Skip To Content

Quick Links
Logout

MARIETA VASILE1

My Institution

1. 2225-R-S1-EFS-KMS--Comunicare şi consiliere în kinetoterapie  2225-R-

S1-EFS-KMS--CCK 

 
2. Fisa disciplinei

2225-R-S1-EFS-KMS--Comunicare şi consiliere în kinetoterapie (2225-R-S1-EFS-

KMS--CCK)
 Anunturi
 Titular de disciplina
 Fisa disciplinei
 Conţinut curs
 Seminarii
 Rezultate evaluare
 Activitati conexe
 Corespondenta
Fisa disciplinei
 

Obiective
OBIECTIV GENERAL:
Formarea şi dezvoltarea abilităţii de comunicare şi dezvoltarea unei
culturi generale în aria ştiinţelor comunicării
OBIECTIVE SPECIFICE:
Însuşirea definiţiilor, elementelor specifice procesului de comunicare
Identificarea şi însuşirea tipurilor de comunicare
Cunoaşterea funcţiilor şi disfuncţiilor comunicării
Identificarea şi depăşirea barierelor de comunicare
Identificarea şi utilizarea diferitelor stiluri de comunicare
Realizarea unor conexiuni între cunoştinţele, deprinderile şi  abilităţile dobândite
prin studiul acestei discipline
Pregătirea corespunzătoare a studenţilor pentru a se putea integra profesional

Structura temelor
STRUCTURA TEMELOR
1. O privire generală asupra comunicării. Dificultăți în definirea comunicării. Elementele
comunicării (2 ore)
2. Evoluția comunicării și contribuţiile celor mai importante Școli care au marcat cercetarea
comunicării (2 ore)
3. Contribuția Școlii de la Chicago (2 ore)
4.  Barierele comunicării verbale și nonverbale  (2 ore)
5 Tipuri de comunicare. Comunicarea verbală (2 ore)
6.   Strategii de optimizare a comunicării verbale (2 ore)
7. Chestionarul – tehnică de comunicare în kinetoterapie (2 ore)
8. Negocierea – tehnică a comunicării verbale (2 ore)
9. Interviul. Interviul clinic (2 ore)
10. Comunicarea scrisă (2 ore)
11. Comunicarea de grup (2 ore)
12. Comunicarea nonverbală (2 ore)
13. Comunicarea și consilierea diferitelor tipuri de pacienți (2 ore)
14. Comunicarea și consilierea diferitelor tipuri de pacienți (2ore)

