COMPORTAMENTUL PACIENTILOR

Modificările și comportamentul pacientului în timpul bolii

Apariția unei boli afectează echilibrul individului, îi marchează întregul univers
existențial și produce numeroase modificări psiho-comportamentale.
Unii cercetători sunt de acord cu faptul că modul de manifestare a bolnavilor, mai
exact comportamentul lor este dominat de trei trăsături esențiale „strâmtarea
orizontului cu diminuarea importanţei lumii exterioare, creşterea cenesteziei, centrul
atenţiei devine alimentaţia, digestia, excreţia; egocentrismul - lumea personală devine
aproape exclusivă; comportamentul tiranic şi, în acelaşi timp, dependent, cu aspect de
regresiune infantilă.”1
Aceste trăsături se manifestă mai pregnant sau mai discret în funcție de boala de care
suferă pacientul, de stadiul în care aceasta a fost descoperită, de temperamentul,
personalitatea bolnavului, de stilul de viață al acestuia, dar și de alți factori psiho-socio-
culturali. De exemplu, există indivizi care, imediat ce au fost diagnosticați, adoptă statutul
de victimă, alții care nu conștientizează pericolul în care se află sau care îl minimalizează,
alții care sunt fericiți și caută în boală toate beneficiile posibile (de la cele materiale până
la cele de natură emoșională), dar și unii care neagă existența bolii și adoptă un
comportament teribilist.
O dihotomie ce trebuie subliniată când se analizează modificările și comportamentul
pacientului în timpul bolii este cea dintre tulburările psiho-somatice și cele somato-
psihice. În cazul tulburărilor din prima categorie, cauza bolii este de natură psihică,
deci psihicul joacă un rol principal, iar somaticul un rol secundar, în timp ce în cazul
tulburărilor din a doua categorie, cauza bolii este de natură somatică, deci rolul
principal este jucat de somatic, iar cel secundar este de ordin psihic. Totuși, în practică
aceste tulburări interferează indiferent de natura bolii și pot genera fie o hipotomie
generală (oboseală, extenuare), fie o surexcitare, exaltare generală.
Cele mai cunoscute modificări psiho-somato-comportamentale induse de boală,
menținate de specialiști sunt: regresia afectivă și comportamentală, evaziunea,

1
Doina Mârza-Dănilă, Relația terapeut-pacient (Terapia centrată pe client), Editura Alma Mater, Bacău, 2009, p.
82.

1
exaltarea eu-lui, contagiunea informaţională, boala - şcoală a întrajutorării umane
etc.
Regresia afectivă și comportamentală se manifestă prin activarea unor atitudini,
comportamente specifice perioadei infantile. Chiar dacă afecțiunea nu este una extrem
de gravă, benignă, bolnavul adoptă un comportament infantil care se poate manifesta
prin exagerarea suferinței și adoptarea unor atitudini extrem de variate: de la un ton
plângăcios pînă la unul poruncitor sau de-a dreptul tiranic. De fapt, bolnavul adoptă un
comportament demonstrativ încercând să atragă atenția asupra sa stârnească
compasiunea celor din jur. Deci, apelează la un fel de șantaj emoțional pentru a-i
manipula pe cei din proximitatea sa.
P. Sivadon, J. Delay, P. Pichot, D. Mârza-Dănilă consideră că trăsăturile caracteristice
regresiunii afective și comportamentale sunt: anxietatea, egocentrismul, agresivitatea,
depresia etc.
Evaziunea se manifestă ca o demisie temporară de la obligaţiile sociale pe care
bolnavul le are. Dacă într-o primă fază această demisie temporară poate fi considerată
legitimă, este în multe cazuri inevitabilă şi înlesneşte o mai rapidă vindecare, poate fi
înțeleasă și acceptată, totuși ea nu trebuie să se permenentizeze, nu trebuie să fie
folosită ca un pretext pentru a anula orice responsabilități, dificultăți, pentru a fi în
centru atenției și a-i obliga pe cei din jur să îi acorde compasiune, atenție sporită etc.
Referitor la acești pacienți, Barrel (citat de Cucu, C.I., 1980) identifică trei
caracteristici:  exagerarea simptomelor bolii şi diminuarea efectelor favorabile ale
tratamentului;  dispoziţia pesimistă, legată în special de mersul bolii; agravarea
nejustificată a simptomelor (mai ales când bolnavii se ştiu observaţi).
Exaltarea eu-lui. Privită de Delay şi Pichot (1962) ca o posibilă sursă de satisfacţie
orgolioasă pentru omul bolnav, boala poate exacerba unele trăsături primitive narcisice
ale acestuia. În contextul unui statut social inferior şi al unui nivel intelectual redus,
unii bolnavi utilizează boala ca un mijloc de valorizare. De asemenea, copiii sau
bătrânii, care solicită mai intens afecţiunea celor din anturaj, vor utiliza boala ca pe un
prilej de a focaliza asupra lor atenţia şi grija celor apropiaţi.
Contagiune informaţională. Pacienţii comunică frecvent în legătură cu dimensiunile
pericolului pe care îl reprezintă boala lor, posibilităţile de evaluare şi prognostic,

