Împăcarea, taina Împărăţiei în filmul „Ostrovul”

Gheorghe Fedorovici
[text integral, corectat si revizuit]

Prin bunăvoinţa unui prieten, am ajuns să văd şi eu filmul lui Pavel Lungin, „Ostrovul”1.
Copleşit după prima vizionare, l-am mai revăzut de cîteva ori (căci aşa cum unele cărţi
sunt de citit iar altele de recitit, tot aşa e şi cu unele filme, şi cu unii oamenii: de revăzut,
de reîntîlnit…), după care am schimbat cîteva nedumeriri importante cu prietenii mei
apropiaţi. Nedumeririle mele au luat sfîrşit însă de curînd, după ce am ascultat (…re-
ascultat) scurtul dar bogatul comentariu al Părintelui Rafail Noica.2 De altfel, observaţiile
Părintelui Rafail sunt folositoare şi celor care nu au văzut filmul; iar cei care l-au văzut
vor găsi în cuvintele Părintelui Rafail elementele necesare pentru înţelegerea justă a
filmului. În cele ce urmează voi sublinia cîteva din acestea.

Deşi este despre viaţa monahală, „Ostrovul” nu este doar pentru monahi, ci descrie
lucruri familiare tuturor creştinilor, cum ar fi: puterea rugăciunii; felul în care Dumnezeu
vorbeşte fiecărui om în parte; despre aşteptarea omului şi răbdarea lui Dumnezeu; despre
felul în care Dumnezeu îl salvează pînă şi pe cel mai respingător dintre oameni.3 Este mai
ales, ne spune Părintele Rafail, despre „adevărata problemă a omului: vitregirea de
Dumnezeu”. Păcatul, o ştim atît de bine, duce la înstrăinarea de Dumnezeu. Nici o pace
nu este cu putinţă în afara păcii cu Tatăl. „Ce este sfînt în mine? Nu este pace în inima
mea”, îi mărturiseşte Anatolie lui Filaret în noaptea de pomină în care-l eliberase pe
Filaret de nevoia de confort. Pacea este un dar al lui Dumnezeu şi un semn al sfinţeniei;
dacă Dumnezeu este singurul sfînt, omul nu poate ajunge sfînt decît devenind dumnezeu,
îndumnezeindu-se. Sentimentul absenţei acestei păci şi al acestei sfinţenii poate fi de
asemenea un dar de la Dumnezeu. Cînd sufletul simte că-i lipseşte această pace, nu
zăboveşte o clipă să o ceară. Această cerere se numeşte, în tradiţia ortodoxă, pocăinţă.
Întrucît se petrece în intimitatea sufletului omenesc şi înaintea Celui nevăzut, pocăinţa
este în ortodoxie o taină. Cel puţin în această privinţă, taina îndumnezeirii corespunde
tainei înomenirii: o pace neremarcată la prima vedere.

Omul nu caută însă această pace doar pentru a se „pune bine” cu un Dumnezeu aspru;
pacea pe care Dumnezeu vrea să ne-o dăruiască nu are caracterul unui armistiţiu între
două tabere ostile. Omul caută pacea pentru că este făcut pentru pace – pentru că este
făcut pentru Dumnezeu. Nu teama de represaliile unui Dumnezeu atotputernic îl
determină pe om să ceară pacea, ci chinul propriu sufletului neliniştit. Nu îngerii lui
Dumnezeu îi vor chinui pe cei din iad, ci viermele neadormit al unei nelinişti veşnice.

Părintele Rafail sublinia de asemenea modul firesc cu care regizorul a descris viaţa
duhovnicească în condiţiile specifice ale vieţii de mănăstire. Aş îndrăzni să fiu ceva mai
explicit, spunînd: modul firesc cu care regizorul a vorbit despre îndumnezeire. Într-
adevăr, dacă „ortodoxia este chiar firea omului” cum a spus-o tot Părintele Rafail, atunci
ne putem aştepta ca şi îndumnezeirea, ţelul vieţii creştine, să-i fie firească omului. Iar
dacă este firească, atunci nu se poate vorbi despre ea decît în modul firesc specific
tradiţiei ortodoxe şi pe care o regăsim atît de bine zugrăvită în filmul „Ostrovul”.

