Trăsăturile clinice ale personalităţilor anormale

Pe fondul existenţei unor personalităţi considerate ca anormale, apariţia modificărilor

psihocomportamentale induse de boală face ca acestea să se agraveze şi persoana să fie greu de
abordat; de asemenea, la unii pacienţi, în funcţie de zestrea lor psihică şi de gravitatea bolii, pot
apare modificări psiho-comportamentale care să ducă chiar până la trecerea (tranzitorie) spre
anormalitate a tipului de personalitate.
Din acest motiv, am considerat necesară prezentarea tipurilor de personalitate considerate ca
anormale. Cunoaşterea trăsăturilor lor specifice va facilita kinetoterapeuţilor accesul la cunoaşterea
şi înţelegerea pacienţilor în cadrul relaţiei care se stabileşte între ei.
Tulburarea personalităţii de tip obsesiv-compulsiv (Personalitatea obsesiv-compulsivă)
O persoană cu trăsături obsesionale este o persoană de încredere, precisă şi punctuală. Ea fixează
standarde înalte şi respectă normele sociale. Este hotărâtă şi persistă în îndatoririle sale în ciuda
dificultăţilor. Stabilitatea dispoziţiei sale inspiră încredere. Totuşi, chiar în cadrul personalităţii
normale, aceste calităţi au şi o altă faţetă; uneori, fermiatea poate face loc încăpăţânării, precizia,
preocupării pentru un detaliu fără importanţă şi standardele morale înalte, comportamentului
conservator. Mai mult, chiar calităţile care determină stabilitatea dispoziţiei se pot exprima într-un
mod de viaţă în care lipseşte umorul.
În tulburarea personalităţii de tip obsesiv-compulsiv, aceste trăsături merg spre extreme. Una dintre
cele mai izbitoare este lipsa de adaptare la situaţii noi. Persoana este rigidă în părerile sale şi
inflexibilă în modul de abordare a problemelor. Schimbarea o nelinişteşte şi preferă o rutină sigură,
fără risc, pe care o cunoaşte. Unei astfel de persoane îi lipseşte imaginaţia şi nu ştie să profite de
împrejurările favorabile. Calităţile care, în cadrul personalităţii normale, o fac demnă de încdredere,
într-o tulburare a personalităţii de tip obsesiv-compulsiv, se exprimă printr-un perfecţionism
inhibant ce transformă munca obişnuită într-o povară şi o îneacă în detalii nesemnificative.
Standardele morale înalte sunt exagerate până la a deveni o preocupare dureroasă şi culpabilizantă
de a nu greşi, care înăbuşă bucuria. Ea se manifestă prin atitudine critică excesivă, moralizatoare,
lipsită de umor, chiar prin stânjeneală în faţa veseliei celorlalţi. Persoana în cauză este adesea
meschină până la avariţie şi deloc bucuroasă să dăruiască sau să primească un dar.
Indecizia este o altă trăsătură proeminentă a unor astfel de oameni. Pentru ei este dificil să
cântărească avantajele şi dezavantajele situaţiilor noi. Întârzie deciziile şi adesea cer din ce în ce
mai multe sfaturi. Ei se tem să nu facă greşeli şi, după ce iau o decizie, sunt neliniştiţi ca nu cumva
alegerea să fie incorectă. Sensibilitatea lor critică este o altă trăsătură cunoscută a unor astfel de
personalităţi. Sunt
preocupaţi în mod exagerat de opiniile celorlalţi şi aşteaptă să fie judecaţi la fel de aspru precum ei
înşişi se judecă. Adesea exteriorizează puţină emoţie. Totuşi, ei sunt făcuţi pentru a arde mocnit cu
sentimente neexprimate de mânie şi ostilitate, provocate adesea de alte persoane cu care au
interferat. Astfel de stări de supărare pot fi acompaniate de gânduri obsesive şi reprezentări cu
caracter agresiv, chiar la cei care nu dezvoltă întregul sindrom al unei tulburări obsesive.
Tulburarea personalităţii de tip histrionic (Personalitate histrionică)
Caracteristicile importante ale acestui tip de personalitate sunt auto-dramatizarea, o mare sete de
noutate, senzaţional şi distracţii şi o abordare egocentrică a relaţiilor cu ceilalţi. La o personalitate
normală, trăsăturile histrionice minore pot fi avantajoase pentru relaţiile sociale. Persoana cu astfel
de trăsături este o gazdă simpatică; se descurcă bine ca actor amator şi vorbeşte cu uşurinţă în
public. Histrionicii au tendinţa să-şi exhibe întotdeauna emoţiile şi plâng sau râd cu uşurinţă, dar
sentimentele trec repede. Când aceste calităţi sunt exagerate, în tulburarea personalităţii de tip
histrionic, acestea devin mai puţin acceptabile. Persoana dramatizează mai mult decât ar cere un
personaj obişnuit; ea pare să joace un rol, incapabilă de a fi ea însăşi. Pare adesea că nu-şi dă seama
de faptul că ceilalţi pot să vadă dincolo de ceea ce ea afişează. În locul bucuriei pentru noutate,
găsite la o persoană cu trăsături histrionice de personalitate, în tulburarea personalităţii de tip
histrionic există o nebănuită căutare de noi experienţe, dar cu entuziasm de scurtă durată, persoana
plictisindu-se rapid şi tânjind după ceva nou. Tendinţa de a fi egocentric poate fi mult exagerată.
Persoana respectivă este lipsită de consideraţie pentru alţii, părând să se gândească numai la
propriile-i interese şi bucurii. Este frivolă, superficială, nechibzuită, cea care pretinde tot timpul şi
poate recurge la măsuri extreme pentru a-i forţa pe alţii să-i îndeplinească dorinţele. Şantajul
emoţional, scenele de furie şi încercările demonstrative de suicid constituie o parte din arsenalul
disponibil. Îşi etalează uşor emoţiile, obosindu-i pe ceilalţi cu accesele sale de furie sau cu expresii
de disperare. Ea pare să simtă prea puţin din emoţiile pe care le exprimă. Histrionicii îşi revin
repede şi adesea par chiar surprinşi când ceilalţi nu sunt dispuşi să uite scenele respective la fel de
repede ca el înşişi.
Cu aceste calităţi se asociază o capacitate de autoamăgire care poate să ia proporţii uluitoare.
persoana continuă să creadă că are dreptate când toate faptele au arătat contrariul. Este capabilă să
susţină minciuni elaborate, mult timp după ce ceilalţi i-au descoperit complet trucurile. Acest model
de comportament este observat, în forma sa extremă, la mincinoşi patologici şi la escroci. Schneider
(1950) a folosit termenul de psihopaţi care cer atenţie (attention seeking psychopaths) pentru un
anumit grup de persoane cu tulburări ale personalităţii de tip histrionic. Astfel de persoane încearcă
în mod constant să pară mai mult decât sunt în realitate şi au pretenţii exagerate în ceea ce îi
priveşte pe ceilalţi.

