UNIVERSITATEA DIN PITESTI

FACULTATEA DE STIINTE ECONOMICE SI DREPT

SPECIALIZARE DREPT, ANUL DE STUDIU 1, GRUPA 2

Obștea sătească la începutul Evului Mediu.

Organizare și norme de conduită

STUDENT : Grigorescu Laurentiu-Adrian

1
 Obștea sătească la începutul Evului Mediu.

Organizare și norme de conduită

Dupa retragerea aureliana (271-275) urmeaza perioada trecerii la feudalism

sau a feudalismului timpuriu (sec. III - IV), perioada dominata de obstile
satesti, cand noile relatii social-politice devin dominante si se dezvolta in mod
unitar in spatiul romanesc.

Formele traditionale de organizare romaneasca a fost cnezatul si

voievodatul. Ele cuprindeau o organizare poilitica si ecleziastica. A avut loc o
evolutie si o maturizare a acestora pe fondul continuitatii elementului romanesc.
Aceste structuri au fost numite de Nicolae Iorga “romanii populare” sau
“democratii taranesti”. Aceste nuclee dispuneau de un centru fortificat care era si
sediu administrativ. In cadrul acestor nuclee administrative romanii au convietuit
cu slavii.

In secolul al IX-lea Moise Chorenati mentioneaza “Tara Balak”, fara a o

localiza geografic. O veche cronica turca mentioneaza “ Tara Ulak ili” , localizata
in estul Carpatilor, in Tara Sipenitului, in jurul anului 1000. Tot la est de Carpati
sunt mentionate diversele forme de organizare : codrii ( Hertei (sec IX-XI),
Cosminului, Orheiului si Lapusnei, intre Prut si Nistru), campuri ( Campul lui
Dragos, campul lui Vlad), ocoale ( Campulung , Vrancea ), cobâle ( in tinuturile
Dorohoi, Neamt, Bacau, Vaslui).

In secolele XI-XIII populatia de origine romanica si structurile ei politice si

ecleziastice erau raspandite din sudul Peninsulei balcanice si pana in nordul arcului
carpatic. Autonomiile romanitatii rasaritene poarta denumiri precum Valahia,
Valahia de Sus, Valahia de Jos, Terra Blachorum in cadrul unor structure politice
existente : Imperiul Bizantin, Regatul Ungar sau structurie politice ale pecenegilor,
cumanilor ori tatarilor.

În dezvoltarea societăţii româneşti, obştea a reprezentat una dintre formele

de organizare socială care a asigurat continuitatea în spaţiul carpato-danubiano-
pontic. La început, au existat obştile gentilice, iar după apariţia statului, obştile
săteşti sau teritoriale.

2
Obştea sătească sau teritorială prezintă trăsături comune atât cu obştea gentilică,
cât şi cu statul ca formă de organizare politică.

Cu obştea gentilică, obştea sătească are comun democratismul acestei forme de

organizare socială, iar cu statul, obştea sătească are comun criteriul teritorial de
organizare a populaţiei. De aceea, obştea sătească sau teritorială şi-a putut continua
existenţa atât în perimetrul unei organizări politice, cât şi în afara acesteia.

Sub aspect terminologic, în limba română s-au păstrat 2 termeni pentru desemnarea
obştilor săteşti sau teritoriale:

 Termenul de sat (posatum lat.)

 Termenul de cătun (de sorginte tracă)

Caracterele obştii săteşti sau teritoriale

1. Aşa cum îi arată şi numele, obştea sătească are un caracter teritorial.

Ea este o asociaţie de gospodarii familiale, unite pe baza unui teritoriu stăpânit în

comun.

Termenul care desemnează acest teritoriu stăpânit în comun este termenul

de moşie (de sorginte tracă), care are semnificaţia de proprietate. Pentru partea
care revine fiecărui membru al obştii se utilizează un termen din aceeaşi familie de
cuvinte, şi anume termenul de “moşi”, alături de care în limba română a pătruns şi
termenul de “bătrân”, care este de sorginte latină (veteranus).

Pătrunderea slavilor şi aşezarea lor la sudul Dunării a determinat apariţia în limba

română şi a unor dublete de sorginte slavă:

 Ocină
 Baştină
 Dedină

Toate aceste dublete au un sens restrâns, acela de proprietate ereditară (moştenită).