Bibliografie
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE
Craia, S. (2004). Introducere în teoria comunicării. Bucureşti: Editura
Fundaţiei România de Mâine.
Marinescu, V. (2011). Introducere în teoria comunicării. Bucureşti: Editura CH
Beck.
Stanciugelu, I., Tran, V., Tudor, R., Tran, A. (2015). Teoria comunicării.
Bucureşti: Tritonic.
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ
Abric, J., Cl., Psihologia comunicării - Teorii şi metode, Editura Polirom, Iaşi,
2002.
Agabrian, M.,  Strategii de comunicare eficientă, Editura Institutul European, Iaşi,
2008.
Aradavoaice, Gh., Comunicarea interumană,Editura Antet, Oradea, 2009.
Badau, Tehnici de comunicare în social media, Editura Polirom, Iaşi, 2011.
Balaban, D., C., Comunicare mediatică, Tritonic, Bucureşti, 2010.
Bohler, S., 150 de experimente pentru a înțelege manipularea mediatică,
Editura Polirom, Iași, 2009.
Boncu, Ş., Psihologia influenţei sociale, Editura Polirom, Iași, 2002.
Borg, J., Persuasiunea. Arta de a-i influenţa pe
ceilalţi, Editura All, București, 2011.
Borchin, M., Comunicare şi argumentare - Teorie şi aplicaţii, Editura Excelsior
Art, Timișoara, 2007. 
Bougnoux, D., Introducere în ştiinţele comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
Castells, M., Comunicare şi putere, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2015.
Caune, J., Cultura şi comunicarea, Editura Cartea românească, Bucureşti, 2000.
Cava, R., Comunicarea cu oamenii dificili, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2012.
Chapman, G., Thomas, J., Cele cinci limbaje ale scuzelor,  Editura Curtea veche,
Bucureşti, 2016.
Chelcea, Septimiu; Ivan, Loredana; Chelcea, Adina. Comunicarea nonverbală:
gesturile şi postura, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 2005.
Chiru, Irena, Comunicare interpersonală, Tritonic, Bucureşti, 2003.
Cismaru, D-M., Comunicarea internă în organizaţii, Editura Tritonic, Bucureşti,
2009.
Collet, Peter. Cartea gesturilor, Editura Trei, București, 2005.
Coman, C., Comunicarea de criză. Tehnici şi strategii, Editura Editura Polirom,
Iaşi, 2009.
Craia, S., Introducere în teoria comunicării, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2004.
DeFleur, M., Ball-Rokeach, S., Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom,
Iaşi, 1999.
Dinu, M., Comunicarea. Repere fundamentale, Editura Orizonturi, Bucureşti,
2009.
Drăgan, I., Paradigme ale comunicării de masă, Casa de Editură şi presă Şansa
S.R.L., Bucureşti, 1996.
Drăgan, I., Comunicarea. Paradime şi teorii, Editura RAO, Bucureşti, 2007.
Dobrescu, E., Comunicarea managerială. Metodologie şi
eficienţă, Editura Wolters kluwer, Cluj, 2011.
Dobrescu, P., Bârgăoanu, A., Mass media şi societatea, Editura Comunicare.ro,
Bucureşti, 2003.
Dobrescu P., Bârgăoanu, A., Corbu N., Istoria comunicării, Editura
Comunicare.ro, Bucureşti, 2007.
Dortier, J-F., Cabin, Ph., Comunicarea, Editura Polirom, Iaşi, 2010.
Ficeac, B., Tehnici de manipulare, Editura CH Beck, Bucureşti, 2014.
Fiske, J., Introducere în ştiinţele comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2003.
Goldstein, N., Martin, S., Cialdini, R., 50 de secrete ale artei
persuasiunii, Editura Polirom, Iași, 2009.
Habermas, J., Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică, Bucureşti, 1983.
Habermas, J., Sfera publică şi transformarea ei structurală. Studiul unei categorii
a societăţii burgheze, Editura Univers, Bucureşti, 1998.
Habermas, J., Cunştinţa morală şi acţiunea comunicativă, Editura All, Bucureşti,
2000.
Habermas, J., Etica discursului şi problema adevărului, Editura ART, 2008.
Haines, R., Tipuri şi tehnici de comunicare în organizaţii, Editura Universitară,
Bucureşti, 2009.
Haines, R., Comunicare şi guvernare, Editura Universitară, Bucureşti, 2014.
Hoff, R., Regulile unei prezentări de succes, Editura Curtea Veche,
Bucureşti, 2002.
Ionescu-Ruxăndoiu, L., Conversaţia. Structuri şi strategii, Editura All
Educaţional, Bucureşti, 1999.
James, J., Manual de gesturi. Ce ascund gesturile şi expresiile faciale ale
oamenilor, Editura Curetea veche, Bucureşti, 2013.
Jouve, M., Comunicarea. Publicitate şi relaţii publice, Editura Polirom, Iaşi, 2005.
Joule, R., V., Beauvois, J., L., Tratat de manipulare, Editura Antet, Oradea, 1997.
