II.

ABORDAREA PSIHOPEDAGOGICĂ A COPIILOR CU CES

2.1. Caracteristicile dezvoltării copiilor cu CES

2.1.1. Particularități de dezvoltrare a copiilor cu cerințe educaționale speciale (CES )

Dezvoltarea este definită ca un proces de schimbare în care copilul ajunge să stăpânească simțirea,
mișcarea, gândirea, limbajul, interacțiunea cu semenii și cu obiectele din mediu de viață, să
achiziționeze cunoștințe, deprinderi și comportamente noi de adaptare și cunoaștere.

Dezvoltarea, în accepțiunea multor cercetători, este stadială și fiecare stadiu reprezintă o structură
de ansamblu, o calitate specifică, ce se bazează și reiese din stadiul anterior, pregătind stadiul
următor. Ordinea în care se succed stadiile este invariabilă și au un șir de caracteristici. Dezvoltarea
se produce în baza situațiilor sociale integrale, în care este inclus copilul în fiecare etapă a vieții
sale, precum și în baza invățării. Dezvoltarea copilului reprezintă procesul continuu de
transformare, de schimbare și de maturizare a structurilor și funcțiilor psihofizice (nivel fizic,
psihic, social și de personalitate).

Dezvoltarea fizică este domeniul vizibil care preocupă specialiștii și părinții din primele clipe de
viață ale copilului. Dezvoltarea și maturizarea fizică asigură miracolul dezvoltării psihice, sociale și
a personalității copilului.

Dezvoltarea psihică reprezintă formarea sistemelor funcționale și schimbarea/transformarea

calitativă a funcțiilor, proceselor, însușirilor și stărilor psihice. Dezvoltarea psihică este
caracteristica dinamică a proceselor psihice ale vieții în cadrul aceluiași segment de varstă, condiții
de dezvoltare (istorice, ontogenetice, sociale etc.).

Particularitățile dezvoltării fizice și psihice sunt determinate de un șir de factori care imprimă
dezvoltării caracteristici individuale specifice, ce se regăsesc în domeniile de dezvoltare ale
copilului: fizic/motor, cognitiv, limbaj și comunicare, social și afectiv, precum și în particularitățile
de adaptare etc. Particularitățile de vârstă reprezintă acele caracteristici psihofizice, specifice
majorității copiilor de o anumită vârstă cronologică.

Particularitățile individuale sunt caracteristicile particulare, specifice fiecărui individ uman, fiecărui
copil în parte, la o anumită vârstă. Dezvoltarea implică modificarea echilibrului între asimilarea
realității și adaptarea/acomodarea la condițiile subiective și circumstanțiale concrete ale vieții.
Dezvoltarea psihică are la bază conduite și atitudini noi, ca formare de instrumente de adaptare din
ce în ce mai complexe și ca formare de modalități de satisfacere a trebuințelor, precum și formare
de noi trebuințe și mijloace de satisfacere a acestora. O accepțiune generală a termenului de
”dezvoltare” este aceea, conform căreia dezvoltarea este un ansamblu de etape determinate
temporal, care conduc un organism viu dintr-un stadiu elementar către unul mai elaborat și mai
complex, provizoriu sau definitiv. Mecanismele care asigură sau permit trecerea dintr-o etapă în alta
se circumscriu dezvoltării.

Dezvoltarea presupune modificări complexe bio-psiho-sociale ale individului ierarhizate în timp.

Schimbările sunt bine structurate pe varste, deși varsta în sine nu le explică. Transformările
cantitative și calitative, ce definesc dezvoltarea, pot fi clasificate în trei mari categorii, în funcție de
specificul dezvoltării: fizice, psihice, sociale. Cercetările determină următoarele coordonate ale
dezvoltării:
• descrierea schimbărilor fizice, psihice și sociale în procesul dezvoltării copilului;

0
 • explicarea cauzelor aferente schimbărilor;
• stabilirea nivelului de dezvoltare, a punctelor forte și punctelor slabe;
• planificarea și asigurarea asistenței copilului.
Cercetările în domeniul psihologiei dezvoltării conțin, în primul rand, descrieri ale principalelor
particularități ale etapelor de dezvoltare a copilului, respectiv aspecte specifice ale dezvoltării fizice,
psihice, afective, cognitive, precum și aspecte ale dezvoltării personalității copilului, în contextul
interacțiunilor sociale ale acestuia. Explicațiile oferite de psihologia copilului se referă la corelarea
unor factori ce au influență asupra modului în care ființa umană își construiește funcțiile și
procesele psihice, precum și caracteristicile dominante de vârstă.

