Curs 1

Fiziologia excreției

Excreția este o funcție de nutriție care asigură eliminarea substanțelor toxice sau inutile și
reținerea celor utile. Rinichii sunt principalele organe de excreție alături de plamâni, piele, secrețiile
digestive și ficat iar datorită capacității de eliminare a substanțelor inutile, de dimensiuni mici și
solubile în apă rinichiul intervine în homeostazia organismului.

Funcțiile rinichiului

Rinichiul îndeplineşte funcţii importante în menţinerea homeostaziei organismului, fiind

implicat în excreția și detoxifierea organismului, în menținerea constantă în sânge a unor compuși utili
pentru organism, în menținerea volumului și proprietăților fizico-chimice ale lichidelor organismului,
are rol metabolic și endocrin.
1. Excreţie - substanţele toxice şi inutile sunt filtrate și eliminate prin urină.
2. Detoxifiere - elimină produşi finali de catabolism proteic şi cei rezultați din degradarea acizilor
nucleici: uree, acid uric, creatinină, creatina, amoniac şi fosfaţi.
3. Menţine constantă concentraţia în sânge a unor compuși esențiali pentru organism prin procese
de reabsorbţie și secreție tubulară (glucoză, aminoacizi, vitamine, apa şi electroliţi).
4. Menţine volumul şi proprietăţile fizico-chimice ale lichidelor organismului - rinichiul poate
elimina o urină cu pH ce variază în limite foarte largi, între 4,5 - 8 în timp ce pH-ul sangelui ramâne
constant la valori de 7,35 - 7,45. Presiunea osmotică a urinii este de 30 - 40 mOsmoli/l când rinichiul
lucrează la un randament minim şi 1400 mOsmoli/l la un randament maxim de lucru în timp ce
presiunea osmotică în plasma este de 300 – 310 mOsmoli/l. Densitatea urinii este 1006 - 1040 în timp
ce densitatea plasmei este de 1027.
5. Funcţia metabolică – rinichiul intervine în dezaminarea şi decarboxilarea unor aminoacizi și are rol
în gluconeogeneză.
6. Funcţia endocrină - rinichiul intervine în producerea sau sinteza unor hormoni, în metabolizarea
acestora sau este organ țintă pentru hormoni.
a. Sinteza de hormoni sau factori umorali: Rinichiul sintetizează kinine, metaboliți activi ai
vitaminei D3 (în celulele tubului contort proximal se formează 1,25 dihidroxicolecalciferol, compus ce
favorizează absorbția intestinală a Ca2+), enzima de conversie a angiotensinei, eritropoietina, renina,
urokinaza, prostaglandine.

1
 Eritropoietina se produce în condiţii de hipoxie în celulele fibroblast-like de tip I din
interstițiul cortexului renal și al medularei externe și acţionează asupra măduvei roşii hemato-
formatoare stimuland formarea de eritrocite. Rinichiul sintetizează cantităţi reduse de trombopoietină,
hormonul reglator al sintezei de plăcuţe sanguine.
Renina se produce în principal în condiţii de ischemie, hipotensiune arterială sau hipovolemie
și la scăderea concentrației de Cl- și Na+ în urina primară. Renina ajunsă în sânge acţionează asupra
angiotensiongenului, o α2-globulină sintetizată hepatic, pe care îl transformă în angiotensină I, care în
prezenţa enzimei de conversie a angiotensinei trece în angiotensină II, un octapeptid vasoconstrictor
foarte activ care stimulează și secreția de aldosteron respectiv reabsorbția de Na +, Cl- și apă și secretia
de K+.
Bradikinina crește perfuzia renală şi inhibă reabsorbţia de Na + determinând natriureză, efect
mediat de receptorul B2 și rin eliberarea de oxid nitric și PGI2.
Urokinaza este un activator al fibrinolizei, menține permeabilitatea căilor urinare. Se produce
în rinichi și în celulele canalelor excretorii ale glandelor exocrine având rol în menținerea
permeabilității acestora prin dizolvarea rețelei de fibrină.
Prostaglandinele sunt secretate de către celule interstițiale medulare de tip I în special PGE 2.
PGE2 și PGF2α sunt secretate și de către celulele epiteliale ale tubului colector în timp ce prostaciclina
(PGI2) este produsă la nivelul celulelor endoteliale ale arteriolelor glomerulare. La nivel renal PGE 2
produce vasodilatație (receptorul EP2 și EP4, efect mediat de adenilat ciclază și cAMP) cu creșterea
fluxului sanguin în corticala renală și scăderea sa în medulară, crește diureza și eliminările de Na + și
reduce presiunea arterială. PGF2α au efect vasoconstrictor la nivelul rinichiului.
b. Rinichiul este organ țintă pentru hormoni: parathormon, aldosteron, calcitonina, factorul
natriuretic atrial, ADH-ul.
c. Rinichiul captează/distruge/metabolizează unii hormoni cum sunt: insulina, glucagonul,
parathormonul.