Tulburarea personalităţii de tip paranoid (Personalitate paranoidă)

Trăsăturile centrale ale acestui tip de personalitate anormal ă sunt: suspiciunea şi sensibilitatea. Dacă
trăsăturile minore obsesionale şi histrionice pot să confere calităţi plăcute unei personalităţi normale,
trăsăturile paranoide nu au astfel de aspect pozitiv. Chiar dac ă aceste trăsături formează doar o mică
parte a personalităţii, ele adaugă o neîncredere care depăşeşte prevederea obişnuită şi o sensibilitate la
respingeri, acestea fiind un handicap în relaţiile sociale. În tulburarea de personalitate de tip paranoid,
această suspiciozitate se poate manifesta în mai multe feluri. Persoana respectiv ă poate fi permanent în
gardă (în cadrul suspiciunii sale) ca nu cumva alţii să profite de ea, să o înşele sau să se amuze pe
socoteala ei. Cel cu acest gen de psihopatie poate s ă pună la îndoială lealitatea celorlalţi şi este incapabil
să aibă încredere în aceştia. În consecinţă, apare ca uşor de atins şi suspicios. Nu îşi face prieteni cu
uşurinţă şi poate să evite participarea la grup.
Ceilalţi pot să-l considere ascuns, ocolit şi prea îngăduitor cu greşelile sale. El pare să aibă un redus simţ
al umorului, ca şi o capacitate scăzută de a se bucura. O astfel de personalitate reprezint ă un teren fertil
pentru gelozie.
Persoanele cu o personalitate de tip paranoid sunt revendicative şi încăpăţânate. În faţa unor propuneri,
ei sunt exagerat de precauţi şi se gândesc dacă nu cumva aceasta nu urmăreşte să le lezeze interesele.
Unii se angajează în litigii care se prelungesc mult după ce persoana ne-paranoidă le-ar abandona.
O caracteristică importantă a personalităţii paranoide este un sim ţ crescut al propriei importanţe.
Persoana respectivă are adesea o mare convingere intim ă că este neobişnuit de talentată şi capabilă de
mari succese. Această idee despre sine se menţine chiar şi în faţa realizărilor modeste despre care
paranoidul crede că s-ar datora faptului că ceilalţi îl împiedică să-şi realizeze potenţialul său real, că a
fost dat la o parte, păcălit, escrocat, înşelat. Uneori, aceste idei de importan ţă a propriei persoane sunt
cristalizate în jurul unei idei prevalente centrale care persist ă mai mulţi ani.
Sensibilitatea reprezintă un alt aspect important al personalităţii paranoide. O astfel de persoan ă se
ruşinează uşor şi simte umilinţa la fel de repede. Ea se ofensează cu uşurinţă şi vede ostilităţi şi riposte
acolo unde acestea nu există în intenţie. Drept rezultat, cei din jur îi găsesc pe paranoizi dificili, înţepaţi
şi nerezonabili. Şi Schneider (1950) şi Kretschmer (1927) au folosit termenul sensibil pentru a descrie o
astfel de persoană. Kretschmer (1927) a descris situaţia când o astfel de persoană, fiind confruntată cu o
experienţă profund umilitoare, dezvoltă idei de suspiciune care pot să se transforme cu uşurinţă în delir
de persecuţie.