Determinarea gradului dezvoltării copilului se realizează în funcție de indicatorii de medie pe

varste, care stau la baza recomandărilor și au rolul de a influența asupra calității educației la vârstele
mici, precum și asupra calității dezvoltării umane. Dezvoltarea înseamnă a crește, a se maturiza și a
învăța. Ea presupune o serie procese complexe, influențate de ereditate, mediu și calitatea îngrijirii.
Dezvoltarea este un proces continuu, care guvernează evoluția ființei umane de-a lungul întregii
vieți, cruciali fiind primii ani de viață, în special, primele 12 luni. Creșterea se referă la modificări
fizice, care sunt, în primul rand, cantitative și dimensionale. Maturizarea este un termen folosit
pentru a descrie schimbări relativ independente de mediul de dezvoltare și îngrijire a copilului.
Aceste schimbări sunt atribuite schimbărilor genetice sau celor fiziologice.

Corelația creșterii și maturizării psihofizice se referă la legăturile ce se stabilesc între toate părțile,
funcțiile și procesele din organism, în timpul creșterii și maturizării sale. Descrierea stadiilor şi
statisticile arată nivelul „tipic” al dezvoltării și evidențiază variații multiple ale vitezei de
dezvoltare. Variația vitezei de dezvoltare este o caracteristică individuală, care indică asupra
faptului că, deși secvența dezvoltării este aceeași pentru toți copii, nu toți o vor parcurge în
același timp și cu o viteză constantă pe toată durata stadiului. În toate aspectele dezvoltării umane
există o interacțiune între maturizare și învățare. Învățarea, în sens larg este definită ca rezultat al
experienței, este în corelație directă cu procesele de maturizare fizică și psihică. Psihologia explică
dezvoltarea ființei umane ca fiind un proces complex și integrator, care se realizează în trei planuri
fundamentale: biologic, psihic și social.

Dezvoltarea biologică se referă la procesele de creștere și maturizare fizică, la transformările

biochimiei interne a organismului, la schimbările cantitative şi calitative ale activității nervoase
superioare, care stau la baza evoluției dezvoltării proceselor, funcțiilor psihice și sociale ale
copilului. Dezvoltarea psihică se referă la apariția și manifestarea proceselor, însuşirilor, stărilor şi
structurilor psihice. Dezvoltarea socială reprezintă planul care implică o continuă amplificare a
posibilităţilor de relaţionare cu ceilalţi şi o acordare cât mai bună a propriei conduite cu diversitatea
cerinţelor sociale. Între aceste trei planuri ale dezvoltării fiinţei umane se realizează interacţiuni şi
interinfluenţe multiple şi variate, astfel încât se caracterizează ca fiind o entitate bio-psiho-socială.

Referindu-se la un aspect a1 relaţiei dintre dezvoltarea psihică şi cea biologică, J.Piaget (1973)
sublinia: „...inteligenţa este un caz particular al adaptării biologice”. Bazandu-ne pe cercetările lui
J. Piajet, H. Wallon, Skinner ”dezvoltarea psihică este un proces de formare continua a
proceselor, insuşirilor şi structurilor psihice, schimbarea şi restructurarea lor la niveluri
funcţionale tot mai inalte. Dezvoltarea este și un rezultat al multiplelor şi variatelor interacţiuni,
care fac ființa umană să dobandească unele caracteristici prin care se deosebește de alte fenomene
de dezvoltare din univers”.

