Pregătirea psihologică a cadrului didactic

Autor : Prof.ȋnv.primar, Sandu Sorin-Laurenţiu

Școala gimnazialǎ “Ștefan cel Mare și Sfȃnt” Dobrovǎţ, Iași

Cunoaşterea şi autocunoaşterea constituie două feţe ale aceluiaşi principiu de căutare,

de asimilare, dar şi de acomodare a persoanei la celălalt, la mediul exterior. Societatea însăşi,
prim multitudinea de domenii dezvoltate, impune conlucrarea interumană, ajustarea reciprocă
şi găsirea unor soluţii reale pentru situaţiile de conflict. Adeseori, persoanele intră în conflict
din cauza incompatibilităţii scopurilor, dar şi din pricina intoleranţei la diversitate, adică la
felul diferit de a fi al altuia. (Stoica-Constantin, 2004). Educaţia îşi asumă un rol important în
facilitarea unor metode de atenuare, de monitorizare, dacă nu de transformare a conflictelor.
La serviciu, oricare ar fi acesta, în mijloacele de transport, la şcoală, oriunde oamenii intră în
interacţiune, ei îşi intersectează personalităţile, fiecare cu specificul său.
Mediul şcolar se cuvine să reprezinte prin excelenţă un spaţiu al deprinderii
toleranţei, al interacţiunilor armonioase realizate între toate categoriile de persoane prezente :
părinţi – profesori, elevi – profesori, profesori – profesori. Inainte de a parcurge un curs de
management al conflictelor (specializare atât de necesară interacţiunii umane dintre actorii
şcolii, dar atât de neglijată în societatea românească), putem recurge cel puţin la adoptarea
unei poziţii de bun simţ în faţa diversităţii umane. Un coleric este nativ o persoană
combatantă, în timp ce un melancolic nu va reuşi deplin să-şi susţină cauza în situaţie de
stres, sau cel mult va reuşi să devină nervos, penibil şi violent fizic. Colericul a câştigat.
Situaţia expusă constituie un caz particular, observat în activitatea practică, dar cazurile pot
varia la infinit. Tocmai în acest punct se impune cunoaşterea şi autocunoaşterea tipurilor
umane, ca un instrument în realizarea unei autoanalize obiective a propriilor calităţi şi
defecte, dar şi a celorlalţi parteneri de interacţiune umană. In clasă, adeseori profesorul se
poate înşela în privinta capacităţii unui elev. Să ne gândim la “maniera personală” a unui
profesor coleric, impulsiv şi nerăbdător, puternic în reacţie, dar neechilibrat, de a lucra cu un
elev flegmatic, lent şi marcat de un proces îndelung de gândire. Profesorul solicită răspunsul,
iar elevul se ridică cu lentoare excesivă, se gândeşte îndelung, creând impresia unui neştiutor
care oricum nu a învăţat, şi răspunde suficient de greoi, fapt ce îl determină pe cadrul didactic
să izbucnească. Adeseori cei care educă doresc să dezvolte un act didactic armonios, fără
pauze în comunicarea cu ceilalţi, dar aceasta poate reprezenta o acţiune subtilă de
uniformizare a tipurilor umane. Ori psihologia impune şi diferenţierea.
 Diferenţierea elevilor în actul didactic presupune considerarea atât a capacităţilor
intelectuale, a situaţiilor cu CES, cât şi ajustarea în funcţie de particularităţile personalităţii.
Comportarea neadegvată a personalităţii mature a cadrului didactic va conduce la o
dezvoltarea asemănătoare a copilului. Educaţia, relaţia cu profesorul constituie două elemente
ce contribuie la formarea copilului. Unii teoreticieni leagă manifestările temperamentale de
perioada copilăriei, iar personalitatea în ansamblu de perioada vârstelor tinere şi adulte
(Dafinoiu, în Cosmovici şi Iacob, 1999, p.56).
Domeniul pedagogiei contemporane a înţeles beneficiile “psihologizării”
învăţământului şi a impus măsuri de pregătire corespunzătoare a principalilor actori ai şcolii –
cadrele didactice. De ani buni, orice examen de definitivat sau grad II se trece şi prin
parcurgerea de către candidaţi a unei programe ce include repere cu privire la personalitate :
Structura şi dinamica personalităţii. Componente şi interacţiuni. Temperamentul ; tipologiile
şi portretele temperamentale. Prin urmare, pregătirea profesională nu va mai putea fi
imaginată pentru cadrele diactice fără însuşirea unor cunoştinţe minime de psihologie sau
psihopedagogie.
Gerard Caron, psiholog american în mediul şcolar tradiţional remarcă, într-o
publicaţie tradusă şi în limba română, că “dincolo de modelele şi de voinţa educatorilor de a
face ca toată lumea să pătrundă valorile prioritare ale unei epoci, se află Persoana, fiinţa
fiecărui copil” (2009, p.34) ; tot el identifică una dintre cauzele pentru care se ajunge la
uniformizare dureroasă şi la consecinţe nefaste în formarea caracterului : “Acuz viteza ca
fiind responsabilă de climatul nepotrivit care domneşte în anumite săli de clasă. Acuz viteza
ca fiind creatoarea unei anumite stări de rău între părinţi şi profesori. Acuz viteza ca fiind
cauza nenumăratelor probleme care sunt întreţinute în fiecare zi în clasă, între profesor şi
elev” (2009, p.31). Iată că viteza este unul dintre factorii ce complică adeseori relaţia şi actul
didactic.
Cunoştinţele despre personalitate vin să susţină particiarea profesorului la orice
interacţiune din sfera şcolii. Insuşirea unor cunoştinţe minimale despre tipul altuia ajută şi
simplifică comunicarea şi comportamentul, dacă nu bidimensional, cel puţin unidimensional.
Bibliografie :
Caron, G., 2009, Cum să susţinem copilul în funcţie de temperamentul său la
şcoală şi acasă, Didactica Publishing House, Bucureşti.
Dafinoiu, I., 1999, Personalitatea elevilor. Temperamentul şi caracterul în Cosmovici, A.
Iacob, L. (coord.), Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi.
Stoica – Constantin, A., 2004, Conflictul interpersonal, Editura Polirom, Iaşi.