2
valoarea diferitelor remedii etc. Apar adevărate autorităţi în materie printre bolnavii
cu state vechi de serviciu ajunşi să emită opinii competente despre valoarea diferitelor
medicamente, anumitor analize etc., adesea chiar şi a pregătirii personalului medical.
Aceste informaţii îi contaminează pe toţi bolnavii implicaţi, însuşirea lor fiind
favorizată de scăderea simţului critic, ca şi de anxietatea prezentă constant la omul
bolnav.
Boala - şcoală a întrajutorării umane. Există o impresionantă solidaritate între
oamenii
bolnavi, în spitale formându-se adevărate micro-colectivităţi în care unii se ajută pe
alţii, relaţiile stabilite aici prelungindu-se uneori şi după spitalizare.
În cadrul bolilor cronice utilizarea modelului clasic de boală este aproape imposibilă,
acest lucru ducând la exigenţa modificării lui. Acest lucru are în vedere o serie de
caracteristici pe care desfăşurarea bolii cronice le prezintă.
Astfel, la bolnavii cronici simptomele nu se instalează nici brusc şi nici nu sunt în mod
evident pregnante. Boala evoluează adesea pentru perioade lungi în mod inaparent şi
acest lucru poate ajunge achiar până la stadii avansate. Noţiunea de evoluţie specifică
modelului clasic devine astfel foarte dificil de aplicat în cadrul bolilor cronice. În acest
cadru, ar fi mai util un model bazat
pe două etape. Astfel, în prima etapă ar fi vorba de achiziţionarea unui comportament
social care predispune la o finalitate psihologică, iar în etapa a doua se înglobează
procesele care întreţin aceste paternuri comportamentale după identificarea bolii.
În bolile acute durata scurtă a evoluţiei lor nu ne lasă suficient timp pentru modificări
persistente şi durabile ale personalităţii bolnavului. Durata mare a bolii cronice face ca
mecanismele adaptative ale personalităţii să fie puse în funcţie, ceea ce pe lângă durată
poate determina modificări de personalitate.
În cadrul bolilor cronice, numeroşi autori, accentuează asupra importanţei limitării
autonomiei bolnavului şi a gradului său de utilitate socială şi profesională, a felului în
care bolnavul vine în contact cu lumea. Restrângerea contactelor sociale şi a puterii
sociale de care se bucurau anterior este resimţită de către bolnavi ca un stres foarte
puternic.

3
Din punct de vedere al felului în care bolnavii cronici acceptă boala se pot nota stări de
anxietate, frică de moarte, de consecinţele invalidizante ale bolii sau, din contra,
atitudini de bravură artificială. În alte situaţii regresiunea şi beneficiul secundar sunt
evidente. Există şi situaţii în care pacienţii adoptă atitudini autodestructive, ignorând,
de exemplu, dieta sau chiar tratamentul. Faţă de asemenea fenomene, atitudinea
medicului trebuie să tindă spre determinarea bolnavului de a fi conştient de boala sa,
să-l determine să ia o atitudine corespunzătoare faţă de ea.
Adaptarea la condiţiile mediului de boală este ajutată, aşa cum subliniază Sivadon
(1973), de următoarele condiţii:
 Problema autonomiei spaţiale. Bolnavul cronic are senzaţia că spaţiul său este
limitat (mai ales atunci când este afectată deplasarea). Această imposibilitate de
deplasare duce adesea la sentimentul de abandon.
 Relaţiile sociale ale bolnavului, relaţiile sale în cadrul grupului de bolnavi şi mai ales
relaţiile sale cu familia. H. Duchêne (citat de Sivadon, 1973) subliniază că în
interacţiunea dintre bolnav şi anturajul său două elemente sunt capitale: tabloul
suferinţei care apasă bolnavul şi realitatea dramei în care este aruncată existenţa umană
ca urmare a bolii.
Famila este foarte importantă în bolile cronice. Se cunoaşte cât de dezastruoasă este
influenţa unor evenimente familiale negative asupra bolnavilor cronici. Pe de altă
parte, boala cronică apărută la un membru din familie duce la schimbarea raporturilor
interpersonale, a relaţiilor nu numai în sânul familiei, dar şi a relaţiilor cu vecinii, a
planurilor de viitor. În ceea ce priveşte relaţiile dintre familiile bolnavilor cronici şi
medicii curanţi se cunosc o serie de situaţii ca: familii ostile, familii pasive, familii
impermeabile.
O altă problemă legată de bolile cronice este aceea a spitalizării prelungite.
Spitalizarea prelungită, subliniază Sivadon (1973), duce la pierderea coordonatelor
temporo-spaţiale ale subiectului. Din acest punct de vedere distanţa de familie este un
factor agravant. În cadrul profesiei, o boală îndelungată poate duce la un uzaj
profesional, ceea ce poate duce la necesitatea readaptării profesionale. Totuşi, cea mai
serioasă problemă rămâne aceea a senzaţiei de rejet (social şi familial), senzaţie
resimţită mai ales atunci când spitalul de cronici este situat la periferii sau locuri

4
izolate. În aceste situaţii pericolul regresiunii este foarte mare, motiv pentru care
numeroşi autori vorbesc de importanţa în asemenea circumstanţa a unui mediu
protejat, a unui mediu terapeutic creat special pentru a favoriza oprirea regresiunii şi
susţinerea acestor pacienţi.
Bolnavul cronic devine un adevărat expert, având un adevărat rol de pedagog şi
educator.
Astfel, o anchetă efectuată în rândul bolnavilor cronici a determinat că 3% dintre ei iau
doze mai mari decât cele prescrise, 16% abandonează treptat tratamentul, iar 1% nu-l
iau deloc.