MINISTERUL EDUCȚIEI NAȚIONALE

ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ

”CAROL DAVILA”
BAIA MARE, JUDEȚUL MARAMUREȘ

Proiect de certificare

a calificării profesionale

Domeniul: SĂNĂTATE ȘI ASISTENȚĂ PEDAGOGICĂ

Calificare profesioanală: ASISTENT MEDICAL
GENERALIST
Forma de învățământ: ZI

COORDONATOR:
Prof. Dr. IOSIP CARLA
Prof. Nursing As. SZATMARI DECEAN FRANCISC

ABSOLVENT:
Grijac Camelia Delia

- Baia Mare –
2020
 ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ
,,CAROL DAVILA”
BAIA MARE, JUDEȚUL MARAMUREȘ

Proiect de certificare a calificării profesionale

Domeniul: SĂNĂTATE ȘI ASISTENȚĂ PEDAGOGICĂ

Calificare profesională: ASISTENT MEDICAL GENERALIST
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: ZI

Titlul lucrării :

ÎNGRIJIRI ACORDATE PACIENȚILOR CU

DEPRESII

COORDONATOR:
Prof. Dr.CARLA IOSIP
Prof. Nursing As. SZATMARI DECEAN FRANCISC

ABSOLVENT:
GRIJAC CAMELIA DELIA

- BAIA MARE –
2020
 Cuprins

INTRODUCERE:............................................................................................1
Listă de abrevieri.............................................................................................2

PARTEA GENERALĂ – DATE DIN LITERATURĂ

CAP. 1. Noțiuni generale ale tulburarilor psihomotorii- DEPRESIA

1.1 DEFINIȚIE. SCURT ISTORIC...............
1.2 INCIDENȚA ȘI PREVELANȚA PE PLAN MONDIAL ȘI
NAȚIONAL...........
1.3 ASPECTE ANATOMICE ȘI FIZIOLOGICE.................................
1.4 ETIOLOGIE...............................
1.5 EPIDEMIOLOGIE..........
1.6 PATOGENIE...............
1.7 FORME CLINICE ALE DEPRESIEI...........

CAP. 2. DIAGNOSTIC CLINIC ȘI PARACLINIC

2.1 ASPECTE CLINICE.............
2.2 ASPECTE PARACLINICE......................
2.3 DIAGNOSTIC POZITIV................................
2.4 Diagnostic diferențial...........

CAP. 3. COMPLICAȚII ȘI EVOLUȚIE

3.1 COMPLICAȚII......................................
3.2 PROGNOSTIC- EVOLUȚIE .............................

CAP. 4. TRATAMENT
4.1. PSIHOTERAPIA...........................
4.2 . TRATAMENT PE BAZA NUTRIȚIEI.....................................
4.3. TRATAMENT MEDICAMENTOS........................
 PARTEA CERCETĂRII PERSONALE

CAP. 5. OBIECTIVUL CERCETĂRII PERSONALE

5.1 OBIEVTVUL CERCETĂRII PERSONALE......
5.2 MATERIAL ȘI METODA DE LUCRU.........

CAP. 6. PROFILAXIA
6.1 PROFILAXIA..................................
6.2 MĂSURI DE PREVENȚIE A SUICIDULUI ÎN SPITAL.....

CAP. 7. REZULTATELE CERCETĂRII PERSONALE........

CAP. 8. PARTICIPAREA ASISTENTEI MEDICALE LA NIVELUL

INTERVENȚII AUTONOME, INTERVENȚII DELEGATE ȘI
TRATAMENT DE SPECIALITATE
8.1 PARTICIPAREA ASISTENTEI MEDICALE LA
INVESTIGAȚII.....
8.2 EXAMINĂRI....................................................

CAP.9. PLANURI DE ÎNGRIJIRE

CAZUL I.....................
CAZUL II............................
CAZUL III...........................

CONCLUZII....
BIBLIOGRAFIE.......
 INTRODUCERE

MOTTO
Cunoaşterea depresiei, descoperirea ei sub diversele sale forme, demistificarea ei înseamnă
garantarea vindecării, căci aşa cum spunea marele Shakespeare în Mackbeat: “Nu există
noapte atât de lungă, care să nu sfârşească în zori”.

 Sănătatea mintală este importantă în fiecare etapă a vieții – copilărie, adolescență și

maturitate - și este definită de un nivel psihologic al stării de bine caracterizat de
funcționalitatea ființei umane în condiții satisfăcătoare ale adaptării emoționale,
comportamentale, biologice și sociale. Sănătatea mintală oferă unei persoane capacitatea de a
se bucura de viață, de a identifica un echilibru între activitățile, trăirile zilnice și eforturile de
adaptare psihologică în contextul propriului sistem de valori.

Una din bolile psihice, și anume depresia, determină în mare parte starea de sănătate mintală.

Depresia a devenit cea mai frecventa suferinta mintala la nivel de comunitate.

La nivel mondial, depresia afectează aproximativ 121 de milioane de oameni. În Europa se

estimează că 50 de milioane de persoane suferă de această boală.

Suferințtele îndurate de către persoanele depresive, riscul pierderii vieții prin suicid, face ca
depresia să fie una din marile probleme, a doua problemă de sănătate după bolile
cardiovasculare, având răsunet asupra individului, familiei sale și a societății.

Lucrarea de față oferă informații referitoate la afecțiunea numită depresie cu examinarea

elementelor anatomice implicate, a incidentei acesteia, a manifestarilor, a diagnosticului și nu
în ultimul rând, a operațiunilor de prevenire necesare.
 LISTĂ DE ABREVIERI
ATC- Antidepresive Triciclice

CIM- Clasificarea Internationala a Maladiilor

CT- Computer Tomograf

cm- Centimetrii

cp- Comprimate

DSM- Manual de Diagnostic și Statistică a Bolilor Mintale

EEG- Enectroencefalogmă

EKG- Electrocardiogramă

Ep- Episod

Fig- Figură

Fl- Fiolă

H.T.A- Hipertensiune Arterială

ICD- Clasificarea Internațională a Bolilor și Problemelor de Sănatate

IRSN- Inhibitori de Reclapare

I.M.- Injecție Intramusculară

Kg- kilograme

L- Litru

Mg- Miligram

Ml- Mililitru

Min- Minut

Nr- Număr

LDH- Lactat Dehidrogenazază

MDI- Major Depression Inventory (chestionar autoadministrat pentru diagnosticul depresiei)

MR, RMN- Magnetic Resonance Imaging( rezonanța magnetică nucleară)

NA- Naradrenalină

NNFDA- Negare, Negociere, Furia, Depresia, Acceptarea

OMS- Organizația Mondială a Sănatății

O.T.S- Obiectiv pe Termen Scurt

O.T.M- Obiectiv pe Termen Meiu

O.T.L- Obiectiv pe Termen Lung

Sol- Soluție

S.N.C- Sistem Nervos Vegetative

T.A- Tensiunea Arterială

Tab- Tabel

T.E.C- Terapie Electoconvulsivavantă

T.S.H- Throid Stimulating Hormone( hormonal de stimulare tiroidiana)

 CAPITOLUL 1

1.1DEFINIȚIE. SCURT ISTORIC

DEFINIȚIE.
Depresia (în latină - inhibiție, tristețe) este o afecțiune psihică, caracterizată printr-o
perturbare serioasă a echilibrului emoțional și o diminuare considerabilă a calității vieții, pe o
perioada lungă de timp (activitatea profesională, relațiile personale etc.)