Kapferer, J., N., Căile persuasiunii – Modul de influenţare a comportamentelor
prin mass-media şi publicitate, Editura Comunicare. ro, Bucureşti, 2002.
Kapferer, J., N., Zvonurile, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993.
Knight, S., Tehnicile programării neuro-lingvistice, Curtea veche, Bucureşti,
2007.
Lacombe, F., Rezolvarea dificultăţilor de comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 2005.
Larson U. Ch., Persuasiunea. Receptare şi responsabilitate, Editura Polirom,
Iaşi, 2003.
Lohisse, J., Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacţiune, Editura
Polirom, Iaşi, 2002.
Lucas, E. St., Arta de a vorbi în public, Editura Polirom, București, 2014.
Maingueneau, D., Analiza textelor de comunicare, Editura Institutul European,
Iaşi, 2007.
Marinescu, V., Introducere în teoria comunicării. Principii, modele,
aplicaţii, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003.
McQuail, D., Comunicarea, Editura Institutul European, Iaşi, 1999.
Miege, B., Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 2000.
Mociulschi, A. L., Artă şi comunicare, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2013.
Mucchielli, A., Influenţă, persuasiune, motivare. Noi tehnici. Cum să-ţi seduci
interlocutorii, cum să transmiţi o idee, cum să-ţi mobilizezi
echipa, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014.
Mucchielli, A., Arta de a influenţa. Analiza tehnicilor de manipulare, Editura
Polirom, Iaşi, 2015.
Mucchielli, A., Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia situaţiilor de
comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 2008.
Nadolu. B., Despre comunicare. O abordare sociologică, Editura de Vest,
Timişoare, 2014.
Nazaretean, A., Panica în masă şi zvonurile, Editura EuroPress Group,
București, 2006.
Padron, P., Cum vorbim în public. Exerciţii de oratorie, Editura Universitară,
Bucureşti, 2012. 
Pânişoara I.O., Comunicare eficientă,  Editura Polirom, Iaşi, 2015.
Pease, Al., Intrebările sunt, de fapt, răspunsuri, Editura Curtea veche, Bucureşti,
2010.
Pease, Al., Garner, Al., Limbajul vorbirii. Arta conversaţiei, Editura Polimark,
Bucureşti, 1996.
Popa, M., Comunicarea. Aspecte generale şi particulare, Editura Paideia,
Bucureşti, 2006.
Prutianu, Ş., Comunicare şi negociere în afaceri, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
Reiman, P., Limbajul trupului. Cum să ai succes atât în planul profesional, cât şi
în cel personal, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2016.
Rybacki, K., Rybacki, D., O introducere în arta argumentării. Pledarea şi
respingerea argumentelor, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2004.
Rovenţa-Frumuşani D., Analiza discursului. Ipoteze şi ipostaze, Editura Tritonic,
Bucureşti, 2005;
Rovenţa-Frumuşani, D., Semiotică, societate, cultură, Editura Institutul European,
1999.
Ruşti, D., Mesajul subliminal în comunicarea actuală, Editura Tritonic, Bucureşti,
2004.
Saussure, F., Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
Sebeok, Th., Semnele: o introducere în semiotică, Editura Humanitas, Bucureşti,
2002.
Severin, Werner J., Tankard, James W. Jr., Perspective asupra teoriei comunicării
de masă, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
Stanyer, J.,  Comunicarea politică modernă, Editura Publising, Bucureşti, 2010.
Stanciugelu, I., Măştile comunicării de la etică la manipulare şi înapoi, Tritonic,
Bucureşti, 2009.
Slama-Cazacu, T., Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Editura Polirom,
Iaşi, 2000.
Şelaru. V., Comunicarea între informare şi manipulare, Editura All Back,
Bucureşti, 2005.
Tardy, M., Descifrarea gesturilor. Cum să-ţi înţelegi mai bine
interlocutorii, Editura Curtea veche, Bucureşti, 2016.
Thierry, L., Comunicarea de criză, Editura CH Beck, Bucureşti, 2008.  
Thompson J.B., Media şi modernitatea. O teorie socială a mass-media. Editura
Antet, Bucureşti, 2000.
Tran, V., Stanciugelu, I., Teoria comunicării, Bucureşti, Editura Comunicare.ro,
2003.
Turk, Ch., Comunicarea eficientă. Cum să le vorbeşti oamenilor, Editura Trei, Iaşi,
2009.
Werner J. Severin, James W. Tankard Jr., Perspective asupra teoriilor comunicării
de masă, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
Wierzbicki, P., Structura minciunii, Editura Nemira, Bucureşti, 1996.
 

