Proiect de Certificare

MINISTERUL EDUCAȚIEI
Școala Postliceală Sanitară ”Carol Davila”

Localitatea Tg-Jiu Județul Gorj
PROIECT DE CERTIFICARE
CALIFICAREA PROFESIONALĂ
ASISTENT MEDICAL GENERALIST
COORDONATOR,
DR. HORTOPAN RAMONA CRISTINA
ÎNDRUMĂTOR,
AS. MED. PUZDREA MARIA-MĂDĂLINA
ABSOLVENT,
ANGHELINA VALENTINA LAVINIA
2022
MINISTERUL EDUCAȚIEI
Școala Postliceală Sanitară ”Carol Davila”
Localitatea Tg-Jiu Județul Gorj
NURSINGUL PACIENTULUI
CU INSUFICIENȚĂ CARDIACĂ
COORDONATOR,
DR. HORTOPAN RAMONA CRISTINA
ÎNDRUMĂTOR,
AS. MED. PUZDREA MARIA-MĂDĂLINA
ABSOLVENT,
ANGHELINA VALENTINA LAVINIA
2022
CUPRINS
ARGUMENT........................................................................................................................5
ISTORIC...............................................................................................................................7
CAPITOLUL I. DATE GENERALE DESPRE INSUFICIENȚA CARDIACĂ.................8
1.1. Noțiuni de anatomie și fiziologie a aparatului cardiovascular...................................8
1.1.1. Configuraţia externă a inimii...............................................................................9
1.1.2. Structura inimii..................................................................................................10
1.1.3. Structura pereţilor cordului................................................................................11
1.1.4. Vascularizaţia inimii..........................................................................................11
1.1.5. Inervaţia inimii...................................................................................................12
1.1.6. Anatomia vasculară............................................................................................12
1.1.7. Fiziologie. Revoluţia cardiacă...........................................................................14
1.2 Prezentarea teoretică a insuficienței cardiace............................................................15
1.2.1. Definiție.............................................................................................................15
1.2.2. Etiologie.............................................................................................................16
1.2.3. Patogenie............................................................................................................16
1.2.4. Diagnostic clinic (simptomatologia)..................................................................19
1.2.5. Diagnostic paraclinic.........................................................................................20
1.2.6. Diagnostic diferențial.........................................................................................21
1.2.7. Evoluție. Prognostic...........................................................................................21
1.2.8. Tratament...........................................................................................................21
CAPITOLUL II. ÎNGRIJIRI SPECIFICE..........................................................................26
2.1. Cazul 1......................................................................................................................26
2.2. Cazul 2......................................................................................................................33
2.3. Cazul 3......................................................................................................................40
CONCLUZII.......................................................................................................................47
BIBLIOGRAFIE.................................................................................................................50
ANEXE...............................................................................................................................52
Motto:
,,Sănătatea proastă nu e din cauză că nu o aveţi ci din

cauză că deja aveţi ceva ce o face proastă. Sănătatea nu e ceva ce
trebuie să obţii, e ceva de deţii deja dacă nu o deranjează altceva.”
(Dean Ornish)
4
ARGUMENT
Conceptul de nursing reprezintă o treaptă calitativ superioară în relaţia cu pacientul

sănătos sau bolnav, în special a îngrijirii omului suferind, pentru că în centrul său de
preocupare se află fiinţa umană cu numeroasele şi complexele sale nevoi (de natură
organică sau somatică, psihologică, socială, culturală şi spirituală), cu aşteptările sale fireşti
de respect şi demnitate, cu temerile şi speranţele sale.
Nursingul are la bază principii precum demnitate şi moralitate profesională, prin
demnitate înţelegând valoarea supremă a omului şi a naţiunii, cu atitudine demnă,
autoritate morală şi prestigiu, iar prin moralitate - însuşirea a tot ceea ce este moral, natura
caracterului valoarea unui fapt, conduita unei persoane sau unei colectivităţi. Toate fiinţele
se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţa
şi trebuie să se comporte unele faţă de altele în spiritul fraternităţii. Demnitatea umană este
o măsură de apreciere între oameni. Ea nu trebuie să depindă de culoare, de sex, vârstă,
naţionalitate, stare de sănătate, etc.. Orice bolnav trebuie onorat, indiferent de vârstă: copil,
tânăr sau bătrân. El este o fiinţă fără apărare, care nu are altă armă de susţinere decât
apelând la ştiinţa şi caritatea echipei de îngrijire. Suferinţa modifică total omul, de aceea
asistenta medicală trebuie să aibă calităţi morale remarcabile.
Asistenta medicală trebuie să acorde stimă şi atenţie atât săracului, cât şi bogatului,
să respecte nuditatea, spectacolul mizeriei şi al suferinţei, să se poarte cuviincios cu
bolnavii, să nu-i speculeze, deoarece această profesie nu este ca oricare alta. Când ştiinţa
nu mai poate face nimic pentru bolnav, intervine bunătatea, susţinerea asistentei medicale,
care empatizează cu bolnavul, printr-un simţ al datoriei izvorât din convingere, din
conştiinţă. Nursingul cuprinde îngrijiri autonome sau în colaborare, acordate persoanei
umane de toate vârstele, familiilor, grupurilor şi comunităţilor sănătoase sau bolnave,
indiferent de cadrul în care se acordă. Nursingul include promovarea sănătăţii, prevenirea
îmbolnăvirilor şi îngrijirile celor bolnavi, cu dizabilităţi sau îngrijiri paleative (a
persoanelor aflate în stadiul terminal al bolilor incurabile).
Insuficiența cardiacă (IC) este un sindrom clinic determinat de incapacitatea inimii
de a asigura un debit circulator adecvat nevoilor metabolice ale organismului sau
5
asigurarea acestui debit cu prețul unei creșteri simptomatice a presiunilor de umplere a
cordului. Sub rezerva multiplelor erori științifice, de ordin anatomic, fiziologic și
fiziopatologic, erori asumate din dorința de face înțeleasă în rândul pacienților această
boală cu implicații psihosociale și prognostice importante, vom încerca în cele ce urmează
să creăm un model simplist de structurare și funcționare a aparatului cardiovascular.
Să ne imaginăm sistemul cardiovascular ca fiind format dintr-o pompă (inima)
integrată într-un sistem de conducte (arterele) prin care sângele pleacă de la inimă și ajunge
la consumatori (țesuturi, organe) după care se reîntoarce la inimă printr-un alt sistem de
conducte (venele). În acest fel celulele primesc sânge încărcat cu oxigen și substanțe
nutritive necesare metabolismului celular (prin artere) și descarcă dioxidul de carbon și
produșii toxici în vene prin care sângele se reîntoarce la plămâni, unde este reoxigenat și de
aici ajunge înapoi la inimă, iar ciclul se repetă.
Inima este formată dintr-un perete muscular (miocardul) care delimitează o cavitate
interioară al cărei volum depinde de puterea de strângere (contracție) a mușchiului dar și de
capacitatea de reumplere (relaxare-distensibilitate, elasticitate). Contracția mușchiului
generează presiune în interiorul cavității și astfel pompează sângele înspre artere. Direcția
de curgere a sângelui în inimă este impusă de existența unor supape (valvele) care în
condiții normale lasă sângele să curgă într-o singură direcție.
Inima funcționează în două faze care se succed și se repetă pe toată durata vieții:
faza de umplere (diastola) - în care inima aspiră, preia sângele oxigenat din plămâni,
urmată de faza de golire (sistola), în care inima se contractă și pompează sângele,
acumulat anterior, către artere. La fiecare bătaie, inima pompează în artere un anumit
volum de sânge. Înmulțind acest volum cu numărul de bătăi pe minut (pulsul) rezultă
debitul cardiac, adică volumul de sânge pompat de inimă într-un minut către tot
organismul. Deci, determinanți majori ai performanței cardiace sunt reprezentați, în mare,
de puterea de contracție, capacitatea de umplere, numărul de contracții/min., integritatea
valvelor (închiderea etanșă - deschiderea completă).
6
ISTORIC
Insuficiența cardiacă (IC), denumire adesea utilizată pentru a desemna insuficiența

cardiacă cronică (ICC), apare atunci când inima nu mai este capabilă să mențină fluxul
sangvin, astfel încât să satisfacă nevoile corpului. Termenii insuficiență cardiacă
congestivă (ICC) sau insuficiență congestivă a inimii (ICI) sunt adesea utilizați în paralel
cu insuficiența cardiacă cronică. Semnele și simptomele includ, de obicei, dificultatea
respiratorie, oboseala excesivă și umflarea picioarelor. Dificultatea respiratorie se
înrăutățește, de obicei, prin exercițiile fizice, statul în poziția culcat și noaptea, în timpul
somnului. De multe ori există o limitare a efortului fizic pe care acești oameni îl pot
efectua, chiar și atunci când aceștia sunt sub tratament medicamentos.
Fig.1. Insuficiența cardiacă

Insuficiența cardiacă este o boală comună, costisitoare și potențial fatală. În țările
dezvoltate, aproximativ 2% dintre adulți au insuficiență cardiacă, iar la cei ce depășesc
vârsta de 65 de ani, acest procentaj tinde spre 6-10%. În anul diagnosticării, riscul
decesului este de 35%, după care scade sub 10% în fiecare an. Acest lucru este similar cu
riscurile unui număr de tipuri de cancer. În Regatul Unit al Marii Britanii, boala reprezintă
motivul pentru care 5% dintre oameni sunt internați în spital. Insuficiența cardiacă a fost
cunoscută încă din antichitate, fiind menționată în papirusurile Ebers în jurul anului 1550
î.e.n.
7
CAPITOLUL I DATE GENERALE DESPRE INSUFICIENȚA
CARDIACĂ
1.1. Noțiuni de anatomie și fiziologie a aparatului cardiovascular

Aparatul cardiovascular este reprezentat de ansamblul format de cord şi un sistem
de tuburi artere şi vene, prin care circulă sângele.
Fig.2. Aparatul cardiovascular

Aparatul cardiovascular este unul dintre sistemele vitale ale organismului, având ca
organ central cordul sau inima. Sistola și diastola care se repetă continuu una după alta sunt
responsabile de pomparea sângelui în sistemul de vase al organismului, care mai apoi
distribuie sângele încărcat cu oxigen și substanțe nutritive la toate țesuturile din periferia
organismului. Aparatul cardiovascular are ca reprezentant principal cordul sau inima, care
reprezintă organul care pune în mișcare sângele printr-un sistem vast de artere și vene, care
ajung până în cele mai mici și ascunse locuri ale organismului. Inima este un organ
complex și indispensabil vieții, care este reglat să funcționeze după anumite reguli și la
anumiți parametri.
Cordul sau inima este organul central propulsor al aparatului cardiovascular aşezat
în partea inferioară a mediastinului anterior, între cei doi plămâni, deasupra muşchiului
8
diafragm, cu o poziţie asimetrică către stânga. Are forma unui con turtit anteroposterior cu
o înălţime de 9 cm şi un diametru al bazei de 10,5 cm. Baza inimii este orientată în sus la
dreapta şi posterior, iar vârful în jos la stânga şi anterior, ajungând la nivelul spaţiului 4-5
intercostal stâng pe linia medioclaviculară. Greutatea inimii este de 250-300g, iar
capacitatea de aproximativ 500 ml. Cordul este învelit de pericard. Pericardul este o
formaţiune fibro-membranoasă care are o lamă fibroasă ce solidarizează inima în torace şi
alta seroasă sau membranoasă. Pericardul fibros este o membrană groasă formată din ţesut
conjunctiv fibros. Pericardul seros este o membrană subţire care căptuşeşte pericardul
fibros şi înveleşte inima şi baza vaselor mari. Pericardul seros are o foiţă viscerală epicard
ce aderă intim la cord şi alta parietală, care se continuă una cu alta la nivelul bazei şi lasă
între ele o cavitate pericardică virtuală cu o lamă fină din lichid ce favorizează alunecarea.
Fig.3. Aparatul cardiovascular

(Arterele sunt colorate cu roșu și venele cu albastru)
1.1.1. Configuraţia externă a inimii

Faţa anterioară stenocostală este convexă. Prezintă două şanţuri: unul longitudinal
interventricular şi altul transversal atrioventricular sau coronar. Deasupra şanţului coronar
se află atriile cu artera aortă şi trunchiul arterei pulmonare mărginite pe laturi de urechiuşa
dreaptă şi stângă. Sub şanţul coronar se află porţiunea ventriculară a inimii străbătută de
şanţul interventricular anterior.
Faţa diafragmatică este formată din ventricule şi prezintă un şanţ interventricular
posterior şi un şanţ coronar posterior. Faţa pulmonară este rotunjită şi în raport cu
9
pulmonul stâng. Baza inimii este formată din faţa posterioară a celor două atrii, pe care se
află şanţul interatrial. Pe atriul stâng se află orificiile de vărsare ale celor patru vene
pulmonare. Pe atriul drept se află orificiile de vărsare ale venelor cave: superioară şi
inferioară. Vârful inimii este format de ventriculul stâng.
1.1.2. Structura inimii