Depresia reprezintă o trăire de suferință și tristețe profundă. Această afecțiune influențează

apetitul pacienților, somnul și părerile lui asupra lumii în general.

Depresia este mai mult decât o dispoziție proastă de moment, mai mult decât o stare de rău
care poate fi învinsă prin dorința de a trăi. Persoanele care suferă de depresie nu pot, pur și
simplu, să facă față situației, să treacă peste ceea ce este rău și să se simtă bine. Fără tratament
simptomele pot să dureze săptămâni, luni sau chiar ani.

SCURT ISTORIC.
Depresia a fost întotdeauna o problemă de sănătate a umanității.

Dacă parcurgem retrospectiv paginile istoriei umanității, documentele scrise de vindecători,

filozofi, scriitori de-a lungul veacurilor indică existența milenară a depresiei ca problemă de
sănătate și luptele continue și, uneori, ingenioase ale oamenilor de a găsi un tratament pentru
această boală.

Denumită inițial ”melancolie”, depresia apare în textele mesopotamiene antice în al doilea

mileniu î.Hr. Pe atunci, toate bolile psihice erau considerate ca având origine ”demoniacă”,
deci de ele se ocupau preoții. Prin comparație ”medicii” tratau leziuni fizice. Astfel, depresia
era considerată o boală spirituală (sau mentală), mai degrabă decât una fizică.
Hippocrate, un medic grec, a sugerat că trăsăturile de personalitate și bolile mintale sunt
legate de fluidele corporale, numite umori, care pot fi echilibrate sau dezechilibrate.

În ultimii ani înainte de Hristos, influența viziunii lui Hippocrate se estompează, teoria
predominantă printre romanii educați fiind aceea că bolile mintale, cum ar fi depresia, sunt
cauzate de demoni și de mânia zeilor. De exemplu, Cornelius Celsus (25 î.C.- 50 d.C)
recomanda înfometarea, încătușarea (lanțuri la picioare) și bătaia ca “tratamente”. În schimb,
medicii persani, cum ar fi Rhazes (865-925 d.C), medic șef la spitalul din Bagdad, se
dovedeau reprezentanții unei școli de gândire care vedea creierul ca fiind la originea bolilor
mintale și a melancoliei. Pentru el, tratamentele bolilor psihice conțineau hidroterapie (băi) și
primele forme de terapie comportamentală (recompense pentru comportamentul adecvat).

Este meritul lui Galen, un medic roman din secolul II, de a fi conturat teoria că unele persoane
care suferă de melancolie și alte boli mintale se nasc cu un temperament care le predispune la
astfel de suferințe și că tratamentele pot face foarte puțin pentru aceste persoane.

1.2INCIDENȚA ȘI PREVALENȚA PE PLAN MONDIAL ȘI NAȚIONAL

Depresia la nivel mondial și european Conform unui studiu publicat în anul 2013 (3),
depresia reprezintă a doua cauză de dizabilitate la nivel mondial, cu peste 4% in populația
lumii diagnosticată cu acesată afecțiune. În Fig. 1 este prezentată prevalența depresiei clinic
manifestă diagnosticate la nivel mondial în anul 2010. Se poate observa faptul că România se
încadrează în intervalul 4-4,5%, un procent scăzut comparativ cu majoritatea statelor
europene, însă acest procent poate avea o dublă semnificație: o prevalență medie-scăzută reală
a depresiei sau o deficiență în identificarea și diagnosticarea acestei afecțiuni psihice în
România.

Fig 1. Prevalența depresiei clinic manifeste la nivel mondial în anul 2010

La nivel mondial, conform datelor OMS (Fig. 2), prevalența depresiei în funcție de grupa de
vârstă și sex relevă o creștere constată a depresiei odată cu înaintarea în vârstă, atât pentru
femei cât și pentru bărbați, cu un vârf de prevalență la categoria de vârstă 60-64 ani.
 Fig. 2 Prevalența depresiei la nivel mondial în funcție de sex și grupa de vârstă

La nivelul regiunii europene a OMS, în anul 2015 au fost înregistrate 40,27 milioane de cazuri
de depresie, 12% din totalul cazurilor diagnosticate la nivel mondial

În ceea ce privește prevalența depresiei pe sexe raportată la totalul populației, la nivelul

regiunii europene a OMS, aproximativ 5% dintre femei și 3,5% dintre bărbați au fost
diagnosticați cu depresie, valori similare cu media la nivel mondial.

Depresia în România Coform datelor OMS (4), în România prevalența depresiei în anul
2015 a fost de 931.842 de cazuri, reprezentând 5% din populația țării. Această afecțiune a
condus la 163.836 ani de viață trăiți cu dizabilitate (YLD), reprezentând 7,9% din totatul
anilor de viață trăiți cu dizabilități la nivelul populației din România.

1.3 ASPECTE ANATOMICE ȘI FIZIOLOGICE

Există o relație directă între organizarea morfologică a creierului și funcțiile acestuia,