Iată, de pildă, cadrul în care Anatolie, retras pe insula din apropiere, se roagă cu trupul
întins la pămînt, cu faţa în jos şi cu braţele deschise. Spune Rugăciunea inimii, pentru a
primi vindecarea inimii de la Făcătorul şi Domnul inimii. Inima este pentru om ce este
omul pentru creaţie: „inelul de legătură dintre creaţie şi Dumnezeu. […] În vederea
acestei uniri a făpturilor cu Sine, prin om, a adus Dumnezeu creaţiunea la existenţă.”4
Acest comentariu al Părintelui Dumitru Stăniloae însoţeşte cunoscutul capitol 106 din
Ambigua Sfîntului Maxim Mărturisitorul, unde Sf. Maxim vorbeşte despre cele cinci
diviziuni specifice creaţiei şi pe care omul ar fi trebuit să le refacă, împace: opoziţia
creat-necreat, inteligibil-sensibil (îngeri-oameni), cer-pămînt, rai-lumea locuită, bărbat-
femeie. După cum ştim, nu doar că omul nu a împăcat aceste opoziţii, ci, prin păcat, le-a
învrăjbit şi mai mult, prefăcîndu-le în răni de nevindecat. Dar ştim şi că pacea a fost
adusă prin Întrupare şi că în Hristos şi numai în Hristos, omul îşi poate împlini chemarea,
făcîndu-se sănătos şi astfel însănătoşind întreaga creaţie. Pentru a înţelege mai bine
poziţia lui Anatolie şi semnificaţia îndumnezeirii, să-l mai ascultăm o dată pe Pr. D.
Stăniloae:

„Porţile creaţiunii sunt porţile omului. Ele îşi găsesc unitatea deplină în om. Ele nu sunt
un cosmos deplin decît prin om şi în om. Nu omul e o parte a cosmosului, ci toate părţile
cosmosului sunt părţi ale omului. Omul nu e un microcosmos, alături de macrocosm, sau
în cadrul lui, ci cosmosul propriu-zis, întrucît dă o unitate deplină şi un sens deplin
tuturor părţilor creaţiei. Părţile creaţiei sunt umane şi sunt chemate să fie tot mai actual
umanizate. Nu omul e încadrat în vreuna din părţile creaţiei şi adaptat ei, ci toate părţile
creaţiei sînt încadrate în om şi adaptate lui. Creaţia devine un cosmos în om întrucît e
unificată şi umanizată deplin în el. Braţele omului sînt mai largi decît toate dimensiunile
creaţiei. El e mai cuprinzător decît toată creaţia neînsufleţită, ajungînd pînă la Dumnezeu
şi mijlocind între creaţie şi Dumnezeu. Omul e chemat nu numai să umanizeze creaţia
făcînd-o cosmos, actualizînd întreaga ei frumuseţe virtuală, ci să mijlocească
îndumnezeirea ei, întrucît o uneşte intim cu sine; sau ea se îndumnezeieşte în om, prin om
şi pentru om. Omul e cel ce descoperă sensul creaţiei, ca sens care îl completează. Sensul
creaţiei e pe măsura omului şi el descoperă sensul ei uman şi destinaţia ei mai întîi umană
şi apoi divină sau teandrică. Sensul deplin al creaţiei îl descoperă omul, dar îl descoperă
numai în Dumnezeu.”5

Căci Anatolie nu împacă doar neputinţele trupului sau răzvrătirile cugetelor celor care
veneau la el (neştiind, unii, că vin la el). În cele din urmă, cum a subliniat Părintele
Rafail, Anatolie îi va cere lui Dumnezeu să împace pînă şi stihiile iernii pentru ca vremea
să se înmoaie astfel încît fraţii să-i poată săpa groapa.