Inima este împărţită în patru compartimente sau cavităţi: două inferioare –
ventriculele şi două superioare – atriile.
Un sept longitudinal separă inima dreaptă de inimă stangă: la nivelul atriilor se
numeşte sept interatrial, iar la nivelul ventriculelor se numeşte sept interventricular. Atriile
sunt despărţite de ventricule printr-un sept transvers atrioventricular. Ventriculele sunt
două cavităţi cu forma piramidală cu vârful la vârful inimii şi baza la atrii, despărţite de
septul interventricular fără comunicare.
La nivelul bazei există orificiile atrioventriculare: mitral pe stânga cu două valve şi
tricuspidian pe dreapta cu trei valve. De la aceste valve pleacă cordaje tendinoase de care
se prind muşchi papilari ce ajung în peretele ventricular.
Ventriculul stâng este situat cu cea mai mare parte posterior având cel mai gros
perete muscular. Pe lângă orificiul atrioventricular stâng prin care sângele oxigenat trece
din atriu în ventricul mai există la nivelul bazei şi orificiul aortic trivalvular prin care
sângele oxigenat este împins din ventricul în aortă. Aceste orificii sunt formate dintr-un
inel fibros de care se leagă valvele prin baza lor, vârful fiind liber pentru a închide orificiul.
La nivelul orificiului aortic sunt două valve anterioare şi una posterioară denumite valve
semilunare sau sigmoide.
Ventriculul drept are pereţi mai subţiri decât cei ai ventriculului stâng. Baza
ventriculului prezintă două orificii: orificiul atrioventricular drept sau tricuspidian şi
orificiul arterei pulmonare cu trei valve: două posterioare şi una anterioară. Prin orificiul
tricuspidian sângele trece din atriu în ventricul, iar prin orificiul arterei pulmonare sângele
trece din ventricul în artera pulmonară. Atriile sunt aşezate la baza cordului având perete
mai subţire ca cel ventricular şi prezentând mai multe orificii. Fiecare atriu prezintă câte o
prelungire cavitară numită auricul sau urechiuşă.
10
Atriile sunt despărţite de septul interatrial care prezintă fosa ovală, locul fostului
orificiu Bottalo din viaţa intrauterină. Atriul stâng aşezat posterior prezintă inferior
orificiul mitral, posterior cele patru orificii ale venelor pulmonare şi lateral auriculul stâng.
Atriul drept situat anterior prezintă superior orificiul venei cavei superioare, inferior
orificiul venei cave inferioare prevăzut cu valvula lui Eustachio, posterior septul interatrial
cu fosa ovală şi intern orificiul tricupisdian. La unirea dintre peretele posterior şi cel intern
se descrie orificiul sinusului coronar prevăzut cu valvula Thebesius. Pe peretele lateral se
găseşte comunicarea cu auriculul drept.
1.1.3. Structura pereţilor cordului

Peretele cardiac este format din endocard, miocard şi pericard. Endocardul este
tunica care căptuşeşte la interior cavităţile cardiace fără legătură stânga-dreapta, fiind o
membrană netedă şi transparentă formată din celule endoteliale şi ţesut conjunctiv elastic
cu vase şi nervi. Miocardul este format din două tipuri de ţesut cu rol funcţional diferit:
ţesut cardiac şi ţesut nodal. Ţesutul muscular striat de tip cardiac formează musculatura
atriilor şi ventriculelor. La nivelul ventriculelor ţesutul cardiac este mai dezvoltat (mai ales
ventriculul stâng) decât la nivelul atriilor. Musculatura se înseră pe inelele fibroase din
jurul orificiilor inimii.
Ţesutul nodal excitoconductor este format din ţesut muscular miocardic de tip
embrionar. El are proprietatea de a emite şi difuza în miocard impulsurile care asigură
contracţia automată şi ritmică a inimii. Elementele musculare sunt dispuse sub formă de
noduli şi fascicule, astfel: nodulul sino-atrial sau Keith-Flack se găseşte în peretele atriului
drept între orificiile venelor cave. El este cel care în condiţii normale comandă activitatea
cardiacă. Nodulul atrio-verticular sau Aschoff-Tawara se găseşte în partea inferioară a
septului interatrial tot în atriul drept. Fasciculul Hiss porneşte de la nodulul atrioventricular
în jos trecând prin septul interventricular. El se bifurcă în ramura stangă şi ramura dreaptă
care merg pe feţele dreapta şi stânga a septului interventricular.
La vârful inimii, din ramuri se desprind ramificaţii subţiri în grosimea miocardului
care formează reţeaua Purkinje. Prin aceste ramificaţii se face difuzarea stimulului de
contracţie.
11
1.1.4. Vascularizaţia inimii
Vascularizaţia inimii este asigurată de arterele şi venele coronare. Arterele sunt
reprezentate de două artere coronare, stânga şi dreapta, care irigă cordul în timpul diastolei.
Coronara stângă se desprinde din partea iniţială a aortei de pe faţa stângă a acesteia. După
un scurt traiect se bifurcă în: artera interventriculară anterioară şi artera circumflexă. Artera
interventriculară anterioară merge în şanţul interventricular anterior şi trece pe faţa
diafragmatică la nivelul vârfului inimii, unde determină incizura vârfului inimii. Artera
circumflexă pătrunde în partea stângă a şanţului coronar ocolind inima şi ajunge pe faţa
posterioară sau diafragmatică în apropierea şanţului interventricular posterior. Coronara
dreaptă se desprinde de pe faţa dreaptă a porţiunii iniţiale de aorta pătrunde în partea
dreaptă a şanţului coronar, ocoleşte marginea dreaptă a inimii şi ajunge la nivelul şanţului
interventricular posterior coboară prin aceasta către vârf.
Venele coronare sunt reprezentate de:
• Marea venă coronară situată pe faţa anterioară;

• Vena interventriculară posterioară;  Vena mică
coronară.
Ultimele două vene coronare sunt situate pe faţa posterioară a inimii. Toate cele trei
vene coronare se varsă în sinusul coronar care se găseşte în şanţul coronar de pe faţa
posterioară a inimii. Aceasta se deschide în atriul drept printr-un orificiu prevăzut cu
valvula Thebesius. Mai există câteva vene coronare accesorii care se deschid direct în
atriul drept.
1.1.5. Inervaţia inimii

Inervaţia intrinsecă este reprezentată de două plexuri proprii: unul multiganglionar
situat în apropierea nodulului sino-atrial şi unul uniganglionar în apropierea nodulului
atrio-ventricular de la care pleacă fibre către miocard. Inervaţia extrinsecă este formată din
fibre vagale (parasimpatice) şi fibre simpatice ale nervilor cardiaci. Acestea formează un
plex coronar anterior în jurul coronarei drepte şi altul posterior în jurul coronarei stângi.
Din aceste plexuri se desprind fibre ce formează două subplexuri, unul subpericardic sau
extern şi altul subendocardic sau intern ce dau fibre spre miocard. Nervii simpatici sunt
cardio-acceleratori, iar cei parasimpatici sunt cardio-moderatori.
12
1.1.6. Anatomia vasculară
Vasele sunt un sistem complex de tuburi elastice prin care sângele circulă continuu
în două direcţii: dinspre inimă prin artere şi către inimă prin vene indiferent de caracterul
său (oxigenat sau neoxigenat).
Structura peretelui arterelor de la interior spre exterior:

Tunica internă sau intima – se continuă neîntrerupt cu endocardul şi este formată
dintr-un strat subţire de celule endoteliale turtite şi alungite în sensul curgerii sanguine.
Acestea sunt aşezate pe un strat de fibre elastice şi colagene numit limitantă elastică
internă. Ea permite trecerea plasmei sanguine şi a leucocitelor.
Tunica mijlocie sau media – formată în proporţii diferite din fibre colagene şi fibre
elastice cu fibre musculare netede circulare. Astfel avem artere de tip elastic-arterele mari
şi artere de tip muscular-arterele mici. La periferia tunicii medii se află un strat de fibre
elastice numit limitantă elastică externă.
Tunica externă sau adventicea – formată din ţesut elastic şi colagen, iar la nivelul
vaselor mari conţine vase sanguine şi fibre nervoase. Arterele pornesc de la nivel
ventricular prin artera aortă şi se distribuie prin capilarizare în toate ţesuturile. Se împart în
artere: mari, mijlocii, mici, arteriole şi capilare. Capilarele sanguine derivă din arteriole şi
se continuă cu venule formând reţele fine la nivelul tuturor ţesuturilor şi organelor din
organism. Lumenul este îngust, 5-30 microni şi este variabil cu starea funcţională a
organismului.
Peretele este format din 3 straturi, de la interior spre exterior, astfel:
1. Endoteliul format din celule turtite cu contururi drepte în capilarele dilatate şi cu
contururi sinuoase în capilarele relaxate. Endoteliul prezintă nişte orificii extrem de
fine numite stomate prin care trec leucocitele în momentul diapedezei.
2. Membrana bazală cu fibre elastice şi colagene, prezintă numeroşi pori prin care au
loc procese de filtrare.
3. Periteliul format din celule conjunctive numite pericite care au un rol în depozitarea
grăsimilor, pigmenţilor: rol fagocitar, metabolic şi secretor.
Aceste celule nu sunt aşezate în strat continuu, ele determină de asemenea şi
schimbarea calibrului capilarelor. Capilarele se interpun între arteriole şi venule dar există
13
şi reţele interarteriolare în rinichi şi reţele intervenulare în ficat. Ele se numesc reţele
admirabile. Venele se formează prin confluenţa venulelor în vase din ce în ce mai mari
care se varsă în atriul drept. Raportul venă-arteră este de 2/1. Venele profunde însoţesc
traiectul arterelor, iar venele superficiale nu. Între vene există multiple anastomoze. Venele
de sub nivelul cordului prezintă din loc în loc valvule semilunare concave superior care au
rolul de a împiedica căderea gravitaţională a coloanei de sânge. Peretele venos este format
din trei tunici:
1. Tunica internă sau endovenă este un strat endotelial care trimite spre interior lamele
conjunctive în structura plicilor valvulare.
2. Tunica mijlocie sau medovenă este formată din fibre conjunctive, elastice şi
musculare în proporţii variabile. Fibrele conjunctive dau venele fibroase
(cerebrale), fibrele elastice dau vene elastice (intercostale şi coronariene), fibrele
musculare dau vene musculare (venele membrelor) care se contractă pentru a
trimite coloana de sânge.
3. Tunica externă sau perivenă este alcătuită din ţesut conjunctiv lax cu fibre
conjunctive şi elastice şi rare fibre musculare.
1.1.7. Fiziologie. Revoluţia cardiacă

Inima funcţionează ca o pompă respingătoare, contracţiile ventriculare ritmice
asigurând circulaţia sangvină permanentă prin cele două circuite: sistemic şi pulmonar, iar
aparatul valvular al inimii imprimă un sens obligatoriu circulaţiei intercardiace a inimii.
Succesiunea unei contracţii – sistola şi a unei relaxări cardiace – diastola constituie ciclul
sau revoluţia cardiacă având o durată de 0,8 sec (70/minut). În timpul diastolei atriale
sângele adus la cord de venele mari se acumulează în atrii, deoarece valvele
atrioventriculare sunt închise. După terminarea sistolei ventriculare, presiunea
intraventriculară scade rapid devenind inferioară celei atriale şi astfel valvele
atrioventriculare se deschid şi sângele se scurge pasiv din atrii în ventricule. Umplerea
ventriculară pasivă este răspunzătoare pentru aproximativ 70% din sângele care trece din
atrii în ventricule restul de 30% fiind împins ca urmare a sistolei atriale. Sistola atrială are
durată scurtă de 0,1 secunde şi eficienţă redusă deoarece miocardul atrial este slab
dezvoltat. În timpul sistolei atriale sângele nu poate refula în venele mari datorită
contracţiei concomitente a unor fibre cu dispoziţie circulară care înconjoară orificiile de
14
vărsare ale acestor vene în atrii şi astfel sângele trece în ventricule. După ce s-au contractat
atriile intră în diastolă 0,7 sec. Sistola ventriculară urmează după cea atrială şi durează 0,3
secunde. Curând după ce ventriculul a început să se contracte, presiunea intraventriculară
depăşeşte pe cea intraatrială şi se închid valvele atrioventriculare.
Urmează o perioadă scurtă în care ventriculul determină creşterea presiunii
intraventriculare. Când presiunea intraventriculară depăşeşte pe cea din arterele ce pleacă
din cord, se deschid valvulele semilunare de la baza acestor vase şi începe evacuarea
sângelui din ventricul. Evacuarea sângelui se face la început rapid şi apoi lent, presiunea
intreventriculară scăzând progresiv. În tipul sistolei, ventriculele expulzează în aortă şi
respectiv în artera pulmonară 70-90 ml sânge-debit sistolic. După sistolă, ventriculele se
relaxează, presiunea intraventriculară scade rapid şi când ajunge sub nivelul celei din
arterele mari, se închid valvulele sigmoide. Ventriculele continuă să se relaxeze – diastola
ventriculară 0,5 sec. Treptat presiunea intraventriculară scade sub nivelul celei intraatriale,
se deschid valvele atrioventriculare, sângele din atrii începe să se scurgă pasiv în ventricule
şi ciclul reîncepe. De la sfârşitul sistolei ventriculare până la începutul unei noi sistole
atriale, inima se găseşte în stare de repaus mecanic – diastola generală 0,4 sec.
Activitatea mecanică a cordului este apreciată pe baza valorii debitelor sistolic şi
cardiac: debitul sistolic reprezintă cantitatea de sânge expulzată de ventricule la fiecare
sistolă şi variază între 70-90 ml; debitul cardiac (se obţine prin înmulţirea debitului sistolic
cu frecvenţa cardiacă pe minut) are valori de aproximativ de 5,5 litri dar poate creşte în
timpul efortului muscular până la 30-40 litri. Debitul cardiac creşte şi în timpul sarcinii, al
febrei şi scade în timpul somnului. Travaliul cardiac reprezintă lucrul mecanic efectuat de
inimă pe o anumită perioadă de timp.
Zgomotele inimii sunt consecinţa activităţii mecanice cardiace. Zgomotele
percepute la ascultaţie sunt: zgomotul sistolic, prelungit şi cu tonalitate joasă este produs
de închiderea valvelor atrioventriculare şi de contracţia muşchiului ventricular; zgomotul
diastolic, scurt şi ascuţit este consecinţa închiderii valvulelor semilunare ale aortei şi arterei
pulmonare.
Circulaţia mare este formată din circuitul: ventriculul stâng, artera aortă şi ramurile
sale, capilare, sistemul venos de întoarcere reprezentat de venele cave inferioară şi
superioară şi atriul drept. Sângele care pleacă din ventriculul stâng transportă la ţesuturi
substanţe nutritive şi oxigen şi ia de la acest nivel produşii de catabolism care trebuie
eliminaţi.
15
Circulaţia mică sau pulmonară este reprezentată de sectorul vascular format din
ventriculul drept, artera pulmonară, venele pulmonare şi atriul stâng. Mica circulaţie
participă la schimbul gazos pulmonar.
1.2 Prezentarea teoretică a insuficienței cardiace