Structura funcțională a rinichiului

Rinichii sunt organe pereche, de formă asemănătoare bobului de fasole, localizaţi

retroperitoneal, de o parte şi de alta a coloanei vertebrale. Este acoperit de o capsula fibroasa,
inextensibila. O sectiune ȋn plan frontal prin rinichi evidenţiază două zone distincte ale parenchimului
renal: corticala renală şi zona medulară. Corticala renală reprezintă zona externă a parenchimului renal
şi are aspect granular, brun roșcat datorită prezenţei la acest nivel a glomerulilor renali şi a tubilor
2
renali contorţi. Zona medulară reprezintă zona internă a parenchimului renal si conţine tubi renali şi
vase sanguine cu dispoziţie paralelă. Zona medulară conţine între 8 - 18 piramide renale conice –
piramidele Malpighi - ce au baza orientată spre zona corticală şi vârful spre pelvisul renal. Fiecare vârf
al piramidei prezintă mici perforaţii prin care urina se scurge în calicele mici. Zona medulară este
divizată în medulara externă şi medulara internă.
Nefronul reprezintă unitatea morfofuncţională a rinichiului și este alcatuit din două părți:
corpusculul renal Malpighi și tubul urinifer.
1. Corpusculul renal Malpighi este situat în corticala renală și este format din glomerulul renal și
capsula Bowman. Glomerulul renal conține 50 anse capilare fenestrate rezultate din ramificarea
arteriolei aferente iar prin fuzionarea lor formează arteriola eferentă care părăsește glomerulul. Capsula
Bowmann este o cupă cu pereți dubli, o foiță viscerală în contact cu capilarele și o foiță externă,
parietală, care se continuă cu epiteliul tubului urinifer.
2. Tubul urinifer și este format din tubul contort proximal (TCP), ansa Henle, tubul contort distal
(TCD) și tubul conector.
a. Tubul contort proximal (TCP) este situat printre piramidele Ferrein în corticală si este format
dintr-un singur strat de celule (nefrocite) situate pe o membrana bazală, o prelungire a foiței parietale a
capsulei Bowmann. Celulele au formă cilindrică și prezintă la polul luminal umeroase microvilozități
ce dau aspectul de „margine în perie” iar la polul bazal o membrană cutată care formează pliuri în care
se află numeroase mitocondrii (Fig. 1).
b. Ansa Henle (AH) continuă tubul contort proximal și este formată dintr-o ramură ascendentă cu o
porțiune subțire si una groasă și o ramură descendentă. Ramura descendentă pătrunde în medulară și
are celule de mici dimensiuni, aplatizate, fără margine în perie. Porțiunea groasă a ramurii ascendente
conține celule cilindrice cu microvilozități. Aceste celule se gasesc printre celule specializate, înalte,
dispuse pe o membrană bazală discontinuă ce reprezintă macula densa, structură situată în contact cu
propriul gomerul. Se consideră în mod arbitrar că ansa Henle se termină în zona unde se găsesc aceste
celule. Celulele maculei densa au rol de osmoreceptori şi chemoreceptori deoarece răspund la variaţiile
concentraţiilor urinare de Na+ şi Clˉ și determină creşterea secreţiei de renină din celulele
juxtaglomerulare. Ramura ascendentă subțire are celule mai aplatizate, similare celor din ramura
descendentă.
c. Tubul contort distal (TCD) continuă ansa Henle în corticala renală până la nivelul tubului conector
și prezintă celule epiteliale lipsite de margine în perie.