incluzând și funcțiile psihice. Organizarea morfofuncțională a creierului are la baza un
ansamblu de principii care explică raportul dintre creier și viață psihică. Aceste principii sunt:
1. Principiul neuronului – are la baza faptul cunoscut că unitatea morfologică și
funcțională a creierului este neuronul.
2. Principiul centralizării – principiul de convergență reciprocă și de grupare a neuronilor
în ansambluri organizate în centrii nervoși.
3. Principiul cefalizarii - este legat de planul general de organizare a organismului și de
planul de organizare a sistemului nervos central.
4. Principiul corticalizarii - stabilește faptul că scoarță cerebrală, care este cea mai nouă
formațiune filogenetică, tinde să devină centrul superior de comandă și control al
sistemului nervos central, subordonand activitatea formațiunilor subiacente.
5. Principiul diferențierii și specializării- stabilește faptul că encefalul este un sistem
morfofuncțional neomogen, fiind diferențiat atât structural cât și funcțional și având o
specializare funcțională a elementelor din care este alcătuit.
6. Principiul ierarhizării și integrării sistemice- stabilește legile după care se realizează
diferențierea și specializarea în organizarea funcțională a creierului. Din punctul de
vedere al acestui principiu, se creează un tip de relație cu dublu sens, cu un sens
ascendent, de la nivelele inferioare către cele superioare și un sens descendent, de la
nivelul superior către cele inferioare.
7. Principiul comutării - implică două aspecte : primul se referă la diversificarea și
creșterea intrărilor și ieșirilor la nivelul organismului, iar celălalt aspect se referă la
legea fiziologică a exclusivității, conform căreia organismul nu poate efectua, în
același timp, două comportamente adaptive, în raport cu stimulii exteriori, ci numai
unul singur.
8. Principiul reflexului - exprimă natură de baza a activității creierului, unitatea
funcțională a acestuia fiind arcul reflex.
9. Principiul modelării informaționale - se exprimă, pe de o parte, prin dependență
funcționarii creierului de sursele de stimulare și de informație exterioare și pe de altă
parte prin caracterul reflectoriu al vieții psihice.
10. Principiul conexiunii inverse - stă la baza modelului general de funcționare a
creierului, considerat că un sistem cibernetic, cu autofunctionare și autoreglare.
Conform acestui principiu, creierul are capacitatea de a-și menține un anumit echilibru
și de a-și corectă eventualele erori de funcționare și, de asemenea, are capacitatea de a-
și dezvoltă experiență prin achiziția unor structuri informaționale noi și prin crearea
unor sisteme noi de lagaturi.
11. Principiul redundanței - se referă la acțiunea factorilor perturbatori, interni sau
externi, asupra activității informaționale a creierului.
12. Principiul verbalizarii - este legat de apariția și dezvoltarea limbajului articulat.
 13. Principiul instruibilitatii – evidențiază faptul că organizarea și funcționarea creierului
au o anumită plasticitate de autoelaborare în cadrul interacțiunii sale cu mediul.

Viață psihică nu trebuie confundată cu funcțiile creierului. Funcțiile creierului se referă la

mobilitate, sensibilitate, tonus muscular, la funcțiile de relație și funcțiile vegetative. Alături
de acestea, creierul participă în mod direct la edificarea funcțiilor psihice.

FUNCȚIILE CREIERULUI

Ce este creierul?

Sistemul nervos central poate fi împărțit, din punct de vedere anatomic în două elemente
importante: măduva spinării (legată direct de trunchiul cerebral) și encefalul, sau creierul așa
cum îl știm toți.

Creierul (encefalul) este parte a sistemului nervos central și se află în interiorul craniului.
Acesta controlează cele mai multe dintre funcțiile organismului ( respirație, mișcare, gânduri,
emoții, bătăile inimii, secreții ale glandelor etc.). La om și la animalele vertebrate, creierul
este căptușit cu o membrană numită meninge și este protejat de cutia craniană.

În ansamblu, există 3 categorii de funcții ale creierului :

 1. Funcții pur neurologice : motorii, senzoriale, de echilibru, de coordonare și reflexe.
2. Funcții instrumental simbolice : gnozii, praxii, limbaj, orientare spațială, construcție
spațială, schemă corporală. Toate acestea intră în sfera psihicului.
3. Funcții integratoare : atenția, orientarea, dispoziția afectivă, memoria, activitatea,
comportamentul, conștiința. Funcțiile integratoare reprezintă sfera proceselor psihice
propriu-zise, la care se adaugă conștiința, adică totalitatea funcțiilor legate de starea de
vigilența în raport cu propria persoană și cu realitatea extracorporală. Dacă realizăm o
ierarhizare de organizare a celor 3 tipuri de funcții, putem spune că funcțiile
neurologice fundamentale sunt funcții primare, funcțiile instrumental simbolice sunt
funcții secundare, iar funcțiile de integrare sunt funcții terțiare.

Din punct de vedere filogenetic, aceste funcții apar treptat, de la cele primare către cele
terțiare, o dată cu dezvoltarea morfofiziologică a creierului. Astfel, funcțiile primare se
întâlnesc la toate vertebratele. La mamifere, apare reflexul de orientare, atenția, un anumit tip
de memorie elementară. La acestea se adaugă o bună dezvoltare a conduitelor instinctuale : de
construire a cuibului, de creștere a puilor, de procurare a hranei, de reproducere s.a.m.d. La
om, prin dezvoltarea creierului, apar funcțiile gnozice, cele praxice și cele de limbaj, care au o
valoare funcțională predominantă.

Funcțiile primare sunt funcțiile solide, foarte bine organizate structural. Funcțiile secundare
și cele terțiare apar mai târziu, în evoluția sistemului nervos. Ele sunt mai complexe, dar sunt
mai puțîn bine organizate și, prin urmare, sunt mult mai vulnerabile.

În mod experimental, s-a putut demonstra că primele care sunt afectate într-un proces
patologic sunt funcțiile terțiare și în special cele legate de conștiința.În cursul traumatismelor
cerebrale, datorate accidentelor sau în intoxicații se constată o dezintegrare a funcțiilor
secundare și ulterior a celor primare, de tip neurologic pur. Acest fapt se explică prin aceea că
funcțiile creierului derivă unele din altele prin diferențiere și specializare funcțională.

Relația dintre creier și psihic nu poate fi redusă la o schemă de tipul stimul-răspuns. Reacția
de acest tip apare că un mecanism de reflex automat, numai la nivelul funcțiilor primare.Din
punct de vedere al formării proceselor mentale, ordinea dezvoltării este, prin urmare, de la
funcțiile primare la funcțiile secundare apoi la funcțiile terțiare, ordinea dezintegrării acestor
funcții fiind inversă. Afectarea funcțiilor superioare, adică a celor secundare și terțiare duce la
eliberarea sau dezvăluirea funcțională a funcțiilor primare, așa cum se observă în bolile
neurologice. Adică funcțiile superioare exercită asupra celor inferioare, primare, un anumit tip
de control supresiv.
 Mai există un model de înțelegere a funcțiilor creierului, preluat din cibernetică.

Conform acestui model, creierul este considerat un sistem cibernetic cu o intrare și o ieșire.
Dar, dacă vom încerca să înțelegem creierul că pe o mașînă în care introducem ceva, mașină
prelucrează și noi trebuie să obținem ceva, riscăm să excludem aspectele evolutive, de
specializare și de complexitate ale creierului. Creierul are capacitatea de a autocontrola,
concomitent de a-și pune probleme și a rezolva probleme. Ceea ce înseamnă că a privi
creierul că pe o mașînă este un raționament simplist și insuficient.