Link-uri utile

BIBLIOGRAFIE SUPLIMENTARA

 Abric, J., Cl., Psihologia comunicării - Teorii şi metode, Editura Polirom,

Iaşi, 2002.
 Agabrian, M.,  Strategii de comunicare eficientă, Editura Institutul
European, Iaşi, 2008.
 Badau, Tehnici de comunicare în social media, Editura Polirom, Iaşi,
2011.
 Balaban, D., C., Comunicare mediatică, Tritonic, Bucureşti, 2010.
 Borchin, M., Comunicare şi argumentare - Teorie şi
aplicaţii, Editura Excelsior Art, Timișoara, 2007. 
 Bougnoux, D., Introducere în ştiinţele comunicării, Editura Polirom, Iaşi,
2002.
 Castells, M., Comunicare şi putere, Editura Excelsior Art, Timişoara,
2015.
 Caune, J., Cultura şi comunicarea, Editura Cartea românească, Bucureşti,
2000.
 Cava, R., Comunicarea cu oamenii dificili, Editura Curtea veche,
Bucureşti, 2012.
 Chapman, G., Thomas, J., Cele cinci limbaje ale scuzelor,  Editura
Curtea veche, Bucureşti, 2016.
 Chelcea, Septimiu; Ivan, Loredana; Chelcea, Adina. Comunicarea
nonverbală: gesturile şi postura, Editura Comunicare.ro, Bucureşti,
2005.
 Chiru, Irena, Comunicare interpersonală, Tritonic, Bucureşti, 2003.
 Cismaru, D-M., Comunicarea internă în organizaţii, Editura Tritonic,
Bucureşti, 2009.
 Collet, Peter. Cartea gesturilor, Editura Trei, București, 2005.
 Coman, C., Comunicarea de criză. Tehnici şi strategii, Editura Editura
Polirom, Iaşi, 2009.
 Craia, S., Introducere în teoria comunicării, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2004.
 DeFleur, M., Ball-Rokeach, S., Teorii ale comunicării de masă, Editura
Polirom, Iaşi, 1999.
 Dinu, M., Comunicarea. Repere fundamentale, Editura Orizonturi,
Bucureşti, 2009.
 Drăgan, I., Paradigme ale comunicării de masă, Casa de Editură şi presă
Şansa S.R.L., Bucureşti, 1996.
 Drăgan, I., Comunicarea. Paradime şi teorii, Editura RAO,
Bucureşti,  2007.
 Dobrescu, E., Comunicarea managerială. Metodologie şi
eficienţă, Editura Wolters kluwer, Cluj, 2011.
 Dobrescu, P., Bârgăoanu, A., Mass media şi societatea, Editura
Comunicare.ro, Bucureşti, 2003.
 Dobrescu P., Bârgăoanu, A., Corbu N., Istoria comunicării, Editura
comunicare.ro, Bucureşti, 2007.
 Dortier, J-F.,  Cabin, Ph., Comunicarea, Editura Polirom, Iaşi, 2010.
 Ficeac, B., Tehnici de manipulare, Editura CH Beck, Bucureşti, 2014.
 Fiske, J.,  Introducere în ştiinţele comunicării,  Editura Polirom, Iaşi,
2003.
 Habermas, J., Cunoaştere şi comunicare, Editura Politică, Bucureşti,
1983.
 Habermas, J., Sfera publică şi transformarea ei structurală. Studiul unei
categorii a societăţii burgheze, Editura Univers, Bucureşti, 1998.
 Habermas, J., Cunştinţa morală şi acţiunea comunicativă, Editura All,
Bucureşti, 2000.
 Habermas, J., Etica discursului şi problema adevărului, Editura ART,
2008.
 Haines, R., Tipuri şi tehnici de comunicare în organizaţii, Editura
Universitară, Bucureşti, 2009.
 Haines, R., Comunicare şi guvernare, Editura Universitară, Bucureşti,
2014.
 Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Conversaţia. Structuri şi strategii, Editura
All Educaţional, Bucureşti, 1999.
 James, J., Manual de gesturi. Ce ascund gesturile şi expresiile faciale ale
oamenilor, Editura Curetea veche, Bucureşti, 2013.
 Jouve, M., Comunicarea. Publicitate şi relaţii publice, Editura Polirom,
Iaşi, 2005.
 Joule, R., V., Beauvois, J., L., Tratat de manipulare, Editura Antet, 
Oradea, 1997.
 Kapferer, J., N., Căile persuasiunii – Modul de influenţare a
comportamentelor prin mass-media şi publicitate, Editura Comunicare.
ro,
 Bucureşti, 2002.
 Knight, S., Tehnicile programării neuro-lingvistice, Curtea veche,
Bucureşti, 2007.
 Lacombe, F., Rezolvarea dificultăţilor de comunicare, Editura Polirom,
Iaşi, 2005.
 Lohisse, J., Comunicarea. De la transmiterea mecanică la
interacţiune, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
 Maingueneau, D., Analiza textelor de comunicare, Editura Institutul
European, Iaşi, 2007.
 Marinescu, V., Introducere în teoria comunicării. Principii, modele,
aplicaţii, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003.
 McQuail, D., Comunicarea, Editura Institutul European, Iaşi, 1999.
 Miege, B., Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iaşi,
2000.
 Mociulschi, A. L.,  Artă şi comunicare, Editura Curtea veche, Bucureşti,
2013.
 Mucchielli, A., Influenţă, persuasiune, motivare. Noi tehnici. Cum să-ţi
seduci interlocutorii, cum să transmiţi o  idee, cum să-ţi mobilizezi
echipa, Editura Humanitas, Bucureşti, 2014.
  Mucchielli, A., Arta de a influenţa. Analiza tehnicilor de
manipulare, Editura Polirom, Iaşi, 2015.
 Mucchielli, A., Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia
situaţiilor de comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 2008. 
 Nadolu. B., Despre comunicare. O abordare sociologică, Editura de
Vest, Timişoare, 2014.
 Padron, P., Cum vorbim în public. Exerciţii de
oratorie, Editura Universitară, Bucureşti, 2012. 
 Pease, Al., Intrebările sunt, de fapt, răspunsuri, Editura Curtea veche,
Bucureşti, 2010.
 Pease, Al., Garner, Al., Limbajul vorbirii. Arta conversaţiei, Editura
Polimark, Bucureşti, 1996.
 Popa, M., Comunicarea. Aspecte generale şi particulare, Editura
Paideia, Bucureşti, 2006.
 Prutianu, Ş., Comunicare şi negociere în afaceri, Editura Polirom, Iaşi,
1998.
 Rovenţa-Frumuşani D., Analiza discursului. Ipoteze şi ipostaze, Editura
Tritonic, Bucureşti, 2005;
 Rovenţa-Frumuşani, D., Semiotică, societate, cultură, Editura Institutul
European, 1999.
 Ruşti, D., Mesajul subliminal în comunicarea actuală, Editura Tritonic,
Bucureşti, 2004.
 Saussure, F., Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
 Sebeok, Th., Semnele: o introducere în semiotică, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2002.
 Severin, Werner J., Tankard, James W. Jr., Perspective asupra teoriei
comunicării de masă, Editura Polirom, Iaşi, 2004.
 Stanyer, J.,  Comunicarea politică modernă, Editura Publising, Bucureşti,
2010.
 Stanciugelu, I., Măştile comunicării de la etică la manipulare şi înapoi,
Tritonic, Bucureşti, 2009.
 Slama-Cazacu, T., Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Editura
Polirom, Iaşi, 2000.
 Thierry, L., Comunicarea de criză, Editura CH Beck, Bucureşti, 2008.  
 Thompson J.B., Media şi modernitatea. O teorie socială a mass-media.
Editura Antet, Bucureşti,  2000.
 Tran, V., Stanciugelu, I., Teoria comunicării, Bucureşti, Editura
Comunicare.ro, 2003.
 Turk, Ch., Comunicarea eficientă. Cum să le vorbeşti oamenilor, Editura
Trei, Iaşi, 2009. 
Programul de studiu : KMS
Disciplia : COMUNICARE

TEMĂ PROIECT

IMPORTANȚA COMUNICĂRII ÎN DOMENIUL KINETOTERAPIEI

 VASILE M. MARIETA
ANUL I, GRUPA 102

Comunicarea este un ansamblu de acțiuni care au în comun transmiterea de

informații sub forma de mesaje, știri, semne sau gesturi simbolice, texte scrise ș.a.
între două persoane, numite interlocutori, sau mai formal, emițător și receptor

Conceptul comunicării
Comunicarea – termen ce provine din cuvântul latin communis (comun).
Deci, putem spune că ”a comunica” este echivalent cu ”a face ceva comun” sau ”a
face cunoscut”.