3
d. Tubul conector conține un amestec de celule tipice acestui tub și anume celule care produc
kalicreină, protează atașată de membrana apicală, cu rol în modularea transportorilor și canalelor
situate pe membrana apicală, și celule intercalare, bogate în mitocondrii.
Tubul colector (TC) nu face parte din nefron, el colectează urina de la mai mulți nefroni. Din punct de
vedere anatomic și funcțional tubii colectori sunt repartizați într-o zonă corticală și una medulară și
reprezintă locul unde se produc ultimele modificări ale urinii primare. Tubul colector cortical conține
două tipuri de celule: celule principale sau celule P, predominante, implicate în reabsorbția de Na +
(prin canale epiteliale) și Cl-, în secreția de K+ și în reabsorbtia de apă în prezența ADH-ului și celule
intercalare (celule I). Sunt de două tipuri: A sau α ce secretă H + și reabsorb K+ și celule B sau β cu rol
în secreția de HCO-3. In acidoza metabolică predomină celulele de tip A pe când în alcaloză celulele de
tip B. Tubul colector al medularei externe conţine un număr mai redus de celule intercalare pe când cel
al medularei interne este format aproape numai din celule principale ce devin tot mai înalte pe măsură
ce tubul pătrunde adânc în medulară.
Fiecare rinichi la omul adult este format din 1,2 milioane de nefroni. Se cunosc două tipuri de
nefroni: nefroni corticali (80 – 85%) cu anse Henle scurte (~14 mm) și o rețea de capilare peritubulare
normale și nefroni juxtamedulari, de mari dimensiuni, cu anse Henle lungi (~26 mm) și vase
sanguine particulare ce însotesc ansele Henle și ajung în medulara internă (vasa recta).

Aparatul juxtaglomerular
Aparatul juxtaglomerular reprezintă o structură anatomo-funcțională formata din trei elemente:
macula densa, celule juxtaglomerulare și celulele mezangiale extraglomerulare sau celulele lacis.
Macula densa este situată la joncțiunea porţiunii groase a ansei Henle cu tubul contort distal și
are rol de osmoreceptor sau de chemoreceptor ce sesizează modificările de compoziţie chimică a
urinii adică scăderea concentrației de Na+ și Cl- în urina primară. Celule juxtaglomerulare se găsesc în
stratul mediu al arteriolei aferente, în zona unde aceasta vine în contact cu macula densa; sunt celule
musculare netede înalte, globuloase, ce prezintă în citoplasmă granulaţii secretorii ce conțin renină.
Celulele juxtaglomerulare îndeplinesc rol de baroreceptori de tip special; aceștia sunt stimulați când
arteriola nu este destinsă (in condiţii de ischemie, hipotensiune sau hipovolemie brutală) și eliberează
renina. Celulele lacis sunt situate în spațiul cuprins între arteriola aferentă, arteriola eferentă și macula
densa și conțin renină.
Rolul esențial al aparatului juxtaglomerular este secreția de renină. Renina este o enzimă a
sistemului renină – angiotensină - aldosteron (SRAA), o glicoproteină sintetizată, stocată și secretată de
aparatul juxtaglomerular la nivelul celulelor mioepiteliale netede ale arteriolei aferente glomerulare.
4
Secreția apare ca răspuns la scăderea presiunii arteriale, ca urmare a hipovolemiei, sau în cazul
diminuării nivelului de Cl- și Na+ în ultrafiltratul glomerular sau prin creșterea activității sistemului
nervos simpatic (receptori β1 adrenergici).
În condiții de hipovolemie, scăderea volumului circulant stimulează în sens invers baroreceptorii
sinocarotidieni și cardioaortici, aceştia trimit impulsuri spre centrii bulbari și declanșează un reflex
presor, cu descărcarea impulsurilor simpatice la nivelul aparatului juxtaglomerular și creşterea secreţiei
de renină. În plus, hipovolemia și hipotensiunea arterială reduc distensia pereților arteriolei aferente, cu
scăderea concentrației intracelulare de Ca2+ și creșterea eliberării de renină care va iniția mecanisme ce
vor restabili presiunea arterială. Scăderea volumului circulant reduce volumul de urină din ansa Henle,
cu scăderea importantă a concentraţiei de Na+ la nivelul maculei densa și eliberarea de renină.
Renina nu are efecte biologice directe dar face parte din SRAA și asigură producția de angiotensină
I plecând de la angiotensinogen. Sub acțiunea enzimei de conversie a angiotensinei se formează
angiotensina II, un puternic vasoconstrictor. Agiotensina II stimulează secreția de aldosteron din
glandele suprarenale ce va stimula la rândul său reabsorbția de Na + și apă cu creșterea presiunii
arteriale.

