S2.

Normalitate,anormalitate, sanatate si boala psihica

Normalitatea este o notiune limita a psihiatriei si psihologiei, fiind dificil de definit. Normalitatea si
anormalitatea sunt concepte mai largi decat sanatatea si boala, ceea ce presupune iesirea din interpretarea
strict medicala a psihiatriei. În latina „norma” = unghi drept, termen descriptiv, implicand o medie, dar si
calificativ, implicand o valoare. Introducerea în psihiatrie a conceptului de normalitate a ideii de normă, pare
să clarifice întrucâtva probl psihiatr, aceasta fiind în special în domeniul medic,o specialit diacritică pt. care
diferenta normal/patologic reprezinta principalul obiect de lucru (Ey). Dictionarul de psihologie Larousse
precizeaza ca normalitatea este o noţiune relativa, variabila de la un mediu socio–cultural la altul. In
medicina exista „tendinta de a asimila omul normal cu individul perfect sanatos, individ care la drept
vorbind nu exista”(Sillamy). Prelipceanu considera ca normalitatea este o conventie umana larg impartasita
social. Lazarescu subliniaza precizarea termenilor de normalitate (şi inclusiv sănătate), anormalitate, boală şi
defect. Problematica cuplului normalitate-anormalitate este mai apropiata de „generalitatea” normelor, a
abordarii statistice, a regulilor şi legilor, pe când problematica „bolii” e mai legată de „concretul” cazului
dat, adică de cazuistică. Normalitatea trebuie sa ne apara ca o sumă de ritmuri: biochimice, fiziologice,
afective, relaţionale, motivaţionale, adaptate armonic solicitarilor din mediu şi concordante cu răspunsul
majoritatii membrilor comunitatii (conform modelului speciei). Dificultatea de a defini normalul tine de:
1. multitudinea de perspective din care poate fi privit subiectul;
2. subiectivismul evaluatorului;
3. coordonata pe care se evalueaza normalitatea;
4. contextul (geografic, cultural, istoric);
5. diferenta intre trasatura vs stare.
Cele mai multe incercari de a conceptualiza normalitatea se plaseaza de-a lungul a 4 perspective
functionale ale normalitatii:
1.Normalitatea ca sanatate – perspectiva traditionalista; normalitatea este definita negativ ca absenta
patologicului, iar sanatatea este mai curand functionare „rezonabila” decat „optima”. In cea mai simpla
formulare, o persoana sanatoasa ar fi cea care este rezonabil libera de dureri neobisnuite, dizabilitati, senzatii
majore de disconfort.
2.Normalitatea ca utopie – normalitatea ca mixaj armonic si optim al diverselor elemente ale aparatului
mintal avand ca rezultat o functionalitate optima. Argumentele ce sprijina aceasta teorie vin din sfera
relativismului cultural si al psihanalizei (normalitatea ideala fiind idealul platonic al psihoterapiei optimale
ce are ca tel cizelarea persoanei pe deplin functionale). Stabileşte o normă ideală (valorică), stabilind un
ideal de normalitate atât din punct de vedere individual, cât şi comunitar. Acesta poate fi exemplificat prin
unele „tipuri ideale” pe care le descrie, le invocă şi le promovează o anumită cultură şi care se exprimă în
formulări normative, prescriptive. Normalit. ideală defineşte felul în care individul şi comunitatea considera
că persoana ar trebui să fie. Normalit. ideală nu este şi nici nu poate fi niciodata atinsă efectiv, cu atât mai
mult cu cât ea variază mult în funcţie de contextul socio-cultural istoric şi geografic (etnic, comunitar, statal,
religios).