  Conceptul de comunicare a fost abordat, în timp, din multiple perspective,

iar acest lucru a determinat o proliferare spectaculoasă a definițiilor. Atunci când
ne referim la comunicare, majoritatea ne gândim la ”a aduce la cunoștință” sau la
”a informa”. Dacă ne vom uită într-un dicționar explicativ vom găsi menționate trei
semnificații ale cuvântului comunicare. Este vorba despre: înștiințare sau aducere
la cunoștință, contacte verbale în interiorul unui grup, prezentare sau ocazie care
favorizează schimbul de idei sau relațiile spirituale.

  Actul de a face anumite lucruri comune se realizează prin schimbul de

gânduri, idei și sentimente. Așadar, comunicarea reprezintă un schimb – dai și
primești. Este un proces bidirecțional la care iau parte atât vorbitorul cât și
ascultătorul. Participanții la procesul de comunicare trebuie să aibă o înțelegere
comună a sensului cuvintelor și al sunetelor, al gesturilor, expresiilor, simbolurilor
și contextului folosite în comunicare.

  Comunicarea eficientă = este reprezentată de existența unei înțelegeri

comune a intenției și sensului. Atât cel care transmite cât și cel care receptează au
o înțelegere comună a scopului, sensului și semnificației mesajului.

Principiile de baza ale comunicării arată că, în relațiile kinetoterapeut

- pacient, comunicăm încontinuu, orice comportament având valoare
informațională (astfel, transmitem ceva chiar și atunci când nu vorbim, când ne
depărtăm de ceilalți, când ne întoarcem etc). Continuând analiza aspectului
relațional se ajunge la concluzia că orice mesaj are patru aspecte :

 conținutul obiectiv (informația comunicată),

 apelul (ce așteptăm de la celălalt în urma comunicării acestei informații),
 latura relațională (care exprimă părerea despre celălalt sau despre legătura
existența între cei doi) și
 autoexprimarea (care se referă la starea de moment a persoanei care
comunică). Aceste patru aspecte sunt de același rang, iar în funcție de
situația concretă unele devin mai accentuate decât celelalte.

Noțiunea de comunicare se leagă mai ales de limbaj, comunicarea verbala

fiind o formă foarte importantă a comunicării, care presupune în mod necesar
intenționalitatea și vehicularea mesajelor. Fenomenele paralingvistice, adică
tonalitatea, viteză, timbrul, intensitatea vocii și accentul, exprimă numeroase
informații afective și relaționale. Alături de acestea, există o serie de alte canale de
comunicare care fundamentează, însoțesc și califică comunicarea verbală. Astfel de
căi sunt: mimica, gesturile, contactul vizual, ținută, distanță dintre persoane etc.
Diferitele manifestări nonverbale funcționează împreună și, de obicei, în paralel cu
cele verbale. Un anumit canal de comunicare nu poate fi interpretat izolat de
celelalte căi și de situația dată. În timp ce comunicarea verbala este întotdeauna
voluntară, cea nonverbala poate fi atât voluntară, cât și involuntară. În cazul
comunicării nonverbale voluntare, sunt folosite semnale convenționale, cum ar fi
unele gesturi de baza, universale (de exemplu, ridicarea umerilor, utilizată când o
persoană nu știe sau nu înțelege despre ce se vorbește), și semnele emblematice. În
cazul comunicării nonverbale involuntare, informația este transmisă de mișcări
spontane, inconștiente. Datorită acestora, oamenii se află într-o relație reciprocă
permanentă, indiferent de voință lor.

Chiar dacă în centrul atenției se găsește de obicei comunicarea verbală,

mesajele nonverbale sunt la fel de importante, uneori chiar mai importante decât
cele verbale. Eficientă lor poate fi surprinsă în special în comunicarea atitudinilor
și sentimentelor.

"Comunicarea" a devenit un concept universal şi atotcuprinzător, pentru că

"totul comunică". Iată cum răspunde Lucien Sfez la întrebarea: "Ce se înţelege, în
general, prin a comunica?" "Eu primesc o comunicare telefonică. Transmit sau iau
o comunicare. Stabilesc, întrerup sau tulbur comunicări. Am reuşit sau n-am reuşit
să comunic impresiile, ideile sau sentimentele mele partenerului meu, vecinului
sau publicului. Comunic, de asemenea cu universul fizic prin simţurile mele. Astfel
văd şi aud, receptez arta contemporană, care îmi comunică frisoane sau dezgust,
apreciez natura, această mare pe care o văd albastră, acest lac liniştit.