Reglarea secretiei de renină

Factorul principal care crește secreția de renină este nivelul redus de Na+ și Cl- în urina primară.
Alți factori implicați sunt: scăderea presiunii arteriale sistemice cu reducerea distensiei arteriolei
aferente și reducerea nivelului de Ca2+ în celule (invers față de alte celule din organism unde creșterea
Ca2+ eliberează diferite secreții, situație numită “paradox al calciului” explicată de unii autori prin
originea granulelor de stocaj ale reninei ce sunt lizozomi modificați); creșterea concentrației
plasmatice de catecolamine (mecanism direct - acționeaza direct pe receptorii β1 adrenergici din
celulele juxtaglomerulare via adenilat ciclaza - cAMP iar blocarea lor se poate face cu propranolol;
mecanism indirect prin contracția arterelor preglomerulare prin acțiune pe receptorii α); oxitocina prin
intermediul receptorilor β1 adrenergici; prostaglandinele (PGE2) și prostaciclina (mai ales) din
celulele endoteliale și din macula densa prin stimularea formării de cAMP; endotelina stimulează
secreția de renină (prin contracția mușchilor netezi ai vaselor renale inclusiv a arteriolelor aferente și
eferente; după unii autori endotelina inhibă secretia de renină prin mobilizarea de Ca 2+ în celulele
secretoare de renină); orice factor care crește activitatea adenilatciclazei și duce la formarea de cAMP
(dopamină, VIP).

5
 Secretia de renina este inhibată de cresterea concentrației de Na+ și Cl- în urina primară;
angiotensina II prin acțiune directă pe celulele juxtaglomerulare; oxidul nitric (NO) și factorul
natriuretic atrial prin vasodilatația marcată a arteriolelor aferente și eferente; în plus NO împiedică
degradarea cAMP prin inhibiția fosfodiesterazei, enzima care degradează cAMP; creșterea presiunii
arteriale și creșterea nivelului de Ca2+ în celule.

Vascularizația rinichiului

Rinichii au o vascularizație abundentă, arterială și venoasă. Vascularizația arterială este

asigurată de artera renală, ramură a aortei abdominale, ce patrunde în rinichi prin hilul renal și dă
naștere ramurilor anterioară și posterioară. Acestea se ramifică în artere interlobare ce se îndreaptă
spre corticala renală printre piramidele Malpighi. Arterele interlobare sunt artere de tip terminal, adică
obstucția unei artere duce la necroza teritoriului tributar. La joncțiunea între zona medulară cu
corticala, arterele interlobare sunt cudate la 90 grade și formeaza arterele arcuate (arciforme), situate
la baza piramidelor Malpighi. Arterele arcuate dau naștere la artere interlobulare, din care pleacă
arteriolele aferente glomerulare. După capilarizarea la nivelul glomerulului rezultă arteriolele
eferente care părăsesc glomerulul și se divid într-o nouă rețea capilară peritubulară care se varsă în
venele interlobulare. Apoi, venele urmează traseul arterelor și anume: vene arcuate, vene
interlobare, vene renale și vena cavă inferioară.
Nefronii juxtamedulari (15%) cu anse Henle lungi au un sistem de capilare specifice numite
vasele recta. Sunt ramuri capilare în ac de par care pleacă din arteriola eferentă, parcurg medulara până
în vârful papilelor, sunt paralele cu ansele Henle și se termină în venele arcuate. Au o ramură
descendentă, arterială cu numeroase aquaporine ce facilitează ieșirea apei și o ramură asecendentă,
venoasă, care conservă soluțiile. Vasele recta sunt capilare ale tubilor medulari și au rol în concentrarea
urinii în contracurent.
Nefronii superficiali prezintă arteriole eferente ce se divid din nou şi formează o reţea densă
capilară peritubulară
Vasele limfatice drenează fluidul interstiţial din cortexul renal şi părăsesc rinichiul prin hil.