Tulburarea personalităţii de tip afectiv (Personalitate distimică)

Unele persoane prezintă tulburări de reglare a dispoziţiei în cea mai mare parte a vieţii lor. Ele pot fi
triste în mod persistent (tulburare depresivă de personalitate), sau pot fi în mod obişnuit într-o stare de
exaltare neobişnuită (tulburare hipertimică de personalitate). Al treilea grup, alternând între aceste două
extreme, este tulburarea de personalitate cicloidă sau ciclotimică.
Persoanele cu tulburare depresivă de personalitate par să fie întotdeauna în dispoziţie scăzută. Ele au în
mod persistent o imagine sumbră a vieţii, anticipând, pentru orice întâmplare, cel mai rău rezultat. O
astfel de persoană meditează mult asupra nefericirilor sale, se îngrijoreaz ă fără măsură şi are adesea un
puternic simţ al datoriei. Manifestă o capacitate scăzută de a se bucura şi se arată nemulţumită de viaţa
sa. Unii pacienţi sunt iritabili şi greu de stăpânit.
Persoana cu tulburare hipertimică de personalitate este, de obicei, veselă şi optimistă şi manifestă un
gust de viaţă impresionant. Poate să aibă, de asemenea, o judecată inadecvată, iar concluziile sale pot fi
pripite şi mai puţin critice. Buna lor dispoziţie obişnuită este adesea întreruptă de perioade de
iritabilitate, în special când sunt frustraţi. Acest tip de personalitate este rar atât de accentuat încât să
cauzeze suferinţa. Unele persoane revendicative din acest grup au fost numite pseudocverulente de către
autorii germani mai vechi.
Persoanele cu tulburare cicloidă de personalitate oscilează între extremele hipertimic ă şi depresivă,
descrise mai sus. Această instabilitate a dispoziţiei este mult mai distrugătoare decât oricare dintre cele
două tulburări. Astfel de oameni trec prin perioade în care sunt foarte veseli, activi şi productivi. În acest
timp ei îşi iau angajamente suplimentare în munc ă şi în viaţa lor socială. Apoi dispoziţia se schimbă şi
în locul optimismului plin de încredere, apare o sumbr ă şi defetistă abordare a vieţii. Energia este
scăzută. Activităţile abordate cu atât de mult ă plăcere în faze de dispoziţie exaltată sunt acum percepute
ca o povară. În această fază, decizii diferite, la fel de imprudente, pot fi luate, iar situaţiile favorabile ce
ar putea fi folosite sunt refuzate. În timp, are loc o trecere spre dispoziţia normală sau o întoarcere la o
stare de uşoară exaltare.