2. Altă caracteristică a obştilor săteşti este caracterul agrar şi pastoral.

3
Acesta este dat de îndeletnicirile populaţiei daco-romane. În mod corespunzător,
teritoriul obştilor teritoriale era împărţit în 2 categorii:

 câmpul (teritoriul destinat agriculturii)

 păşunea (teritoriul destinat paşterii animalelor)

Cea mai mare parte a obştii se îndeletnicea cu agricultura, iar în număr restrâns se
ocupau cu păstoritul turmelor comune ale obştii într-o formă pastorală specific
românească, şi anume transhumanța.

Organizarea obştii săteşti (teritoriale)J

Fiind o comunitate de muncă, obştea se organizează în vederea desfăşurării

în condiţii optime a principalelor îndeletniciri ale membrilor săi (agricultură şi
păstoritul).

Nu cunoaştem în mod direct organizarea obştilor săteşti sau teritoriale în

perioada cuprinsă între retragerea aureliana şi sec. VIII, dar o putem deduce în mod
indirect dintr-o serie de documente scrise ulterior formării statelor româneşti de
sine stătătoare, precum şi din examinarea sociologică a unor forme de obşti care au
supravieţuit până în epoca modernă. Cert este că, în perioada pe care o avem în
vedere, obştea sătească sau teritorială avea un caracter arhaic. La nivelul obştii nu
existau stratificări sociale de natură de a asigura un statut privilegiat unora dintre
membrii săi.

Organele de conducere ale obştii

 Adunarea Generală
 Sfatul oamenilor buni şi bătrâni
 Aleşii oamenilor

Adunarea Generală cuprindea pe toţi oamenii majori ai obştii, majoratul fiind

stabilit fie în raport cu vârsta, fie în raport cu căsătoria. Adunarea generală se
numea tot “obşte” şi se ţinea la casa obştii, iar în zilele de sărbătoare la biserică,
fiind convocata prin viu grai.

Adunarea generală avea competență generală cu privire la toate problemele de

interes major ale obştii, sens în care decidea cu privire la patrimoniul obştii, la
organizarea muncii în comun, rezolva conflictele dintre membrii obştii, aproba
transferul de bunuri şi încheierea diverselor înţelegeri între membrii obştii şi,

4
totodată, se preocupă de organizarea cultului religios şi de întreţinerea bisericii
satului respectiv 

Sfatul oamenilor buni şi bătrâni cuprindea pe cei mai de bază, cei mai respectaţi

oameni ai obştii, având atribuţiuni judiciare.

Aleşii obştii erau persoane împuternicite cu exercitarea unor atribuţiuni

specifice, fiind semnificativ faptul că denumirile lor sunt asemănătoare cu
denumirile viitoarelor dregătorii din statul feudal, ceea ce atestă continuitatea
poporului român.

Dintre aleşii obştii cei mai importanţi erau:

 Vornicul, care strângea contribuţiile obştii la fondul comun al acesteia

 Postelnicul, care avea în grijă biserica satului
 Logofătul, ştiutor de carte care scria actele obştii
 Judele – şeful militar al satului, care avea şi atribuţiuni judiciare. Această
denumire vine de la duumviri jure dicundo şi quatorviri jure dicundo

Aleşii obştii erau numiţi şi revocaţi de Adunarea Generală a obştii, care le

stabilea atribuţiile şi le supraveghea activitatea, astfel încât funcţiile lor nu puteau
fi permanentizate sau transmise cu titlu ereditar şi nici nu le puteau asigura un
statut privilegiat în raport cu ceilalţi membrii ai obştii.

Obştea sătească sau teritorială reprezintă cea mai simplă formă de organizare

teritorială a populaţiei daco-romane, ceea ce nu exclude existenţa unei forme de
organizare sociale mai vaste sub aspect teritorial.

Este vorba despre uniunile sau confederaţiile de obşti, denumite şi obşti de

obşti. Acestea se organizau din necesitatea utilizării mai judicioase din punct de
vedere economic a unui anumit teritoriu (spre exemplu, versantul unui munte sau
valea unui rău), sau din necesităţi de natură militară (pentru o mai buna organizare
împotriva atacurilor popoarelor migratoare).