Debitul sanguin renal

Debitul sanguin renal reprezintă 20 – 25 % din debitul cardiac de repaus, respectiv 1,2 - 1,3
l/minut în timp ce rinichii reprezintă 0,5 % din greutatea corpului. Debitul sanguin renal se poate
6
măsura prin metode directe: debitmetre electromagnetice, ȋncălzirea unui segment de arteră (urmărirea
căldurii pe traseul arterial) sau prin metode indirecte utilizând principiul lui Fick ce constau în
injectarea intravenoasă a unei substanţe trasoare (acid paraaminohipuric sau PAH) sau intraarterială a
unei soluţii radioactive de 85Kr sau 133Xe.
Conform principiului lui Fick debitul sanguin renal reprezintă cantitatea de substanță trasoare
preluată de rinichi în unitate de timp raportată la diferența arterio-venoasă.

Deoarece substanță preluată de rinichi în unitatea de timp trece prin filtrul renal si ajunge in urina
putem spune că debitul plasmatic renal reprezintă cantitatea de substanță excretată de rinichi în unitatea
de timp raportată la diferența arterio-venoasă.

Clearance-ul reprezintă volumul virtual de plasmă exprimat în ml din care rinichiul elimină
complet o substanță timp de un minut. Pentru a utiliza o substanță pentru determinarea debitului
plasmatic renal trebuie ca această substanță după injectare în sânge să se elimine pe cale renală prin
filtrare glomerulară și prin secreție tubulară. Aceste calități le indeplinește PAH-ul. Debitul plasmatic
renal al acestei substanțe este determinat de raportul între cantitatea de substanță eliminată prin urina în
unitatea de timp și concentrația plasmatică arterială (concentrația venoasă este egală cu zero).

unde U – concentrația urinară a PAH-ului în mg/mL, V – volumul de urină în mL/minut și P –

concentrația plasmatică a PAH în mg/mL. Debitul plasmatic renal are valori medii de 600 - 800
mL/min. Dacă se cunoaşte valoarea hematocritului (ex. Ht = 45 %), debitul sanguin renal poate fi
calculat folosind următoarea formulă:

700 • 1,82 = 1274 mL/min

7
Fracția de filtrare reprezintă volumul de filtrat care se formează dintr-un anumit volum de plasmă
care intră în glomeruli. Este egala cu raportul între filtrarea glomerulară șsi fluxul plasmatic renal și
este 0,2.

Reglarea debitului sanguin renal

Volumul sanguin ce perfuzează rinichiul este menţinut constant când presiunea arterială variază
între 80 - 160 mmHg. Autoreglarea renală presupune două mecanisme: unul miogen și unul umoral
respectiv prin substanțe vasoconstrictoare și vasodilatatoare si are rolul de a asigura filtrarea unui
volum constant de fluid ce pătrunde în tubii renali la variaţii mari ale presiunii arteriale şi de a proteja
capilarele fragile glomerulare împotriva creşterii presiunii arteriale.
Mecanismul miogen menține un flux sanguin constant când presiunea arterială în circulaţia
sistemică variază intre 80 - 160 mmHg deoarece la creșterea presiunii arteriale în arteriola aferentă
aceasta reacţionează prin contracţie. Mecanismul se explică printr-un fenomen miogen, intrinsec:
creșterea presiunii arteriale determină la nivelul arteriolei aferente întinderea peretelui vascular cu
activarea canalelor de Ca2+ sensibile la întindere. Ca2+ intră în fibra musculara netedă și determină
contracția musculaturii netede vasculare.
Mecanismul umoral constă în acțiunea substanțelor vasoconstrictoare și vasodilatatoare. În
general, creșterea rezistenței arteriolei aferente scade filtrarea glomerulară iar creșterea rezistentei
arteriolei eferente crește filtrarea. Dar acest ultim raspuns este mai degraba bifazic deoarece doar la
început crește filtrarea glomerulară iar dacă fenomenul persistă timp îndelungat scade fluxul plasmatic
renal și scade filtrarea glomerulară.
a. Substanțe vasoconstrictoare
Noradrenalina în doze mari acționeaza pe receptorii α1 adrenergici și produce vasoconstricția
arteriolei aferente cu diminuarea debitului sanguin renal. În doze mici determină contracția arteriolei
eferente cu creșterea debitului sanguin renal. Cu toate acestea în cazul stimulării simpatice maxime
vasoconstricția aferentă predomină și scade drastic filtrarea glomerulară și debitul sanguin renal. Acest
lucru se observă mai ales în insuficiența cardiacă congestivă. Angiotensina II determină
vasoconstricție pe cele două arteriole, mai ales pe cea eferentă și menține debitul sanguin renal. ADH-
ul poate scădea fluxul sanguin în medulară prin vasoconstricție în timp ce leucotrienele produse din
acid arahidonic pe calea lipooxigenazei sunt puternic vasoconstrictoare.
b. Substanțele vasodilatatoare sunt reprezentate de prostaglandine, dopamină, peptidul
natriuretic atrial, kinine plasmatice, acetilcolina.