În rînduiala Sfintei Liturghii sunt două momente pregătitoare speciale: Vohodul sau
Intrarea mică şi Vohodul sau Intrarea mare. Prima ne pregăteşte pentru primirea
cuvintelor lui Hristos iar cea de-a doua pentru primirea, prin Sf. Împărtăşanie, a lui
Hristos însuşi. În succesiunea lor, primul moment îl pregăteşte evident pe-al doilea.
Liturghia se încheie însă printr-un ceremonial special numit apolis. Acesta este anunţat
prin formula rostită de preot „cu pace să ieşim”. Credincioşii răspund: „întru Numele
Domnului”. Atingem aici un alt aspect menţionat de Părintele Rafail: insistenţa cu care
Anatolie le cere celor tămăduiţi să se spovedească şi să se împărtăşească înainte de a
pleca. Căci doar în măsura în care îl avem pe Hristos în noi, putem dobîndi şi păstra
pacea Lui. Aceasta este vindecarea adevărată fiindcă aceasta este boala reală de care
suferim cu toţii: „vitregirea de Dumnezeu”. Lipsa păcii nu este decît una din manifestările
ei cel mai greu de îndurat. Dar în măsura în care-l avem pe Hristos în noi, putem duce
această pace în lume, putem „ieşi cu pace”.

„Nu pot muri, nu pot trăi” se tînguie Anatolie pe insula lui, cerîndu-i lui Tihon ca, de-
acolo de unde se va fi aflat, să-l roage pe Dumnezeu ca el, Anatolie, să moară împăcat.
Un creştin nu poate trăi sau muri în pace decît dacă este în Hristos. Anatolie se săvîrşeşte
în pacea pe care a căutat-o şi care, în termeni duhovniceşti, este numită isihie. El „iese”
din lumea aceasta oarecum şi cu trupul, fiind dus pentru îngropare pe insula unde se
nevoise. Izolată de lume, insula te trimite cu gîndul la inima omului ca locaş al
Domnului, locaş pe care demonii îl pot bloca dar în care nu pot să intre.6 „În inimă îmi
cîntă îngerii”, îi mărturiseşte Anatolie lui Tihon care-l privea surprins. Tot acolo, în
inima-insulă o va duce şi pe fiica lui Tihon pentru a-i vindeca inima tulburată de dracul
întristării, un demon cu care Anatolie însuşi avusese de furcă. Căci o lucrare a dracilor
este şi aceasta care, printr-o falsă mustrare a cugetului, te ţine captiv într-un trecut al
remuşcărilor împiedicîndu-te astfel să mai priveşti către cer, cum spune Părintele D.
Stăniloae.7

Rostul Rugăciunii inimii este să-l facă pe om inimă, adică să-l aducă pe om în starea în
care întîlnirea şi unirea cu Hristos este posibilă. Dar Rugăciunea inimii nu poate fi lipsită
de nevoinţă. Nevoinţă înseamnă tocmai aceasta, a nu-ţi face voia, a-ţi lua, mai precis,
crucea. Pentru omul vechi, voia lui Dumnezeu e cruce, este răstignire. Este ceea ce va
face Iov la sfîrşitul filmului. Aici este o altă situaţie în care analiza Părintelui Rafail ne
ajută, semnalîndu-ne o greşeală de traducere. Iertarea aduce pacea. Iertarea dintre oameni
aduce pacea omenească. Aşa cum nu te poţi uni cu Dumnezeu dacă nu eşti mai întîi unit
în tine însuţi, tot astfel nu poţi primi iertarea lui Dumnezeu dacă nu ai în tine iertarea
omenească. Iar iertarea dumnezeiască aduce pace dumnezeiască. Anatolie şi Iov îşi cer
iertare, Anatolie îi cere iertare lui Tihon. Iar Tihon, precizează Părintele Rafail, îi spune
lui Anatolie: „te-am iertat de mult”.

Cu toţii suntem iertaţi „de mult”, încă de la Întrupare. „Vitregirea de Dumnezeu”,

înstrăinarea de Domnul vieţii, ia sfîrşit în măsura în care dorim această iertare. Iar dorinţa
noastră e sinceră în măsura în care, aşa cum spune Părintele A. Schmemann, credem,
iubim şi dorim ceea ce Hristos crede, iubeşte şi doreşte: împlinirea voii Tatălui, eliberarea
de lumea păcatului şi a morţii, căutarea Împărăţiei, dorinţa de a bea paharul pe care El l-a
băut şi de a fi botezat cu botezul Lui.8