Pe scurt, trăiesc în mijlocul unor comunicări multiple, distingându-le pe

unele de altele în mod implicit. Căci eu ştiu bine, fără a fi nevoie să mă explic de
fiecare dată, că comunicarea ştiinţifică a unuia dintre colegii mei la recentul
colocviu nu este de acelaşi fel cu aceea pe care o primesc sau mi se transmite prin
repondeur, nici de aceeaşi intensitate cu cea pe care cred că o am cu un prieten. O
lume le separă şi totuşi eu le reunesc pe toate sub termenul generic de
comunicare."

Principalele dicţionare franceze întăresc acest punct de vedere – cum că este

vorba de Robert, Littré, Gaffiot, definiţiile abundă, fiind apropiate sau divergente:
schimb, relaţie, acţiunea de a comunica un lucru cuiva, mijlocul prin care
comunicăm (media), a împărtăşi ceva cuiva, a pune în comun idei sau interese, etc.
Se constată că niciuna dintre aceste definiţii nu coincide, că fiecare relevă
universuri diferite. Şi totuşi termenul întruneşte un larg consens. Se pot "reuni
aceste aspecte diferite spunând: a comunica înseamnă a pune sau avea ceva în
comun, fără a prejudicia acest ceva, nici căile care servesc la transmitere şi nici
termenii care participă la împărţire". Fără ca prin aceasta să se nege că există o
mare varietate de moduri de legatură între elementele unei societăţi. Însă, cum
apreciază autorul citat, chestiunea comunicării se defineşte azi în alţi termeni: nu
mai e vorba de faptul că, "totul comunică". Societatea însăşi este numită "de
comunicare".

Aşadar, trebuie precizat că situaţiile de comunicare sunt extrem de variate şi de

deosebite între ele şi că noţiunea de comunicare este polisemică.

Există numeroase situaţii de comunicare. Iată 2 exemple:

1. O persoană îi spune alteia "bună ziua". Ea nu comunică nimic despre ziua

respectivă şi totuşi transmite un mesaj (de simpatie, de prietenie sau cel puţin de
atenţie) . Cel care procedează în acest fel se supune unui ritual consacrat,
traducând de fapt apartenenţa sa şi a interlocutorului la aceeaşi cultură şi respectul
pentru obişnuinţele din cultura respectivă (ex: oamenii de la sat care îşi "dau
bineţe" de fiecare dată când se întâlnesc). Acest fapt este evident de ordinul
comunicării.

2. Un tânăr invitat la un cocktail îi spune unei fete drăguţe: "o ţigară?". În aparenţă,
el invită fata să aprindă o ţigară, dar în realitate îi "comunică" interesul pentru
persoana ei şi dorinţa de a continua această întâlnire întâmplătoare.
 Termenul "comunicare" începe a fi utilizat în secolul XIV şi provine la
origine din latinescu „communis” care înseamnă „a pune în comun”, „a fi în
relaţie”, fiind mai apropiat, în vremea respectivă, de înţelesul "a împărtăşi", "a
împărţi mai multora". Din secolul al XVI-lea, termenului i se asociază şi un înţeles
nou: „a transmite”, odată cu dezvoltarea poştei, a drumurilor. Din secolul XIX,
sensul „a transmite” trece pe primul plan ca o consecinţă a dezvoltării unor tehnici
moderne de comunicaţii – trenul, telegraful, automobilul, telefonul. În contextul
noilor mijloace de comunicare – radio, cinema, televiziunea – termenul adecvat ar
fi cel de comunicare – difuzare.

Înţelesurile noţiunii de comunicare se diversifică şi nuanţează o dată cu

multiplicarea activităţilor, formelor şi mijloacelor de comunicare, mai ales ca
urmare a intervenţiei tehnicilor moderne în comunicarea umană naturală, ca
mediatori şi transmiţători ai mesajelor. Dacă telefonul rămâne apropiat de
comunicarea umană directă, permiţând o comunicare personală, în sensul
înţelegerii reciproce şi al ajustării locutorilor într-un proces cu sens dublu şi
simultan (asigurând cel puţin parţial "comunicarea - împrăştierea"), mijloacele
audiovizuale propriu – zise (radio – tv.) vor introduce noi forme de comunicare,
radical diferite de comunicarea interpersonală.

Este necesar a distinge, între comunicarea directă, interpersonală, care

presupune contacte personale între fiinţele umane şi comunicarea indirectă, bazată
pe utilizarea unor dispozitive tehnice pentru transmiterea informaţiilor. Dacă prima
se bazează pe tehnici „primare” (cuvânt, gest, mimică), a doua recurge la tehnici
„secundare” (scriere, tipăritura, toate sistemele grafice, semnale transmise prin
unde hertiziene, cabluri etc.).

