Curs 8

Lexicologie

Cuvintele de origine românească (continuare)

Alte clasificări ale afixelor

După origine:

- moștenite din latina populară: -ătate < lat. -itatem, intrat în română prin
intermediul unor cuvinte moștenite ca bunătate < lat. bonitatem, vecinătate
< lat. vicinitatem; -ciune < lat. -tionem, intrat în română prin intermediul
unor cuvinte moștenite ca rugăciune < lat. rogationem, închinăciune < lat.
inclinationem; -et < lat. -etum, intrat în română prin intermediul unor
cuvinte moștenite ca frăsinet < lat. fraxinetum; -os < lat. -osus, intrat în
română prin intermediul unor cuvinte moștenite precum cărnos < lat.
carnosus, friguros < lat. frigorosus; -ar < lat. -arius, intrat în română prin
intermediul unor cuvinte moștenite ca pescar < lat. piscarius; în- < lat. in-,
intrat în română prin intermediul unor cuvinte moștenite ca îngheța < lat.
inglaciare, des- < lat. dis-, intrat în română prin intermediul unor cuvinte
moștenite ca desface < lat. disfacere etc.
- împrumutate din alte limbi (adică intrate în română prin intermediul
împrumuturilor preluate din limbile respective): din slavă (sufixele -ie, -enie,
-nic, -ui, -eală, -iște, prefixele ne-, răs-); din maghiară (sufixele -eș, -șug, -
ău), din turcă (sufixele -iu, -giu, -lâc).
- împrumutate, în perioada modernă, din franceză/ italiană/ latină literară:
sufixe ca -ism, -ist, -bil, -al, -iza, -itate, prefixe ca in-, a-, re- + toate
afixoidele.

După productivitate – unele sunt considerate productive, altele – neproductive.

Cea mai importantă clasificare este considerată clasificarea semantică (după
categoriile de sens).

Sufixe

1. Sufixele diminutivale. Sunt sufixele care formează diminutive (cuvinte care

exprimă, în comparație cu etimonul, ideea generală de „mai mic”; de multe
ori, diminutivele exprimă afecțiune, simpatie, compasiune).

Înclinația vorbitorilor de limbă română pentru diminutivare este dovedită în

lucrările de specialitate prin mai multe argumente, în primul rând prin numărul
mare de sufixe diminutivale.

În română există 14 sufixe diminutivale: -el [cântecel, păhărel], -aş [copilaş,

motănaş], -uţ(ă) [bănuţ, prostuţ, măicuţ(ă)], -uş(ă) [ineluş, căţeluş(ă)], -iţ(ă)
[fetiţ(ă), bădiţ(ă)], -uliţ(ă) [frunzuliţ(ă), vorbuliţ(ă)], -uleţ [noduleţ, drumuleţ], -
ic(ă) [tătic, mămic(ă)], -ulic(ă) [moşulic(ă)], -ior/ioar(ă) [frăţior, inimioar(ă)], -
uc(ă) [năsuc, pătuc, mămuc(ă)], -işor/işoar(ă) [domnişor, crăişor, domnişoar(ă)], -
icea [floricea], -ușor [omușor].

Înclinaţia vorbitorilor de limbă română pentru diminutivare este dovedită şi de:

a) existenţa derivării diminutivale multiple (întâlnită la prenume: Ionel, Ionică,

Ionuţ sunt derivate diminutivale diferite, formate de la Ion; Petrică, Petrişor,
Petruţ sunt derivate de la Petru);
b) existenţa dublei diminutivări, numită și diminutivare stadială (diminutivul
mămicuţă provine de la mămică, acesta fiind, la rândul lui, un derivat
diminutival de la mamă; diminutivul drăguţel provine de la drăguţ, care
este, la rândul lui, un derivat diminutival de la drag).
În toponimie, diminutivele pot denumi localităţi mai noi și mai mici (Brăiliţa,
Poieniţa). În hidronimie, diminutivele denumesc afluenţii unor ape (Bahluieţ,
Olteţ, Bârlădel). În oronimie, diminutivele denumesc vârfuri care nu sunt foarte
mari (Drăgănel, Pietricica).