1.2.1. Definiție
Insuficienţa cardiacă apare atunci când muşchiul inimii nu mai pompează cantitatea
de sânge necesară organismului. Insuficienţa nu înseamnă că inima nu mai pompează
sânge, ci că nu mai lucrează aşa cum ar trebui.
Deoarece inima nu mai funcţionează în limite normale, organismul încearcă să-şi
suplinească funcţia prin:
- Reţinerea apei şi sării pentru a creşte cantitatea de sânge;
- Creşterea frecvenţei cardiace (tahicardie); - Creşterea
dimensiunilor inimii.
Cu timpul inima oboseşte şi începe să devină din ce în ce mai puţin eficientă. În
acest moment apar simptome ca oboseala şi slăbiciune. Sângele începe să stagneze în
vasele care ajung la inimă, cauzând acumularea de lichid la nivelul plămânilor şi scurtarea
respiraţiei.
1.2.2. Etiologie
Insuficienţa cardiacă este produsă de factori sau boli care afectează capacitatea de
pompare a ventriculului stâng (disfuncţie sistolică) cum ar fi:
- Boli coronariene sau infarcte miocardice (cea mai comună cauza);
- Hipertensiune arterială slab controlată, diabet zaharat sau afecţiuni tiroidiene;

- Cardiomiopatia, cardiomiopatia alcoolică, infecţia sau inflamaţia muşchiului inimii
(miocarditele);
- Consumul cocainei sau a altor droguri ilegale;
- Boli ale sacului ce înveleşte inima (boli ale pericardului);
- Boli congenitale de cord;
- Boli sau rupturi valvulare;
16
- Boli ale inimii ce determină o frecvenţă cardiacă prea mare, prea mică sau
neregulată (aritmii);
- Vârsta: odată cu înaintarea în vârstă muşchiul inimii devine mai rigid, împiedicând
inima să se umple cu sânge.
Atunci când ventriculul stâng nu se mai poate umple normal, afecţiunea poartă
numele de insuficienţă cardiacă diastolică. Aceasta poate fi cauzată de hipertensiune
arterială, boli coronariene sau boli valvulare. Anumiţi factori pot duce la înrăutăţirea
bruscă a insuficienței cardiace şi uneori la patologie cu potenţial letal cum ar fi edemul
pulmonar sau şocul cardiogen.
1.2.3. Patogenie
Insuficiența cardiacă se instalează atunci când unul sau mai mulţi dintre aceşti
factori nu funcţionează normal, astfel:
Disfuncţia sistolică – adică muşchiul inimii nu mai dezvoltă suficientă putere
(scade eficienţa contractilă).
Cauze:
- Cardiopatia ischemică (arterele care alimentează cu sânge muşchiul inimii se
îngustează sau se înfundă prin depunerea de grăsimi ateromatoza şi cheaguri de
sânge, ducând la scăderea funcţie musculare sau chiar moartea celulelor inimii –
infarctul miocardic. Cauzele cele mai frecvente sunt fumatul, hipertensiunea şi
diabetul zaharat care se potenţează reciproc);
- Toxice cardiace cel mai frecvent alcoolul;
- Infecţii/inflamaţii ale muşchiului (miocardita);
- Anomalii ale genelor care controlează formarea muşchiului inimii (cardiomiopatii

primare).
- Boli endocrine (diabet zaharat, disfuncţie tiroidiană) etc.
Consecinţe: scăderea puterii de contracţie face că inima, pe de o parte, să fie
incapabilă să pompeze eficient (ceea ce duce la scăderea cantităţii de sânge ejectat în
sistemul arterial şi reducerea perfuziei organelor cu sânge oxigenat), iar pe de altă parte
inima preia cu dificultate sângele care se reîntoarce din organism, ceea ce duce la stagnarea
acestuia în plămâni, în vene, în ţesuturi (congestia pulmonară şi sistemică).
Apar astfel următoarele manifestări:
17
Manifestări date de congestia pulmonară şi sistemică: respiraţia greoaie (dispneea)
şi tusea cardiacă, declanşate iniţial la eforturi mari, iar pe măsură agravării disfuncţiei, la
eforturi obişnuite/mici/repaus/în somn; umflarea picioarelor (apariţia edemelor) şi
progresiv, dacă nu se iau măsuri, edemul generalizat, acumularea de lichid în interiorul
abdomenului şi toracelui, în jurul organelor interne, pe care le presează (intestine, stomac,
ficat, plămâni etc.) rezultând creşterea semnificativă şi rapidă în greutate (câteva zeci de
Kilograme în câteva zile/săptămâni), dureri abdominale, scăderea poftei de mâncare,
greaţă, agravare dificultăţilor respiratorii;
Manifestări date de scăderea perfuziei organelor: muşchi – oboseală musculară
(fatigabilitate); creier – reducerea capacităţii de concentrare şi atenţie, astenie; rinichi –
scăderea cantităţii de urină/24 ore (diureză) cu instalarea insuficienței renale, ficat –
distracţia celulelor hepatice cu insuficiență hepatică asemănătoare hepatitelor acute
fulminante. În stadiile avansate şi netratate ale insuficienței cardiace cronice sau în cazul
instalării rapide a suferinţei cardiace (forma acută – data de pierderea unei cantităţi mari de
muchi cardiac în infarctul miocardic sau inflamaţii – miocardite, etc.) se instalează şocul
cardiogen caracterizat prin tensiune arterială mică (TAsistolică < 90 mmHg), respiraţie
rapidă şi extrem de dificilă pacientul nemaiputând să stea întins în pat, se ridică instinctiv
în şezut, la marginea patului, tuşeşte şi expectorează sputa aerată de culoare roz (cu sânge),
este agitat şi transpirat – tegumente reci şi umede. Dacă nu se intervine prompt, apare
insuficiența acută a tuturor organelor, de multe ori greu reversibilă în ciuda eforturilor
medicului.
Disfuncţia diastolică – inima se umple dificil şi insuficient cu sânge, în ciuda unei
pueri de contracţie normale. Este o formă mai rar întâlnită în comparaţie cu disfuncţia
sistolică. În fazele iniţiale este mai bine tolerată de pacient (manifestările congestive
enumerate mai sus sunt mai blânde, iar perfuzia organelor este păstrată) ceea ce face ca
diagnosticul să se stabilească tardiv, iar în stadiile avansate resursele terapeutice
farmacologice sunt limitate.
Cauze: extensibilitatea redusă a muşchiului (boli infiltrative, HTA netratată) sau
afecţiuni ale pericardului (foiţa care îmbracă inima devine rigidă şi exercită un efect
constrictiv asupra inimii împiedicând astfel umplerea acesteia cu sânge în faza diastolică).
Disfuncţia sistemului electric al inimii (disfuncţia cronotropă şi
desincronizarea):
18
Dacă numărul de bătăi pe minut este prea mare (pulsul > 100-130 bătăi pe min.
repaus) sau prea mic (< 50 bpm la efort) debitul cardiac nu este corespunzător nevoilor
organismului. În primul caz, când pulsul este permanent mare (inclusiv în repaus sau în
timpul somnului) apare o suprasolicitare a inimii care nu mai are timp să se odihnească.
Dacă nu se intervine prompt, în câteva săptămâni – luni se instalează insuficiența cardiacă
prin disfuncţie sistolică (tahicardiomiopatia). În al doilea caz, când pulsul este permanent
mic (indiferent de intensitatea activităţii fizice pe care o desfăşoară pacientul) apare
oboseala, fatigabilitatea, respiraţia dificilă la eforturi din ce în ce mai mici şi în stadii
avansate, ameţeli şi leşinuri (presincopa/sincopa).
O altă situaţie o reprezintă întârzierea conducerii impulsului electric prin muşchiul
inimii (desincronizarea) ceea ce duce la scăderea performanţei cardiace prin activarea
haotică (asincrona) a contracţiei pereţilor inimii (zone de muşchi îşi încep contracţia când
altele deja au finalizat-o).
Rezultatul: instalarea progresivă a insuficienței cardiace.
Disfuncţia valvelor – adică deschiderea sau închiderea incompletă a acestora.
Cauze: inflamaţii ale valvelor din timpul copilăriei (reumatismul articular acut),
infecţia valvelor (endocardita), îmbătrânirea valvelor (degenerarea) sau anomalii
congenitale (structura valvelor este modificată încă de la naştere).
Manifestările insuficienței cardiace apar mai devreme sau mai târziu în funcţie de
gradul de afectare valvulară.
Având în minte aceste noţiuni, putem înţelege mai uşor consecinţele insuficienței
cardiace, manifestările clinice (semne şi simptome) ca răsunet al suferinţei organelor,
tratamentul complex care poate fi aplicat şi nu în ultimul rând, implicarea activă a
pacientului şi familiei în lupta împotriva acestei boli, prin modificarea stilului de viaţă.
1.2.4. Diagnostic clinic (simptomatologia)

În stadiile incipiente ale insuficienței cardiace pot să nu existe simptome. Respiraţia
efectuată cu efort şi scurtată, cu apariţia oboselii, apare atunci când inima este slăbită şi nu
mai pompează suficient sânge pentru a asigura organismului nutrienţii şi oxigenul necesar.
Efortul organismului de a contracara insuficienţa cardiacă duce la apariţia simptomelor
care pot deveni severe.
Simptome clasice ale insuficienţei cardiace
19
1. Respiraţie scurtată şi efectuată cu efort (dispnee):
- Pacientul gâfâie;
- Oboseală la mers;
- Necesitatea opririi dese în timpul mersului;
- Constricţie toracică;
- Scurtarea respiraţiei;
- Scurtarea respiraţiei în timp ce pacientul stă întins (ortopnee);
- Scurtarea respiraţiei în timpul somnului (dispnee paroxistică nocturnă).

2. Creşterea în greutate:
- Creştere în greutate datorată acumulării de fluide în organism.
3. Umflarea picioarelor (edeme):
- Umflarea picioarelor se înrăutăţeşte la sfârşitul zilei sau după ce pacientul a stat
mult timp în picioare;
- Dureri;
- La presiune apare godeu la nivelul pielii;
- Încălţămintea poate deveni neîncăpătoare.