Aşadar, există mai multe tipuri de comunicare legate de om şi de colectivităţile

umane:

a. Comunicarea interpesonală, cum este dialogul dintre două sau câteva

persoane aflate „faţă în faţă”. Este o comunicare directă şi personalizată. În
acest caz, pe lângă voce au un rol important elemente care ţin de mimica
feţei, de gesturile noastre. Dacă surâdem când ne adresăm unui interlocutor
exprimăm şi transmitem o intenţie de amabilitate şi vom trezi reacţii
corespunzătoare. Tonul vocii este foarte semnificativ: un ton amabil
transmite un alt mesaj decât un ton aspru şi determină un anumit
comportament din partea interlocutorului. În comunicarea interpersonală
feed – backul funcţionează imediat, direct şi continuu.
 b. Comunicarea de grup sau comunicarea în organizaţii presupun reunirea
oamenilor pentru a dezbate şi a hotărî într-o anumită problemă, pentru o
activitate în comun (o clasă de elevi, un seminar, reuniunea comitetului
director al unei organizaţii etc.). Este de asemenea cazul circulaţiei
informaţiilor de la o treaptă la alta în ierarhia organizaţiilor (comunicarea
organizaţională).
c. Comunicarea de masă, care înseamnă producerea şi difuzarea mesajelor de
către un sistem mediatic instituţionalizat către un public variat şi numeros. În
acest caz, realizarea efectivă a comunicării este mai dificilă, implicând mai
multe elemente şi un proces complex de elaborare şi difuzare a mesajelor, o
artă şi o ştiinţă a comunicării – comunicatorii devin persoane specializate,
care trebuie să ştie ce şi cum să transmită etc.

Fiecare dintre definiţiile redate specifică o dimensiune a comunicării: unele

înţeleg comunicarea ca un transfer de informaţie, opunând transferul de idei,
cunoştinţe, gânduri şi mesaje transferului de lucruri materiale, altele reţin mai
curând ideea de influenţă sau de efect, decât pe cea de transfer, precizând că
mesajele se exprimă prin „semnale”; de asemenea, comunicarea constituie
mecanismul relaţiilor interumane. Comunicarea este, deci, interacţiune, interpretare
comună, relaţie, acţiune, efect de reducere a incertitudinii într-o situaţie dată,
echivalenţa dintre codificare (la sursă) şi decodificare (la destinatar) etc. Ea
presupune cinci elemente – comunicator, mesaj,cod, canal, receptor.

Comunicarea prin intermediul limbajului este considerată un aspect care

diferenţiază specia umană în raporturile cu alte specii. K. J. Hayes şi C. Hayes
(1953) au încercat să înveţe un cimpanzeu să vorbească, nereuşind decât pronunţia
stâlcită a câtorva cuvinte monosilabice. Primatele nu au un aparat vocal suficient
de dezvoltat, similar cu cel uman, şi de aceea însuşirea limbajului articulat este
foarte dificilă. Totuşi, maimuţele superioare sunt capabile să imite cu uşurinţă
gesturi ale oamenilor şi s-au înregistrat succese remarcabile în deprinderea acestora
cu limbajul gestual al surdo-muţilor (American Sign Language – Ameslan).

Viața și activitățile desfasurate de oameni nu pot fi concepute in lipsa

comunicarii. Coordonarea actiunilor unui individ cu acțiunile altor indivizi, ale
unui grup sau ale societății este posibilă doar printr-un transfer de informații,
transmiterea și receptarea de mesaje.

Sociologii studiază comunicarea ca proces ce reflectă anumite determinări

sociale şi anumite mecanisme psihologice, efectele reale ale comunicării pentru
societate, modul cum comunicarea este expresia valorilor şi idealurilor sociale.
 Din punct de vedere psihologic, comunicarea este o problemă "de modelare
mutuală a unei lumi comune prin intermediul unei acţiuni conjugate"(L. Quéré,
1991, pag 76). Limbajul şi relaţia fac parte integrantă din identitatea fiinţei care
participă la comunicare. Limbajul participă, ca şi comportamentele (deoarece, de
acum înainte, ansamblul lor defineşte comunicarea), la definirea unei perspective
comune asupra lumii, care precizează alcătuirea acestei lumi, mizele ce trebuie
reţinute etc. Comunicarea participă la elaborarea unui univers comun (public) de
referinţă, acesta servind drept bază pentru intercomprehensiune, care devine
adevărata miză de profunzime a comunicării. Nu mai există o "bună comunicare".
Principala funcţie a comunicării este construirea unei lumi intersubiective ce
serveşte drept fundament intercomprehensiunii şi deci vieţii colective.

Actul de comunicare este întotdeauna şi o tentativă "de influenţare" a

celuilalt. Într-adevăr, doar propunându-i celuilalt o definiţie a mea (despre ce
gândesc, ce vreau să fac), eu lansez în lume o informaţie în raport cu care el va
trebui atunci neapărat să se poziţioneze.

Comunicarea este deci un fenomen global din două motive. Mai întâi,
pentru că tot ce e exprimat de individ face parte din comunicarea sa. Comunicarea
integrează astfel vorbele, comportamentele, atitudinile şi toate paralimbajele. Apoi,
deoarece comunicarea este ţesută dintr-un ansamblu complex de mize. "Orice
comunicare încearcă să influenţeze, în grade diverse, informaţia semenilor noştri,
poziţionarea individuală, mobilizarea celuilalt, precum şi să specifice normele de
referinţă ale situaţiei de schimb." (Alex Mucchielli, pag. 86).