Tulburarea personalităţii de tip schizoid (Personalitate schizoidă)

În această tulburare persoana este introspectă şi înclinată mai degrabă spre fantezie decât spre acţiune.
Din punct de vedere emoţional, este glacială, suficientă sieşi şi detaşată de ceilalţi. Trăsătura cea mai
izbitoare este lipsa căldurii şi a relaţiilor emoţionale. Oamenii cu această tulburare apar detaşaţi, retraşi
şi indispuşi şi par incapabili de a exprima afecţiune sau tandreţe. Ca rezultat, ei nu îşi fac prietenii
intime, iar adesea rămân necăsătoriţi. Ei arată puţin interes pentru opiniile celorlalţi şi urmează un drum
singuratic întreaga viaţă. Preocupările şi interesele lor sunt solitare şi mai mult intelectuale decât
practice.
Aceşti oameni au tendinţă spre introspecţie. Fantezia lumii lor interioare este adesea de largi proporţii,
dar îi lipseşte conţinutul emoţional. Ei sunt mai înclinaţi către problemele intelectuale decât spre idei
concrete despre alţi oameni. Dacă tulburarea este extremă, individul este glacial, dur, izolat, stânjenit în
societate şi fără prieteni. Gradele mai atenuate ale acestor trăsături, atunci când fac parte dintr-o
personalitate normală, pot să-i confere avantaje în unele situaţii din viaţă. De exemplu, unele forme de
activitate intelectuală, de studiu, pot fi îndeplinite mai eficient de o persoan ă care se poate detaşa de
activităţile sociale mai mult timp şi poate să se concentreze în mod detaşat şi lipsit de emoţie asupra
problemelor intelectuale.

Tulburarea personalităţii de tip antisocial (Personalitate antisocială)

Persoanele cu această tulburare prezintă o şocantă varietate de trăsături anormale. Se recunosc în
general 4 (patru) trăsături esenţiale: insuccesul în realizarea legăturilor bazate pe afecţiune, acţiuni
impulsive, lipsa sentimentului de vinovăţie, incapacitatea de a învăţa din experienţele negative.
Insuccesul în a realiza legături bazate pe afecţiune este însoţit de egocentrism şi nepăsare. În forma
extremă, există un grad de duritate care-i permite individului respectiv s ă săvârşească altora acte crude,
dureroase, sau degradante. Aceast ă lipsă de sentiment este adesea în izbitor contrast cu un farmec
personal care-i permite legături superficiale şi pasagere. Căsătoria este adesea marcată de lipsa de
preocupare pentru partener şi uneori de violenţă fizică. Multe căsătorii sfârşesc prin separare sau divorţ.
Comportamentul impulsiv caracteristic este adesea reflectat de schimbarea frecvent ă a locurilor de
muncă şi de frecvente concedieri. Acesta se manifest ă de altfel în întregul mod de viaţă, care pare lipsit
de orice plan sau luptă susţinută pentru un ţel.
Acest comportament impulsiv, cuplat cu absenţa sentimentului de vinovăţie sau a remuşcării, este
adesea asociat cu repetate încălcări ale legii. Astfel de infracţiuni încep în adolescenţă cu acte delicvente
mărunte, minciuni şi vandalism; mulţi dintre ei manifestă o izbitoare indiferenţă în sentimentele pentru
ceilalţi oameni şi unii comit acte de violen ţă sau de nepăsare grosolană. Adesea comportamentul este
accentuat sub efectul alcoolului sau al drogurilor. Personalităţile sociopatice pot deveni părinţi
inadecvaţi, care-şi neglijeazăşi maltratează copiii. Unii au dificultăţi în administrarea finanţelor lor sau
în organizarea vieţii de familie din alte puncte de vedere.

Tulburarea personalităţii de tip impulsiv (Personalitate impulsivă)

Indivizii cu acest fel de tulburare de personalitate nu pot să-şi controleze adecvat emoţiile şi prezintă
bruşte descărcări de mânie. Aceste izbucniri nu se limiteaz ă întotdeauna la cuvinte, ci pot include
violenţa fizică ce poate duce uneori la vătămări serioase. Spre deosebire de persoanele cu personalitate
antisocială, care de asemenea se manifest ă prin explozii de mânie, acest grup nu are dificultăţi în ceea ce
priveşte relaţiile sale.
Tulburarea personalităţii de tip evitant (Personalitate evitantă) (anxioasă)
Aceşti oameni sunt tot timpul anxioşi. Ei sunt stânjeniţi în societate, temându-se de critici sau
dezaprobare şi neliniştiţi că ar putea fi puşi în încurcătură. Sunt precauţi faţă de noile exigenţe, nu
agrează întâlnirile cu necunoscuţi şi sunt temători în faţa oricărui neprevăzut. Ca rezultatt, ei au puţini
prieteni apropiaţi şi evită obligaţiile sociale ca şi luarea de noi responsabilităţi la serviciu.
Aceşti oameni se deosebesc de personalităţile schizoide prin faptul c ă nu sunt reci emoţional; în
realitate, ei doresc relaţii sociale, dar nu pot să le obţină.