3.Normalitatea ca medie – aceasta perspectiva este folosita de stiintele biologice si sociale, intrucat
variatiile individuale ale unui nr. mare de subiecti respecta distributia oricarui fenomen statistic (curba lui
Gauss). Aceasta abordare asimileaza normalul mediei si anormalul extremitatilor. Dificultatile acestei
abordari tin de pericolul etichetarii si de faptul ca un singur criteriu nu poate constitui baza pt. evaluarea
normalitatii. De obicei normalitatea nu se masoara (cantitativ) ci se apreciaza (calitativ). Acceptarea normal
mediu, noţiune cu care operează întreaga medicina, este logică şi constructivă, înlăturând în mare parte
arbitrarul şi “judecăţile de valoare”. Introducerea modelului normalitatii medii duce la posibilitatea
comparaţiilor şi implicit la stabilirea abaterilor datorate bolii. Nu se poate elabora un model aparent al bolii,
atât timp cât nu există un model al normalului. Ey s-a opus întotdeauna cu putere ideii unei normalitati
statistice făcând din nivelul maturitatii corpului psihic o medie abstractă. El consideră că norma nu este
exterioară ci înscrisă în arhitectonica corpului psihic. În vârful piramidei funcţionale a corpului psihic
domneşte o activitate psihică normala care are propriile sale legi, acelea ale adaptării la realitate. Evident că
nu există o limită superioară a normalului.
4.Normalitatea ca proces – normalitatea este rezultatul final al interactiunii unor sisteme, stand sub semnul
dezvoltarii personalitatii ca o progresie in timp care antreneaza capacitatea de adaptare a individului.
1
Aceasta abordare presupune prezenta schimbarilor si implica constanta normalitatii (ca proces adaptativ de
interactiune intre sisteme deschise in dinamica) indiferent de schimbari. Perspectiva aceasta este proprie
paradigmei actuale (sistemic – integriste) initiata de Erikson. Normalitatea ca proces pune accentul pe norma
responsiva sau functionala, ce reflecta capacitatea individului de a-si indeplini rolul functional in sistemul
suprajacent din care face parte.
Criteriile de apreciere a normalitatii (Eliss si Diamond):
1. Conştiinta clara a eu-lui personal;
2. Capacitate de orientare in viata, buna relationare sociala;
3. Nivel inalt de toleranta la frustrare;
4. Autoacceptare, corecta autoapreciere, stima de sine adecvata;
5. Flexibilitate in gandire si actiune;
6. Realism, gandire antiutopica;
7. Responsabilitate pt. emotiile sale (capacitate de a se bucura, de a recunoaste greselile, de a invata din
experienta);
8. Angajarea in activitati creatoare;
9. Angajarea moderata si prudenta in activitati riscante;
10. Constiinta clara a interesului social;
11. Capacitate de crestere si dezvoltare armonioasa;
12. Acceptarea incertitudinii, capacitatea de ajustare a acesteia;
13. Îmbinarea placerilor imediate cu cele de perspectiva.
Criteriile de normalitate in psihiatrie:
1. criteriul statistic – minoritatea se supune majoritatii – un comportament e normal daca e adoptat de
majoritatea populatiei;
2. criteriul examinatorului – e un criteriu subiectiv;
3. criteriul psihodiagnosticului – opereaza cu teste de evaluare, scale de masurare;
4. criteriul juridic – opereaza cu discernamantul psihic (capacitatea de a fi constient de acţiunile sale);
5. criteriul moral – opereaza cu legi dictate de conduita morala a unei societati; este un criteriu relativ,
depinzind de context, societate, orientare religioasa.