Dezvoltarea psihică are în ansamblu, o direcţie calitativ ascendentă, nu se desfăşoară simplu sau
liniar. În acceptiunea lui H. Wallon, dezvoltarea psihică are un curs spiralat, care presupune
ascensiune, dar şi momente de revenire, de repetare, de reluare, dar pe o nouă bază a proceselor şi
structurilor psihice. Dezvoltarea psihică este întotdeauna concretă şi personală, avand particularități
1
proprii ce aparțin fiecărui individ, denumite particularități individuale de dezvoltare, care se
formează din:
• zestrea ereditară proprie de care dispune fiecare ființă umană și în care se regăsesc toate
caracteristicile specifice, dar într-o manifestare diferenţiată;
• experiențele acumulate, prin traversarea diferitor medii sociale, cu influențe variate, specifice
asupra dezvoltării.

Diferențierea dezvoltării psihice poate rezulta și din coincidența mai multor factori implicați în
procesul dezvoltării, inclusiv, intervenția unor evenimente de viață. Particularitățile individuale se
regasesc în toate domeniile dezvoltării: afectiv, fizic/motor, cognitiv, psihosocial, limbaj, precum și
în următoarele componente ale dezvoltării:
• durata procesului de apariție și manifestare a unor structuri psihice;
• viteza de instalare și expresie a funcțiilor psihice;
• ritmicitatea producerii fenomenelor psihice;
• conţinutul psihocomportamental al schimbărilor produse în structurile psihice; 3
• efectul adaptativ pe care îl aduce dezvoltarea în cadrul diferitor etape;
• rezonanţa pe care o au aceste schimbări în alte planuri ale vieții psihice în ansamblu.

Dezvoltarea psihică este sistemică. Apariţia oricărei noi insuşiri sau substructuri psihice se reflectă
la nivelul întregului sistem psihic, modificându-l, într-o măsură mai mică sau mai mare.

Dezvoltarea psihică este stadială. Dezvoltarea psihică nu este o trecere insesizabilă de la un stadiu
la altul sau o simplă juxtapunere de elemente nou dobândite, ci este unitatea continuităţilor şi
discontinuităţilor, care se produc în procesul dezvoltării. Unele funcții sunt conservate, iar altele se
schimbă, modifică, transformă rapid, formând conţinutul unui nou stadiu psihic. Cercetările au pus
în evidenţă stadialitatea diverselor planuri ale vieţii psihice. Astfel, H. Wallon a urmărit și descris
stadialitatea afectivă, J. Piaget - stadialitatea inteligenței, S. Freud şi E.Erikson - stadialitatea
corelării afectivităţii cu întreaga personalitate. Prin urmare, a fost demonstrat că un anumit stadiu de
dezvoltare psihică se deosebeşte de un altul prin nivelul şi proprietăţile proceselor, însuşirilor şi
structurilor psihice, prin conexiunile dintre ele şi prin eficienţa lor adaptativă. Un stadiu al
dezvoltării este precedat de procese preparatorii şi, odată instalat, în interiorul lui se pregătesc
premise pentru un nou stadiu, această trecere fiind un indiciu de dezvoltare tipică, în timp ce
rămânerea într-un stadiu, peste anumite limite, este semnul apariției unei dizabilității/întârzierii în
dezvoltare, al unei stagnări periculoase.

Dezvoltarea psihică este un concept fundamental al psihologiei dezvoltării, fiind un proces foarte
complex şi multideterminat. În cercetările referitoare la particularitățile de dezvoltare s-a observat
marea diferență dintre manifestările vieții psihice imediat după naștere şi dezvoltarea ei la vârsta
adultă, iar drumul parcurs a fost echivalat cu ceea ce spunem că este procesul de dezvoltare psihică
umană. Aceasta complexitate se exprimă:
• în primul rand, în numărul foarte mare de componente ale psihicului uman care, pe de o parte,
sunt prezente imediat după naştere, pe de altă parte, cele mai multe se dobândesc pe parcursul
vieţii;
• în al doilea rand, această complexitate se exprimă în nenumăratele relaţii care se stabilesc între
multiple componente şi în diverse moduri de organizare;
• în al treilea rand, complexitatea se exprimă şi în faptul că de-a lungul vieţii diversele intervale
au o dinamică specifică.