4. Oboseală sau incapacitatea de a face efort:
- Accentuarea oboselii;
- Incapacitatea de a face efort la fel ca în trecut; - Fatigabilitate.
5. Mărirea abdomenului:
- Durere;
- Abdomen moale.
Scăderea apetitului şi scăderea forţei musculare:
- Slăbiciune;
- Caşexie cardiacă.
6. Urinări frecvente:
- Urinări frecvente, mai numeroase noaptea (nicturie).
7. Tuse:
- Tuse uscată, sâcâitoare;
- Se accentuează dacă pacientul stă întins.
20
1.2.5. Diagnostic paraclinic
Insuficienţa cardiacă este o afecţiune medicală complexă. Există mai multe tipuri de
insuficienţă cardiacă şi diverse cauze. Din acest motiv se vor efectua o serie de investigaţii
pentru diagnosticare şi evaluarea severităţii bolii. În unele cazuri, cauza insuficienţei
cardiace poate fi uşor descoperită (ca în afectarea valvulară) sau uşor tratată (ca în
afecţiunile tiroidiene), dar acestea sunt excepţii.
Bolnavii cu simptome de insuficienţă cardiacă vor trebui să efectueze următoarele
investigaţii:
- Anamneza şi examen clinic minuţios;
- Investigaţii de laborator;
- Electrocardiograma (EKG);
- Radiografie toracică; - Ecografia cardiacă.
Ecografia cardiacă este cel mai simplu şi cel mai bun test pentru diagnosticarea
insuficienţei cardiace şi a tipului acesteia, sistolic sau diastolic. De asemenea, poate
determina cauza bolii şi ghida tratamentul. Dozarea peptidului natriuretic cerebral (BNP)
este o investigaţie nouă ce poate fi folosită în diagnosticul insuficienței cardiace. Se
măsoară nivelurile de peptid natriuretic cerebral care sunt crescute, de obicei, în această
afecţiune.
Următoarele investigaţii sunt folosite pentru a identifica zonele cardiace ce nu
primesc suficient sânge (zonele ischemice) şi pentru a aprecia funcţia ventriculului stâng:
- Scanarea perfuziei cardiace (metode izotopice): acest test poate evidenţia o perfuzie
cardiacă deficitară;
- Ventriculograma cu radionuclide (evaluarea volumelor ventriculare): această
investigaţie este folosită atunci când rezultatele ecografiei sunt nesatisfăcătoare
(cauzate de o persoană obeză sau cu sânii mari sau cu o boală pulmonară severă);
este mai puţin sensibilă în aprecierea bolilor valvulare cardiace sau a ischemiei
cardiace;
- Cateterismul cardiac este folosit pentru descoperirea arterelor coronare stenozate
(îngustate) sau obstruate şi pentru măsurarea presiunii în interiorul inimii. Este
utilă, de asemenea, în diagnosticarea cauzelor ce produc sau agravează simptomele
specifice insuficienței cardiace.
21
Bolnavul va trebui monitorizat periodic de către medicul sau curant. Aceste
perioade pot fi mai mici sau mai mari în funcţie de severitatea şi evoluţia bolii.
Investigaţiile ajută medicul să determine tipul de insuficienţă cardiacă şi gradul severităţii
acesteia.
1.2.6. Diagnostic diferențial

Diagnosticul diferențial se face cu următoarele afecțiuni: detresă respiratorie acută,
sindroamele pulmonare, anafilaxia, anemia acută, bronșita, BPOC, pneumonia, embolismul
pulmonar, sindrom de hiperventilație, miopatiile, pericardita și tamponada cardiacă, șoc
septic.
1.2.7. Evoluție. Prognostic

Evoluţia insuficienței cardiace cronice este marcată de episoadele de decompensare,
cele mai multe generate de nerespectarea regimului igieno-dietetic şi a tratamentului
farmacologic (pacientul mănâncă sărat şi abuzează de alcool mai ales la sfârşit de
săptămână, concedii sau sărbători, face efort prea mare, uită sau refuză să îşi mai ia
medicamentele).
Educarea medicală a pacientului şi a familiei acestuia este de multe ori cheia unei
evoluţii favorabile.
Noile medicamente şi noile tehnici intervenţionale şi chirurgicale au crescut
substanţial speranţa de viaţă atât a pacienţilor cu insuficiență cardiacă cronică cât şi a
acelora cu forme acute, care aveau, în trecutul nu foarte îndepărtat, un pronostic extrem de
rezervat. Nu în ultimul rând, dezvoltarea sistemului medical de transplant cardiac în
România, va aduce o speranţă în viitor pentru pacienţii la ca re soluţiile menţionate mai sus
nu mai reprezintă o opţiune.
1.2.8. Tratament
Tratamentul insuficienței cardiace depinde de cauză, de tipul bolii, de severitatea
simptomelor şi de cât de bine reuşeşte organismul să o compenseze. Tratamentul
insuficienţei cardiace care este produsă prin deficit de umplere a ventriculilor (insuficiență
de tip diastolic) este diferit de cel produs printr-un deficit de pompă (insuficiență de tip
sistolic). Identificarea tipului de insuficienţă ghidează tratamentul. Uneori insuficiența
poate fi vindecată atunci când factorul cauzator este corectat, cum ar fi înlocuirea
22
chirurgicală a unei valve sau tratamentul corect al hipertiroidismului. Dacă insuficienţa
cardiacă se dezvoltă la puţin timp după un infarct miocardic, poate fi uneori tratată cu
succes prin bypass coronarian sau angioplastie, medicamente sau prin reabilitare cardiacă.
Tratament iniţial:
Scopul tratamentului insuficienţei cardiace în stadiu incipient este de a ameliora
simptomatologia şi de a preveni deteriorarea suplimentară a inimii. De obicei, se
administrează iniţial un diuretic pentru a scade tensiunea arterială şi pentru a evita
acumularea lichidelor în ţesuturi. Ulterior pot fi prescrise unul sau mai multe medicamente,
printre care şi un inhibitor al enzimei de conversie a angiotensinei, care reduce presiunea
de umplere ventriculară, scade tensiunea arterială şi previne retenţia de lichide. Un alt
medicament folosit este beta blocantul care previne agravarea continuă a insuficienţei
cardiace şi în unele cazuri, îmbunătăţeşte funcţia cardiacă şi prognosticul vital. Totuşi, unii
bolnavi nu pot folosi acest medicament din cauza efectelor sale secundare.
Recomandările privitoare la stilul de viaţa a bolnavilor cu insuficienţă cardiacă
includ:
- Monitorizarea lichidelor consumate;
- Reducerea ingestiei de sare;
- Efectuarea unui program de exerciţii fizice sub îndrumarea unui medic;
- Normalizarea greutăţii pentru pacienţii obezi;
- Renunţarea la fumat, deoarece acesta creşte riscul de apariţie a bolilor cardiace şi

face dificilă efectuarea exerciţiilor fizice;
- Evitarea abuzului de alcool;
- Controlarea eficientă a tensiunii arteriale: eforul fizic dozat, evitarea abuzului de

alcool şi evitarea stresului va menţine tensiunea arterială în limite normale.
Medicul trebuie să trateze cauza insuficienţei cardiace. Este deci, posibilă
administrarea unei medicaţii suplimentare pentru boli coronariene, hipertensiune arterială,
diabet zaharat sau pentru ritm cardiac neregulat (aritmii).
Tratament de întreţinere:
Deşi unele cauze de insuficienţă cardiacă sunt reversibile, în majoritatea cazurilor
aceasta nu poate fi vindecată, de aceea tratamentul se face pentru tot restul vieţii.
Tratamentul de întreţinere este axat pe încetinirea progresiei bolii, prevenirea
complicaţiilor şi reducerea spitalizărilor, ameliorarea simptomatologiei şi prelungirea
23
vieţii. Inhibitorii enzimei de conversie a angiotensinei reprezintă piatra de temelie a
tratamentului. Aceştia ameliorează simptomatologia şi prelungesc viaţa. În cazul apariţiei
edemelor, medicamentul cel mai indicat este un diuretic cum ar fi furosemidul. În
insuficienţa cardiacă medie spre severă, este necesar un alt tip de diuretic, spironolactona,
ce previne agravarea bolii şi ameliorează simptomele.
Betablocanţii sunt prescrişi pentru că previn agravarea bolii şi în unele cazuri,
îmbunătăţesc funcţia cardiacă şi prognosticul vital. Acest medicament nu este indicat
tuturor bolnavilor cu insuficienţă cardiacă.
În condiţiile agravării simptomatologiei sau apariţiei insuficienţei cardiace acute se
va administra digoxin. Acesta îmbunătăţeşte funcţia cardiacă micşorând numărul
spitalizărilor necesare. Dacă simptomele nu sunt controlate cu medicamentele descrise, se
mai pot administra blocanţi ai receptorilor de angiotensina II, nitraţi sau hidralazina. Pentru
ameliorarea simptomelor este necesară schimbarea modului de viaţă. Exerciţiile fizice şi o
viaţă activă, în general, este foarte importantă pentru bolnavii cu insuficienţa cardiacă.
Medicul va indica un program de exerciţii fizice, activitate ce face parte din programul de
reabilitare cardiacă. Agravarea insuficienţei cardiace se poate produce în situaţii ca ingestie
crescută de sare, nerespectarea tratamentului, apariţia unor boli precum pneumonia sau
gripa. Imunizările pentru pneumococ şi gripă, reducerea ingestiei de sodiu, respectarea
tratamentului contribuie la reducerea riscului de agravare a bolii.
Medicul va indica pacienţilor cu insuficienţă cardiacă urmărirea greutăţii corporale.
De exemplu, dacă bolnavul creşte brusc în greutate cu 0,91 până la 1,36 kg va fi indicat un
diuretic suplimentar pentru ziua respectivă.
Pacemaker-ul bicameral, aparat ce imprimă ritmul atriilor şi ventriculilor, poate
reprezenta o soluţie pentru bolnavii cu insuficienţă cardiacă şi probleme ale sistemului
electric al inimii. Medicii denumesc acest tratament resincronizare cardiacă. Studii recente
arată că peacemaker-ul bicameral îmbunătăţeşte funcţia cardiacă, capacitatea de efort şi
calitatea vieţii.
Defibrilatorul cardioverter implantabil este un alt dispozitiv promiţător, adresat
bolnavilor cu insuficienţă cardiacă. Acesta „simte” când numărul bătăilor inimii creşte
peste limita de siguranţă şi trimite un impuls electric inimii aducând frecvența cardiacă la
normal (frecvente cardiace rapide, precum tahicardia ventriculară, reprezintă o cauză
obişnuită de deces printre bolnavii cu insuficienţă cardiacă). Studiile arată că defibrilatorul
24
cardioverter implantabil reduce semnificativ riscul de deces la indivizii cu insuficienţă
cardiacă moderată până la severă.
Asocierea peacemaker-ului bicameral şi a defibrilatorului implantabil într-un singur
dispozitiv scade semnificativ rata spitalizării şi a deceselor la persoanele cu insuficienţă
cardiacă.
Medicul mai poate recomanda şi oxigenoterapia în scopul reducerii dispneei şi
creşterii capacităţii de efort a bolnavului. Pacienţii trebuie să continue tratamentul pentru
bolile asociate (hipertensiune arterială, diabet zaharat, boala coronariană) sau pentru
factorii agravanţi ai insuficienţei cardiace (febra, aritmia, anemia sau infecţia).
Pacienţii cu insuficienţă cardiacă trebuie monitorizaţi periodic pentru a evalua
eficienţa tratamentului şi a face eventuale modificări ale terapiei în scopul prevenirii
agravării bolii şi a complicaţiilor.
Tratament în cazul agravării bolii:
Uneori când tratamentul standard nu dă rezultate se pot lua în calcul alte metode
terapeutice precum transplantul cardiac sau dispozitivul de asistare a ventriculului stâng
(dispozitiv mecanic de pompare implantat în torace), metode de care, însă, beneficiază un
număr mic de bolnavi.
Tratament medicamentos:
În cazul insuficienţei cardiace cea mai probabilă formă de tratament este asocierea
medicamentoasă chiar şi în condiţiile în care simptomele nu au apărut încă. Medicamentele
nu vindecă insuficienţa cardiacă, ci numai ameliorează simptomele. Scopul tratamentului
este de a ameliora şi controla simptomele, de a îmbunătăţi funcţia cardiacă şi calitatea
vieţii, de a încetini progresia bolii şi de a reduce complicaţiile, spitalizările şi moartea
prematură.
Medicamentele sunt folosite pentru a trata problemele asociate insuficienței
cardiace precum:
- Acumularea de lichide, retenţia de apă (edemele);
- Scăderea forţei de pompare a inimii;
- Efectele compensatorii ale organismului;
- Boli asociate ce pot duce la insuficienţa cardiacă precum boala coronariană,

hipertensiunea arterială, diabetul zaharat;
- Prevenirea complicaţiilor, precum accidentul vascular cerebral.
25
De asemenea este foarte importantă respectarea întocmai a tratamentului
medicamentos, pentru a preveni agravarea bolii sau apariţia insuficienței cardiace acute.
Opțiuni de medicamente:
De obicei este nevoie de o asociere de medicamente pentru controlul simptomelor
şi încetinirea progresiei bolii. Unele medicamente sunt folosite pentru a trata problemele
legate de insuficienţă de pompă (insuficienţa cardiacă sistolică) şi altele pentru a rezolva
problemele legate de insuficienţă de umplere (insuficienţa cardiacă diastolică). Cele mai
folosite şi mai eficace clase de medicamente, sunt medicamente pentru insuficienţă de
pompă (insuficienţa cardiacă sistolică). Acestea includ:
- Inhibitori ai enzimei de conversie.
- Blocanţi ai receptorilor angiotensinei II: aceştia blochează acţiunea unor anumite

substanţe chimice din organism responsabile cu îngustarea (constricţia) vaselor de
sânge, ducând la îmbunătăţirea fluxului sanguin şi a reducerii tensiunii arteriale;
sunt folosiţi ca înlocuitori ai inhibitorilor enzimei de conversie atunci când efectele
secundare ale acestora le fac intolerabile; studii recente au arătat că asocierea unui
blocant al receptorilor angiotensinei II, Candesartan (Atacand), cu un inhibitor al
enzimei de conversie reduce numărul spitalizărilor şi a deceselor pacienţilor cu
insuficienţa cardiacă.
- Diuretice.
- Antagonişti ai receptorilor de aldosteron (spironolactona şi eplerenona care sunt
diuretice dar au şi proprietăţi adiţionale, ce previn agravarea insuficienței cardiace
şi ameliorarea simptomatologiei). - Digoxina.
- Betablocanţii.
- Vasodilatatoarele (scad tensiunea arterială şi reduc suprasolicitarea inimii).
CAPITOLUL II ÎNGRIJIRI SPECIFICE
2.1. Cazul 1
Date fixe:
26
• Nume: S.
• Prenume: A.S.
• Naţionalitate: Română.
• Sex: Masculin.
• Religia: Ortodoxă.
• Vârsta: 65 ani.
• Greutate: 109 kg.
• Înălţime: 1,70 cm.
• Grupa sanguină: AII. Rh pozitiv.
Date variabile:
- Domiciliu: .
- Data internării: 12.12.2021.
- Data externării: 20.12.2021.
Diagnostic medical la internare:

Cardiomiopatie dilatativă, bloc major de ramură stângă, insuficienţă cardiacă
congestivă NYHA IV, hipercolesterolemie, obezitate grad II.
Antecedente heredocolaterale:
Fără importanță patologică.
Antecedente personale:
- HTA: stadiul IV;
- Obezitate: gradul II;
- Cardiomiopatie: dilatativă.
Istoricul bolii:
Pacient cunoscut cu cardiomiopatie dilatativă, inclus pe lista receptorilor în vederea
transplantului de cord. Se prezintă pe secţia de Cardiologie Intervenţională în stare
agravată, prezentând insuficienţă cardiacă congestivă NYHA IV, edeme generalizate,
hepatomegalie.
Manifestări de dependenţă:
Dispnee, tulburări de ritm, edeme generalizate, cianoză, transpiraţii, dureri
retrosternale cu caracter restrictiv, puls periferic prezent bilateral.
27
Problemele pacientului:
Alterarea funcţiei respiratorii şi cardiace, alterarea diurezei, stare generală alterată,
alimentaţie inadecvată prin deficit.
În urma analizei acestor date consider că pacientul prezintă următoarele nevoi

afectate:
28
DIAGNOSTIC DE OBIECTIVE INTERVENȚII EVOLUȚIE
ÎNGRIJIRE
Alterarea funcţiei respiratorii şi Compensarea cordului în La indicaţia medicului pun două linii La o oră de la instituirea
cardiace datorită afecțiunii vederea reluării funcţiei tratamentului pacientul răspunde
manifestată prin dispnee, cardiace şi respiratorii intravenoase cu soluţie de ser fiziologic şi
negativ prin tulburări de ritm
tulburări de ritm, edeme normale. Dopamină 50g/50 ml ser. majore (tahicardie ventriculară) ce
generalizate, cianoză. ţine sub 1 minut după care revine
-Monitorizez pacientul cu urmărirea în în ritm sinusal.
mod special a tensiunii arteriale şi
frecvenţei cardiace.
-Administrez oxigen prin mască şi
urmăresc saturaţia de oxigen cu
pulsoximetrul.
-Informează medicul în legătură cu orice
schimbare în starea pacientului.
Alterarea diurezei, a funcţiei Reluarea funcţiei renale. -Administrez la indicaţia medicului Rezultatul tratamentului este destul
renale datorită insuficienței de convenabil având în vedere
Eliminarea retenţiei diuretice: Furosemid fiole, Nefrix tablete şi
cardiace manifestată prin edeme cantitatea de urină eliminată şi
hidrosaline.
generalizate şi în special la Spirinolactonă. totodată scăderea în greutate a
membrele inferioare, cu creştere pacientului.
în greutate (circa 7-9 kg), -Notez în foaia de temperatură cantitatea de
cuprinzând seroasele: apariţia lichide ingerate şi soluţiile administrate
ascitei.
intravenos, precum şi urina eliminată.
29
Alterarea funcţiei cardiace Reluarea ritmului sinusal. -Administrez tratamentul indicat şi Medicamentele îşi fac efectul, sunt
datorită oboselii inimii eficace pacientul se simte mai bine,
schimbat de medic.
manifestată prin tahicardie funcţia cardiacă reia ritmul sinusal.
ventriculară, puls tahicardic juns -Schimb Dopamina pe Dobutamină 250
la 152-156/minut, transpiraţie.
mg/50 ml ser fiziologic administrat prin
injectomat progresiv cu 1 ml/oră până la 3
ml/oră în funcţie de tensiunea arterială şi
frecvenţă.
-Monitorizez tensiunea arterială, frecvenţa,
respiraţia, saturaţia de oxigen, diureza.
Alterarea stării generale a Echilibrare hidroelectrolitică Pregătesc aparatul de defibrilat pentru orice Pacientul se simte mai bine,
pacientului datorită recapătă puterile şi are o
corectarea acidozei. eventualitate precum şi masa cu materiale, predispoziţie bună.
decompensării cardiace
manifestată prin acidoză şi Asigurarea integrităţii tegu- medicaţie pentru cazul de urgenţă (stop
posibilă alterare a integrităţii
tegumentelor şi mucoaselor. mentelor, mucoaselor şi a cardio-respirator) sau pentru reluarea
igienei corporale.
ritmului sinusal, în cazul în care medicaţia
administrată nu dă rezultate administrez
soluţii perfuzabile pentru menţinerea
echilibrului homeostatic şi prevenirea
acidozei.
Fac toaleta generală cu pacientul în pat,
evitând eforturile din partea lui, fac
masajul extremităţilor cu grijă şi fricţionare
30
cu spirt mentolat.
Alimentaţie inadecvată prin Pacientul să fie echilibrat -Aportul alimentar insuficient îl compensez Pacientul este echilibrat
deficit datorită stării generale
hidroelectrolitic. pe cale parenterală instituind perfuzii cu hidroelectrolitic.
alterate manifestată prin
inapetenţă. Glucoză 5%,10% hidrolizate de proteine şi
amestecuri de aminoacizi, vitamine,
electroliţi (Ringer, Krebs) după indicaţia
medicului.
-Calculez numărul de calorii în funcţie de
starea patologică a pacientului, adăugând
13% pentru fiecare grad de temperatură
peste 37oC.
-Fac bilanţul lichidelor ingerate,

administrate intravenos precum şi
eliminarea lor.
31
32
Evaluare finală:
Pe toată durata spitalizării pacientul a răspuns pozitiv tuturor îngrijirilor cu rol
propriu dar şi delegat. Pacientul a fost ajutat şi încurajat în reluarea autonomiei; l-am
încurajat şi liniştit cu privire la starea sa asigurându-l că nu are de ce să-i fie temă deoarece
se află pe mâna celei mai bune echipe de îngrijire; am asigurat o igienă riguroasă, am servit
pacientul la pat cu cele necesare şi am avut grijă ca pacientul să nu prezinte risc de
complicaţii şi infecţii nosocomiale.
Recomandări la externare:
a. Respectarea normelor de viaţă şi alimentaţie;
b. Evitarea stresului, emoţiilor;
c. Evitarea consumului de alcool, tutun, cafea;
d. Respectarea tratamentului medicamentos conform prescripției medicale;
e. Prezentarea la medicul specialist în cazul revenirii şi acutizării simptomelor.
33
2.2. Cazul 2
Date fixe:
- Nume: L.
- Prenume: F.
- Naţionalitate: Română. - Vârsta: 67 ani.
- Sex: Masculin.
- Religia: Ortodoxă.
- Greutate: 73 kg.
- Înălţime: 1,69 cm.
- Grupa sanguină: BIII. Rh pozitiv.
Date variabile:
- Domiciliu: .
- Data internării: 20.12.2021
- Data externării: 25.12.2021

Insuficienţă ventriculară stângă, hipertensiune arterială stadiul II, cardiopatie
ischemică dronică, angor instabil, stenoză subocluzivă pe ADA. Antecedente
heredocolaterale:
- Mamă hipertensivă şi cu cardiopatie ischemică-decedată.
- Tatăl decedat prin A.V.C. Antecedente personale:
Pacient fumător 1 pachet pe zi, consum de alcool mediu, hipertensiv, operat cu
apendicită în urmă cu 20 ani. Istoricul bolii:
Pacient hipertensiv coronarian cu stenoză subocluzivă ADA şi fibrilaţie atrială
cronică, fenomene ce au dezvoltat o insuficienţă ventriculară stângă cu tendinţe de
agravare cu hipertensiune pulmonară.
Se internează pe secţia de Cardiologie Intervenţională pentru evaluarea
angiocoronarografică şi stabilirea unui tratament adecvat.
34
Dureri precordiale, hipertensiune, dispnee, tuse, senzaţie de sufocare, cianoză
extremităţilor.
Alterarea funcţiei cardiace, anxietate, cianoză, risc de alterare a stării generale,
dureri accentuate la efort, tensiune arterială 140/90 mmHg, zgomote cardiace aritmice
100/minut, deficit de puls.

afectate:
35
ÎNGRIJIRE
Alterarea funcţiei cardiace Să diminueze criza de angină, -Asigur repaus fizic în poziţie Tensiunea arterială se
datorită stenozei subocluzive durerile, tusea. stabilizează (140/85 mmHg)
pe artera dreaptă anterioară, confortabilă pacientului. Durerile dispar şi respiraţia
angor instabil, insuficienţă -Măsor tensiunea arterială şi pulsul, devine mai uşoară, tusea se
ventriculară stângă manifestată ameliorează, pacientul nu
prin dureri precordiale, administrez oxigen pe mască, mai are senzaţie de sufocare.
hipertensiune, dispnee, tuse administrez sublingual o tabletă de
insistentă zgomotoasă şi cu
final de spută albă, spumoasă, Nitroglicerină cu verificarea tensiunii
aerată, uşor rozată.
arteriale după 5 minute.
-Pregătesc o cale cu administrare de ser
fiziologic.
-Administrez medicamente indicate de
medic per os şi prin perfuzia montată. -
Instruiesc pacientul să respire profund şi
rar.
Anxietate datorită anginei Să diminuez anxietatea -Liniştesc pacientul şi îi explic fiecare Pacientul nu mai este anxios.
manifestată prin îngrijorare, pacientului. procedură şi manifestare pe care o
instabilitate, senzaţie de prezintă.
sufocare în urma tusei
insistente.
36
Cianoză centrală datorită Să se administreze o medicaţie -La indicaţia medicului administrez După efectuarea
insuficienței oxigenări corespunzătoare pentru a reduce tratamentului cianoza
anticoagulant de Heparină din 6 în 6
manifestat prin tegumente cianoza, pentru revenirea
modificate. coloraţiei tegumentelor. ore, subcutanat sau prin perfuzia începe să se diminueze,
montată. pacientul se simte mai în
-Urmăresc reacţia pacientului şi orice siguranţă, mai bine, nu mai
schimbare observată o transmit este anxios.

medicului.
-Eficacitatea tratamentului cu
anticoagulant o controlez în primul rând
prin teste de laborator prin recoltarea
sângelui pentru INR, APTT, TGL.
Risc de alterare a stării de Pregătirea pacientului pentru -Fac toaleta generală şi locală, totodată Starea pacientului nu s-a
sănătate datorită anginei
explorare angiocoronarografică. îndepărtarea pilozităţilor din regiunea agravat.
instabile, insuficienţei
ventriculare stângi manifestat Monitorizarea frecvenţei cardiace inghinală. Explorarea şi intervenţia a
prin apariția complicațiilor.
-Recoltez sânge pentru analize uzuale. - decurs bine.
şi a tensiunii arteriale.
Monitorizez frecvenţa cardiacă şi Pacientul nu a făcut reacţie
Electrocardiogramă de control, vagală este stabil
hemostază arterială după tensiunea arterială. hemodinamic, intervenţia a
scoaterea tecilor. reuşit.
-Pregătesc pacientul pentru E.K.G. şi
anume: ung electrozii cu gel şi îi aplic
la membre şi precordial.
37
-Un rezultat corect depinde de buna
montare a electrozilor.
-Urmăresc funcţiile vitale ale
pacientului şi după 4 ore de la
intervenţie pregătesc pacientul scoaterea
tecilor şi hemostază arterială.
-Prin linia venoasă pun un ser fiziologic
sau Gelofusin pentru prevenirea unei
reacţii vagale.
-Hemostaza arterială se face timp de
minim 15 minute după extragerea
tecilor. Tensiunea arterială se
monitorizează din 2 în 2 minute.
38
FOAIEDE TEMPERATURĂADULŢI
CNP - - - - - - - - - - - - -
Numele: L. Prenumele: F. Anul: 2021 / luna: decembrie / Nr. foii de observaţie: 417 / Nr. salon: 2 / Nr. pat: 1
39
40
Evaluare finală:
propriu dar şi delegat.
e. Control medical periodic;
f. Prezentarea la medicul specialist în cazul revenirii şi acutizării simptomelor.
41
2.3. Cazul 3
Date fixe:
- Nume: R.
- Prenume: A.
- Naţionalitate: Română.
- Vârsta: 72 ani.
- Greutate: 78 kg.
- Înălţime: 1,68 cm.
- Sex: Masculin.
- Religie: Ortodoxă.
Date variabile:
- Domiciliu: .
- Data internării: 19.12.2021.
- Data externării: 27.12.2021.