1.2 EMISFERELE CEREBRALE

Emisferele cerebrale sunt implicate direct în construirea mecanismelor și proceselor psihice.

LOBUL FRONTAL este implicat direct în mecanismele vieții afective. Sunt cunoscute
tulburările afective în leziunile lobului frontal. De asemenea, în aceleași leziuni poate apare
iritabilitatea, torpoarea (somnolență), lipsa de inițiativa, alături de discrete tulburări de
personalitate. Tulburările psihice din afectarile lobului frontal se împart în 3 grupe :
 1. Tulburări de dispoziție și caracter, care constau în creșterea tonusului afectiv, cu
euforie și erotism, alternând cu faze de melancolie, cu reacții caracteriale, de tip
psihopatic sau iritabil.
2. Tulburări de activitate – se referă la activitățile fizice exterioare și la manifestările
intelectuale. Apare o ruptură între bolnav și lumea exterioară, cu sărăcirea relațiilor
și cu absența reacțiilor la evenimente externe. Se adaugă o stare de apatie,
indiferență la durere, mutism achinetic și poate evolua către comă și moarte.
3. Tulburări intelectuale, care privesc atenția și memoria. Pot merge de la confuzie,
dezorientare temporo-spațială la starea de perplexitate până la demență.

LOBUL PARIETAL este în relație cu funcțiile praxice și gnozice, cu schemă corporală și cu

limbajul. În leziunile lobului parietal apar 3 tipuri de tulburări :

1. Tulburări praxice, adică apraxie ideomotorie, apraxia imbracatului și apraxie

constructivă.
2. Tulburări ale schemei corporale sunt tulburări ale percepției referitoare la dimensiunile
și postura propriului corp.
3. Tulburări de limbaj – duc la afazie senzorială.

LOBUL TEMPORAL este în relație cu memoria, conștiința și viață emoțională afectivă. În

leziunile lobului temporal, există 4 tipuri de tulburări :

1. Tulburările emoționale – experimental, la animale, au putut fi produse accese de furie,

de agresivitate, de alertă, de frică și fugă, prin excitarea lobului temporal. La om, se
pot obține stări de tristețe, teamă de moarte, senzația de singurătate. De asemenea,
crize de manie și violență, care se pot permanentiza sau croniciza, în situații de
excitare continuă a lobului temporal, cum ar fi în epilepsia de lob temporal. În această
boală, se adaugă și modificări de caracter și de personalitate.
2. Tulburări psihomotorii : mutismul achinetic, somnolență, catalepsia (stare hipnotică).
3. Tulburări de memorie – sunt constante, în leziunile de lob temporal și sunt sub formă
de amnezie și de fixare.
4. Stările de vis, care constau în tulburări de conștiința, asociate cu halucinații vizuale,
auditive, gustative, olfactive, stări care survin sub formă de criză. La acestea se adaugă
ruperea parțială de realitate a bolnavului.

LOBUL OCCIPITAL este în relație funcțională cu percepția timpului și a mișcărilor, a

spațiului vizual, a memoriei și a dispoziției afective. Leziunile acestui lob prezintă 3 tipuri de
tulburări :
 1. Halucinații vizuale
2. Tulburări de memorie și de afectivitate
3. Tulburări de percepție temporală, de mișcare și de spațiu

CORPUL CALOS (fascicul de fibre nervoase care unește cele două emisfere ale creierului
mare) este implicat în mecanismele memoriei și a conștiinței, precum și în procesele gnozice
și praxice.

Leziunile corpului calos produc 3 tipuri de tulburări :

1. Tulburări psihice : inerția motorie, scăderea memoriei, lipsa de inițiativa, lipsa

legăturii între idei, iritabilitatea, nesiguranță, anumite tulburări de caracter.
2. Tulburări praxice : apraxia ideomotorie, apraxia mimica.
3. Tulburări gnozice : agnozia obiectelor.

Pe baza tuturor acestor date, putem sintetiza mai multe tipuri de relații care există între
creier și viață psihică. Aceste relații sunt :

1. Relații neuropsihologice
2. Relații neuroumorale
3. Situații psihotraumatizante

1.4ETIOLOGIE
Factorii genetici par a fi implicați în aproximativ 80 % din cazurile cu formă endogenă
bipolară la adult, jucând un rol mai puțîn important (dar semnificativ) în formele unipolare.
Vârstă mică a debutului a fost asociată cu o încărcătură familială mai mare.

Influențe psihosociale. Există numeroase cai prin care depresia unui părinte poate
influență copilul: prin impactul direct al simptomelor depresive, interacțiunea redusă mama-
copil, disensiuni familiale. Pornind de la depresia copilului s-au evidențiat 3 factori de risc:
evenimente psihotraumatizante, conflictualitate cronică, factori de vulnerabilitate.
Evenimentele stresante sunt diferit interpretate în copilărie, episoadele traumatizante acute,
apar adesea în contextul unor probleme de lungă durata. Astfel, divorțul părinților, urmează
adesea unei tensiuni familiale prelungite, nemaiputând fi încadrat în seria evenimentelor
acute. De aceea, depresia la tineri tinde să fie recurentă. Unii autori au demonstrat faptul că
anumiți copii devin expuși la conflict datorită faptului că mamele sunt mai puțîn capabile să îi
protejeze.
 Între copiii care au experimentat evenimente specifice, simptomele depresive au fost
găsite în asociație atât cu abuzul fizic, cât și cu abuzul sexual. Tulburările depresive au fost
estimate că apariție la aproximativ 20 % din copiii maltratați.

Mecanisme psihologice. Au fost imaginate mai multe modele psihologice menite să

explice manieră în care agenții stresanți externi conduc la starea sufletească internă de
depresie. Se consideră că așteptarea la evenimente dureroase necontrolate conduce la
depresie, doar dacă persoană le atribuie cauze interne, stabile și globale. De exemplu “am
eșuat la examen, pentru că nu sunt bun de nimic”.

1.5 EPIDEMIOLOGIE
Depresia este de obicei declanșată de o combinație de factori biologici, psihologici și factori
din mediu. Unele trăsături psihologice pot crește vulnerabilitatea față de depresie. Persoanele
care au o părere proastă despre ei, o viziune pesimistă asupra lumii sau care sunt expuși la
stres au un risc mai mare de a dezvoltă o depresie. Stările depresive pot fi declanșate de
pierderi importante, de afecțiuni cronice, de dificultăți de relație sau financiare sau de
schimbări nefavorabile apărute în viață. Pacienții care suferă de depresie trăiesc de obicei o
stare de îngrijorare și de tristețe. Ei se simt nefericiți, lipsiți de ajutor și abandonați. Ei sunt
nemulțumiți de lucrurile din jurul lor și nimic nu-i poate face fericiți. Alte semne ale depresiei
sunt: lipsa sau scăderea apetitului, perturbări ale somnului (dificultăți de adormire, trezire
matinală, somn neodihnitor sau chiar coșmar), pierderea interesului pentru lumea exterioară,
lipsa de putere și de entuziasm, oboseală constanța, sentimente de inutilitate și neajutorare,
gânduri de suicid și moarte, sentimente de vinovăție.