8
Prostaglandine (PG) ce produc vasodilatație arteriolară în corticală și previn astfel vasoconstricția
excesivă determinată de stimularea simpatică crescută sau de activarea sistemului renină-angiotensină-
aldosteron. Administrarea de antiinflamatoare nesteroidiene inhibă formarea de PG și interferă cu
efectul protector al prostaglandinelor asupra rinichiului. Aceticolina produce vasodilatație renală in
toate teritoriile. Dopamina determină vasodilatație și natriureză (are acțiuni opuse noradrenalinei și
adrenalinei deși este precursor al noradrenalinei; are efect vasodilatator la nivel renal, cerebral și
cardiac și vasoconstrictor în mușchii scheletici și piele) iar kininele plasmatice produc vasodilatație la
nivelul arteriolelor aferente și eferente cu creșterea debitului sanguin renal. Peptidul natriuretic atrial
determină vasodilatație pe arteriola aferentă și eferentă crescând astfel fluxul sanguin cortical și
medular, cu un efect net de crestere a filtrării glomerulare. În plus, inhibă secreția de renină și scade
astfel angiotensina II. NO determină vasodilatație renală semnificativă și protejează rinichiul de
vasoconstricția indusă de sistemul renină angiotensină aldosteron și de adrenalină.

Inervația renală

Inervaţia vegetativă a rinichiului este preponderent simpatică, cea parasimpatică, colinergică

prin fibre ale nervului vag avînd funcție incertă. Nervii simpatici au originea ȋn segmentele toracic
inferior şi lombar superior ale măduvei spinării si eliberează norepinefrină şi dopamină în vecinătatea
fibrelor musculare netede ale arteriolelor aferente şi eferente, a tubilor proximali și distali, la nivelul
celulelor juxtaglomerulare şi a ramurii ascendente a ansei Henle. Stimularea simpatică produce
vasoconstricţie, crește secreția de renină și intensifică reabsorbţia de Na+ în tubul contort proximal.

Mecanismul de formare a urinii

Formarea urinii este rezultatul a trei procese: filtrarea glomerulară, reabsorbția tubulară și secreția
tubulară.

1. Filtrarea glomerulară

Filtrarea glomerulară reprezintă procesul de formare a urinii primare și depinde de permeabilitatea

membranei filtrante glomerulare şi de gradientul de presiune hidrostatică şi coloidosmotică de o parte şi
de alta a membranei glomerulare.