Cardiopatie ischemică cronică, hipertensiune arterială esenţială stadiul II, PTCA pe
ADA în antecedente, angină instabilă, hipertrigliceridemie, fenomene de insuficienţă
ventriculară stângă.
Antecedente heredocolaterale
- Mamă cardiopatie ischemică-decedată.
- Tatăl decedat de pneumonie. Antecedente personale
Hipertensiune arterială, angină pectorală de efort. Istoricul
bolii:
Pacient vârstnic fără antecedente cardiace documentate, se internează acuzând
apariţia şi agravarea în ultimele săptămâni a unor dureri precordiale cu caracter de apăsare,
la eforturi progresiv mai mici, asociate de fenomene de insuficienţă ventriculară stângă. Se
internează pentru investigaţie coronarografică şi stabilirea unui tratament corespunzător.
42
Dispnee la efort, fatigabilitate, palpitaţii, anxietate, risc crescut faţă de infecţii, tuse,
hipertensiune arterială, retenţie urinară.
Alterarea respiraţiei, potenţial de complicaţii, tuse chinuitoare, obstrucţia căilor
respiratorii, alterarea funcţiei cardiace, alterarea diurezei, dureri precordiale cu caracter de
apăsare şi de arsură care apare predominant dimineaţa şi cedează la nitroglicerină,
fatigabilitate la eforturi mici asociate cu dispnee, palpitaţii.
Constituţie normostenică, facies apatic, tegumente şi mucoase normal colorate,
torace emfizematos, MV diminuat bilateral, AMP în limite normale percutoric, SA spaţiul
5 insuficienţă cardiacă stângă pe LMC zgomote cardiace ritmice, puls periferic prezent
până în aval, abdomen deasupra planului xifopubian, nedureros la palpare superficială şi
profundă, tranzit intestinal prezent, lojă nedureroase, micţiuni fiziologice.

afectate:
43
ÎNGRIJIRE
Alterarea funcţiilor respiratorii Asigurarea nevoii de a respira. -Evaluez situaţia, administrez oxigen Pacientul respiră mai uşor.
manifestată prin dispnee la
Pacientul să respire normal, bine pe mască şi verific saturaţia. - Respiraţia revine la normal.
efort, fatigabilitate asociate cu
pe nas, să aibă o poziţie care să
palpitaţii. Îndepărtez, la nevoie, secreţiile
favorizeze respiraţia.
nazale, umezesc aerul din încăpere,
asigur un aport suficient de lichide
pe 24 de ore.
-Instalez pacientul în poziţie
semişezândă.
Potenţial de complicaţii Pacientul să fie echilibrat psihic, -Asigur poziţie antalgică, îndrum Pacientul înţelege nevoile pe
datorită scăderii debitului să prezinte rezistenţă crescută faţă pacientul să utilizeze tehnici de care trebuie să le aplice şi se
cardiac manifestat prin durere, de infecţii. relaxare, îl pregătesc psihic în supune îndrumărilor asistentei.
disconfort, intoleranţă la efort, vederea oricărei tehnici de îngrijire. -
risc crescut faţă de infecţii. Învaţ pacientul să evite schimbările
bruşte de temperatură şi discuţiile în
grupuri, aglomeraţia.
44
Respiraţia se accelerează la 23 -Asigurarea nevoii de a respira. - -Învaţ pacientul să tuşească, să Starea pacientului se
respiraţii pe minut datorită ameliorează, tusea
Asigurarea unui climat de expectoreze (la nevoie) şi să colectez
anxietăţii şi stresului, criza de cedează.
angină manifestată prin siguranţă, pacientul să prezinte căi sputa.
senzaţie de sufocare, tuse
insistentă, dispnee, venele respiratorii permeabile. -Sfătuiesc pacientul să respire
jugulare se evidenţiază, devin -Să se amelioreze criza de profund şi rar.
turgescente. angină.
-Umezesc aerul din încăpere cu apă
alcoolizată, aspir secreţiile bronşice
(la nevoie), învaţ pacientul să facă
gimnastică respiratorie, asigur poziţie
şezândă sau semişezîndă. -
Administrez tratamentul prescris de
medic (antitusive, expectorante,
bronhodilatatoarea), Nitroglicerină
sublingual 1 tabletă, Metoprolol 50
mg de două ori pe zi.
Tulburări de ritm datorită Liniștirea pacientului. -Monitorizez pacientul cu urmărirea Pacientul răspunde pozitiv la
emoţiilor, vârsta înaintată a
tensiunii arteriale şi frecvenţei medicamente şi revine în ritm
pacientului manifestată prin
tahicardie cardiace. sinusal.
-Administrez tratamentul indicat de Explorarea E,K.G.-ului a decurs
medic, notez în foaia de observaţie fără probleme şi rezultatul este
schimbările produse, medicaţia favorabil.
45
administrată şi lichidele ingerate şi
eliminate.
-Se va efectua electrocardiogramă de
control prin aplicarea electrozilor
unse cu gel, pe membre şi precordial.
Alterarea diurezei datorită Reluarea funcţiei renale, -Monitorizez funcţiile vitale şi Pacientul răspunde pozitiv la
procesului bolii manifestată restabilirea tensiunii arteriale. tratament, se stabilizează.
vegetative;
prin creşterea tensiunii
arteriale, retenţie urinare. -Comunic în permanență cu pacientul
şi îl încurajez cu privire la starea sa;
-Asigur pacientului microclimat
corespunzător: salon aerisit, lenjerie
curată, pat confortabil;
-Ajut pacientul să adopte o poziţie
confortabilă în pat;
-Suplinesc pacientul în satisfacerea
nevoilor;
-Manifest înţelegere faţă de suferinţa
pacientului.
-Administrez medicaţia prescrisă de
medic.
46
47
Evaluare finală:
propriu dar şi delegat.
e. Control medical periodic;
f. Prezentarea la medicul specialist în cazul revenirii şi acutizării simptomelor.
48
CONCLUZII
Nevoile umane reprezintă originea îngrijirilor infirmiere în toate serviciile de

sănătate. Trebuie menţionat că rolul asistentei medicale se schimbă de la un deceniu la
altul. Nu numai rolul ei se schimbă, dar şi situaţiile în care se găseşte.
Rolul asistentei medicale constă în a „ajuta persoana bolnavă sau sănătoasă să-şi
câştige sănătatea (sau să o asiste în ultimele sale clipe) prin îndeplinirea sarcinilor pe care
le-ar fi îndeplinit singură dacă ar fi avut voinţa sau cunoştinţele necesare”. Asistenta
medicală trebuie să îndeplinească aceste funcţii, a îngriji astfel bolnavul să-şi recâştige
independenţa cât mai repede posibil. Va ajuta bolnavul să respecte prescripţiile terapeutice
ale medicului. Unii pot considera foarte limitat acest rol al asistentei medicale de a suplini
la bolnav ceea ce-i lipseşte pentru a fi complet întreg sau independent din cauza slăbiciunii
fizice, a lipsei de voinţă sau de cunoştinţă.
Asistenta medicală trebuie să înţeleagă foarte bine ceea ce vrea pacientul şi care
sunt nevoile sale pentru a se menţine în viaţă şi pentru a-şi câştiga existenţa. Ea va fi pentru
un timp: „conştiinţa celui lipsit de cunoştinţă, dorinţa de a trăi pentru cel ce a gândit la
suicid, membru pentru cel căruia i-a fost amputat, ochiul pentru cel ce a orbit, mijlocul de
locomoţie pentru copil, cunoştinţe şi încredere pentru mama tânără, vocea celor prea slabi
pentru a se putea exprima". Rolul ei este cu totul aparte deoarece fiind în locul unde este
nevoie de ea, poate dărui dragoste celor suferinzi. De mai multe ori, un zâmbet, o vorbă
bună, o ascultare sunt mult mai benefice decât un tratament complex. În unităţile sanitare,
în general se tratează suferinţa fizică, nepunându-se mare preţ pe cea sufletească. Oamenii
sunt nişte fiinţe minunate, de aceea trebuie trataţi ca atare. Ei merită toată atenţia noastră şi
tot efortul nostru, trebuie îndreptat spre a-i aduce la starea de bine. Viaţa oricărui cetăţean
poate fi ameninţată la un moment dat, de o suferinţă apărută brusc, care-l aduce într-o
situaţie critică acută ce trebuie rezolvată de serviciul sanitar cu promptitudine şi deosebită
competenţă.
Asistenta medico-chirurgicală solicită zi şi noapte corpul sanitar. Eficienţa
asistentei de urgenţă impune o muncă dusă în echipă, pentru a fi eficient, cere din partea
fiecăruia multă dăruire, dar în acelaşi timp multă responsabilitate. Spiritul acestei
responsabilităţi cere la rândul ei conştiinţă şi competenţă profesională, care să asigure
pentru bolnavul de urgenţă, a cărui viaţă este ameninţată a se sfârşi uneori în câteva zile,
49
dar şi în câteva ore sau minute chiar, aplicarea imediată a tuturor măsurilor terapeutice care
să înlăture cauzele care se opun supravieţuirii. Competenţa corpului sanitar, pusă în valoare
de o bună organizare şi dotare a asistenţei de urgenţă, impune, din partea medicilor şi a
cadrelor medicale, o continuă pregătire şi perfecţionare. Dezechilibrul care apare între
nevoile de sânge oxigenat ale organelor, ţesuturilor şi capacitatea cordului de a-l furniza,
precum şi imposibilitatea cordului de a face față hemodinamic volumului de sânge venos
care se întoarce de la inimă, poartă denumirea de insuficienţă cardiacă.
Insuficienţa cardiacă se manifestă clinic printr-un număr de semne şi simptome,
datorate disfuncţiei unor organe care suferă mai mult în urma tulburărilor hemodinamice ce
caracterizează insuficienţa cardiacă (plămâni, rinichi, ficat şi vase) şi sunt de obicei uşor
evidenţiate. Frecvenţa insuficienței cardiace este în egală măsură la ambele sexe, diferenţa
fiind însă cea de vârstă, este mai frecventă la vârstnici decât la cei tineri ceea ce duce în
primul rând la apariţia insuficienței cardiace este de fapt boala cardiacă de bază. Pentru că
nu este o boală contagioasă, sau mai bine-zis „un sindrom contagios”, rata sa de
transmitere este egală cu zero. Datorită medicinei şi descoperirii unor medicamente şi
soluţii noi, se poate împiedica apariţia insuficienței cardiace şi dacă aceasta a apărut ajută
la compensarea ei. Diagnosticul de insuficienţă cardiacă rezultă de cele mai multe ori prin
înmănuncherea unor simptome şi semne evidenţiate cu uşurinţă clinică. Diagnosticul
pozitiv complet trebuie să cuprindă: recunoaşterea insuficienței cardiace şi a formei clinice
a acesteia; aprecierea gravităţii şi încadrarea funcţională; diagnosticul bolii de bază;
depistarea factorilor precipitanţi ai insuficienţei cardiace.
Evoluţia şi prognosticul depinde de forma clinică a insuficienței cardiace, de natură
şi severitatea cardiopatiei de bază, de factorii etiopatogeni adecvaţi, de terapia aplicată şi
de prezenţa sau absenţa complicaţiilor. Formele acute pot duce la deces în câteva ore. În
formele cronice, evoluţia se poate extinde pe mai mulţi ani.
Netratarea insuficienței cardiace şi neglijarea tratamentului igieno-dietetic, duce la
apariţia complicaţiilor: tromboze venoase ale membrelor inferioare; embolii pulmonare;
embolii arteriale; complicaţii pulmonare; ciroză cardiacă; insuficienţă renală; endocardită
bacteriană subacută; tulburări trofice cutanate; tulburări electrolitice. Decesul poate fi
cauzat de tulburări de ritm, accidente trombolitice, insuficienţă cardiacă ireductibilă.
Tratamentul medicamentos al insuficienței cardiace este cel indicat în toate cazurile
conform schemelor Ministerului Sănătăţii şi care se administrează sub strictă supraveghere,
atât în spital cât şi la dispensarul teritorial sau la domiciliul bolnavului.
50
Din punct de vedere al procesului de nursing, a fost vorba de trei pacienţi care nu
au respectat regimul igieno-dietetic şi tratamentul medicamentos la care îngrijirile de
nursing au necesitat satisfacerea următoarelor nevoi fundamentale: nevoia de a respira şi de
a avea o circulaţie adecvată; nevoia de a evita pericolele; nevoia de a-şi menţine
temperatura corpului la limitele normale; nevoia de a mânca şi de a bea; nevoia de a-şi
menţine tegumentele şi mucoasele curate; nevoia de a se odihni; nevoia de a se deplasa şi
de a păstra o bună postură; nevoia de a învăţa despre boala sa. Studierea acestor cazuri m-a
ajutat la întocmirea unor planuri de îngrijire în pregătirea mea profesională, învăţând să
îngrijesc bolnavii cu diagnosticul de insuficienţă cardiacă.
51
BIBLIOGRAFIE
1. Borundel Corneliu – Manual de medicină internă pentru cadre medii, Editura All,
Bucureşti, 1995;
2. Georgescu I.M. Georgescu, Arsenescu Cătălina – Tratamentul raţional al bolilor
cardiovasculare majore, Editura Polirom, Iaşi, 2001;
3. Ionescu D.D., Macarie Cezar – Urgenţe cardiace – diagnostic şi tratament, Editura
Militară, Bucureşti, 1989;
4. Mogoş Gheorghe – Mică enciclopedie de boli interne, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986;
5. Mogoş Gheorghe – Urgenţe în medicină internă, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983;
6. Mozeş Carol – Tehnica îngrijirii bolnavului, Editura Medicală, Bucureşti, 1997;
7. Baltă C. – Îngrijiri medicală şi speciale ale bolnavului vol. I, II Editura Didactică şi
Pedagogică 1981;
8. Păun Radu – Tratat de medicină internă – bolile cardiovasculare, partea III, Editura
Medicală, Bucureşti, 1992;
9. Şuteanu Ştefan – Diagnosticul şi tratamentul bolilor interne, volum I, Editura
Medicală, Bucureşti, 1982;
10. Titircă L. – Urgențe medico-chirurgicale ediţia a-II a, Editura Viaţa Medicală
Românească, 1994;
11. Titircă L. – Ghid de nursing ediţia I, Editura Viaţa Medicală Românească 1995.
12. www.romedic.com
13. www.sfatulmedicului.ro
14. Congestive Heart Failure,link:
http://emedicine.medscape.com/article/354666overview
http://www.medicinenet.com/congestive_heart_failure/article.htm
16. Congestive Heart Failure,link: http://www.americanheart.org/presenter.jhtml?
identifier=4585
http://www.emedicinehealth.com/congestive_heart_failure/article_em.htm
18. Aldosterone in Congestive Heart Failure,link:
http://content.nejm.org/cgi/content/full/345/23/1689
19. https://www.romedic.ro/insuficienta-cardiaca-congestiva#diagnostic
ANEXE
Măsurarea şi notarea pulsului Indicaţii:

- Determinarea numărului de bătăi cardiace pe minut;
- Obţinerea de informaţii despre activitatea inimii și despre starea arterelor; -

Aprecierea răspunsului inimii la medicaţia cardiacă, activitate sau stres.
Măsurarea şi notarea pulsului Pregătirea materialelor:

- Se pregătesc pe o tavă medicală:
- Ceas de mâna cu secundar sau cronometru;
- Culoare roşie (creion, pix sau cariocă); - Carnet de adnotări personale.

Pregătirea pacientului:
1) Pregătirea psihică:
- Se explică pacientului procedura pentru a reduce emoţiile, teama şi a obţine
colaborarea;
- Se asigură un repaus psihic de cel puţin 5 minute înainte de măsurare.
2) Pregătirea fizică:
- Se asigură un repaus fizic de cel puţin 5 minute înainte de măsurare;
- Se aşează pacientul în poziţie confortabilă în funcţie de starea generală;
-
În decubit dorsal cu membrul superior întins pe lângă corp, articulaţia mâinii în

extensie, mâna în supinaţie (palma orientată în sus);
- În poziţie semişezândă (în pat sau în fotoliu) antebraţul în unghi drept sprijinit pe
suprafaţa patului, mâna în supinaţie şi extensie.
Efectuarea procedurilor:
- Se spală mâinile;
- Se reperează artera radială la extremitatea distală a antebraţului, pe faţa anterioară

(internă), în şanţul radial aflat în prelungirea policelui;
- Se plasează degetele index, mediu şi inelar (2, 3, 4) deasupra arterei radiale
reperate;
- Se exercită o presiune uşoară asupra arterei pe osul radius, astfel încât să se
perceapă sub degete pulsaţiile sângelui;
- Se fixează un punct de reper pe cadranul ceasului de mână;
- Se numără timp de 1 minut pulsaţiile percepute sub degete sau 30 secunde şi

înmulţite cu doi numărul pentru a obţine rata pulsului pe minut;
- Se apreciază ritmul, amplitudinea şi elasticitatea peretelui arterial în timp ce se

măsoară frecvenţa;
- Se înregistrează frecvenţa pulsului în carnetul personal notând: numele pacientului,

salonul, data înregistrării, rata; - Se spală mâinile.
Reprezentarea grafică a pulsului în foaia de temperatură:
- Se socotesc pentru fiecare linie orizontală a foii de temperatură câte 4 pulsaţii;
- Se notează grafic valoarea înregistrată printr-un punct de culoare roşie, aşezat direct
pe linia orizontală din rubrica corespunzătoare pentru D (dimineaţa) sau S (seara),
pentru valorile care cresc din 4 în 4 (ex. 64, 68, 76, 80);
- Se notează grafic valoarea înregistrată printr-un punct de culoare roşie aşezat în
mijlocul pătratului din rubrica corespunzătoare (D sau S) pentru valorile care cresc
din 2 în 2 (ex.: 62, 66, 70);
- Se unește primul punct, printr-o linie cu săgeată, cu rubrica pulsului aflată în partea
dreaptă a sistemului de coordonate din foaia de temperatură;
- Se obţine curba pulsului prin unirea punctelor care indică valorile ratei cardiace
măsurate bicotidian, pe parcursul zilelor de supraveghere şi îngrijire.
Evaluarea eficacităţii procedurii:
1) Rezultate aşteptate/dorite:
- Pulsul este bine bătut, regulat, iar frecvența sa înscrie în limitele normale
corespunzătoare vârstei;
- Tegumentele şi mucoasele sunt normal colorate;

- Pacientul este liniştit. 2) Rezultate nedorite:
- Rata pulsului este mai mare sau sub normalul caracteristic vârstei;
- Pulsul radial nu este perceptibil;
- Pulsul este aritmic;
- Amplitudinea este mică sau crescută;

- Pacientul este palid, anxios, acuză palpitaţii, extrasistole;
- Pacientul are una sau mai multe dintre problemele de dependenţă următoare:
- Intoleranţă la activitate;
- Alterarea confortului;
- Deficit de volum lichidian;
- Exces de volum lichidian;
- Alterarea perfuziei tisulare.
Modificări în situaţiile selectate:
Dacă pulsul radial nu este palpabil se caută alte artere accesibile pentru măsurare:
- Artera temporală: la un lat de deget deasupra şi lateral de stânca temporalului, în
dreptul pavilionului auricular;
- Artera carotidă externă (dreaptă sau stânga): pe fața anterioară a gâtului, în şanţul
delimitat de laringe (anterior) şi muşchiul sternocleidomastoidian (lateral);
- Artera pedioasă;
- Pe faţa dorsală a piciorului, în dreptul primului şanţ intermetatarsian;

- Artera femurală;
- În regiunea inghinală, la nivelul triunghiului lui Scarpa;
- Apex (vârful inimii);
-
- Pulsul apical, în spaţiul 5 intercostal (i.C.) pe linia medioclaviculară stângă;
- La copiii sub 2 ani se evită măsurarea pulsului radial întrucât rata crescută şi aria
mică de palpare pot determina valori inexacte;
La copiii peste 2 ani rata pulsului radial se obţine atunci când sunt liniştiţi sau
dorm, întrucât este dificil să obţii colaborarea copilului de a rămâne cu mâna
nemișcată;
- La copil, pentru o acurateţe maximă, rata pulsului se numără timp de 1 minut.
Educarea pacientului:
- Se învaţă pacientul să-şi măsoare singur pulsul periferic la arterele carotidă sau
temporală întrucât sunt mai accesibile pentru autopalparea la domiciliu;
- Se instruieşte pacientul să exercite o presiune uşoară folosind 3 degete pentru

palpare;
- Se informează pacientul/familia care sunt valorile normale ale pulsului,
caracteristice vârstei;
- Se instruieşte pacientul/familia să ia legătura cu medical curant ori de câte ori
valorile ratei pulsului sunt deviate de la normal şi starea generală a pacientului se
modifică.
Măsurarea şi notarea presiunii sângelui (tensiunea arterială – T.A.) Scop:

- Determinarea presiunii sistolice şi diastolice la internare pentru a compara starea
curentă cu valorile normale;
- Evaluarea stării pacientului în ce priveşte volumul de sânge, randamentul inimii și

sistemul vascular;
- Aprecierea răspunsului pacientului la tratamentul cu fluide sau/și medicamente.
Măsurarea şi notarea presiunii sângelui (tensiunea arterială – T.A.)
Pregătirea materialelor. Se pregătesc pe o tavă medicală:
- Stetoscop biauricular;
-
Tensiometru cu manşetă adaptată vârstei;
- Comprese cu alcool medicinal;
- Culoare albastră (pix, creion);

- Foaie de temperatură;
- Carnet de adnotări personale.
1) Pregătirea psihică:
- Se explică pacientului procedura pentru a reduce teama şi a obţine colaborarea;
- Se asigură un repaus psihic de cel puţin 5 minute înainte de măsurare întrucât

emoţiile influenţează presiunea sângelui.
2) Pregătirea fizică:
- Se asigură un repaus de cel puţin 5 minute înainte de măsurare;
- Se aşează pacientul în poziţie confortabilă de decubit dorsal ori semişezând sau în

ortostatism conform indicaţiei medicale. Efectuarea procedurii:
- Se utilizează comprese cu alcool pentru a şterge olivele şi părţile metalice ale
stetoscopului dacă este necesar;
- Se selectează un tensiometru cu manşetă potrivită vârstei şi stării constituţionale a
pacientului;
- Se amână măsurarea T.A. dacă pacientul este tulburat emoţional, are dureri, dacă a
făcut exerciţii de mişcare sau dacă măsurarea presiunii arteriale nu este o urgenţă;
- Se alege braţul potrivit pentru aplicarea manşetei (fără perfuzie intravenoasă,

intervenţie chirurgicală la nivelul sânului sau axilei, fără arsuri, sunt arterio-venos
sau răni ale mâinii);
- Se permite pacientului să adopte poziţia culcat sau aşezat cu braţul susţinut la
nivelul inimii şi palma îndreptată în sus;
- Se descoperă braţul pacientului fie prin ridicarea mânecii fie prin dezbrăcare dacă
mâneca este prea strâmtă, pentru a nu creşte presiunea deasupra locului de aplicare
a manşetei;
-
- Se verifică dacă manşeta conţine aer;
- Se scoate aerul din manşetă, la nevoie, deschizând ventilul de siguranţă şi

comprimând manşeta în palme sau pe suprafaţa dură;
- Se închide ventilul de siguranţă înainte de a umfla manşeta;

Se aplică manşeta, circular, în jurul braţului, bine întinsă, la 2,5-5 cm deasupra
plicii cotului şi se fixează;
- Se palpează artera brahială sau radială exercitând o presiune uşoară cu degetele;
- Se aşează membrana stetoscopului deasupra arterei reperate şi se introduc olivele în

urechi;
- Se umflă manşeta tensiometrului pompând aer cu para de cauciuc în timp ce se
priveşte acul manometrului;
- Se continuă pomparea de aer până când presiunea se ridică cu 30 cm deasupra
punctului în care pulsul a dispărut (nu se mai aud bătăi în urechi);
- Se decomprimă manşeta, deschizând uşor ventilul de siguranţă pentru restabilirea

circulaţiei sângelui prin artere;
- Se înregistrează mental cifra indicată de acul manometrului în oscilaţie în

momentul în care, în urechi, se aude prima bătaie clară (lup-dup); această cifră
reprezintă presiunea (tensiunea) sistolică sau maximă;
- Se înregistrează numărul care corespunde bătăii de final în timp ce se continuă
decomprimarea manşetei; acesta reprezintă T.A. diastolică sau minimă;
- Se îndepărtează manşeta, se curăţă şi se dezinfectează olivele stetoscopului;
- Se înregistrează valorile măsurate în carnetul personal, notând: numele pacientului,

data înregistrării, valorile obţinute (T.A. = 130/70 mmHg sau T.A.= 13/7 cmHg).
Reprezentarea grafică a T.A.:
- Se socotesc pentru fiecare linie orizontală din foaia de temperatură, 10 mmHg sau 1
cmHg;
- Se reprezintă grafic valorile înregistrate printr-un dreptunghi de culoare albastră,
aşezat pe verticală timpului (D sau S); latura de sus a dreptunghiului reprezintă T.S.
-
(tensiunea sistolică), iar latura de jos a dreptunghiului reprezintă T.D. (tensiunea
diastolică).
Evaluarea eficacității procedurii:
1) Rezultate aşteptate/dorite:
- T.A. a pacientului este, în limitele normale corespunzătoare vârstei;
- Pacientul nu acuză cefalee, tulburări de echilibru.