Depresia este mai mult decât o stare psihică. Ea este corelată cu schimbări ale funcțiilor
creierului și în strânsă legătură cu un dezechilibru al unor tipuri de produși chimici care duc
semnale către creier și nervi. Acești produși chimici se numesc neurotransmițători. O serie de
factori implicați în apariția depresiei sunt:

Factori genetici. Genetică joacă un rol important în apariția depresiei. Depresia poate
există într-o anume familie de generații întregi.

Traume și stres. Lucruri precum probleme financiare, ruperea unei relații, moartea cuiva
drag pot cauza depresia. Poți deveni depresivă după o serie de schimbări în viață ta, schimbări
produse de schimbarea locului de muncă, a școlii, terminarea perioadei de studenție sau chiar
după căsătorie.
 Personalitate pesimistă. Oamenii care au o impresie proastă despre propria persoană sau
privesc viață într-o manieră negativă sunt mult mai expuși riscului de a deveni depresivi.
Aceste trăsături ale personalității pot fi cauzele unei depresii mai ușoare, numite distemie.
Starea de sănătate. Probleme medicale serioase, precum bolile de inima severe, cancerul sau
infecția cu HIV (SIDA) pot contribui în bună măsură la apariția stării de depresie, datorită
slăbiciunii psihice și a stresului la care este supusă o persoană afectată de aceste boli.
Depresia poate înrăutăți lucrurile, de vreme ce înrăutățesc starea de sănătate, a sistemului
imunitar și pot face că lupta cu boală să fie mult mai greu de dus. În unele cazuri, depresia
poate fi produsă chiar de unele medicamente menite să îmbunătățească starea de sănătate.
Alte afecțiuni psihice, precum anxietatea, anorexia, bulimia, schizofrenia sau abuzul de
medicamente sau chiar droguri de mare risc pot fi cauzele depresiei.

Distimia este o altă dereglare. Oamenii simt o formă mai blanda de depresie pentru câteva
zile sau pentru cel puțîn doi ani! Simptomele depresiei sunt diferite. Ele pot include depresie
timpurie, depresie postnatală și dereglare bipolară. Dereglarea afectivă temporară prezintă
simptome regăsite în orice episod de depresie. Depresia postnatală (Depresia Postpartum) este
un tip de depresie care apare la femeile care au născut recent. De obicei se manifestă în
primele luni după naștere, însă poate apărea și la un an. Simptomele sunt aceleași că și într-o
depresie obișnuită. Deseori, depresiile postnatale interferează cu abilitatea mamei de a
menține legătură cu noul născut. Este foarte important să ceri ajutor dacă treci prin asemenea
situații. Depresia postnatală este diferită de senzațiile din primele zile și care se rezolva de la
sine.

1.6 PATOGENIE

Neurotransmitatorii implicăți în patogenia episodului depresiv major includ norepinefrina,

serotonină, acetilcolina, dopamină și acidul gama aminobutiric. Măsurătorile nivelului lor în
sânge, LCR, urină și activitatea receptorilor plachetari se constituie în dovezi care implica
acești neurotransmițători. Alți autori își bazează studiile vizând etiopatogenia depresiei pe
înregistrarea funcțională și structurală a creierului și pe potențialele evocate. Factori
declanșatori depresogeni (Berney 1991, Pank 1992, Kovacs 1997) sunt considerați a fi:
pierderea reală a unui părinte, rejecția celor din jur, divorțul părinților, separarea, încadrarea
în școală.

Tablou clinic:
 În majoritatea cazurilor există o remisie completă a simptomelor, iar activitatea se întoarce
la nivel premorbid; episoadele izolate sunt separate de mai mulți ani lipsiți de orice simptome
depresive. Alteori, pot apare aglomerări de episoade, iar alții au episoade cu frecvența din ce
în ce mai crescută pe măsură ce înaintează în vârstă (perioadele de remisie durează, în
general, mai mult la începutul evoluției bolii). Există și remisii parțiale (20-30 % din cazuri)
în care luni, ani, săptămâni, persistă câteva dintre simptome, fără a întruni criteriile complete
pentru diagnosticul unui episod depresiv major. Există în 5-10 % din cazuri posibilitatea
evoluției cronice, criteriile tipice puseului major continuând să fie întâlnite pe o perioada de 2
sau mai mulți ani. Debutul bolii se poate produce la orice vârstă. Evenimentele psihosociale
pot juca un rol mai semnificativ în precipitarea primului sau a celui de-al doilea episod, având
un rol mai mic în debutul episoadelor următoare. Tinerii diagnosticați că depresivi sunt
predispuși să aibă episoade ulterioare depresive în următorii 5 ani. Continuitatea
simptomatologiei depresive în viață adultă este cel mai bine prezisă de o depresie severă, cu
formă de prezentare asemănătoare depresiei adultului și cu absența tulburărilor de
comportament. Se presupune astăzi că, indivizii sunt schimbați de primul episod depresiv,
astfel încât, ei devin mai vulnerabili la următoarele probleme ivite; atenția cercetătorilor se
centrează pe procesele psihologice și neurobiologice care pot fi implicate în recidivarea și
remiterea proceselor depresive. Se impune deci, recunoașterea și tratamentul primului episod
depresiv, acest lucru având importantă în prevenirea depresiei la adult. În evoluția depresiei,
indicatorii care prezic riscul suicidal includ e. tentative anterioare, ideație suicidală, lipsa de
speranța, abuzul de substanțe, accesul facil la metodă sinuciderii, lipsa suportului social.

1.8 FORMELE CLINICE ALE DEPRESIEI

Depresia poate apărea în diferite forme:

- depresia majoră (simptomele durează mai mult de două săptămâni); · distimia (depresia
cronică);

- tulburarea bipolară sau boală maniaco-depresivă (existent unor episoade depresive și

maniacale);

- depresia sezonieră (depresie ce se instalează doar iarnă și care apare în lipsa luminii solare).

- depresia postpartum
 Depresia poate apărea la orice vârstă, dar media se situează aproximativ în jurul vârstei de
40 de ani.