Unele dintre aceste uniuni de obşti sau confederaţii de obşti au evoluat spre
forme superioare de organizare socială, de natură politică (formaţiunile prestatale
de tip feudal) care au dat naştere mai târziu statelor feudale de sine stătătoare. Alte
confederaţii de obşti, însă, s-au menţinut sub această formă şi după întemeiere.

Marele Sfat

5
Uniunea de obşti avea un organ suprem de conducere – Marele Sfat – alcătuit din
reprezentaţii obştilor componente şi care avea ca principale atribuţiuni:

 rezolvarea problemelor patrimoniale comune

 soluţionarea litigiilor dintre obşti
 stabilirea contribuţiei acestora la fondul comun al federaţiei
 organizarea apărării în comun a obştilor

Problemele interne ale fiecărei obşti continuau, însă, să fie soluţionate de către
organele proprii de conducere ale acestora.

Normele de conduită în cadrul obştilor săteşti sau teritoriale:

Întrucât obştea este o comunitate de muncă, normele fundamentale ale obştii

s-au statornicit în legătură cu obiectul muncii şi modul de stăpânire al acestuia.

O altă categorie fundamentală de norme de conduită o reprezintă normele care

asigura egalitatea tuturor membrilor obştii determinată de participarea tuturor la
procesul muncii, acesta fiind unul care se desfăşura în comun.

Normele referitoare la propietate :

Prima categorie de norme de conduită se referă la normele de proprietate

(sensul economic, care se referă la bunurile care formează obiectul dreptului de
proprietate).

Stăpânirea exercitată de membrii obştii asupra terenurilor aflate în hotarul obştii

îmbrăca două forme:

 Stăpânire comună devălmaşă

 Stăpânire personală sau individuală

Aceste două forme de stăpânire nu sunt forme de proprietate în sens juridic, ci

sunt forme de apropriere a folosinţei bunurilor.

Se aflau în stăpânire comună devălmaşă:

 pădurile
 păşunile
 islazurile
 apele

6
  turmele comune
 fondul de rezervă pentru anii cu recolta slabă
 moara satului
 bogăţiile subsolului

Un corolar al acestei stăpâniri devălmaşe asupra terenurilor respective

era imposibilitatea membrilor obştii de a înstrăina părţi din hotarul obştii în
vederea asigurării unităţii şi integrităţii obştii respective.

La baza stăpânirii personale sau individuale stătea munca depusă de fiecare

membru al obştii pentru amenajarea unui bun care mai înainte se aflase în stăpânire
devălmaşă.

Prima desprindere din fondul devălmaş a fost, ca şi la romani, locul de casă şi

grădină, iar semnul distinctiv al trecerii acestui teren din stăpânire comună în
stăpânire individuală îl reprezintă gardul. Au urmat, însă, şi alte treceri ale unor
alte terenuri din stăpânire comună în stăpânire individuală, anume câmpul de
cultură (adică terenul destinat agriculturii), denumit şi ţărână.

Acest teren era împărţit în loturi atribuite familiilor din obşte prin tragere la
sorţi, însă nu ca în vechiul sistem geto-dac anual, ci o dată pentru totdeauna.
Terenurile respective se mai numeau şi loturi-matcă, întrucât dădeau posibilitatea
celor care le stăpâneau să utilizeze şi celelalte terenuri aflate în hotarul obştei şi
care, până la momentul respectiv, se aflau în stăpânirea devălmaşă a membrilor
obştii.

Procesul de desprindere a unor terenuri din stăpânire comună devălmașă şi

trecerea lor în stăpânirea personală a continuat prin defrişări ale unor terenuri
utilizate anterior ca păşuni sau ale unor terenuri cu vegetaţie forestieră. Prin
amenajare, aceste terenuri devin agricole şi intră în stăpânirea individuală a acelor
membri ai obştii care le-au amenajat. Ele se numesc stăpâniri locurești. Trecerea
tuturor terenurilor din stăpânire comună în stăpânire individuală se făcea, însă, cu
aprobarea membrilor obştii, în speţă, a Adunării Generale, obştea continuând să
exercite un drept superior de supraveghere şi control asupra tuturor teritoriilor
aflate în hotarul său.