9
 Permeabilitatea membranei filtrante glomerulare

Membrana filtrantă glomerulară contribuie la filtrarea glomerulară prin mai mulți factori:
structură, permeabilitate și suprafața de filtrare.
a. Structura membranei filtrante. Membrana filtrantă este formată din trei straturi: celule
endoteliale, membrana bazală a capilarului și celulele epiteliale ale foiţei viscerale ale capsulei
Bowman. Celulele endoteliale aparţin capilarelor de tip fenestrat și au în citoplasmă orificii circulare
cu o rază medie de 3 – 4 nm iar la suprafaţă un strat subţire de mucopolizaharide polianionice numit
glicocalix. Membrana bazală este alcătuită din trei straturi: două transparente, translucide, numite
lamina rara internă şi respectiv externă si unul dens, electronoopac, dispus central ,numit lamina densa.
Celulele epiteliale ale foiţei viscerale Bowman se numesc podocite. Acestea sunt celule mari care se
fixează pe lamina rara externă prin prelungiri asemănătoare picioarelor unui pod, prelungiri numite
pedicele. Pedicelele se împletesc și delimitează fante de filtrare care se deschid în spațiul urinar.
Spaţiul dintre pedicele e ocupat de o membrană fină numită diafragmă de fantă ce delimitează pori cu
diametru de 8 - 14 nm. Toate cele trei elemente sunt acoperite de un strat de polizaharide anionice,
glicocalix, care încarcă negativ membrana filtrantă și împiedică trecerea moleculelor încărcate negativ
limitând permeabilitatea acesteia. Între celulele endoteliale și lamina rara internă se găsesc un tip
special de celule numite celule mezangiale; ele sunt celule contractile cu rol important în filtrarea
glomerulară.
b. Suprafaţa de filtrare depinde de numărul de glomeruli aflaţi în funcţiune, de starea podocitelor și
de starea celulelor mezangiale. Ȋn condiţii fiziologice, toţi nefronii sunt activi, suprafaţa membranei
filtrante ajungând la 1,2-1,3 m2. Suprafața scade când se distrug nefroni (scleroze renale, tumori renale)
sau se pierd nefroni (în rinichi unic congenital sau chirurgical). Când podocitele se aplatizează
suprafața membranei filtrante se reduce pentru că este acoperită în mare parte de către podocite.
Contracția celulelor mezangiale prin endotelină, TxA2, angiotensină II și noradrenalină scade suprafața
membranei filtrante în timp ce relaxarea prin dopamină, PGE2 sau cAMP crește suprafața de filtrare.
c. Permeabilitatea membranei filtrante este dată de prezenţa la nivelul glomerulului renal a unor
capilare de tip fenestrat cu o permeabilitate 50-100 de ori mai mare decât cea a capilarelor de tip
continu (de exemplu capilare musculare). Membrana filtrantă glomerulară acţionează astfel ca o barieră
ce oprește trecerea moleculelor ȋncărcate electronegativ şi cu dimensiuni mai mari decât diametrul
porilor. Permeabilitatea depinde și de alți trei factori ce țin de caracteristicile particulei care se filtrează:
greutatea moleculară, diametrul şi sarcina particulei. Particulele cu rază sub 4 nm pot trece prin
10
membrana filtrantă în timp ce particulele cu rază cuprinsă între 4 - 8 nm pot trece prin procesul de
cernere moleculară iar cele cu rază peste 8 nm nu pot trece. Particulele cu greutate moleculară pâna la
5500 daltoni pot trece prin membrana filtrantă, cele mai mari de 70000 D nu pot trece iar cele cu
greutate cuprinsă între 5000-70000 pot trece prin cernere moleculară. Încărcătura electrică a particulei
este importantă deoarece particulele încărcate negativ nu pot trece prin peretele capilarelor glomerulare
chiar dacă au dimensiuni mici datorită prezenței glicocalixului. Cel mai comun exemplu este cel al
albuminelor. Ele au diametru cuprins între 7 - 7,2 nm, greutate moleculară de 69000 DA iar la pH-ul
sângelui se încarcă electronegativ. În condiţii fiziologice nu se filtrează datorită glicocalixului în timp
ce în nefroză lipoidică se distruge stratul de mucopolizaharide negative de la suprafață şi albumina
trece în urina primară.
2. Presiunea efectivă de filtrare este al doilea factor care influențează filtrarea glomerulară.
Valoarea sa depinde de diferența între forțele care împing apa si micromoleculele din capilarele
glomerulare în spatiul existent între foițele capsulei Bowmann și forțele care rețin apa în capilare, deci
este dată de forțe Starling. La nivelul glomerulului sunt două forțe care se opun: presiunea hidrostatică
din capilarele glomerulare (45 mmHg) ce împinge apa și micromoleculele din plasmă către spațiul
Bowmann și presiunea oncotică dată de proteinele plasmatice (25 mmHg) ce reține apa în capilarele
glomerulare. În capsula Bowmann există o presiune hidrostatică ce se opune filtrării și una coloid-
osmotică ce facilitează filtrarea din glomeruli. Deoarece în urina primară, proteinele reprezintă 0,03 g%
presiunea coloid osmotică din capsula Bowmann poate fi considerată nulă.