În ceea ce priveşte multideterminarea procesului de dezvoltare psihică, cercetările au arătat că orice

achiziţie, în plan psihic, mai simplă sau mai complexă, nu poate fi legată de un singur factor, intern
sau extern. Au fost definite două grupuri de factori care influențează dezvoltarea: factori

2
fundamentali și factori compensatori. Factorii fundamentali sunt: ereditatea, mediul şi educaţia. Ei
au fost consideraţi factori fundamentali, deoarece:
• dacă unul dintre aceştia nu acţionează, atunci dezvoltarea psihică fie nu se produce, fie este
compromisă;
• dacă nu se realizează la timp interacţiunea acestor factori, dezvoltarea psihică este limitată sau
perturbată;
• dacă unul dintre acești factori acţionează insuficient, apar de asemenea, limite în dezvoltarea
psihicului.

Totodată, factorii fundamentali interacționează cu factorii compensatori, care intervin frecvent

alături de cei fundamentali şi facilitează sau modifică intr-o direcţie sau alta acţiunea acestora. Cei
mai relevanți factori compensatori pentru dezvoltarea copilului sunt: evenimentele de viaţă
semnificative pentru dezvoltare și coparticiparea la propria dezvoltare. Psihologia modernă a
stabilit că factorii de mediu şi educaţie acţionează prin intermediul condiţiilor interne psihice, a
particularităţilor individuale. Condiţiile interne, la rândul lor, sunt constituite din ansamblul
activităţii psihice, iar aceasta este dependentă de mediul de viaţă al copilului - de nenumăratele lui
influenţe organizate şi neorganizate. Structura și calitatea funcțiilor psihicului (inteligenţa,
afectivitatea, adaptarea şi mobilitatea lor) se datorează eredităţii, mediului şi, în special,
educaţiei, care prin acțiune sau inacțiune, determină conţinuturile şi valoarea morală şi socială a
personalităţii copilului.

Diversitatea psihologică umană are, cu certitudine, şi o rădăcină ereditară (constituţie, biotip, baze
comportamentale etc.), dar nu se reduce la aceasta. Procesele de creştere şi maturizare creează
premise optime pentru dezvoltarea psihică, aşa numitele perioade sensibile sau critice. Anticiparea
sau pierderea perioadelor senzitive influențează negativ procesele de dezvoltare, atât fizică, cât și
psihică, și socială (dezvoltarea mersului, limbajului, operaţiilor gândirii, relaționării cu semenii
etc.). Considerând toate cercetările cu referire la perioadele senzitive, putem concluziuna că
vârstele mici sunt extrem de importante pentru valorificarea potențialului de dezvoltare a
copilului.
Figura 3.

Perioada senzitivă este perioada de vârstă caracterizată de sensibilitate maximă pentru formarea
anumitor funcții psihice (percepție vizuală, auditivă, control emoțional – perioada senzitivă 0-2
ani, formarea vocabularului – 2-3 ani, formarea mișcărilor grațioase - 4-5 ani etc.). Mediul, ca
factor al dezvoltării psihice, este constituit din totalitatea elementelor cu care individul
interacţionează direct sau indirect, pe parcursul dezvoltării sale. Mediul posedă însuşiri de densitate

3
(bogăţie sau sărăcie a condiţiilor solicitante), de intensitate (solicitări foarte intense, medii sau
slabe), precum și de modificare a ritmului dezvoltării (atât suprasolicitările de mare intensitate, cât
și lipsa solicitărilor, pot afecta dezvoltarea psihică).

Acţiunea mediului poate fi directă (alimentaţie, climă) sau indirectă, prin intermediul formelor de
adaptare umană pe care le generează (activităţi dominante, tip de organizare socială, nivel de trai,
grad de cultură şi civilizaţie etc.). Influenţele mediului pot veni din imediata apropiere a individului
(obiecte, persoane, situaţii zilnice), iar atunci când sunt favorabile, mediul contribuie la realizarea
sau chiar accelerarea punerii în funcţie a potenţialului copilului.