„Nu există altă viaţă decît cea în Dumnezeu; cel care respinge această viaţă moare pentru
că viaţa fără Dumnezeu este moarte. Aceasta este moartea spirituală, cea care umple toată
viaţa de sentimentul morţii şi care, fiind despărţire de Dumnezeu, transformă viaţa
omului în singurătate şi suferinţă, frică şi iluzie, robie a păcatului şi ură, nonsens,
aviditate şi gol.”9 Omul nu poate să înceapă să trăiască viaţa adevărată înainte de a fi
murit morţii. Omul moare morţii doar atunci cînd moare împreună cu Hristos. A muri
împreună cu Hristos, de moartea Lui, înseamnă a te împărtăşi de iubirea, ascultarea şi
unitatea absolute: „Întrucît moartea Lui nu este nimic altceva decît iubire, nimic altceva
decît dorinţa de a distruge singurătatea, separarea de viaţă, întunericul şi deznădejdea
moţii, nimic altceva decît iubire pentru cei ce sunt morţi, nu mai există ‚moarte’ în
moartea lui Hristos. Moartea Lui, fiind cea mai desăvîrşită manifestare a iubirii ca viaţă şi
a vieţii ca iubire, anulează boldul morţii care este păcatul şi distruge cu adevărat moartea
ca putere a lui Satan şi a păcatului în lume. […] Umplînd moartea cu El însuşi, cu iubirea
şi cu viaţa Lui, El face din moarte – care era în mod foarte real separare şi pervertire a
vieţii – o fericită şi trecătoare trecere – Paşti – spre o viaţă mai plină, o comuniune mai
totală, o iubire mai absolută.”10

Filmul începe cu o înfricoşătoare ucidere şi sfîrşeşte cu o împăcată moarte. Nu este

aceasta toată povestea omului, de la cei răniţi şi despărţiţi prin moarte la cei vindecaţi şi
uniţi prin moarte? O tînără femeie voia să-i ceară lui Anatolie o dispensă pentru avort; o
alta a lăsat întristarea să-i copleşească sufletul la aflarea veştii morţii soţului ei; o alta,
care-şi credea soţul mort, avea să afle că acesta trage să moară şi că o aşteaptă undeva
într-o ţară străină. Toate aceste pricini de moarte sunt vindecate prin pomenirea Crucii,
adică în lumina morţii şi Învierii Mîntuitorului. Întrucît „îndumnezeirea omenităţii lui
Iisus Hristos începe după Patimi şi prin Înviere […], îndumnezeirea omului începe de la
botezul lui.”11

În general, botezul este privit de majoritatea credincioşilor ortodocşi ca un ceremonial

care-i priveşte exclusiv pe prunci – o condiţie care trebuie îndeplinită nu pentru ca noua
fiinţă omenească să primească puterea vieţii adevărate, ci pentru ca bebeluşul să fie ferit
de boli şi de ghinion. Dacă botezul a ajuns să fie receptat ca un fel de combinaţie între
vaccin antigripal şi talisman, aceasta se întîmplă în primul rînd, arată îndurerat Părintele
A. Schmemann, datorită unei teologii decadente, reducţioniste, tradiţionaliste şi
abstractizante. Or, în mod esenţial, credinţa creştină este una baptismală; absenţa acestei
viziuni baptismale explică în mare măsură criza Bisericii contemporane. Dacă lucrurile
stau aşa, atunci „astăzi, mai mult decît oricînd, avem nevoie de înţelegerea mai adîncă a
acestei taine fundamentale a credinţei şi vieţii creştine”.12 Taina Botezului este capitală nu
pentru că ar fi prima în ordinea incorporării în Biserică, o rubrică pe care o putem bifa şi
considera încheiată imediat ce trecem la Taina următoare (doar pentru a o bifa
complezenţi şi pe aceasta). Botezul este taina fundamentală pentru că doar în lumina lui
(nu întîmplător cei botezaţi erau numiţi „luminaţi”) putem vedea valoarea proprie a
tuturor celorlalte taine, pentru că doar în lumina Botezului ni se dezvăluie semnificaţia
Crucii. Numai prin Botez putem vedea „în Biserică tocmai comunitatea celor care sunt
morţi cu Hristos şi care au primit o viaţă nouă împreună cu El.”13 Spre deosebire de
creştinii Bisericii începuturilor, noi ne-am desprins de viziunea baptismală şi astfel de o
„înţelegere radical diferită asupra vieţii, de o orientare permanentă şi fermă pentru toată
existenţa noastră”.14