Simptomele depresiei:

o Tristețe continuă, teamă puternică, neliniște, sentimentul de deșertăciune

o Lipsa de speranța, pesimism, trecutul și viitorul sunt văzute în culori întunecate
o Sentimente de vinovăție, părere de sine proastă, neajutorare
o Pierderea plăcerii pentru activități care-i aduceau bucurie și plăcere, inclusiv
viață sexuală
o Tulburări de somn: trezirea matinală cu sentimentul de teamă și stupoare;
îmbunătățire ușoară a dispoziției spre seară
o Pierderea apetitului și scădere în greutate
o Scăderea energiei, dinamismului; oboseală și senzația de lentoare
o Gânduri despre moarte, sinucidere și chiar tentative de suicid
o Neastampar, neliniște, iritabilitate
o Dificultăți de concentrare, memorare și în luarea deciziilor

Uneori pacienții cu depresie pot prezența multe semne de rău fizic. Plângerile cele mai
frecvente sunt: dureri de cap, amețeli, disconfort gastric sau toracic, dureri articulare,
constipație sau diaree, perturbări menstruale, scăderea performanțelor sexuale.

Episodul depresiv poate avea intensitate ușoară, moderată, sau severă. Subiectul virează
dispozițional spre depresie, scade interesul general și bucuria, se reduce energia, ajungându-se
la fatigabilitate crescută și activitate diminuată. Alte simptome comune sunt: reducerea
capacității de concentrare a atenției, reducerea stimei de sine, idei de vinovăție, viziune tristă
și pesimistă asupra viitorului, idei sau acte de autovatamare sau de suicid, somn perturbat,
apetit diminuat. Dispoziția scăzută de la o zi la altă este independența de circumstanțe. În
adolescență există numeroase manifestări atipice: anxietatea, agitația motorie pot fi uneori
exprimate, dispoziția depresivă fiind mascată de trăsături adiționale cum ar fi iritabilitatea,
consumul excesiv de alcool, comportamentul histrionic, exagerarea simptomelor fobice sau
obsesionale preexistente, sau a preocupărilor hipocondriace.

CAPITOLUL 2
 DIAGNOSTIC CLINIC ȘI PARACLINIC

2.1 ASPECTE CLINICE

Depresia reprezintă o combinație de mai multe simptome emoționale, crize comportamentale
și cognitive: prezențe în cea jmai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi, timp de cel puțin 3
săptămâni, prezențe de curând sau în mod evident agravate în comparație cu starea de dinainte
a persoanei respective.

Simptomele tipice ale tulburării depresive: dispoziție deprimată pentru cea mai mare parte a
zilei, aproape în fiecare zi, neinfluențată de circumstanțe, prezentă continuu cel puțin în
ultimele două săptămâni. Pierderea interesului sau a plăcerii în activități care în mod normal
erau plăcute, astenie, fatigabilitate.

Simptome adiționale întâlnite frecvent în tulburarea depresivă: pierderea încrederii în sine,

sentimente de vinovăție, de culpabilitate, de autoreproș, gânduri recurente de moarte sau
sinucidere sau orice comportament de tip suicidar, diminuarea capacității de
concentrare(indecizie, șovăială), modificarea activității psihomotorii în sensul agitației sau
inhibiției psihomotorii, tulburări de somn, de exemplu insomnie, hipersomnie, somn
superficial, neodihnitor, modificări ale apetitului în sensul scăderii sau creșterii poftei de
mâncare, cu modificări corespunzătoare de greutate.

Alte simptome: constipația care este o consecința a sedentarismului, inhibiția psihomotorii sau
este un efect secundar al antidepresivelor, cefalee accentuată matinal sau în urma unor situații
stresante, dureri osteoarticulare, mai ales la nivelul membrelor inferioare sau la nivelul
coloanei disc lombare, modificări de instinct sexual cu scădere marcată a libidoului.

2.2 ASPECTE PARACLINICE

Se bazează pe explorarea paraclinică a individului, pot fi necesare investigații variate de la caz
la caz în funcție de comorbidități și pentru un diagnostic diferențial corect: hemoleucogramă,
glicemie, lipidogramă, acid uric, creatinină, calciu, magneziu, sodiu, potasiu, clor seric, TSH.

Se pot solicita explorări adiționale precum: EKG când există factori de risc pentru boli
cardiovasculare, EEG în caz de comițialitate, RMN în boli neurologice și teste imunologice
când se suspectează colagenoze.
 2.3 DIAGNOSTIC POZITIV
O evaluare pentru diagnostic poate fi făcută de un doctor antrenat corespunzător care practică
medicina generală, sau de un psihiatru sau psiholog,[6] care consemnează circumstanțele
curente ale persoanei, istoria biografică, simptomele curente și istoria familială. Scopul clinic
general este de a formula factorii biologici, psihologici și sociali care pot avea impact asupra
dispoziției individului. Evaluatorul poate de asemenea discuta despre modalitățile curente
(sănătoase sau nu) ale persoanei de reglare a dispoziției, precum utilizarea de alcool și
droguri. Evaluarea include de asemenea o examinare a stării mentale, care este o evaluare a
actualei stări de dispoziție și conținut al gândirii persoanei, fiind vorba îndeosebi de prezența
unor stări precum neajutorarea sau pesimismul, autovătămarea sau suicidul, și absența unor
gânduri sau planuri pozitive.[6] Inclusiv în țările dezvoltate, specialiștii în sănătate mintală sunt
rari în zonele rurale, și prin urmare diagnosticul și managementul este lăsat adesea pe seama
medicilor de prim ajutor.[46] Această problemă este și mai pronunțată în țările în curs de
dezvoltare.[47] Examinarea sănătății mintale poate include utilizarea unei scale de rating
precum Scala de Depresie Hamilton,[48] Inventarul de Depresie Beck[49] sau Chestionarul
Revizuit al Comportamentelor Suicidare.[50] Scorul dat de o scală de rating este insuficient
pentru a diagnostica depresia astfel încât să satisfacă criteriile DSM sau ICD, dar furnizează
indicii în ce privește severitatea simptomelor pentru o perioadă de timp, astfel încât persoana
care obține un scor care trece de o anumită limită poate fi evaluată mai bine pentru a i se da
un diagnostic de tulburare depresivă.[51] Anumite scale de rating sunt utilizate în acest scop.[51]

Înainte de a diagnostica cu tulburare depresivă majoră, în general doctorul face o examinare

medicală și anumite investigații pentru a exclude alte cauze ale simptomelor.