Tulburarea personalităţii de tip dependent (Personalitate dependentă)

Persoanele cu astfel de tulburare sunt cu o voin ţă slabă şi mult prea binevoitori, exagerat de conformişti
cu dorinţele altora. Le lipseşte vigoarea şi au o capacitate redusă de a se bucura. Ei evită
responsabilităţile şi sunt lipsiţi de încredere în sine. Unii indivizi dependenţi sunt mai hotărâţi, dar îşi
realizează scopurile convingându-i pe alţii să-i ajute în timp ce-şi pledează neajutorarea. Dacă se
căsătoresc, astfel de persoane pot fi protejate de multe din urmările tulburării lor de personalitate, având
ca susţinător un soţ mai energic şi mai hotărât, care va prelua latura decizional ă şi va rândui activităţile.
Lăsaţi de capul lor, unii indivizi din aceast ă categorie decad spre partea de jos a scării sociale, iar alţii
sunt găsiţi printre şomerii pe termen lung şi fără locuinţă.

Tulburarea personalităţii de tip schizotipal (Personalitate schizotipală)

Termenul de schizotipal se refer ă la o tulburare a personalităţii caracterizată prin: anxietate socială,
incapacitate de a avea prietenii apropiate, comportament excentric, ciudăţenii de limbaj, afectivitate
neadecvată, suspiciozitate, idei (dar nu delir) de relaţie, alte idei ciudate şi experienţe perceptuale
neobişnuite.

Tulburarea personalităţii de tip narcisic (Personalitate narcisistă)

Persoanele cu această tulburare sunt caracterizate printr-un sentiment exagerat al importanţei propriei
persoane şi printr-o activitate imaginativ ă privind succese nelimitate şi strălucire intelectuală. Ei pretind
atenţie din partea celorlalţi, dar acordă, în schimb, puţină căldură. Îi exploatează pe ceilalţi şi cer
favoruri pe care ei îns ă nu le oferă. Cei mai mulţi din acest tip pot fi clasificaţi ca având tulburări ale
personalităţii de tip histrionic (isteric) şi alţii par să se încadreze în grupul personalităţilor antisociale.
Formele intermediare sunt inevitabile într-o schem ă de clasificare a personalităţii.

Tulburarea personalităţii de tip borderline (Personalitate de graniţă)

Termenul borderline a fost folosit în psihiatrie cu dou ă sensuri. Primul descrie simptomele şi
comportamentele considerate înrudite în general cu schizofrenia. Al doilea sens se refer ă la un tip de
tulburări de personalitate. Pân ă de curând această tulburare a personalităţii nu a fost definită cu claritate;
ideea centrală a fost că persoana este instabilă, dar această instabilitate a fost descris ă în mod obişnuit în
termenii psihodinamicii ca funcţii slabe ale ego-ului.
Personalitatea de tip borderline se caracterizeaz ă prin 8 (opt) trăsături, dintre care 5 (cinci) sunt necesare
pentru a pune diagnosticul. Acestea sunt: relaţii instabile, comportament impulsiv, dăunător pentru
persoană (cheltuieli nesăbuite, jocuri de noroc peste măsură, excese alimentare sau hoţii), dispoziţie
fluctuantă, mânie fără motiv, ameninţări sau tentative de suicid repetate, nesiguran ţă asupra propriei
identităţi, plictiseală permanentă, eforturi pentru a evita un abandon real sau imaginar. Categoria este
vastă, cuprinzând aspecte multiple de anomalie a personalităţii, care pot fi clasificate în alte moduri.

