riga
lansează o chemare-descântec cu rezonanțe de incantație magică „Enigel,
Enigel/Ţi-am adus dulceaţă, iacă”. Refuzul laponei este categoric „Eu mă duc să
culeg/Fragii fragezi mai la vale”. Răspunsul ei nu îl descurajează însă pe rigă,
astfel că acesta îi propune să rămână alături de el „în somn fraged şi răcoare”. Se
creează o anumită tentație pentru laponă, dar ea conștientizează faptul că este
făcută pentru lumină, pentru cunoaștere: „Eu de umbră mult mă tem”. Riga trăiește
într-o stare vegetativă, în timp ce lapona este într-o stare activă. Lapona îl
caracterizeză pe rigă ca fiind „blând”, „plăpând”, „necopt,” adică imatur.
Maturizarea este însă imposibilă pentru Crypto, deoarece lui îi este frică de lumină,
de cunoaştere: „Eu de soare mult mă tem.”

În timpul discuţiei dintre cei doi, soarele apare pe bolta cerească, lovindu-l pe rigă
în mod brutal: „De zece ori fără sfială/Se oglindi în pielea-i cheală”. Abundenţa
luminii îl transformă pe riga într-o ciupercă otrăvitoare, condamnată să trăiască în
singurătate, alături de alte specii inferioare, precum măselariţa: ( „Că-i greu mult
soare să îndure/Ciupearcă crudă de pădure”. )
Trei mituri fundamentale sunt valorificate în această poezie: al soarelui, al nunţii şi
al oglinzii. De asemenea, vechile mitologii vorbesc despre evoluţia umană în
diverse etape, iar Ion Barbu preia această idee în lirica sa. În momentul nașterii ne
situăm în cercul lui Venus, dominat de instinct. Pe măsură ce omul se maturizează,
poate ajunge într-o nouă etapă a vieții în care instinctul se întâlnește cu rațiunea, în
cercul lui Marte. Desăvârșirea, cunoașterea supremă înseamnă cercul soarelui,
dominat de raţiune. Aici dorește să ajungă lapona, iar drumul pe care îl face ea, „cu
renii spre Sud” este de fapt un drum al cunoașterii, al maturizării. Crypto este un
obstacol în calea ei pe care îl depăşeşte.

Sub raport stilistic, poezia se remarcă prin prezenţa inversiunilor „zice-l-aş”, a

vocativelor „menestrel!” şi a aliterațiilor „fragi-fragezi”. Regăsim prezenţa
imaginilor vizuale care susțin caracterul descriptiv al unor secvențe: „pat de râu şi
humă unsă”. Amestecul de genuri , vocabularul ambiguu, ermetic, fac din acest
text un exerciţiu al descifrării unor simboluri. Este totodată o dramă a
incompatibilităţii, căci iubirea poate să fie uneori nemiloasă.

Opinie...