Presiunea efectivă de filtrare = (PH din capilare + Pco capsula) – (Pco din capilare + P H din
capsulă) = 10 mmHg (PCO din capsula = 0)

Presiunea hidrostatică din capilarele glomerulare este mai mare decât presiunea hidrostatică din
alte capilare din organism și scade puțin între capătul aferent și eferent al capilarului glomerular (1 – 2
mmHg). Echilibrul de filtrare se atinge atunci când cele două forțe care favorizează filtrarea și cele
două forțe care se opun filtrării sunt egale. Acest echilibru are loc la un flux plasmatic mi, undeva în
jumătatea distală a capilarului. Dacă fluxul glomerular este mare (așa cum este normal la om) punctul
de echilibru este atins într-un loc aflat de fapt dincolo de capătul capilarului. Acest lucru este important
și are două consecințe:
- de-a lungul capilarului filtrarea ramâne mare când fluxul sanguin este mare
- o parte mai mare din suprafața capilarului glomerular este utilizată pentru filtrare

11
Deși presiunea efectivă de filtrare în valoare absolută nu este mare ea este suficientă pentru a asigura o
filtrare corespunzătoare datorită suprafeței mari de filtrare și datorită faptului că aceste capilare situate
între două arteriole au o presiune hidrostatică mai mare decât alte capilare din organism permițând
filtrarea și nu reabsorbția.
În practica clinică factorii care pot modifica presiunea efectivă de filtrare sunt reprezentați de
presiunea hidrostatică din capilare, presiunea oncotică din capilare, presiunea hidrostatică din capsula
Bowmann, diametrul vaselor glomerulare și edemul interstitial. În mod normal presiunea hidrostatică
din capilarele glomerulare este constantă datorită mecanismului de autoreglare. În condiţii de şoc
presiunea arterială scade. Ca urmare presiunea hidrostatică scade, presiunea coloid osmotice rîmâne la
aceeași valoare și face ca filtrarea să se oprească. Presiunea coloid osmotică variaza în
hipo/hiperproteinemii în timp ce presiunea hidrostatică din capsula Bowman crește în obstacole pe
căile extra şi intrarenale şi când presiunea în interstiţiul renal este mare. Presiunea coloid osmotică din
capsula Bowmann crește când apar proteine în urină iar diametrul vaselor glomerulare se modifică în
prezența catecolaminelor si angiotensinei II. În doze mici catecolaminele produc constricția arteriolei
eferente ceea ce conduce la crșterea filtrării glomerulare. Dozele mari de adrenalină si noradrenalina
produc vasoconstricția arteriolei aferente și determnă reducerea filtrării glomerulare iar angiotensina II
produce contracția arteriolei eferente cu creșterea filtrării glomerulare. Edemul interstițiului renal
comprimă tubii uriniferi și filtrarea glomerulară încetează.
Rezultatul filtrării glomerulare este apariţia în capsula Bowman a urinii primare, ultrafiltrat
plasmatic cu aceeaşi compozitie ca și plasma dar cu un conținut mic de proteine datorită prezenței
glicocalixului care încarcă negativ membrana filtrantă

Măsurarea filtrării glomerulare.

Masurarea filtrarii glomerulare (TFG) se realizează cu ajutorul unor substanțe care trebuie să
îndeplinească următoarele proprietăți: sa nu fie toxice, să fie filtrate sub forma liberă, să nu se
reabsoarbă și să se secrete de către celulele tubulare, să nu se sintetizeze și catabolizeze în rinichi, să nu
producă nici un efect asupra funcțiilor renale. Aceste exigențe sunt satisfăcute de inulină, un polimer al
fructozei, de origine vegetală sau între anumite limite de catre creatinina endogenă. Practic se
realizează o perfuzie cu inulină pentru menținerea unei concentrații arteriale constante si se determină
concentrația inulinei în plasmă și urină. Apoi se aplică formula clearance-ului.

U∙V

12
 => Cl Inulinic = ———
P
unde U – concentrația urinară a substanței în mg/ml; V – volumul în ml și P – concentrația plasmatică a
substanței (mg/ml)

Cl inulinic = 120 - 130 mL/min respectiv 180 l/24h

Aceste valori sunt cu 10% mai reduse la femei decât la barbați și scad cu vârsta din cauza pierderii
funcţionalităţii nefronilor pe măsura înaintării în vârstă.
În clinică, pentru a aprecia filtrarea glomerulară, se utilizeaza uzual clearance-ul creatininei
endogene, creatinina ce provine din metabolizarea creatinfosfatul din mușchi. Se recoltează doar probe
de sânge venos și urină și se determină concentrația creatininei. Se pornește de la ideea că producția
metabolică a creatininei în mușchi este egală cu rata excreției urinare.

13