Care este sensul profund al botezului? Părintele A. Schmemann o spune simplu: „este
prezenţa Împărăţiei lui Dumnezeu printre noi. În aceasta se ascunde bucuria pascală: în
această lume se descoperă Împărăţia care nu-i din lumea aceasta, se inaugurează deci o
viaţă nouă; lumea noastră de aici înainte şi pînă la plinirea ei în Dumnezeu va răsuna de
strigătul: ‚Bucuraţi-vă!’”15

Botezul este o celebrare a bucuriei („iată, prin Cruce a venit bucurie la toată lumea”),
fiindcă ceea ce vestim la Înviere, că Hristos a înviat, o spunem acum despre cel botezat.
Prin botez ne împărtăşim de moartea trupească a lui Hristos pentru a muri morţii noastre
spirituale. Întrucît Hristos a murit pe cruce, noi înşine, mai precis omul vechi din noi
trebuie să moară pe cruce. A-ţi duce crucea înseamnă a purta cu tine singura armă cu care
moartea spirituală poate fi ucisă. Cuvintele Sf. Ap. Pavel, „Iar mie, să nu-mi fie a mă
lăuda, decît numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este
răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!” (Gal. 6, 14) „exprimă o concepţie radical
nouă, specific creştină, asupra lumii şi asupra vocaţiei vieţii omului în lume. Noutatea ei
este exact aceasta: ea depăşeşte polaritatea, reducţionismul, acel sau-sau al tuturor
spiritualităţilor şi concepţiilor care nu fac decît să accepte sau să respingă lumea,
transformînd religia fie în activism social, fie într-o evadare spre o altă lume. […] A
spune că lumea este răstignită pentru mine, înseamnă mai ales să văd în Cruce criteriul
absolut şi universal, măsura ultimă a întregii vieţi şi a întregii acţiuni.”16 

Detunătura pistolului a produs două victime: Tihon (părea că) şi-a pierdut viaţa (fizică)
iar Anatolie sufletul. Luînd Crucea Domnului său, Anatolie i-a aflat vii pe cei doi morţi.
Într-adevăr, nu putem vedea cele ale vieţii decît în măsura în care, prin Crucea Domnului,
murim morţii. A-ţi găsi odihna altundeva decît în Domnul înseamnă a rămîne în veci
tulburat lăuntric, îi spune Anatolie lui Filaret şi nouă; a-ţi găsi altundeva decît în Domnul
curăţia, impecabilitatea, înseamnă a rămîne în veci murdar lăuntric, îi spune Anatolie lui
Iov şi nouă; a iubi întristarea înseamnă a urî bucuria adevărată care este Domnul, îi spune
Anatolie inimii Nastiei. A muri neîmpăcat cu oamenii înseamnă a muri neîmpăcat cu
Domnul, îşi spune Anatolie sieşi şi nouă.

Dar, cît timp nu suntem răstigniţi pentru lume, ne aminteşte Părintele Schmemann, toate
aceste cuvinte nu sunt decît teorii: „Numai în mine însumi, în credinţa mea, în viaţa şi în
acţiunile mele aceste cuvinte vor deveni viaţă şi Crucea lui Hristos va deveni putere. Căci
în credinţa creştină lumea nu este o idee, o entitate abstractă şi impersonală, ci totdeauna
darul făcut unei fiinţe umane unice: lumea dată mie de Dumnezeu ca viaţă, ca vocaţie a
mea, ca datorie şi ca responsabilitate. Nici o idee, nici o doctrină nu poate mîntui lumea,
ci lumea piere sau se mîntuieşte în fiecare om. Şi ea este mîntuită de fiecare dată cînd
omul ia Crucea şi o face a lui, răstignindu-se pentru lume.”17

În finalul filmului, Nastia străluceşte, iar Iov se îndreaptă, ducînd Crucea, spre lumina în
care suntem oricum cu toţii învăluiţi – şi pe care, fără Crucea Domnului, nu o vom vedea
niciodată.

***
Danion Vasile Ostrovul sau întoarcerea filmului risipitor

"Mi se pare că scopul artei este de a pregăti spiritul uman să perceapă binele."