Ca o concluzie generală, Alex Mucchielli defineşte comunicarea ca

fiind "un instrument al acţiunii umane. Oamenii se servesc de ea pentru a acţiona
asupra semenilor şi situaţiilor. O comunicare umană autentică se întemeiază pe
două sentimente de bază, strâns legate între ele: încrederea şi sentimentul că îţi este
recunoscută valoarea."

Să înţelegem comportamentul uman si efectele lui

Poate că nu suntem în măsură să controlăm direct comportamentul celorlalţi,
dar dacă învăţăm să ne controlăm propriul comportament şi să dezvoltăm tehnici
de comunicare eficiente, îi putem influenţa pe ceilalţi într-o manieră pozitivă.
Putem transforma comportamentul lor dificil (şi pe al nostru) într-un
comportament civilizat şi constructiv. Lucru care în mod cert ne aduce tuturor
satisfacţie.
 A învăţa să comunici cu oamenii dificili înseamnă a învăţa să abordezi
partea care îţi revine dintr-o tranzacţie cu două sensuri. Astfel, celălalt are şansa să
colaboreze cu dvs. la rezolvarea a ceea ce-1 determină să se poarte astfel.
Atunci când întâlnesc o persoană dificilă, mulţi dintre noi reacţionează în
moduri care nu fac decât să înrăutăţească problema — de exemplu, ripostează cu o
remarcă tăioasă, adoptă o atitudine defensivă în loc să abordeze problema reală ori
tratează izbucnirea de furie a celuilalt ca pe un afront personal. Aceste reacţii
fireşti, dar ineficiente, reduc şansa de a transforma o întâlnire negativă într-una
constructivă.
De exemplu, atunci când avem de-a face cu oameni iritabili, grosolani,
furioşi sau nerăbdători, în general nu este o idee bună să le ripostăm.
CUM SĂ NE PURTĂM CU PACIENȚII DIFICILI
Principii şi tehnici generale
Pentru unii dintre noi, oamenii cei mai dificili şi mai exasperanţi pe care-i
întâlnim sunt pacientii. De obicei, instituțiile unde lucrăm ne interzic să reacţionăm
faţă de comportamentul negativ al pacienților. Drept urmare, mulţi angajaţi ajung
să se simtă frustraţi şi stresaţi. Cei „din linia întâi", care îşi reprezintă firma, sunt
cei mai predispuşi să-şi piardă cumpătul. Acest lucru se întâmplă mai ales dacă
trebuie să vorbească la telefon sau personal cu clienţi furioşi sau nemulţumiţi.
Pacienții care se plâng de ceva pot să fie iritabili, nepoliticoşi, nerăbdători,
încăpăţânaţi, încărcaţi de emoţii negative sau agresivi. Deseori, aleg o persoană
anume (poate chiar pe dvs.) asupra căruia să-şi descarce furia. Modul în care
abordăm problema ne poate influenţa sentimentele amândurora.
Nevoile pacientului trebuie să aibă prioritate în raport cu orice face angajatul
în momentul respectiv.
Din nefericire, multe persoane s-au angajat în sectorul de sănătate din
simplul motiv că „acel post era disponibil". Aceste persoane ar trebui să se
angajeze în altă parte.
Unul dintre scopurile societăţii noastre trebuie să fie acela de a crea un stil de viaţă
care să le permită oamenilor să-i servească pe ceilalţi fără să se simtă inferiori.
Tonul vocii şi limbajul trupului trebuie să fie melodios, zîmbitor, cu dorința
de a-l ajutan pe celălalt. Impoliteţea, lipsa de răbdare şi de sensibilitate nu sunt
compatibile cu domeniul sănătății , dar nici cu alt domeniu în care relaționăm cu
oamenii.
Kinetoterapeutul trebuie să cunoască bine ce are de făcut, ce servicii are de
oferit pacientului, să fie sigur pe el , să lucreze fără greșeli , să lucreze blind cu
pacientul si la fel de bland trebuie să și vorbescă ,să aibă o purtate pozitivă pentru a
nu-I respinge pe pacienți și a le lăsa sentimente neplăcute.
De multe ori, reacţia clienţilor este să se ţină la distanţă dacă
kinetoterapeutul are o purtare negativă .Pacienții sunt atraşi de locurile care le
stimulează sentimentele cele mai pozitive. Felul în care se comportă angajaţii cu
pacienții este mult mai important decât toţi banii pe care-i cheltuieşte firma pe
publicitate şi pentru a-şi construi o imagine bună.
Un kinetoterapeut stie:
• cu ce se ocupă instituția unde este angajat;
• cine sunt membrii-cheie ai personalului;
• de ce organizaţia funcţionează într-un anumit fel;
• ce întrebări sau probleme comune pot apărea;
• cum îşi pot ajuta pacienții într-un mod cât mai eficient.
De asemenea, kinetoterapeutul trebuie să descopere care sunt dorinţele,
aşteptările şi nevoile pacientului, punând întrebări pentru a se lămuri mai bine
asupra problemei şi ascultând cu atenţie răspunsurile.