Tulburarea personalităţii de tip pasiv-agresiv (Personalitate pasiv-agresivă)

Acest termen este aplicat persoanelor care, ori de câte ori li se cere s ă îndeplinească ceva în mod
adecvat, răspund printr-o formă de rezistenţă pasivă, ca de pildă: amânarea, pierderea de vreme,
încăpăţânarea, ineficienţa deliberată, pretinsa uitare şi o critică nerezonabilă a superiorilor.
În afara acestor aspecte complementare care pot fi urm ărite în evaluarea pacien ţilor, terapeutul poate
evalua atitudinile pacienţilor faţă de boală şi situaţia de bolnav (folosind chestionarul şi grila din anexele
nr. 1 şi 2), astfel (Mârza, D., 2005):
 Atitudinile generale faţă de accident/îmbolnăvire
 Stările psihice în momentul accidentării/primelor semne ale afec ţiunii
 Stările psihice la începerea recuperării
 Simptomele somato-fiziologice-psihice la începerea recuperării
 Atitudinile faţă de evoluţia afecţiunii şi activitatea de recuperare
Atitudinile generale faţă de accident / îmbolnăvire, anterioare producerii acestuia / acesteia (frică,
impresionabilitate, anticiparea suferinţei, neîncredere în terapie), influen ţeaz ă în continuare tr ăirea
stărilor psihice, apariţia unor simptome somato -fiziologice-psihice şi atitudinea faţă de evoluţia
afecţiunii şi procesul de recuperare.
Stările psihice care pot fi evaluate sunt:
 emoţiile primare (frică, furie, disperare, gândul că ar putea muri)
 emoţiile evaluativ-sociale (tendinţa de a învinui pe alţii, teama de a nu -şi pierde locul de muncă, teama
de a nu fi afectată familia, teama de a nu-şi pierde prietenii)
 stările psihice de apărare a Eu -lui (speranţa că afecţiunea nu este prea gravă, resemnare, gândul c ă va
avea o pauză).
Simptomele somato-fiziologice-psihice care pot fi evaluate sunt:
 reacţii alergice (dureri de cap, tulburări de respira ţie, tulbur ări digestive, tulbur ări uro-genitale)
 reacţii neuromusculare şi vegetative (tensiuni musculare excesive, tremur ături, ame ţeli, transpira ţii
abundente)
 reacţii fiziologice hipostenice (senzaţie de oboseală, senza ţie de sl ăbiciune, senza ţie de le şin)
 reacţii cardio-vasculare şi psiho-sugestive (puls accelerat, tensiune arterială mărită, gândire negativă)
 reacţii neuro-psihice (iritabilitate, predispoziţie la plâns facil, dificult ăţi de comunicare, st ări de
agitaţie).
Folosind această modalitate de evaluare, s-au putut constata următoarele (Mârza, D., 2005):
 Majoritatea pacienţilor care au suferit accidente/afecţiuni ortopedico -traumatice, au trăit în primele
clipe în care au conştientizat situaţia, adev ărate atacuri de panică (panic disorders), caracterizate prin
creşterea rapidă a anxietăţii, răspuns somatic sever şi frica de un deznod ământ sinistru; simptomele
atacului de panică, în general, au fost: dispneea sau senza ţia de sufocare (smothering), senza ţia de
strangulare (choking), palpitaţii şi tahicardie, disconfort sau durere toracic ă, transpira ţii, ame ţeli,
senzaţii de nesiguranţă sau de leşin, greaţă sau suferin ţă abdominal ă, amor ţeli sau furnic ături
(parestezii), tremor sau frison, teamă de moarte.
 Bolnavii cu afecţiuni neurologice au adesea o atitudine pasiv ă şi chiar depresiv ă fa ţă de existen ţă, o
uşurinţă de exprimare corporală, teatralism, dramatizare, uneori mergând pân ă la atitudini isterice, fiind
şi deosebit de sensibili la traume psihice; toate aceste manifest ări pot fi puse, în general, pe seama unei
slăbiciuni emoţionale hiperestezice foarte bine e xprimate. Instabilitatea emoţională, irascibilitatea,
impulsivitatea, agitaţia îi fac să devină impresionabili, susceptibili, nemul ţumi ţi, s ă prezinte îngustarea
cercului de interese, nehotărâre şi sociabilitate redus ă.
În faza incipientă a afecţiunii apare o puternică stare de anxietate, refuzul de a se trata; treptat îns ă
bolnavul înglobează boala în mecanismele sale de ap ărare, acum ap ărând frecvente reac ţii acute de
depresie sau autoagresiune, anxietatea putând ascunde procesul de regresiune cu dependen ţă şi
pasivitate sau agresivitate latentă cu reacţii de culpabilitate. Se pare c ă bolnavii trec prin urm ătoarele
etape: anxietate, depresie, ostilitate, reacţie de culpabilitate, reac ţie ipochondric ă, reac ţie convulsivo -
obsesivă, reacţie paranoid reactivă.
Bolnavii conştienţi de boală se mai pot manifesta şi prin comportament autist cu izolare, refuzul de a
vedea oameni, refuzul de tratament - manifestări care caracterizează şi bolnavul internat, treptat acestea
dispărând şi pacientul găsindu-şi echilibrul (în cazul în care anturajul, facilităţile de îngrijire şi tratament
şi psihologia proprie anterioară bolii îl ajută).
 Modificările psiho-comportamentale induse de afecţiunile reumatismale, în general, sunt reprezentate,
în stadiul acut, de tremor, anxietate, nelinişte psihomotorie (stări de agitaţie), importante deregl ări
vegetative, iritabilitate, fatigabilitate, lipsă de ini ţiativ ă, somnolen ţă, labilitate afectiv ă. Psihologia
bolnavilor reumatismal cronici este dominată de anxietate. De asemenea, pot apare astenia, cefaleea,
vertijul, nervozitatea şi chiar stări subconfuzionale cu anestezie psihic ă la durere, stare de pasivitate,
dispoziţie tristă, idei ipochondrice.
 În timp, bolnavii reumatici îşi modifică secundar personalitatea, conform statutului lor de bolnavi
cronici, căpătând următoarele trăsături (în general, dobândite în cursul unei boli cronice):
o diminuarea activităţii psihomotorii
o excitabilitatea (iritabilitatea) crescută
o ipohondria
o depresia.