Anormalitatea – indepartarea de normal; in perspectiva antropologica, in zona pozitiva se afla

geniile, personalitatile exceptionale; in zona negativa patologia, boala, deficitul functional, dizarmonicul.
Anormalitatea nu se identifica insa cu patologicul, desi se poate suprapune cu acesta. Este o noţiune mult
mai largă, care caracterizeaza o serie de fapte comportamentale cu aspect contrar aşteptarilor şi normelor în
vigoare. Anormalitatea reprezinta o abatere calitativa şi funcţionala de la valoarea şi semnificatia generala a
modelului uman (Delay şi Pichot). Domeniul anormalitatii se constituie ca o zonă de trecere între normal şi
patologic, reprezentand un proces de continuitate între cei doi termeni. În definirea stării de sănatate sau de
boală joacă un rol parţial, dar f important, perspectiva subiectului, felul în care subiectul se resimte şi se
autoevalueaza. Domeniul bolii ”se îndeparteaza de norma ideală a comunitatii în sensul deficitului, al
neîmplinirii persoanei umane ce eşuează în zona dizarmoniei nefuncţionale, necreatoare”. Trecerea spre
patologic a subiectului este însoţită de disfuncţionalitatea acestuia în sistemul în care este integrat
(Lăzărescu).
Criterii de definire a anormalitatii - (Purushtov)
1. criteriul existenţei la individ a unor stări de insecuritate, teamă, apatie, anxietate;
2. criteriul explicării printr-o patologie fizică a comportamentului dezadaptativ;
3. criteriul contextului social (normele şi valorile socio-culturale existente la un moment dat) în care se
produce comportamentul;
4. criteriul diminuarii randamentului şi eficientei individului.
Sanatatea – deziderat si valoare de baza a societatii; poate fi vazuta ca mentinerea echilibrului
structural al persoanei (biologic si psihic), atat in perspectiva interna, cat si din perspectiva externa
(integrare optima in normele vietii sociale si culturale). Presupune si o perspectiva dinamica, modalitatile de
structurare si functionare a individului la diferite varste, capacitatea de dezv., maturare, indepentizare,
complexificare si capacitatea de a depasi diverse situatii. Sanatatea mintala circumscrie domeniul mai
restrans al normalitatii psihologice ca proces dinamic si continuu ce se desfasoara in sfera personalitatii
umane normale, armonioase si stabile. OMS considera sanatatea mintala –„starea pozitiva de bine,

2
credinta in propria valoare a individului, in demnitatea si valoarea celorlalti, abilitatea individului de
a-si gestiona lumea interioara de ganduri si sentimente, de a-si organiza viata si de a-si asuma visuri,
de a initia, sustine si dezvolta relatii personale satisfacatoare si capacitatea psihismului de a se adapta
si de a-si reveni dupa socuri si stresuri”. O stare de armonie, o stare-de-bine cu privire la evoluţia
complexului biologic, psihologic şi a dimensiunilor sociale ale comportamentului uman. Un om sănătos
psihic este acela care trăieşte şi afirmă o stare de confort psihic într-o coerenţă şi globalitate care nu este
sesizată nici un moment în mod fragmentar şi într-o continuitate care presupune o dominantă a sentimentelor
pozitive, constructive şi optimiste faţă de cele negative. Omul sănatos psihic este activ şi are plăcerea acestei
activităţi, o caută, este voluntar, vrea să se afirme, să se împlinească. El are un set de valori ierarhizate şi
voluntare pe care le promovează (Cornuţiu).
Premisele sanatatii mintale circumscriu abilitati mai specifice:
 capac. de percepere si cunoastere a realitatii;
 capac. de a lua decizii si de a le pune in acţiune;
 capac. de autoexprimare prin limbaj verbal si non – verbal;
 capac. de a raspunde la mesajele altora.
Caracteristicile sanatatii mintale:
1. independenta rezonabila fata de standardele acceptate;
2. autoredirecţionare;
3. abilitatea de a munci alaturi de altii si de a respecta regulile;
4. abilitatea de a arata iubire si prietenie, de a da si a primi afecţiune;
5. capac. de a depasi dificultatile curente;
6. toleranta fata de altii si fata de frustrare;
7. simtul umorului;
8. capac. de a dezv. sentimente altruiste;
9. abilitatea de a se recrea, relaxa;
10. echilibru intre axele personalitatii.
Modele conceptuale ale sanatatii psihice:
- modelul traditional al continuumului sanatate–boala;
- modelul pozitiv – reuneste abilitatile sociale cotidiene;
- modelul functional – promoveaza ideea sanatatii ca echilibru adaptativ – homeostazic, realizat printr-
un proces dinamic intre individ, social, factorii de mediu.
Mentinerea sanatatii psihice in realitatea contemporana presupune:
- scaderea incidentei si prevalentei b. psihice;
- scaderea mortalitatii asociate b. psihice;
- ameliorarea comorbiditatii si functionarii sociale defectuoase;
- dezvoltarea serviciilor de ingrijire;
- promovarea unei bune stari a sanatatii psihice, reducerea stigmatizarii;
- protejarea drepturilor omului si a demnitatii bolnavului psihic;
- promovarea aspectelor psihologice ale ingrijirii primare.