Dezvoltarea psihică a copilului este măsurată în baza indicatorilor:

• stăpânirea activă a mediului ambiant;
• unitatea personalității, echilibrul dintre: eu-sine-supraeu;
• capacitatea de a percepe adecvat lumea și propria ființă/persoană.
Pe parcursul dezvoltării ontogenetice, copilul se schimbă, se transformă, atât în plan fizic, cât și în
plan psihosocial. În procesul de asistență psihopedagogică specialiștii evaluează dezvoltarea psihică
a copilului din perspectiva particularităților individuale, raportate la standardele de varstă.
Constatarea nivelului de dezvoltare stă la baza elaborării programului de asistență a copilului,
orientat spre valorificarea la maxim a potențialul fizic și psihosocial al copilului.

Dezvoltarea copilului în plan psihologic este interpretată drept schimbare, modificare, transformare,
atât cantitativă, cât și calitativă. Transformările în dezvoltarea psihică se manifestă în
comportament, pe parcursul trecerii de la o perioadă de vârstă la alta. Schimbările, modificările din
cadrul vârstelor sunt de mai multe feluri: evolutive, revoluționare, situative. Schimbările evolutive
au loc predictiv, urmând legile generale de dezvoltare umană. Schimbările revoluționare se produc
în rezultatul crizelor de vârstă, cantitatea schimbărilor revoluționare transformă în calitate nouă
funcțiile și procesele psihice, precum și achizițiile sociale și cognitive etc.

Schimbările evolutive și revoluționare transformă individul în personalitate, ele fiind stabile și

ireversibile. Schimbările situative sunt condiționate de influențele mediului social, educației
organizate și a învățării spontane. Ele asigură formarea și dezvoltarea personalității la nivelul
comportamentului social, cunoștințelor, deprinderilor și abilităților. Schimbările situative sunt
instabile și reversibile, aceste schimbări pot fi depășite prin asistență și exersare permanentă.

Dezvoltarea fiecărui copil are particularități și trăsături individuale, specifice, care necesită
evaluare, abordare și înțelegere holistică. Cercetările în domeniul psihologiei dezvoltării constată
și confirmă că toți copii au aceleași cerințe în procesul de creștere și dezvoltare: necesitatea de
afecțiune și securitate, de apreciere și atitudine binevoitoare/pozitivă, de încurajare și încredere
in sine, de responsabilizare și independență etc., având în același timp și cerințe speciale,
particulare, individuale. Familia are rolul principal în evoluția optimală a dezvoltării copilului,
exercită influenţe multiple, atât în plan psihic și fizic, cât și în plan social, creează condiţii de
obţinere a unei identităţi sociale, oferă protecţie, securitate, confort, condiţii de creştere, educaţie,
de satisfacere a necesităților, permite însuşirea regulilor elementare de conduită, igienă,
alimentaţie etc. Totodată, în acest demers complex, numit dezvoltare, familia va fi sprijinită de
instituția de educație, cadrele didactice și diferiți specialiști, care sunt implicați în procesul de
abilitare/reabilitare a dezvoltării copilului.

Asigurarea șanselor egale în educaţie are la bază particularitățile dezvoltării individuale, care
creează posibilitatea valorizării oricăror particularități psihice. În acest context, educaţia devine
condiţia principală pentru dezvoltarea particularităților psihice ale copilului, fapt ce contribuie la
valorificarea potenţialului uman.

4
Activitatea psihică a copilului este produsul unui proces evolutiv complex, care se dezvoltă de-a
lungul vieții individului (dezvoltare ontogenetică), se construiește sub influența circumstanțelor,
exprimându-se semnificativ în personalitatea și comportamentul copilului. Ființă, cu desăvârșire
neajutorată în momentul nașterii, copilul se dezvoltă neîncetat, parcurgând o serie de etape, cu
particularități anatomice, fiziologice și psihologice distincte.