Andrei Tarkovski

Un pelerinaj la cinematograf... Cam aşa ar putea fi rezumată vizionarea Ostrovului, în

spaţiile în care filmul rulează pe marile ecrane. Pentru ceilalţi, e un fel de pelerinaj în faţa
monitorului sau a micului ecran. De ce? Pentru că filmul ne oferă nu doar secvenţe din
viaţa unui imaginar nebun pentru Hristos contemporan cu noi, ci ne oferă pur şi simplu
fragmente de linişte... La limită, se poate spune că nu avem de-a face cu un film, ci cu un
antifilm. Pentru că dacă, de exemplu, filmele pe teme sociale, şi chiar şi unele religioase,
reuşesc să împrăştie minţile spectatorilor, Ostrovul e un film rugăciune.

Şi face asta nu prin secvenţele în care, în biserică sau în afara ei, se rostesc rugăciuni. Ci
prin celelalte, în care spectatorul este introdus în Împărăţia liniştii iubitoare, în afara
frământărilor obişnuite. Există o avalanşă de predici care au drept scop îndepărtarea
credincioşilor de influenţa filmelor, întrucât acestea promovează modele îndoielnice,
ironizează credinţa, batjocoresc virtutea. Nici una din criticile de acest gen nu se poate
aplica Ostrovului. De altfel, filmul circulă chiar şi în spaţiul monahal, arătând că monahii
nu fug de filme, de calculatoare şi de aparatura audio video pentru că ar fi rele în sine. Nu
e nevoie de filme în mănăstiri, nu e nevoie de un aggiornamento prin care spaţiul
monahal să fie reeducat cu ajutorul produselor în serie ale cinematografiei. Dar Ostrovul
este altceva...

Ce anume? E greu să prezinţi un film fără să răpeşti spectatorilor o fărâmă din emoţia
descoperirii lui. Nu vom face o astfel de crimă... Aşa că vom vorbi despre percepţia
filmului.

Credinciosul obişnuit a fost pur şi simplu fascinat de film. Comentarii pe site-urile de

internet, discuţii după slujbe, în conferinţe. Faptul că a fost vizionat de mare parte din
populaţia adultă a Rusiei - după unele estimări de mai mult de jumătate - arată nu doar
faptul că unii se regăsesc în film, în diferite ipostaze. Arată că filmul pune degetul pe
rană, oferind soluţii diferitelor tipuri de crize cu care ne confruntăm. De fapt, arătând că
prin Hristos şi prin ascultarea de Biserică găsim răspuns tuturor întrebărilor noastre.

Credincioşii cu gusturi intelectuale rafinate au putut găsi diferite noduri în papura

Ostrovului. Faptul că filmul a fost făcut cu un buget mult mai mic decât producţiile
americane de succes nu rezistă ca justificare. De altfel, Patimile după Mel Gibson,
realizate tot cu un buget mic, au reuşit să cucerească mult mai uşor spectatorii. Problema
este că tocmai prin defectul său aparent filmul Ostrovul dobândeşte valoare: el nu este un
film palpitant, de acţiune - deşi are momente de tensiune maximă, dar nu este nici
plicticos. El prezintă liniştea vieţii ortodoxe, liniştea duhovnicească în faţa căreia agitaţia
acestei lumi păleşte.
Un critic de film aprecia mai mult filmul lui Kim Ki Duk Primăvara, Vara, Toamna,
Iarna... În timp ce spiritualitatea asiatică este prezentată într-o gamă cinematografică
variată, practic mărturia ortodoxă se află într-o etapă de pionierat. Andrei Rubliov al lui
Tarkovski e unul din puţinele filme care au pregătit terenul...

I se reproşează Ostrovului că e o producţie tezistă, care plictiseşte prin mesaje creştine.

Despre rugăciune, boală, spovedanie, moarte... Nu e un film misionar, e un film pastoral
am putea spune, adresat mai ales spectatorilor credincioşi (de altfel, comportamentul unui
nebun pentru Hristos e lesne de înţeles chiar de fiii Bisericii, cu atât mai mult de cei din
afară...). Filmul şochează prin simplitatea lui. Ne arată o lume în care Dumnezeu lucrează
în chip minunat. Ne cheamă, de altfel, să vedem cu alţi ochi lumea în care trăim. Şi pe
care o credeam pustie...