Diminutivele servesc şi la exprimarea ironiei, a deprecierii: profesoraş, poetaş,

directoraş, vedetuţă, blugişori etc.
2. Sufixele augmentative sunt sufixele care formează derivate ce denumesc
obiecte, însuşiri etc. mai mari decât cele obişnuite (denumite prin cuvintele bază);
adeseori, augmentativele au valoare conotativă depreciativă, peiorativă.

Cele mai frecvente sufixe augmentative sunt: -oi (cu varianta de feminin –oai(e)):
buboi, băieţoi, căsoaie, pălmoaie; -an: băietan, beţivan; -ă(u): mâncău, băltău; -
ălă(u): mutălău, prostălău; -ăreţ: băgăreţ, plângăreţ; -andr(u): copilandru,
căţelandru.

3. Sufixele colective: sunt sufixele care formează derivate ce denumesc fie grupări
de fiinţe omogene profesional sau etnic, fie obiecte specifice. Cele mai frecvente
sunt: -im(e): ţărănime, preoţime, studenţime, turcime; -iş: frunziş, aluniş, pietriş; -
et: frunzet, brădet, păsăret, bănet; -ări(e): argintărie, aurărie; -işt(e): porumbişte,
inişte, arinişte.

4. Sufixele care formează abstracte nominale. Cele mai frecvente sunt: -i(e):
prietenie, boierie, domnie; -ătat(e): străinătate, singurătate; -eal(ă): acreală,
răceală, greşeală; -inţ(ă): privinţă, silinţă; -ism: junimism, gradualism, -iad(ă):
mineriadă, dosariadă. Sufixoide care formează abstracte nominale: -ită: scenarită,
zvonită; -fobie: spionofobie; -logie: eminescologie, conflictologie.

5. Sufixele de agent formează derivate care denumesc agenţii (autorii unor

acțiuni): -ar: gazetar, blănar, ciubotar, oţelar, plăcintar (cu varianta –er: oier); -
tor: muncitor, îngrijitor; -aş: nuntaş, arcaş, căruţaş, puşcaş, plutaş; -giu:
camionagiu, scandalagiu; -ist: tractorist, paraşutist, junimist, gornist; -ac (cu
conotaţii peiorative): zvonac, răspândac. Sufixoide: -fon: turcofon, rusofon; -log:
brâncuşolog, felinolog.

6. Sufixe care formează denominative, adică nume de plante, animale,

instrumente, oameni:

a) nume de plante şi de animale: -aş: toporaş, călţunaş, unguraş; -el: ghiocel,

clopoţel, brumărel; -ic(ă): lumânărică, arginţică, vulturică; -iţă: garofiţă, lintiţă,
crăiţă, gârliţă; -ariţ(ă): degetariţă, limbariţă, pelinariţă, pescariţă; -oas(ă):
bărboasă, nebunoasă; -oi: usturoi; -ar: cânepar, cufundar, nisipar, şopârlar; -
toar(e): ciocănitoare, privighetoare, lipitoare; -uş: ţigănuş, pescăruş; -uţ(ă):
părăluţă, scânteuţă, cuşmuţă, săbiuţă.

b) nume de instrumente: -ar: brăzdar, cenuşar, umbrar, porumbar; -tor: bătător

(de covoare), ştergător (de parbriz), schimbător (de viteze), -toar(e): secerătoare,
treierătoare, afumătoare, vânturătoare, strecurătoare. Sufixoide: -metru (gr.
metron ‘măsură’): apometru, vitezometru; -duct (‘canal, tub’): gazoduct.

c) nume de oameni: -escu: Ionescu, Popescu; -eanu: Moldoveanu, Munteanu,

Ardeleanu, Olteanu; -ache: Petrache, Vasilache; -ea: Ciorbea, Florea, Cornea,
Negrea.