CLASIFICARE-METODA OBSERVATIEI

Zlate clasifică metoda observației după mai multe criterii cum ar fi:
-după orientarea actului observațional
1. Autobservarea
2. Observația propriu-zisă
-după prezența/absența intenției de a observa
1. Ocazională/ spontană- întîmplătoare, fără reguli
2. Sistematică- după o serie de reguli
-după prezența/ absența observatorului
1. Directă- bazată pe conștientizarea prezențeia observatorului
2. Indirectă- nu se conștientizează prezența observatorului
3. Observator uitat, ignorat- prezent, dar foarte bine cunoscut.
4. Cu observator ascuns
-după implicarea/ nonimplicarea observatorului
1. Pasivă
2. Activă
-după durata observării
1. Continuă
2. Discontinuă
-după obiectivele urmărite
1. Integrală
2. Selectivă
2. Etape
Pentru ca metoda observației să fie una calitativă, aceasta trebuie să parcurgă anumiți
pași, precum:
 Organizarea observării
 Observarea propriu-zisă
 Prelucrarea datelor
 Valorificarea observării

1
 3. Funcții
Metoda obsrvației îndeplinește anumite funcții cum ar fi:
1. funcţia operaţională / instrumentală – metoda are valoarea unei tehnici de execuţie
pentru cel care o utilizează – elev sau profesor, mijlocind atingerea obiectivelor instructiv-
educative şi a obiectivelor operaţionale preformulate.
2. funcţia cognitivă – metoda reprezintă pentru cei care se instruiesc sau autoinstruiesc,
un mod de a afla, de a cunoaşte, de a acţiona, de a cerceta, de a descoperi sau redescoperi noi
adevăruri şi de a le folosi în mod independent, respectiv un instrument şi o tehnică de învăţare
3. funcţia formativ – educativă –  metoda contribuie la formarea unei noi structuri
cognitive, deprinderi intelectuale, comportamentale, atitudini, trăiri, sentimente, deci presupune
şi un proces educativ.
4. functia normativă – metoda îi arată celui care o utilizează cum să procedeze, ce cale
eficientă să urmeze pentru a atinge obiectivele prestabilite (profesorul îi sugerează cum să
predea, iar elevul cum să înveţe).
5. funcţia motivaţională – metoda contribuie la stimularea şi dezvoltarea interesului
pentru studiu al elevilor, a curiozităţii lor epistemice, a dorinţei lor de a afla, de a (re)descoperi şi
de a acţiona.
Necesitatea valorificării metodei observaţiei ştiinţifice pe scară largă, pe tot parcursul
cercetării, face ca aceasta să depăşească statutul de simplă metodă şi să îl dobândească pe cel de
principiu care direcţionează cercetările pedagogice în ansamblul lor. Aşadar, metoda observaţiei
are un statut şi o funcţie aparte în ansamblul metodelor de colectare de date, prefaţând sau
intrând în combinaţie metodologică cu toate celelalte componente ale acestui sistem. Practic, nici
o metodă nu poate fi utilizată în absenţa observaţiei.

b. Autoobservația
Autoobservația este o observație experiențială, adică o observație și o învestigare a
propriilor situații/ experiențe trăite. Metoda autoobservaţiei/ a "observării de sine" reprezintă o
metodă de cercetare care presupune "scufundarea" cercetătorului în experienţa sau situaţia
analizată şi studierea propriilor sale trăiri afective, gânduri, stări interioare, sentimente, motivaţii,
aşteptări, dorinţe, reacţii, comportamente, prestaţii etc., ceea ce sprijină înţelegerea profundă a
fenomenelor investigate.

2
 Tehnica autoobservării nu reprezintă o achiziţie recentă a teoriei şi practicii pedagogice,
însă rolul ei a fost, de multe ori şi pe nedrept, minimalizat sau chiar uitat. În mod nejustificat, s-a
pierdut şi se pierde din vedere faptul că gândirea reflexivă reprezintă pentru profesor o sursă
valoroasă de dezvoltare profesională şi personală şi de dobândire a autonomiei; studiile ştiinţifice
realizate pe plan mondial, au demonstrat nu doar importanţa reflecţiei practice, ci şi faptul că
aceasta este relativ uşor de dobândit şi de învăţat de către profesori. Ca urmare, mulţi profesori
participanţi la programe de formare specifice, au început să promoveze în demersurile lor
didactice gândirea reflexivă şi predarea reflexivă (P.J. Farris, 1996), care sunt condiţionate de
autoobservare.
Din punct de vedere practic, autoobservarea face să devină posibil procese pe care le-am
putea grada astfel: autoapreciere, autocunoaştere, autoanaliză, autochestionare, autoevaluare,
autocritică, autoplanificare, automonitorizare etc., mergând până la dobândirea autonomiei. Prin
urmare, autoobservarea creează premisele "reflecţiei despre acţiune", "reflecţiei în acţiune" şi
"reflecţiei pentru acţiune" (M. Bocoş, 2002) sau, asigură premisele atât pentru interogaţia
retrospectivă, cât şi pentru interogaţia prospectivă, atât la nivel individual, cât şi la nivelul unui
grup de cercetători care realizează un proces de autoreflecţie colaborativă.