(Lumea credinţei, aprilie 2007)

Piotr Mamonov, născut la 14 aprilie 1951, a făcut part din trupa rock Zvuki Mu, fiind
unul din puţinii cântăreţi ruşi din vechea URSS care au avut faimă internaţională. A
colaborat cu Brian Eno. A scris, a produs şi a jucat în one-man-show-uri de teatru,
devenind un nume de prestigiu. Cel mai cunoscut rol al său a fost în filmul Taxi Blues,
pentru care regizorul Pavel Lunghin a obţinut Best Director Prize la Festivalul de la
Cannes din 1990. Acum zece ani Mamonov a părăsit viaţa publică şi tumultul Moscovei,
ducând o viaţă retrasă. Motivul: a înţeles deşertăciunea lumii acesteia şi valoarea vieţii în
Hristos...

"Când am împlinit 40 de ani, m-am trezit şi am început să îmi pun întrebări importante.
Când locuieşti într-un oraş eşti expus la multe ispite. Trebuie să lupţi împotriva poftelor
tale". "În acea vreme (1990), părea că cel mai important lucru în ţară era să devii membru
al aşa-numitei lumi civilizate. În zilele noastre, mai mult decât atât se caută rezolvarea
problemelor lăuntrice."

Piotr Mamonov

"Pavel Lunghin ne duce pe noi, spectatorii stresaţi şi fugăriţi de deadline-uri, într-un

spaţiu din afara vremurilor noastre, în care timpul îşi recuperează dreptul de a curge în
tăcere, între pământ şi cer, marcând şi schimbând viaţa oamenilor, îngăduindu-le răgazul
de a-şi găsi rostul şi iertarea."

Ada-Maria Ichim

"Arta este capacitatea de a crea, este reflectarea în oglindă a gestului Creatorului. Noi,
artiştii, nu facem decât să repetăm, să imităm acest gest. Creaţia este unul dintre
momentele de preţ în care ne asemănăm Ziditorului; de aceea, n-am crezut niciodată într-
o artă independentă de Ziditorul suprem, nu cred într-o artă fără Dumnezeu. Sensul artei
este rugăciunea, este rugăciunea mea. Dacă această rugăciune, dacă filmele mele pot
aduce oamenii la Dumnezeu, cu atât mai bine. Atunci viaţa mea îşi va căpăta întregul
sens: acela, esenţial de a servi."
 Andrei Tarkovski

"Propovăduind veşnicul adevăr al lui Hristos unor oameni care trăiesc în nişte condiţii
istorice schimbătoare, Biserica realizează acest lucru prin intermediul formelor de cultură
specifice timpului, naţiunii, diferitelor grupări sociale.

Ceea ce a fost conştientizat şi trăit de unele popoare şi generaţii, uneori poate fi

descoperit din nou de ceilalţi oameni, devenind ceva intim şi uşor perceptibil pentru ei.

Nici o cultură nu poate fi considerată unica acceptabilă pentru exprimarea mesajului

spiritual creştin. Limbajul cuvintelor sau cel al chipurilor prin care este exprimată
evlavia, metodele şi mijloacele lui, în mod firesc se schimbă odată cu mersul istoriei
deosebindu-se în dependenţă de contextul naţional şi de orice alt context. (...)

Biserica se foloseşte de diferitele părţi ale culturii pentru a exprima adevărul creştin.
Iconograful ortodox, poetul, filozoful, muzicianul, arhitectul, actorul şi scriitorul apelează
la mijloacele artei pentru a-şi exprima experienţa înnoirii lor spirituale, pe care au
dobândit-o şi pe care doresc să o împărtăşească şi celorlalţi.

Cultura profană este capabilă de a fi vehicul al evlaviei. Şi acest lucru este deosebit de
important în cazul în care slăbeşte influenţa creştinismului din societate, sau când
autorităţile civile intră într-o luptă deschisă cu Biserica".

(Extras din "Fundamentele concepţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse", document care
prin decizia Sinodului arhieresc din anul 2000 este studiat în seminariile şi în facultăţile
de teologie ortodoxă din Rusia.)