Boala psihica poate fi considerata ca absenţa sănătăţii, prezenţa suferinţei, prezenta procesului
patologic fie organic, fie psihologic; o anormalitate antropologica ce conduce spre denivelarea si
dezorganizarea structurilor functionale specifice psihismului constient, care determina o dizarmonie a
ansamblului unitar al persoanei si dificultati obiective si subiective in prezenta, adaptarea si eficienta sociala.
Lewis - afecţiunea poate fi caract. prin perturbarea evidenta a fcţ. parţiale sau a eficienţei generale, dg. de
afecţiune mintală - când există delir, H ,alterari grave ale dispozitiei, perturbari majore ale fcţ. psihice.
Lazarescu considera b. psihica o „denivelare (simplificare), dezorganizare (destructurare), dezechilibrare
(dizarmonie) a vieţii psihice conştiente a persoanei”. Boala psihica afecteaza autoadministrarea rationala,
libertatea interioara, comunicarea interpersonala, afirmarea socio–culturala, capacitatea de creatie. Meyer
defineste boala mintala ca o adaptare greşită, insuficienta sau inadecvata. Psihanaliza susţine acest pct. de
vedere, considerind inadecvate acele mecanisme de adaptare care genereaza boala psihică. Regresia ar fi una
dintre aceste inadecvări adaptative, subiectul renunţând la adaptarea la nivelul de solicitare cerut, pt. a coborî
către unul mult mai redus. BP este un proces care reda un deficit psihic important si prelungit al persoanei

3
constiente. Este un proces dinamic, cu inceput si sfarsit, cu evolutie spre vindecare, cronicizare, moarte sau
deficienta.
BP vs episod: delimitat in timp, cu tendinta la remisiune, unic /recurent
BP vs defect: anormalitate in minus, lipsit de dinamism, relativ constant; intotdeauna este o
consecinta a unei stari maladive; poate apare prin influentarea negativa a personogenezei (neachizitia unei
capacitati functionale) sau dupa un proces maladiv, prin pierderea unor capacitati functionale.
Gandirea medicala contemporana a imbogatit cunoasterea in domeniul BP prin teoria
vulnerabilitate–stress, conceptia medicala a diagnosticarii pe axe, orientarea spre psihiatria comunitara.
Teoria vulnerabilitate–stress susţine ca exista un anumit teren predispozant pt. stari psihopatologice
(vulnerabilitate) peste care se suprapun factori determinanti, favorizanti sau declansatori (stress).
Diagnosticarea pe axe argumenteaza ca vulnerabilitatea este inglobata in tulburarea personalitatii
(corelarea intre axele I si II).
Psihiatria comunitara acorda importanta nu doar cazurilor de patologie evidenta (axa I) ci si grupelor
populationale cu risc crescut precum si situatiilor de criza psihica.
Vulnerabilitatea subiectului este sugerata/probata de:
1. autonomia psihica insuficienta;
2. identitate de sine insuficienta/ dezechilibrata;
3. toleranta redusa la frustrare;
4. insuficienta spontaneitate si intentionalitate fata de ambient (cu relationare dificila);
5. capacitate redusa de a rezolva problemele, abilitati reduse de coping;
6. insuficient autocontrol al impulsurilor si proiectelor de actiune;
7. capacitate de a se bucura si de a se relaxa insuficienta;
8. constiinta morala dezechilibrata.
Doctrina vulnerabilitate–stress a realizat o deschidere in studiul relatiei dintre normalitate–
anormalitate–b. psihica, concretizata in directia psihopatologiei developmentale. Aceasta studiaza simultan
si in paralel variantele normale, deviante si patologice in perioada dezv. ontogenetice si a ciclurilor vietii la
varsta adulta, inglobind cercetari de genetica, embriogeneza, dezvoltare corporala generala, relatia mama–
copil in primul an, influenta factorilor de micro/macroclimat social si cultural/transcult, relatiile
intrafamiliale. Au fost introduse conceptele de „resilience”(elasticitate developmentala) si de non–
vulnerabilitate, au fost studiate relatiile intre perturbarea diverselor funcţii psihice si intre perturbarea unor
funcţii si psihism in ansamblu, au fost delimitate teorii privind plurifinalitatea (aceleasi cauze dau tulb.
psihice diferite) sau echifinalitatea (cauze diferite genereaza acelasi rezultat). Psihopatologia
developmentala a deschis un proiect si o viziune mai larga asupra relatiilor si tranziţiilor intre normal–
anormal–boala.