 Modificările reacţiilor psiho-emoţionale şi comportamentale, ale funcţiilor cognitive, ale celor motorii
etc., datorate stresului indus de boală şi situaţia de bolnav pot fi sintetizate astfel:

o Reacţii psiho-emoţionale şi comportamentale: senzaţie de frică, neajutorare, derut ă, anxietate, oroare,

stare de panică; diminuarea reacţiilor emoţionale şi a calităţii autoaprecierii; dispozi ţie instabil ă,
schimbătoare, adesea fără nici un motiv; compasiune estompat ă, expectan ţă pesimist ă; elemente de
comportament neadecvat în diferite situaţii, disciplin ă şi autocontrol sc ăzute; adaptarea la condi ţiile
microsociale se deteriorează într-o măsură mai mică sau mai mare.
o Funcţii cognitive: slăbirea atenţiei, deteriorarea funcţiilor perceptive, a capacit ăţii de concentrare,
de activitate creatoare şi luare a deciziilor; oboseal ă mintal ă, cre şte num ărul de gre şeli, problemele se
rezolvă într-un ritm scăzut, se dezvoltă o sensibilitate exagerat ă la critici.

o Funcţii motorii statice, coordonare voluntară a mişcărilor: deteriorarea parametrilor cantitativi şi

calitativi ai coordonării voluntare a corpului în procesul îndeplinirii sarcinilor fizice; oboseal ă fizic ă,
mişcările sunt încordate; dispare dorinţa de a duce un lucru început pân ă la cap ăt.
o Sistemul cardio-vascular: de la tahicardie moderată şi creşterea u şoară a tensiunii arteriale, la dureri
în zona inimii, mai ales după eforturi fizice sau psihice, aritmie; labilitatea pulsului, hipotonie cu
ameţeli şi lipotimii.
o Sistemul respirator: senzaţie de dispnee, respiraţie îngreuiat ă.
o Sistemul digestiv: pierderea poftei de mâncare, dureri şi crampe la stomac, senzaţie de greaţă, vomă,
constipaţie sau diaree.

o Sistemul uro-genital: micţiuni frecvente, pierderea libidou -lui, tulburări menstruale.

 S-a constatat că afectivitatea este şi ea alterată, în ceea ce prive şte natura şi fluctua ţiile sale.
Natura afectivităţii se regăseşte modificată în sensul anxiet ăţii, depresiei, euforiei sau furiei, toate
acestea datorându-se modului în care pacientul percepe boala şi situaţia de bolnav şi atragând dup ă sine
şi perturbări la nivelul altor funcţii. Fluctuaţiile afective anormale se pot încadra în oricare din
următoarele categorii: apatie, aplatizare afectiv ă, labilitate afectiv ă şi/sau incontinen ţă emo ţional ă.