Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
O Cercetare Critica Asupra Poeziei Romane de La 1867 de Titu Maiorescu
O Cercetare Critica Asupra Poeziei Romane de La 1867 de Titu Maiorescu
Aparut initial in primele numere ale Convorbirilor literare si imediat apoi in volum,
studiul va fi inclus, incepand din 1892, in toate editiile Criticelor maioresciene,
insemnatatea lui este capitala nu numai in opera autorului sau, dar si in intreaga
istorie a culturii romanesti. S-ar putea pe drept cuvant afirma ca el reprezinta
certificatul de nastere al criticii noastre literare moderne.
Maiorescu isi organizeaza expunerea in doua ample sectiuni tratand despre ceea ce
numeste el „conditiunea materiala" si „conditiunea ideala" a poeziei. Cele dintai
consideratii cuprind insa cateva clarificari fundamentale care indica limpede si mai
presus de toate intentia de a fixa statutul autonom, specific al poeziei si al artei in
general: „Poezia, ca toate artele este chemata sa exprime frumosul; in deosebire de
stiinta, care se ocupa de adevar. Cea dintai si cea mai mare diferenta intre adevar si
frumos este ca adevarul cuprinde numai idei, pe cand frumosul cuprinde idei
manifestate in materie sensibila."
Fiecare arta isi are materialul sau propriu in care se realizeaza (lemn, piatra, culori,
sunete), o particularitate a poeziei fiind faptul ca ea nu si-l gaseste in lumea
exterioara, fizica sau naturala, cuvintele neinsemnand pentru ea decat un „organ de
comunicare", distinctie cu atat mai interesanta si mai importanta cu cat confuzia
dintre limba si materia operei literare este mai raspandita si mai persistenta. in
realitate, observa pe buna dreptate Maiorescu, materialul poetic „se cuprinde numai
in constiinta noastra si se compune din imaginile reproduse ce ni le desteapta
auzirea cuvintelor poetice". Am zice astazi, neputand totusi contesta caracterul
sensibil al limbii, ca adevarata ..materie" a poeziei nu este intr-adevar cea lingvistica.
in ciuda caracterului ei concret, ci aceea imagistica Maiorescu sesizeaza aici cu
exactitate statutul de existenta imaginara al creatiei literare Scopul poeziei fiind
asadar acela de a destepta „prin cuvintele ei imagini sensibile in fantezia
auditoriului", iar nu de a formula reci idei abstracte, misiune ce revine prozei, se
intelege stiintifice, straduinta cea mare a adevaratului poet va fi de a gasi si
valorifica mijloacele cele mai expresive ale limbii. in general, cuvintele si-au pierdut
dc-a lungul timpului sensul lor concret si plastic, incat artistului i se impune in mod
imperios obligatia de a le revitaliza ori insensibiliza prin procedee speciale. in primul
rand insa, trebuie desigur preferate vocabulele care si-au pierdut intr-o mai mica
masura caracterul lor sensibil originar. Exemplele lui Maiorescu nu le indica totusi
propriu-zis pe acestea, cat mai cu seama asocierile cu valoare metaforica sau oricum
figurativa. Al doilea procedeu ar fi al intrebuintarii pe langa cuvintele tocite de vreme
a adjectivelor sau adverbelor sau, cum le numeste Maiorescu global, a epitetelor
ornante. in continuare, in al treilea rand, criticul mentioneaza personificarile, pentru
ca sa incheie prin adaugarea comparatiei, a metaforei, a tropului in genere, deja
implicate in fond si in procedeele anterioare. Simplificand, am putea spune asadar ca
pentru Maiorescu si, in definitiv, pentru toata lumea pana in prezent, posibilitatea de
a restitui limbii o anumita expresivitate tine aproape exclusiv de figuratia stilistica.
Altfel zis, semantismul lingvistic poate redobandi valori de plasticitate numai prin
fenomenul de metaferenta, adica de transfer al unor sensuri de la un cuvant la altul.
Lingvistica moderna numeste conotatii aceste intelesuri noi, figurative, adaugate
celor logice, de dictionar, sau, in aceeasi terminologie noua, denotatii.
Observand la un moment dat relatia dintre calitatea unei poezii si scurtimea ei,
autorul se intreaba cum se impaca o atare imprejurare cu abundenta „ideilor" pe
care o intalnim in genere in Poezia buna si avanseaza un punct de vedere extrem de
interesant, Prefigurand intr-adevar cunoscuta teorie moderna a „deschiderii estetice"
(U. Kco). El nolcaza astfel ca la lectura ne apar „o multime de idei de ale noastre
proprii, desteptate cu prilejul cetirii si alaturea de cuvintele poetului." Dincolo asadar
de ceea ce o poezie ne spune in mod expres, ea intra in raport ,.cu alte cercuri de
gandiri ale noastre, incat si acestea sunt reproduse in constiinta si insotesc si
ilustreaza oarecum perceptiunea poetica. Farmecul acestui fel de poezii nu este atat
in ceea ce spun, cat in ceea ce retin si ce Iasa in liberul joc al fantazici lectorului."
Maiorescu intuieste aici in chip indubitabil functia de sugestie a expresiei artistice si
o face cu o surprinzatoare exactitate nu numai inaintea unor Empson sau Umberto
Eco, dar si a unui contemporan ca Mallarmc. Fara a face din ideea lui un element de
modernitate, criticul roman o leaga mai curand de vechea vorba a lui Voltaire, „le
secret d'etre cnnuycux c'cst de tout dirc", interpretand-o astfel mai ales ca un
principiu clasic (non multa sed multum, cum recomandau latinii), caci „daca prima
cerinta pentru un artist este ca sa stie ce sa spuna, desigur a doua cerinta este ca sa
stie ce sa nu spuna."