2) Rezultate nedorite:
- Presiunea sistolică sau diastolică este mai mare sau mai mică faţă de rata normală a
persoanelor de aceeaşi vârstă;
Sunetele obţinute prin metoda KOROTKOFF nu sunt audibile sau suficient de
distincte pentru a facilita o apreciere exactă a T.A.;
- Pacientul poate avea una sau mai multe din problemele de dependenţă:
- Intoleranţă la activitate;
- Alterarea randamentului inimii;
- Exces de volum lichidian;
- Deficit de cunoştinţe;
- Alterarea nutriţiei;
- Alterarea menţinerii sănătăţii.

Modificări în situaţiile selectate:
- Se ridică braţul pacientului deasupra inimii pentru 15 secunde înainte de
reverificarea presiunii dacă se aud cu dificultate sunetele (bătăile cardiace) în
urechi;
- Se măsoară T.A. la coapsă dacă accesul la arterele braţului nu este posibil;
- Se alege o manşetă lată şi se aşează pacientul pe abdomen pentru palparea adecvată

a arterei poplitee;
- Se ajustează evaluarea presiunii arteriale înregistrate, dacă se foloseşte coapsa,
întrucât există tendinţa ca T.A. să fie mai mare la extremitatea distală faţă de
extremitatea proximală (superioară);
-
- Se măsoară presiunea arterială prin metoda palpatorie, în lipsa stetoscopului
auricular; prin aceasta metodă întotdeauna se obţine exact numai tensiunea
sistolică.
Educarea pacientului:
- Se sfătuieşte pacientul adult să-şi măsoare T.A. cel puţin odată pe an;
- Se informează pacientul despre utilitatea automăsurării T.A. la domiciliu, prin

echipament digital; deşi este costisitor este mult mai uşor de citit valorile;
- Se instruieşte pacientul să se prezinte cu promptitudine la medic dacă valorile T.A.

sunt oscilante;
- Se instruieşte pacientul cu hipertensiune arterială (HTA) să-şi ia medicamentele în
mod regulat, să reducă consumul de sare, să-şi verifice greutatea şi să înveţe tehnici
de management al stresului.
Înregistrarea electrocardiogramei în repaus şi în efort

Electrocardiograma (EKG) înregistrează activitatea electrică a miocardului cu
ajutorul unor electrozi care captează polarizarea şi depolarizarea atriilor şi ventriculelor.
Asistentul medical realizează înregistrarea, interpretarea fiind făcută de către medic.
Tipuri de electrocardiogramă:
1) Electrocardiograma simplă;
2) Electrocardiograma de efort; monitorizarea Holter.
Electrocardiograma simplă Pregătirea
pacientului:
- Se informează pacientul că înregistrarea nu comportă nici o gravitate şi nu e
dureroasă;
- Este rugat să colaboreze urmând întocmai recomandările asistentului medical;
- Este aşezat în decubit pe o canapea, braţele fiind lejer întinse pe lângă corp;
- Membrele inferioare sunt întinse uşor depărtate, pentru ca electrozii să nu se atingă

între ei;
- Legătura între pacient şi apărat se face prin cabluri de culori diferite. Înregistrarea
electrocardiogramei:
- Se fixează electrozii pentru înregistrare;
- Pentru realizarea unui contact bun între tegument şi electrozi, aceştia se ung cu un
gel bun conducător de electricitate;
- Montarea electrozilor se face astfel: la nivelul membrelor roşu; mâna dreaptă

galben; mâna stângă verde; picior stâng negru; picior drept.
În zona procedurală, fixarea se face astfel:
- V1 – numit punct parasternal drept situat în spațiul IV intercostal, pe marginea
dreaptă a sternului;
- V2 – punctul parasternal stâng, situat în spaţiul IV intercostal, pe marginea stângă a

sternului;
- V3 – situat între punctele V2 şi V4;
- V4 – situat în spaţiul V intercostal pe linia medio-claviculară stângă;
- V5 – situat la intersecţia de la orizontala dusă din V4 şi linia axilară anterioară

stângă;
-
- V6 – situat la intersecţia dintre orizontala dusă din V4 şi linia axilară mijlocie

stângă.
Se înregistrează:
3 derivaţii bipolare standard notate cu D1, D2, D3;
- 3 derivaţii unipolare ale membrelor aVR, aVL, aVF;
- 6 derivaţii procordiale: V1, V2, V3, V4, V5, V6;
- După ce pacientul se linişteşte, se face întâi testarea aparatului şi apoi înregistrarea

propriu-zisă;
- Dacă aparatul înregistrează corect, se trece la efectuarea examenului propriu-zis;
- Pacientul este avertizat când trebuie să rămână în apnee;

- Electrocardiograma este o succesiune de unde notate convenţional cu litere: P, Q,
R, S, T, U;
- Segmente – distanţa dintre 2 unde: PQ, ST - intervale – (unda + segment) notate
QRS, PQ, QT, TP.
- Pe electrocardiogramă se notează:
- Numele şi prenumele pacientului;
- Vârsta, înălţimea, greutatea;
- Medicaţia folosită (care influenţează înregistrarea);

- Data şi ora înregistrării;
- Semnătura celui care e înregistrat.

Interpretarea electrocardiogramei este de competenţa medicului:
Indicaţii:
- Angină pectorală;
- Suspiciune de infarct sau pericardită;
- Aritmii;
- Evaluare în cadrul testului de efort;
- Monitorizarea evoluţiei şi a unor tratamente.
Electrocardiograma de efort
Electrocardiograma de efort
Este un examen realizat sub supravegherea medicului, care poate fi asistat de o
asistentă şi are rolul de a identifica insuficienţa coronariană care se manifestă la efort.
Pacientul este informat cu privire la modul de desfăşurare a testului.
Efectuarea procedurii:
- Se montează electrozii;
- Se face mai întâi o electrocardiogramă simplă;
- Este pus apoi să pedaleze o bicicletă ergonomică sau să meargă pe un covor rulant;
- Programul durează în mod normal 20-30 minute;
- În timpul efortului se înregistrează ECG, presiunea arterială;

- Pacientul să aibă îmbrăcăminte lejeră;
- Nu fumează înainte de test;
- Mănâncă cu 2 ore înainte de test;
- Comunică medicului tratamentul care l-a luat în ziua respectivă;

- Pacientul este sfătuit să anunțe orice manifestare în timpul examenului: durere,
palpitaţii, jenă respiratorie.
Angiocardiografia
Angiocardiografia este un examen radiologic al vaselor şi cavităţilor inimii cu
substanţă de contrast.
-
Angiocardiografia
Scop/indicaţii:
- Evaluarea unor defecte valvulare;
- Monitorizarea presiunilor pulmonare şi a debitului cardiac intra şi post-operator;
- Administrarea unor medicamente trombolitice în artera obstrucţionată;

Angioplastie cu aterectomie sau montare de stent.
Materiale necesare:
- Sunt în funcţie de scop şi indicaţii:
- Substanţe de contrast pentru examinare radiologică;

- Medicamente pentru prevenirea şi combaterea accidentelor;
- Cateter în funcţia de vena cateterozată; - Materiale de dezinfecţie.

- Medicul explică necesitatea procedurii şi modul de derulare;
- Obţine consimţământul scris;
- Pacientul nu mănâncă înaintea examenului;
- Pacientul îşi goleşte vezica;
- Pacientul este avertizat că în timpul injectării substanţei de contrast va simţi arsură

şi durere de-a lungul venei (15-20 secunde) din cauza concentraţiei soluţiei;
- Pacientul este informat că procedura durează aproximativ o oră; -
Rezultatele se primesc în 1-2 zile.
Participarea asistentului medical la procedură:
- În funcţie de scopul urmărit, se pot puncţiona vena subclaviculară, brahială sau
femurală pentru cordul drept, femurală sau brahială pentru cateterizarea cordului
stâng;
- Dacă este necesar, pentru cateterizarea venei femurale, zona este întâi rasă şi după
aceea dezinfectată şi puncţionată;
- În timpul procedurii, pacientul este monitorizat;
- Asistentul medical serveşte materialele necesare şi observă pacientul;
- După puncţionare se introduce cateterul şi se avansează până în cavitatea cardiacă

sau până în arterele coronare;
- După injectarea substanţei de contrast, se fac radiografii care pot evidenţia:
modificări anatomice ale marilor vase sau camerelor inimii, ocluzia arterei
coronare, anevrismul ventricular, defecte septale, valvulare congenitale sau
dobândite, embolii pulmonare, hipertensiunea pulmonară.
Îngrijirea după procedură:
- Pacientul este supravegheat atent 4-8 ore, se observă locul puncţiei (pot apărea
sângerări, hematoane), pulsul, tensiunea arterială;
- Pot apărea aritmii sau alte complicaţii mai grave (AVC, IMA, infecţia locului de
inserţie a cateterului);
- Pacientul stă în repaus, cu membrul puncţionat întins;
- Dacă pacientul nu îşi poate mişca mâna sau piciorul, acuză furnicături şi dureri, se
anunţă medicul;
- Se recomandă consumul crescut de lichide, pentru a favoriza eliminarea substanţei

de contrast.

Proiect de Certificare

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Proiect de Certificare

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MINISTERUL EDUCAȚIEI

Școala Postliceală Sanitară ”Carol Davila”

,,Sănătatea proastă nu e din cauză că nu o aveţi ci din

Conceptul de nursing reprezintă o treaptă calitativ superioară în relaţia cu pacientul

Insuficiența cardiacă (IC), denumire adesea utilizată pentru a desemna insuficiența

Fig.1. Insuficiența cardiacă

1.1. Noțiuni de anatomie și fiziologie a aparatului cardiovascular

Fig.2. Aparatul cardiovascular

Fig.3. Aparatul cardiovascular

1.1.1. Configuraţia externă a inimii

1.1.2. Structura inimii

1.1.3. Structura pereţilor cordului

• Marea venă coronară situată pe faţa anterioară;

1.1.5. Inervaţia inimii

Structura peretelui arterelor de la interior spre exterior:

1.1.7. Fiziologie. Revoluţia cardiacă

1.2 Prezentarea teoretică a insuficienței cardiace

- Hipertensiune arterială slab controlată, diabet zaharat sau afecţiuni tiroidiene;

- Infecţii/inflamaţii ale muşchiului (miocardita);

- Anomalii ale genelor care controlează formarea muşchiului inimii (cardiomiopatii

1.2.4. Diagnostic clinic (simptomatologia)

- Scurtarea respiraţiei în timpul somnului (dispnee paroxistică nocturnă).

- Încălţămintea poate deveni neîncăpătoare.

- Se accentuează dacă pacientul stă întins.

1.2.6. Diagnostic diferențial

1.2.7. Evoluție. Prognostic

- Efectuarea unui program de exerciţii fizice sub îndrumarea unui medic;

- Normalizarea greutăţii pentru pacienţii obezi;

- Renunţarea la fumat, deoarece acesta creşte riscul de apariţie a bolilor cardiace şi

- Evitarea abuzului de alcool;

- Controlarea eficientă a tensiunii arteriale: eforul fizic dozat, evitarea abuzului de

- Boli asociate ce pot duce la insuficienţa cardiacă precum boala coronariană,

- Blocanţi ai receptorilor angiotensinei II: aceştia blochează acţiunea unor anumite

CAPITOLUL II ÎNGRIJIRI SPECIFICE

Diagnostic medical la internare:

În urma analizei acestor date consider că pacientul prezintă următoarele nevoi

-Fac bilanţul lichidelor ingerate,

Diagnostic medical la internare:

În urma analizei acestor date consider că pacientul prezintă următoarele nevoi

-Urmăresc reacţia pacientului şi orice siguranţă, mai bine, nu mai

schimbare observată o transmit este anxios.

Diagnostic medical la internare:

În urma analizei acestor date consider că pacientul prezintă următoarele nevoi

Nevoile umane reprezintă originea îngrijirilor infirmiere în toate serviciile de

Măsurarea şi notarea pulsului Indicaţii:

- Obţinerea de informaţii despre activitatea inimii și despre starea arterelor; -

Măsurarea şi notarea pulsului Pregătirea materialelor:

- Culoare roşie (creion, pix sau cariocă); - Carnet de adnotări personale.

În decubit dorsal cu membrul superior întins pe lângă corp, articulaţia mâinii în

- Se reperează artera radială la extremitatea distală a antebraţului, pe faţa anterioară

- Se fixează un punct de reper pe cadranul ceasului de mână;

- Se numără timp de 1 minut pulsaţiile percepute sub degete sau 30 secunde şi

- Se apreciază ritmul, amplitudinea şi elasticitatea peretelui arterial în timp ce se

- Se înregistrează frecvenţa pulsului în carnetul personal notând: numele pacientului,

- Tegumentele şi mucoasele sunt normal colorate;

- Amplitudinea este mică sau crescută;

- Pe faţa dorsală a piciorului, în dreptul primului şanţ intermetatarsian;

- Pulsul apical, în spaţiul 5 intercostal (i.C.) pe linia medioclaviculară stângă;

- Se instruieşte pacientul să exercite o presiune uşoară folosind 3 degete pentru

Măsurarea şi notarea presiunii sângelui (tensiunea arterială – T.A.) Scop:

- Evaluarea stării pacientului în ce priveşte volumul de sânge, randamentul inimii și

- Culoare albastră (pix, creion);

- Se asigură un repaus psihic de cel puţin 5 minute înainte de măsurare întrucât