2.4 DIAGNOSTIC DIFERENȚIAL

Pentru a se pune un diagnostic de tulburare depresivă majoră, trebuie luate în considerate alte
diagnostice potențiale, precum distimia, tulburarea de adaptare cu dispoziție depresivă sau
tulburarea bipolară. Distimia este o perturbare mai ușoară, dar cronică a dispoziției, în care
persoana are dispoziție scăzută aproape zilinic timp de cel puțin doi ani. Simptomele nu sunt
la fel de severe ca cele ale depresiei majore, deși persoanele cu distimie sunt vulnerabile la
episoade secundare ale depresiei majore (situație numită uneori depresie dublă).[72] Tulburarea
de adaptare cu dispoziție depresivă este o perturbare a dispoziției care apare ca reacție
psihologică la un eveniment sau factor stresant identificabil, unde simptomele emoționale sau
comportamentale rezultate sunt semnificative, dar nu îndeplinesc criteriile pentru un episod
depresiv major.[76] Tulburarea bipolară, cunoscută și ca tulburare maniaco-depresivă, este o
condiție în care fazele depresive alternează cu perioade de manie sau hipomanie. Deși
depresia este în prezent categorizată ca o tulburare separată, există dezbateri în desfășurare în
această privință deoarece indivizii diagnosticați cu depresie majoră adesea experimentează
anumite simtpome hipomaniacale, fapt ce indică un întreg al tulburării de dispoziție.[85] Alt
diagnostic diferențial este sindromul de oboseală cronică.[86]
Alte tulburări trebuie excluse înainte de a se pune diagnosticul de tulburare depresivă majoră.
Este vorba inclusiv de depresii cauzate de boli fizice, medicamente și abuz de substanțe.
Depresia cauzată de o boală fizică este diagnosticată ca tulburare de dispoziție cauzată de o
condiție medicală generală. Această condiție este apreciată avându-se la bază istoricul
medical, constatări de laborator sau examinări fizice. Atunci când depresia este cauzată de un
medicament, abuz de droguri sau expunere la o toxină, este diagnosticată ca tulburare
specifică de dispoziție (numită tulburare de dispoziție indusă de substanțe în DSM-IV-TR).[31]

CAPITOLUL 3

COMPLICAȚII ȘI EVOLUȚIE

3.1 COMPLICAȚII

 Abuz de substante

 Boli fizice provocate de depresie

 Suicid declansat de depresie

 Atac de panică
 Insomnie
 Fobie
 Tulburarea obsesiv compulsivă
3.2 PROGNOSTIC-EVOLUȚIE

Episoadele depresive majore se rezolva frecvent în timp indiferent dacă sunt sau nu
tratate. Pacienții pe listele de așteptare arată o reducere a simptomelot cu 10 - 15 % în
cîteva luni, 20 % neintrunind criteriile pentru tulburare depresivă. Durata medie a unui
episod este de 23 săptămîni cu rată cea mai mare de recuperare în primele 3 luni.
Studiile arată că 80 % dintre cei care au suferit de primul episod major de depresie vor
 suferi de cel puțîn încă unul pe durata întregii vieți, cu o medie de 4 episoade. Studiile
arată recuperare scăzută și cronicitate mare.
Recurenta este probabilă dacă simptomele nu au fost rezolvate complet în timpul
tratamentului. Se recomandă continuarea medicației pentru 4 - 6 luni după remisiune
pentru a preveni recăderea. Efectul preventiv se menține probabil primele 36 de luni.
Cazurile cu prognostic negativ sunt asociate cu tratament inadecvat, simptome inițiale
severe care cuprind psihoza, debutul la vîrstă fragedă, episoade multiple anterioare,
recuperare incompletă după 1 an, tulburări mentale severe preexistente și disfuncție
familială. Persoanele depresive au o speranța mai scurtă de viață, în parte deoarece
sunt la risc de suicid. Totuși au și o rată ridicată de a deceda din alte cauze, fiind mai
succeptibili la condiții medicale precum bolile cardiace. Pînă la 60 % dintre pacienți
comit suicid, riscul fiind mai mare la cei care asociază o tulburare de personalitate.
Depresia este de obicei asociată cu sărăcia și șomajul. Depresia majoră este astăzi
cauza principala de deces în țările în curs de dezvoltare.

CAPITOLUL 4
COMPLICAȚII ȘI EVOLUȚIE
4.1 PSIHOTERAPIA

Multe forme de psihoterapie ajută persoanele depresive. "Discuția" terapeutică ajută

pacientul să-și conștientizeze problemele și să găsească o soluție.

Terapiile comportamentale ajută pacientul să obțînă mai multe satisfacții în urmă activităților
depuse și să se dezvețe de atitudinile comportamentale care contribuie la adâncirea stării
depresive.

Terapiile interpersonale se focalizează pe relațiile personale ale pacientului care cauzează și

amplifică depresia.

Terapia cognitiv-comportamentală ajută pacientul să-și schimbe modul negativ de gândire și

comportamentul care este asociat depresiei.

Terapia psihodinamică se axează pe rezolvarea sentimentelor conflictuale pe care le prezintă

pacientul.
 Depresia nu este o stare din care să poți ieși în 5 minute. Depresia este cauzată de o serie de
factori combinată cu un dezechilibru al compusilor chimici din creierul uman. Și, că o orice
boală, depresia are nevoie de tratament specializat.

4.2 TRATAMENT PE BAZA NUTRIȚIEI

Broccoli si salata verde

Un remediu natural excelent pentru depresie il reprezinta infuzia de broccoli si salata verde,
deoarece aceste legume au proprietati medicinale calmante, care reduc stresul si excitabilitatea
sistemului nervos central si sunt foarte eficiente in tratarea anxietatii.

Sunătoare

Un alt bun remediu natural pentru depresie este ceaiul Hypericum perforatum, de
asemenea, cunoscut sub numele de sunatoare sau planta Sfantului Ioan Botezatorul. Aceasta
planta medicinala are proprietati calmante si sedative, care va actiona la nivelul sistemului
nervos central, ajutand la tratarea depresiei

Banane

Remediu natural pentru depresie îl poate constitui e un simplu milkshake de banane,

deoarece bananele si cerealele integrale sunt alimente bogate in vitamine B, importante pentru
buna functionare a creierului si mentinerea sanatatii mintale, ajutand la reducerea anxietatii si
stresului.

De asemenea, este important ca pacientul care e afectat de depresie si/ sau anxietate sa evite
factorii care ii pot accentua starile:

 consumul de alcool - cu toate ca poate crea falsa impresie de ameliorare a

simptomelor, alcoolul nu face altceva decat sa adanceasca problema, fie ca vorbim despre
depresie, fie ca vorbim despre anxietate

 consumul de substante interzise - drogurile sunt contraindicate in general, insa mai

ales pacientilor care sufera de asemenea tulburari psihice

 noptile nedormite - oboseala are un impact negativ asupra pacientului anxios sau
depresiv, agravand simptomele resimtite
 consumul de zahar sau cofeina - excitanti pentru creier, atat zaharul, cat si cofeina sunt
daunatoare pentru persoanele care sufera de depresie sau anxietate. 