Normele care reglementeaza relatiile de munca :

 Regulile care vizau repartizarea câmpului de cultură între membrii obștei.

 Stabilirea felului culturii pentru fiecare lot.

7
  Regulile care vizau timpul de desfășurare a diferitelor activități în
agricultură și cele care vizau distribuirea produselor pentru consumul
personal al membrilor obștei şi pentru acel fond de rezervă utilizat în anii cu
recoltă slabă.
 Reguli de conduită care reglementau activitatea de păstorit: pornirea
turmelor, împărțirea produselor turmelor comune ale obștei, stabilirea
locurilor și a perioadelor de pășunat.

În afara activităților desfășurate în comun, la nivelul obştei, au apărut

activități ce implicau o anumită specializare și cărora li se dedicau doar unii dintre
membrii obștei, cum ar fi activitățile meșteșugărești. Produsele obținute în urma
acestor activități reveneau celor care le confecționaseră potrivit principiului
specializării muncii.

Norme referitoare la statutul persoanelor:

În această materie, principiul fundamental era acela al egalității tuturor

membrilor obștei, egalitate izvorâtă din stăpânirea devălmașă asupra pământului,
precum și din exercitarea muncii în comun, Împrejurarea că unii din membrii
obștei erau învestiți cu anumite atribuțiuni executive nu înseamnă o încălcare a
principiului egalității la nivelul obștii, întrucât, evidențierea acestor persoane se
realiza exclusiv pe baza calităților lor: experiența de viață, vitejie, înțelepciune, etc.

Normele referitoare la familie, succsesiuni, obligatiuni :

În perioada obștei arhaice, familia era structurată în familii mici compuse

din părinți și copii, iar la nivelul ei funcționa principiul egalității în drepturi, din
care derivă obligațiile reciproce de întreținere între părinți și copii, precum și între
soţi și, totodată, egalitatea soților în ceea ce privește exercitarea puterii părintești
asupra copiilor.

Căsătoria se încheia prin liberul consimțământ al soților însoțit de

binecuvântarea religioasă, iar divorțul era admis la cererea oricăruia dintre soți,
între aceștia existând deplină egalitate în privința motivelor de divorț pe care le
puteau invoca.

În ceea ce priveşte materia succesiunilor:

 descendenții aveau întreaga vocație succesorală

 era recunoscut și dreptul la moștenire al soțului supraviețuitor

8
În materia obligațiilor, toți membrii obștei aveau deplină capacitate de a încheia
convenții, acestea fiind libere de forme, spre deosebire de caracterul formalist al
contractelor din dreptul roman.

Cele mai utilizate convenții erau: vânzarea-care sub influența dreptului bizantin

devine consensuală translativă de proprietate, precum și schimbul, dat fiind
caracterul economiei în acea epocă.

Normele referitoare la raspunderea membrilor obstei si procedura de

judecare

Solidaritatea obștei se manifestă pe planul răspunderii în interiorul obștei,

cât și în raporturile cu obștile învecinate. Tot în materia răspunderii se mai aplicau
și legea talionului și sistemul compozițiunii voluntare.

În materie procedurală existau aceleași instanțe, atât pentru soluționarea pricinilor

civile, cât și pentru soluționarea pricinilor penale, și anume: judele, precum
și sfatul oamenilor buni și bătrâni - instanțe care trebuiau să aplice sancțiuni
membrilor obștei, mergând până la excluderea celor vinovați din obște/comunitate.

În ceea ce privește sistemul probator, încă din această epocă apar unele probe
fundamentale pentru practica juridică românească, cum ar fi: jurământul cu
brazda și proba cu jurătorii.

Bibliografie
9
 1. Sinteze si teste de istorie, Editura Gimnasium – Gheorghe
Dondorici ,
Mihaela Orfanu

2. Manual de Istorie pentru clasa a XII-a Editura Gimnasium -  Ioan

Scurtu, Florentina Dondorici, Vasile Ionescu, Elena Emilia Lica, Octavian Osanu,
Emil Poama, Relu Stoica

10