4.2 TRATAMENT MEDICAMENTOS

În comparație cu alte afecțiuni mentale, tratamentul depresiei are cele mai favorabile
rezultate. Aproximativ 80% dintre pacienți - tratați corespunzător (cu antidepresive) - sunt
complet vindecați. Tratamentul farmacologic rămâne principala metodă de terapie.
Medicamentele utilizate în tratarea depresiei sunt: antidepresivele triciclice, modulatori ai
recaptarii serotoninei și inhibitori ai metabolizării serotoninei sau altor mediatori. Durata
tratamentului este de cel puțîn 5-8 săptămâni; dacă rezultatele la tratament sunt bune, este
recomandat ca tratamentul antidepresiv să fie menținut chiar mai mult timp (6 luni sau mai
mult), pentru a preveni revenirea simptomelor. Medicul psihiatru ține cont, în stabilirea
tratamentului, nu doar de trăsăturile particulare ale afecțiunii pacientului, dar și de vârstă și
sexul pacientului, de debutul afecțiunii, de răspunsul individual la tratament, de eventualele
afecțiuni asociate. Pacienții au nevoie de suportul celor apropiați, dacă conflictele în familie și
instabilitatea socială sunt principalii factori care ar putea grăbi vindecarea. Activitatea fizică
este deasemenea benefică pentru îmbunătățirea dispoziției. Efortul fizic poate determina
eliberarea de substanțe naturale - endorfine. Efectele endorfinelor sunt similare cu cele ale
preparatelor antidepresive sau neuroleptice.La adult, cele mai studiate tratamente în marea
literatură au fost cele cu antidepresivele triciclice care s-au dovedit a fi superioare (în
proporție impresionantă) față de placebo, în depresiile de severitate moderată. Depresiile
severe, psihotice, răspund mai bine la electrosoc, deși efectele acestui gen de terapie nu
persistă mai mult de câteva luni. Unele studii au raportat valoarea psihoterapiei interpersonale

Medicamentele antidepresive sunt :

 Inhibitorii selectivi ai recaptării serotoninei (ISRS, SSRI), precum Prozac, Zoloft,

Fevarin, Seroxat sau Cipralex
 Antidepresive triciclice și teraciclice, precum Amitriptilină, Anafranil (clonipramină)
sau Ludiomil(Maprotilină).
 Antidepresive atipice, precum Wellbutrin, Efectin sau Remeron
 Inhibitori ai monoaminoxidazei (IMAO) în prezent mai puțin utilizați din cauza
efectelor secundare.
 CAPITOLUL 5

OBIECTIVUL CERCETĂRII PERSONALE

5.1 OBIECTIVUL CERCETĂRII PERSONALE

5.2 MATERIAL ȘI METODA DE LUCRU

CAPITOLUL 6

PROFILAXIA

6.1 PROFILAXIA

Un regim de viata echilibrat care include exercitiile fizice sau sportive de orice fel, evitarea
stresului si a situatiilor conflictuale, a consumului excesiv de alcool sau alte substante
psihoactive precum si un program de somn ordonat, poate reduce riscul unor afectiuni psihice
printre care si depresia.

Suferintele si acuzele aparent apartinand unor organe interne diverse (palpitatii, dispepsie si
alte manifestari din sfera digestiva) care nu raspund la tratamente de specialitate sau doar se
amelioreaza trecator, trebuie sa duca si la un consult psihiatric. In cazul depresiei "mascate",
un diagnostic precoce poate sa previna cronicizarea ei. Cronicizarea depresiei este un
eveniment nedorit si care presupune un tratament mai indelungat si cu mai putine sanse de
reusita.

Unele semne minore (anxietatea, reducerea interesului pentru activitati alta data placute,
insomniile) la persoane expuse stresului (recent sau cronic) indeamna la o discutie cu un
specialist. Altfel, depresia se instaleaza tot mai adanc in personalitatea celor vulnerabili,
cuprinde pana la urma intreaga viata psihica si poate pregati patul unor suferinte organice
importante (cardiovasculare, tumorale).

6.2 MĂSURI DE PREVENIRE A SUICIDULUI ÎN SPITAL

Amenajarea secției și saloanelor prin îndepărtarea obiectelor ce pot fi utilizate în realizarea
actului suicidar, ceea ce nu înseamnă că medicamentele pot fi lăsate la îndemână bolnavilor
cu preocupări autolitice. La baza supravegherii bolnavului trebuie să stea o relație de stimă și
încredere reciprocă între el și personalul medical îngrijitor, pentru că o simplă supraveghere
riscă să fie interpretată de pacient că o formă de spionaj și neîncredere, ceea ce duce la o stare
de anxietate. Conduite de urmat în cazul prezenței ideilor de suicid la pacienți :

- Să nu se banalizeze niciodată afirmarea ideilor de suicid;

- Aprecierea factorilor de risc. Probabilitatea de trecere la actul autolitic este cu atât mai
mare cu cât:

o subiectul are în antecedente tentative suicidare

o e vorba de persoane în vârstă și singure
o izolarea socială și afectivă este mai mare
o persoanele trăiesc în mediu rural sau exercită o profesie defavorabilă, și fără
satisfacțîi,
o subiecțîi sunt celibatari, divorțați, văduvi, etc.

În aceste situațîi sunt necesare:

o supraveghere permanentă cu atenție și bunăvoința;

o retragerea tuturor obiectelor periculoase (brici, lame de ras, instrumente ascuțite,
tăioase sau contondente, curele, cordoane etc;
o asigurarea unei prezente liniștitoare în jurul pacientului, știind că o argumentare
rezonabilă asupra gestului suicidar nefondat are puține șanse de a fi înțeleasă într-o
prima faza, dar că sunt foarte rari pacienții insensibili la contactul afectiv;
o spitalizarea se menține un timp suficient pentru că numeroase sinucideri intervin
efectiv după o ameliorare aparență, în timpul externarilor premature din spital sau
după întreruperea precoce a tratamentului medicamentos;
o în perioada post-terapie spitalicească, măsurile ce se iau sunt în special de ordin
familial, social și profesional;
o reinstalarea în mediul familial al unui climat de încredere;
o înlăturarea izolării sociale și afective (în special în a treia etapă de vârstă); asociații de
intraajutorare, cluburi;
o tratamentul afecțiunii psihice și/sau organice;
o terapie cognitiv-comportamentală.